”Popasul păsărilor de la Sânpaul” se întinde pe o suprafață de 210 hectare, cuprinde mai multe heleștee situate în valea râului Homorodul Mare, precum și împrejurimile acestora. Inițial, în locul respectiv a fost o mlaștină, unde poposeau păsările în timpul migrației de primăvară și de toamnă, iar în anii ’80 s-au amenajat lacuri piscicole, pentru pescuit industrial, iar locul a fost declarat rezervație naturală. Și după 1990, zona a beneficiat atât de protecție la nivel județean cât și național, iar acum face parte și dintr-un sit Natura 2000.

Încet-încet, Popasul păsărilor de la Sânpaul s-a transformat într-un mic rai al păsărilor, unde înaripatele se odihnesc atunci când se află în timpul migrației, iar unele dintre ele au început să cuibărească aici.

La rezervația naturală de la Sânpaul se ajunge ușor, accesul făcându-se atât dinspre Miercurea Ciuc, prin Lueta, cât și dinspre Odorheiu Secuiesc.

Cei care vizitează pentru prima dată Refugiul Ornitologic de la Sânpaul se întreabă dacă nu cumva au greșit județul, pentru că vegetația este specifică Dobrogei, cu stufăriș și păpuriș, iar sutele de păsări te duc cu gândul la Delta Dunării.

Potrivit observațiilor efectuate de ornitologi, până în anul 2015, pe teritoriul rezervației au fost observate 265 de specii de păsări, ceea ce este o raritate la nivel european. Dacă multe dintre ele își refac puterile în timpul lungului drum parcurs în timpul migrației, există și 63 de specii cărora diversitatea habitatului le-a oferit loc pentru cuibărit.

”Sufletul” acestui loc este dr. Szabo Jozsef, care efectuează din anii ’70 observații ornitologice aici și care are grijă ca păsările să nu se afle în pericol. Pentru că în această perioadă dr. Szabo nu era în zonă, ghid ne-a fost ornitologul Ambrus Laszlo, voluntar la Asociația Otus din Odorheiu Secuiesc, cel care ne-a dezvăluit faptul că rezervația reprezintă o raritate întrucât, într-un loc atât de mic, a fost observat un număr atât de mare de păsări.

”Observații ornitologice au fost făcute încă din anii ’50, iar din anii ?70 au fost observate săptămânal. A fost un declin în anii ’90, când pescăria de stat a fost abandonată și lacurile au secat, dar după aceea a fost privatizată, lacurile s-au umplut încet-încet și păsările și-a găsit aici un loc foarte bun. (…) În timpul verii sunt mai puține specii, dar mai multe exemplare, iar în timpul migrației sunt mai puține exemplare, dar mai multe specii. Primăvara sunt foarte multe, mai ales rațe, corcodei, lișițe, e o atmosferă de Deltă, cu stuf, cu de toate’, a declarat Ambrus Laszlo.

În timp ce vorbește, ornitologul se oprește pentru a-mi arăta un stîrc cenușiu, o familie de corcodel mare, mai multe berze, lișite, cormorani sau pescăruși.

”Pescărușii au început să cuibărească aici acum 4-5 ai, până acum erau în vizită. Au găsit condiții prielnice și au rămas’, a spus Ambrus Laszlo. În arealul Refugiului ornitologic de la Sânpaul au fost observate păsări dintre cele mai diverse, cum ar fi lebăda, gârlița mare, rața roșie, mai multe specii de chiră, codobatură albă și galbenă, pescărușul albastru, acvila țipătoare mică sau vulturul pescar. Numărul lor este, însă, mult mai mare, motiv pentru care locul atrage ca un magnet iubitorii de fotografie, dar și ornitologii.

Potozky Laszlo este directorul Fundației pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc și un fotograf pasionat de păsări, motiv pentru care își petrece zeci de ore în observatorul de la Sânpaul, de unde surprinde cele mai frumoase imagini.

”Mă atrage abundența numărului de păsări. Am reușit să fotografiez peste 100 de specii de păsări până acum. Evident, cum am puțin timp, mă regăsesc acolo, mă trezesc foarte devreme dimineața, pentru că cea mai bună lumină este la începutul și la sfârșitul zilei și calmul pe care ți-l insuflă când ești în observator și când le privești, te face să uiți de tot stresul cotidian, de toate problemele pe care poți să le ai într-o zi’, spune Potozky Laszlo.

Acesta ne dezvăluie că are și o pasăre preferată—pescărușul albastru—cu care a reușit să facă mii de fotografii.

”Pescărușul albastru pur și simplu mă fascinează, câteodată îmi place să spun că simt un grad de rudenie cu el. Am reușit să fac peste 5000 de fotografii, în ultimii doi ani, cu această specie minunată’, afirmă Potozky Laszlo.

Directorul Fundației pentru Parteneriat, una dintre cele mai mari fundații finanțatoare a proiectelor de mediu din România, consideră că Popasul păsărilor de la Sânpaul se află pe primul loc în Harghita, în ceea ce privește abundența biodiversității.

”Este o zonă foarte specială, mai ales prin prisma faptului că o abundență a biodiversității ca acolo nu găsim nicăieri în județ. Deci, în opinia mea este numărul unu în ceea ce privește biodiversitatea din Harghita. Este un paradis al păsărilor, din studiile și cercetările făcute de anumiți prieteni, ornitologi, am aflat că s-au observat peste 260 de specii de păsări și când spun asta întotdeauna fac o comparație în minte cu Delta Dunării, unde știm că se vorbește de existența a peste 300 de specii de păsări, dar Delta Dunării, fiind raiul păsărilor de pe pământ, putem să ne imaginăm, la o scară mult mai mică ca și teritoriu, ca suprafață, un mini-rai, care are aproape 80 la sută din numărul de specii care se regăsesc în Deltă. Deci, aici, în acest colț de țară, care este mai mult renumit pentru frigurile pe care oamenii le suportă, să avem un asemenea loc, cu o asemenea varietate de specii de păsări și nu numai, fiindcă avem și mamiferele locului—de la căprioare, la vidre—este o binecuvântare’, conchide Potozky Laszlo.

Pe lângă păsări, pe teritoriul rezervației trăiesc și alt specii de animale rare la nivel European, precum broasca roșie de munte, broasca de pământ brună, izvoraș cu burta galbenă, broasca țestoasă de apă, hermelina, nevăstuica, bursul sau vidra.

Pentru a conștientiza comunitatea în legătură cu valorile naturale pe care le are în preajmă, pentru ca mai apoi să le protejeze, Fundația Otus derulează un proiect, în cadrul Programului Spații Verzi, prin care elevii află informații despre rezervația naturală, vizitează locul sau participă la concursuri. De asemenea, au fost editate mai multe broșuri și a fost construit un observator unde va fi montată o cameră video, care va transmite imagini online prin Internet și pasionații de natură vor putea să vadă măcar o mică parte din viața păsărilor de la Sânpaul.

Iar toți cei care doresc să viziteze Delta în miniatură din Harghita trebuie să știe că au de respectat mai multe reguli, normale într-o rezervație naturală, dar totul este compensat de peisajele minunate, de sutele de păsări care îți încântă auzul și privirea, și de liniștea pe care ți-o oferă acest loc.

AGERPRES (A-AS-autor: Gina Ștefan, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) www.szalmakalapmuzeum.ro

Muzeul este adăpostit de o casă țărănească tradițională aparținând fondatorului muzeului, Szocs Lajos, cel a cărui familie se ocupă de patru generații de confecționarea pălăriilor de paie și care s-a decis să arate tainele acestui meșteșug înființând acest muzeul în anul 2001.

Prima încăpere expune aproximativ 150 de modele de pălării de paie din România. În a doua încăpere pot fi văzute diverse obiecte decorative sau de uz caznic precum: decorațiuni pentru pomul de Crăciun, sacoșe, coșuri și tăvi.

Foto: (c) korispatak.ro

În ultima încăpere vizitatorul este familiarizat cu tehnica de realizare a pălăriilor de la seceratul paielor până la produsul final — pălăria gata de purtat. Tot aici sunt prezentate diverse utilaje vechi și moderne folosite la confecționarea pălăriilor din paie.

Foto: (c) korispatak.ro

Atracția muzeului este ce mai mare pălărie purtabilă din lume. Aceasta are un diametrul de doi metri și o greutatea de 2,65 kilograme, iar la fabricarea ei s-au folosit 500 metri de împletitură de paie și 1,5 kilometri de ață. Pălăria poate fi probată de toți cei care trec pragul muzeului.

Vizitatorii pot admira, de asemenea, în curtea muzeului și o impresionantă colecție de pietre sculptate de natură, provenind, în starea lor naturală, din albia pârâului Cușmed ce curge în apropierea muzeului. Peste 600 de astfel de exemplare se află expuse aici și au forme dintre cele mai variate, de la rață și porumbel, până la chipuri umane și chiar pălării sau șepci.

Tot în curte se află peste 400 de indicatoare, care arată locurile de unde au venit oaspeții pentru a admira muzeul, acest obiectiv turistic inedit, cel mai îndepărtat loc din lume de unde au venit vizitatori fiind Shanghai, China.

Vizitatorii pot achiziționa și suveniruri de la magazinul amplasat în curtea muzeului care este vizitat în fiecare an de sute de turiști.

Anual, la Muzeul Pălăriilor de Paie din Crișeni se organizează tabere de împletit paie și confecționare de pălării în care participanții sunt introduși în acest univers deosebit, iar în luna iulie are loc și un festival al pălăriilor de paie.

AGERPRES/(Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Aflat în județul Harghita, la limita cu județul Neamț, lacul este accesibil de pe drumul național DN12C, care face legătura între orașele Gheorgheni și Bicaz.

Situat pe cursul superior al râului Bicaz, la 980 metri altitudine, lacul s-a format în 1837, prin surparea unei porțiuni din muntele Piatra Ghilcoșului spre poalele masivului Suhard, barând valea râului Bicaz.

Aspectul unic al lacului este dat atât de culoarea roșie, cât și de trunchiurile de molid care se văd la suprafața apei. Acestea sunt rămășițe ale pădurii de rășinoase ce acoperea valea înainte de producerea alunecării de teren și inundării văii. Partea de sub apă este conservată de carbonatul de calciu și de oxidul de fier din compoziția apei, însă partea superioară a cioatelor este supusă acțiunii vremii.

Culoarea roșie a lacului este dată de argilele bogate în oxizi de fier, aduse de Pârâul Roșu și depozitate în lac. Totodată, rocile de aceeași culoare ale masivului Suhard accentuează culoarea roșie a lacului.

În volumul menționat mai sus, se arată că lacul are o suprafață de 12,6 ha, o lungime de 2,5 km și o lățime de 100-200 m, un volum de 680.000 metri cubi și o adâncime maximă de 10,5 metri. Două lacuri de acumulare și de decantare a aluviunilor au fost construite, în urma unor puternice colmatări (depuneri de sedimente), în zona superioară a lacului, cauzate de afluenții care se reunesc acolo — Bicaz, Pârâul Oilor, Pârâul Roșu, Licașu ș.a.: unul pe Pârâul Oilor (1960) și altul pe Pârâul Piatra Roșie (1962).

Barna Hegyi, directorul Parcului Național Cheile Bicazului-Hășmaș, explica, într-un interviu AGERPRES, că ”lacul se află într-un proces natural de colmatare. În plus, având în vedere că pe valea afluentului principal al lacului s-au retrocedat pădurile, iar zona nu este în Parcul Național, versanții au fost defrișați, barajele de retenție construite în anii ’60 s-au colmatat în totalitate și din cauza vremii capricioase, a ploilor torențiale, lacul se colmatează accentuat. Practic uscatul înaintează cam cu un metru pe an, iar în ritmul acesta, dacă nu se intervine, între 50 și 80 de ani lacul dispare în totalitate”.

Împrejurimile lacului au o faună și o floră foarte bogate, predomină pădurile de conifere în amestec cu alunul, salcia de munte, pe versanți cresc bradul alb, paltinul și plopul de munte, iar dintre animale se regăsesc râsul, capra neagră, lupul, cerbul, mistrețul.

Aici se află și stațiunea cu același nume, care beneficiază din plin de clima subalpină și oferă amatorilor de drumeție itinerarii deosebit de atrăgătoare. Temperatura medie anuală este de 8°C. Media cea mai scăzută de temperatură este de—7/-4°C, iar cea mai ridicată de 14-18°C. Temperatura apei, vara, poate atinge 22°C, iar primăvara și toamna 6-10°C. Iarna, lacul este acoperit de un strat de gheață gros de 60-70 cm. Vânturile sunt moderate.

Denumirea lacului atât în limba română cât și în limba maghiară, potrivit site-ului oficial al orașului Gheorgheni,www.gyergyoszentmiklos.ro, provine ori de la muntele Ghilcoș (ucigașul), ori de la pârâul Roșu (Verescheu). Astfel, în 1864, apare sub denumirea Lacul Pietrii Roșii, mai târziu a fost denumit Lacul Ucigaș, dar și Tăul Roșu. În 1936 a fost numit oficial Lacu Roșu.

Legat de originea lacului, potrivit www.cesavezi.ro, tradiția populară păstrează două legende. Prima legendă este despre o fată care și-a întâlnit alesul inimii. Însă cei doi sunt despărțiți, fata fiind furată de un tâlhar. Acesta căuta să o înduplece să-l îndrăgească, însă fata n-a mai răbdat și a strigat către munți, cerându-le ajutorul. Stâncile au răspuns cu o prăvălire de pietre măturate de o ploaie puternică. Fata și tâlharul au fost prinși sub dărâmăturile stâncilor și apoi, acoperiți de ape, care au format Lacu Roșu (Ucigașul). Cealaltă legendă spune că furtuna ce se apropia i-a făcut pe niște ciobani și oile lor să caute adăpost, însă Muntele Ucigaș, dărâmându-se, i-a îngropat împreună cu oile.

În aval de Lacu Roșu încep Cheile Bicazului, 6 km de chei spectaculoase în Carpații Orientali, pe valea râului Bicaz, care fac legătura între Transilvania și Moldova, și care, împreună, formează un ansamblu turistic unicat în România.

Lacu Roșu face parte din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, alături de Cheile Bicazului și Hășmașul Mare.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Situate în partea centrală a Munților Hășmaș, aparținând Carpaților Orientali, acestea sunt delimitate la nord și nord-vest de Suhardul Mare (1 506 m) și la sud-est de Suhardul Mic (1 352 m), și fac legătura între județele Neamț și Harghita, potrivit www.roturism-info.ro.

Cheile Bicazului, cu o lungime de șase kilometri, sunt cele mai impozante chei de calcar din Europa, formate prin eroziunea produsă de râul Bicaz în calcarele cretacice.

Cea mai spectaculoasă zonă a Cheilor se desfășoară pe o lungime de circa 1 km, de la vărsarea pârâului Bicăjel în râul Bicaz, unde, pe alocuri, pereții de stâncă au o înălțime de 300 de metri. În unele zone, precum ”Poarta de piatră”, în aval de Serpentina Mare, distanța dintre pereții stâncoși Piatra Poienii și Piatra Bardos este de maximum șase metri. Mai jos de acest loc se află locul numit ”Pridvorul iadului”.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Serpentinele prezente de-a lungul drumului sunt însoțite de peșteri, precum Peștera Neagră, Peștera Cascada, Licaș și Avenul cu trei intrări. Tot aici se pot admira Piatra Surducului (1.077 m) sau Piatra Altarului (1.154 m), masivul stâncos cel mai impunător al Cheilor Bicazului, dar și Piatra Pinteștilor (847 m), Piatra Arșiței (835 m).

Totodată, toate micile cursuri de apă afluente Bicazului au săpat în calcare alte chei: Cheile Lapoșului, Cheile Șugăului, Cheile Bicăjelului, potrivit aceluiași site.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Pe unele stânci din Cheile Bicazului sunt marcate trasee pentru practicarea alpinismului de către profesioniști, zona fiind cunoscută sub numele de ”paradisul alpiniștilor”.

Cheile Bicazului fac parte din Parcul Național Cheile Bicazului — Hășmaș ce are ca arii protejate: Cheile Bicazului (jud. Neamț, 1.600 ha și jud. Harghita, 2.128 ha), Lacul Roșu (format prin bararea naturală a apelor râului Bicaz, 1837), Cheile Șugăului, Avenul Licaș (5 ha), Masivul Hășmașul Mare-Piatra Singuratică și Hășmașul Negru (800 ha), potrivit geoturism.ro.

Parcul Național Cheile Bicazului — Hășmaș (PNCB-H), rezervație geologică, botanică și peisagistică situată în Munții Hășmaș, în zona central-nord-estică a României
Foto: (c) Gina ȘTEFAN / Arhiva AGERPRES

Cadrul natural al masivului Hășmaș cu elemente geologice, geomorfologice, pedologice și climatice foarte variate, marea diferență de nivel (de la 575 m în valea râului Bicaz în Bicaz — Chei la 1 792 m vârful Hășmașul Mare) determină existența unei flore și faune bogate și variate.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Stalactite, stalagmite și coloane în Peștera Șugău, din Munții Giurgeului, jud. Harghita
Foto: (c) Gina ȘTEFAN / AGERPRES FOTO

Renumele peșterii se datorează galeriilor strâmte, formațiunilor și formelor de peșteră, cum ar fi stalactite conice, stalagmite, stalactite și stâlpi cu guler (tip buzdugan deosebit de rare), stalactite fistulare, coralite, stalactite lumânări și altele. Sub aspect mineralogic se pot studia spectaculoasele cristalizări ale calciului în formă aragonitică, precum și formațiuni helictite (formațiune calcitică ce se ramifică în toate direcțiile, neținând cont de gravitație). În timpul iernii, zonele de la intrare sunt folosite de specii de fluturi (precum Scoliopterix libataix), iar în perioadele de toamnă târzie, iarnă și în lunile reci de primăvară, peștera adăpostește mai multe specii de lilieci, ca Plecotus auritus, Miniopterus schreibersi, Myotis myotis.

Foto: (c) Gina ȘTEFAN / AGERPRES FOTO

Accesul la peșteră, potrivit aceluiași site, se realizează dinspre Gheorgheni de pe DN 12 (Gheorghieni — Miercurea Ciuc) km 8 +200 m pe drumul forestier Heveder (localitate componentă a comunei Voșlobeni) sau din comuna Voșlobeni apoi pe drumul forestier sus menționat (6 km de pe DN).

Dezvoltată într-o klippă de calcar cristalin cu intruziuni dolomitice, potrivit site-ului dedicat acestei peșteri — www.sugo.ro, acest strat petrografic are o lungime de 10 km, o lățime de 2 km și o înălțime care pe alocuri depășește 200 m. Lungimea vizitabilă este de 1.021 m, cu o diferență de nivel de 67 m. Altitudinea de intrare în Galeria Principală este de 1 060 m, ieșirea fiind la 993 m. Doar o porțiune a peșterii poate fi vizitată, în alte zone fiind permis doar accesul speologilor. În peșteră, temperatura medie este de 7-9°C, cu o umiditate de peste 90% și conține dioxid de carbon CO2 într-o concentrație mai mare decât cea normală.

Primele lucrări de derocare au fost efectuate în 1934, când a fost lărgită galeria de intrare. În 1961 a început o cercetare sistematică speologică a arealului carstic. În 1965, s-a realizat intrarea în Galeria Principală (etajul superior), fiind executată prima hartă topografică. Tot în acest an, specialiștii Margareta Dumitrescu și Traian Orghidan cercetează sub aspect biospeologic peștera. Începând cu 1974, se fac lucrări de amenajare a traseului turistic în Galeria Principală.

Foto: (c) Gina ȘTEFAN / AGERPRES FOTO

Peștera Șugău, potrivitwww.sugo.ro, este împărțită în patru etaje de galerii dispuse pe mai multe nivele. Galeria Principală are intrarea protejată. Există mai multe săli, printre care ”sala Vestiar”, ”sala Sfatului”, ”Culoarul Descoperitorilor”, unde se pot observa interesante speleoteme cu forme specifice: Meduza, Șirul de stâlpi, Bastionul, Broasca țestoasă cu Delfinul, Lumea fermecată. În tavan se pot admira forme de coroziune ce poartă denumirea de ”Ochii bufniței uriașe”. Ramificația sudică continuă cu ”sala Hornurilor”, ”sala lui Edmund” și ”sala Muzicii”. O altă ramificație se deschide din ”sala Buzduganelor” denumită ”Brațul Preaplin”, care adăpostește stalactite, stalagmite și coloane cu aspect gulerat.

”Brațul Preaplin” are o lungime de 40 metri, care continuă cu săli deosebit de ornamentate: ”sala Stâlpului” cu o coloană înaltă de 4 metri și diametrul de 0,8 metri, cea mai înaltă formațiune din peșteră. Tot aici pot fi admirate speleotemele ”Candelabrul Minunat” și ”Pagoda”. Dorindu-se conservarea acestei zone, această parte a peșterii a fost declarată rezervație interioară și ocrotită.

Nivelurile inferioare sunt greu accesibile, fiind deschise doar celor care doresc să practice un turism extrem.

Foto: (c) Gina ȘTEFAN / AGERPRES FOTO

În 1980, Consiliul Popular al județului Harghita, conform deciziei nr.12 din 14 aprilie, a declarat rezervația naturală Șugău pe o suprafață de 17 hectare. În 1995, Hotărârea nr. 13 a Consiliului județean Harghita stabilea din nou protecția zonelor naturale și a monumentelor naturii de pe zona județului Harghita.

Rezervația Naturală Șugău totalizează 18,30 ha, unde pe lângă diferite specii de rășinoase și foioase pot fi întâlnite și alte specii deosebit de rare din familia orhideelor: ”Papucul Doamnei” — Cypripedium calceolus (specie rară de orhidee, unică în Europa, aflată pe cale de dispariție, ocrotită prin lege), Cephalantera rubra, Epipactis atrorubens, Epipactis helleborine, Gimnadenia conopseea, Gimnadenia adoratissima.

În prezent, Rezervația Naturală Șugău este administrată de Asociația ”Lacu roșu Adventure”, fondată în 2005 cu scopul de a promova turismul ecologic, turismul sportiv-extrem (canyoning, alpinism, ciclism montan, turism speologic).

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Stalactite, stalagmite și coloane în Peștera Șugău, din Munții Giurgeului, jud. Harghita
Foto: (c) Gina ȘTEFAN / AGERPRES FOTO

Renumele peșterii se datorează galeriilor strâmte, formațiunilor și formelor de peșteră, cum ar fi stalactite conice, stalagmite, stalactite și stâlpi cu guler (tip buzdugan deosebit de rare), stalactite fistulare, coralite, stalactite lumânări și altele. Sub aspect mineralogic se pot studia spectaculoasele cristalizări ale calciului în formă aragonitică, precum și formațiuni helictite (formațiune calcitică ce se ramifică în toate direcțiile, neținând cont de gravitație). În timpul iernii, zonele de la intrare sunt folosite de specii de fluturi (precum Scoliopterix libataix), iar în perioadele de toamnă târzie, iarnă și în lunile reci de primăvară, peștera adăpostește mai multe specii de lilieci, ca Plecotus auritus, Miniopterus schreibersi, Myotis myotis.

Foto: (c) Gina ȘTEFAN / AGERPRES FOTO

Accesul la peșteră, potrivit aceluiași site, se realizează dinspre Gheorgheni de pe DN 12 (Gheorghieni — Miercurea Ciuc) km 8 +200 m pe drumul forestier Heveder (localitate componentă a comunei Voșlobeni) sau din comuna Voșlobeni apoi pe drumul forestier sus menționat (6 km de pe DN).

Dezvoltată într-o klippă de calcar cristalin cu intruziuni dolomitice, potrivit site-ului dedicat acestei peșteri — www.sugo.ro, acest strat petrografic are o lungime de 10 km, o lățime de 2 km și o înălțime care pe alocuri depășește 200 m. Lungimea vizitabilă este de 1.021 m, cu o diferență de nivel de 67 m. Altitudinea de intrare în Galeria Principală este de 1 060 m, ieșirea fiind la 993 m. Doar o porțiune a peșterii poate fi vizitată, în alte zone fiind permis doar accesul speologilor. În peșteră, temperatura medie este de 7-9°C, cu o umiditate de peste 90% și conține dioxid de carbon CO2 într-o concentrație mai mare decât cea normală.

Primele lucrări de derocare au fost efectuate în 1934, când a fost lărgită galeria de intrare. În 1961 a început o cercetare sistematică speologică a arealului carstic. În 1965, s-a realizat intrarea în Galeria Principală (etajul superior), fiind executată prima hartă topografică. Tot în acest an, specialiștii Margareta Dumitrescu și Traian Orghidan cercetează sub aspect biospeologic peștera. Începând cu 1974, se fac lucrări de amenajare a traseului turistic în Galeria Principală.

Foto: (c) Gina ȘTEFAN / AGERPRES FOTO

Peștera Șugău, potrivitwww.sugo.ro, este împărțită în patru etaje de galerii dispuse pe mai multe nivele. Galeria Principală are intrarea protejată. Există mai multe săli, printre care ”sala Vestiar”, ”sala Sfatului”, ”Culoarul Descoperitorilor”, unde se pot observa interesante speleoteme cu forme specifice: Meduza, Șirul de stâlpi, Bastionul, Broasca țestoasă cu Delfinul, Lumea fermecată. În tavan se pot admira forme de coroziune ce poartă denumirea de ”Ochii bufniței uriașe”. Ramificația sudică continuă cu ”sala Hornurilor”, ”sala lui Edmund” și ”sala Muzicii”. O altă ramificație se deschide din ”sala Buzduganelor” denumită ”Brațul Preaplin”, care adăpostește stalactite, stalagmite și coloane cu aspect gulerat.

”Brațul Preaplin” are o lungime de 40 metri, care continuă cu săli deosebit de ornamentate: ”sala Stâlpului” cu o coloană înaltă de 4 metri și diametrul de 0,8 metri, cea mai înaltă formațiune din peșteră. Tot aici pot fi admirate speleotemele ”Candelabrul Minunat” și ”Pagoda”. Dorindu-se conservarea acestei zone, această parte a peșterii a fost declarată rezervație interioară și ocrotită.

Nivelurile inferioare sunt greu accesibile, fiind deschise doar celor care doresc să practice un turism extrem.

Foto: (c) Gina ȘTEFAN / AGERPRES FOTO

În 1980, Consiliul Popular al județului Harghita, conform deciziei nr.12 din 14 aprilie, a declarat rezervația naturală Șugău pe o suprafață de 17 hectare. În 1995, Hotărârea nr. 13 a Consiliului județean Harghita stabilea din nou protecția zonelor naturale și a monumentelor naturii de pe zona județului Harghita.

Rezervația Naturală Șugău totalizează 18,30 ha, unde pe lângă diferite specii de rășinoase și foioase pot fi întâlnite și alte specii deosebit de rare din familia orhideelor: ”Papucul Doamnei” — Cypripedium calceolus (specie rară de orhidee, unică în Europa, aflată pe cale de dispariție, ocrotită prin lege), Cephalantera rubra, Epipactis atrorubens, Epipactis helleborine, Gimnadenia conopseea, Gimnadenia adoratissima.

În prezent, Rezervația Naturală Șugău este administrată de Asociația ”Lacu roșu Adventure”, fondată în 2005 cu scopul de a promova turismul ecologic, turismul sportiv-extrem (canyoning, alpinism, ciclism montan, turism speologic).

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Fotografii: (c) Gina Ștefan / AGERPRES FOTO

Aproximativ o sută de câini din rasele Husky Siberian, Malamut de Alaska și Samoyed, însoțiți de stăpânii sau musherii lor, s-au pregătit încă de la primele ore ale dimineții pentru a lua startul în cursă, atmosfera fiind una specifică unor astfel de concursuri, cu lătrături continue, dar și cu multă bucurie și dragoste oferită de patrupede tuturor celor care le acordau un pic de atenție.

Unii dintre concurenții “blănoși” au ignorat orice fel activități care s-au desfășurat în jurul lor și au dormit duși, pentru a-și reface stocul de energie, iar alții, de nerăbdare, au fost la un pas să pornească singuri în cursă.

Câinii arctici sunt obișnuiți să tragă la sanie, iar rezistența lor la ger este legendară, suportând, fără probleme, minus 40 de grade Celsius. De aceea, județul Harghita oferă condiții climaterice foarte bune și este considerat un adevărat centru al practicării acestui sport.

Printre cei mai frumoși câini care au luat startul în prima întrecere a sezonului competițional se numără cei din rasa Malamut de Alaska, crescuți de Mariana Vrabie și Rică Grosu, din orașul Bălan.

Înainte de concurs, Mariana le-a tăiat câinilor părul dintre lăbuțe, pentru ca acolo să nu le formeze bulgări de zăpadă, care să-i deranjeze în timpul cursei. De asemenea, aceștia au primit miere, pentru a avea suficientă energie și întrucât sunt niște răsfățați în timpul iernii beau doar supe special pregătite și “în niciun caz apă chioară”.

Mariana și Rică sunt prezenți de aproape 14 ani în concursurile de atelaje canine și dorința lor este de a promova cât mai mult rasa Malamut de Alaska în competițiile de profil. Și asta întrucât Malamuții sunt câini mai degrabă pentru rezistență și mai puțin pentru sprint.

“Noi avem 14 Malamuți și pentru noi reprezintă un mod de viață, iar ei fac parte din familia noastră. Noi am vrut să promovăm sportul cu atelaje canine în țară, în special cu Malamuți de Alaska pentru că mai populari și mai mulți în țară sunt Husky Siberieni. Malamuții sunt câini de tracțiune, mai greoi, mai greu de controlat și încercăm să-i promovăm în sensul în care nu mergem doar în expoziții, acolo unde este ușor pentru toată lumea, ci să facem ceea ce sunt ei meniți să facă. Pentru asta au fost dresați și folosiți de om din cele mai vechi timpuri, să tragă la sănii și să-i fie de ajutor omului”, afirmă Mariana Vrabie.

Una dintre puținele femei-musher din competițiile din România, Mariana face acest lucru de dragul câinilor ei, chiar dacă este o friguroasă și poate uneori ar prefera să stea într-o încăpere încălzită, cu un ceai cald în față, decât să alerge kilometri întregi în frig, cu vântul biciuindu-i fața.

Malamuții crescuți de Mariana și de Rică sunt adevărați campioni, ei urcând pe podium la mai toate competițiile din România, dar și din străinătate. În 2010, Rică și echipajul său de patru câini arctici a obținut medalia de bronz la Campionatul European din Slovacia, rezultat cu care cei doi harghiteni se mândresc și la care se gândesc cu bucurie.

“Cel mai bun rezultat și cred că singurul rezultat românesc la un campionat european îl avem noi, în Slovacia, cu patru Mamaluți de Alaska, singura echipă românească care a urcat pe podium. La concursuri internaționale au mai participat concurenți români, dar campionatul mondial sau european înseamnă trei zile de cursă, nu doar două. Pentru noi este mare lucru. Este foarte greu ca Malamutul să ajungă pe podium, pentru că este cea mai grea rasă dintre câinii de sanie, sunt câini de anduranță, de tracțiune, noi am participat la concursul de sprint, iar rezultatul e cu atât mai valoros”, spune Mariana Vrabie.

Pentru toți concurenții înscriși în cursă, câinii reprezintă adevărați membri ai familiei, iar dragostea dintre om și câine se poate simți din prima clipă și reprezintă adevăratul secret al acestor competiții, chiar dacă manifestările nu sunt întotdeauna evidente.

“Ei sunt membri ai familiei și sunt tratați ca membri ai familiei. Adică, în afară de una-două excursii exotice, unde nu pot să meargă vara, în rest sunt mai tot timpul după noi. Avem mașina mare — băgăm copiii, cățeii, nu e nicio problemă”, mărturisește Răzvan Bârsan, un arhitect din București, care are doi superbi Malamuți de Alaska.

În județul Harghita se află cei mai mulți practicanți ai acestui sport, ținând cont că zona oferă condiții perfecte pentru curse, cu ierni lungi, temperaturi scăzute și zăpadă din belșug.

Erdely Sandor este unul dintre tinerii musheri din Harghita, cu un atelaj de cinci câini din rasa Husky Siberian, cu care parcurge în fiecare iarnă sute de kilometri prin zonele împădurite din regiune. Sandor recunoaște că acești câini sunt pentru el “membri ai familiei și cei mai buni prieteni” și spune că patrupedele simt dacă sunt respectate, bine îngrijite și iubite, iar în schimb îți dau de zece ori mai mult decât le oferi.

Un alt echipaj foarte popular la cursele de atelaje canine din Harghita este cel condus de Erno Sandor Istvan, din Gheorgheni, format din patru câini din rasa Samoyed, albi și pufoși ca niște jucării de pluș.

Câinii lui Erno sunt și foarte gălăgioși, pentru că “sunt prin excelență lătrători” și își exprimă și bucuria și tristețea în acest fel. În plus, este posibil să formeze un atelaj unic în lume, întrucât toți patru sunt frați.

Printre lătrăturile lui Lenny, Lisa, Lili și Lucky, Erno îmi spune că “șeful haitei” este nimeni alta decât soția sa, Magda, iar cei patru câini ascultă diferit comenzile lor.

“La noi în familie — formată din cinci căței, o nevastă și cu mine—, Magda, soția mea, este liderul haitei. Vocea mea, comenzile mele sunt ascultate doar dacă sunt în spatele lor, eu foarte greu pot să îi chem spre mine, pot doar să-i trimit. La un concurs de sprint la Lacu Roșu, i-am spus Magdei să meargă ea în cursă pentru că e mai ușoară și poate vom câștiga. Când ea a transmis ordinul de plecare, ambii câței s-au întors către ea și am repetat startul de trei ori, dar abia când eu am dat ordinul de plecare au reușit să pornească”, povestește Erno.

Musherul din Gheorgheni recunoaște că pe cât de guralivi sunt Samoyezii săi înainte de cursă, pe atât de liniștiți sunt atunci când trag la sanie, moment în care el devine foarte vorbăreț și comunică permanent cu câinii.

“Eu sunt un membru al echipei și pe traseu sunt guraliv, discutăm, uneori le zic să mergem mai repede, altă dată le spun să mergem mai încet, pentru că este prea abrupt și mi-e frică. Discut deschis cu ei, am mai făcut și politică, uneori la traseele ușoare o sun pe Magda la telefon și îi spun că păpușii (așa îi alintă pe cei patru câini — n.r.) îi transmit salutări”, spune Erno Istvan Sandor.

Musherii competițiilor de atelaje canine din România au profesii dintre cele mai diferite, de la profesor, inginer, arhitect sau director de vânzări până la psiholog.

Poate cea mai neobișnuită prezență din concursuri este cea a lui Kiss Attila, preot romano-catolic din Rodna, organizator al competiției din acest week-end și un mare iubitor al concursurilor de atelaje canine, cu participări în țară și străinătate.

Chiar dacă mulți cred că nu este nicio legătură între preoție, religie, natură și câini, Kiss Attila spune că este o armonie perfectă.

“Dacă ești în natură, cum Moise în Vechiul Testament a urcat Muntele să vorbească cu Dumnezeu și venind în jos avea fața luminată, tot așa și eu, când sunt în natură, cu câinii, simt această profundă înțelegere și binecuvântare a lui Dumnezeu”, afirmă Kiss Attila.

El le recomandă tuturor să fie cât de mult posibil în natură, “pentru că acolo pot simți cu adevărat Duhul lui Dumnezeu mișcând între brazi”.

Concursul de la Ciumani s-a desfășurat pe un traseu de 5, respectiv 8,5 kilometri, în funcție de numărul câinilor, și va continua duminică. Competiția marchează și o premieră națională, în sensul în care a existat un sistem informatizat cu microcip, iar echipajele au putut fi cronometrate ca la competițiile internaționale.

Prima cursă de atelaje canine din sezonul de iarnă a fost una reușită, în care s-au bucurat deopotrivă atât vedetele blănoase, cât și stăpânii, musherii lor și zecile de spectatori veniți să se bucure de o zi frumoasă.

Calendarul competițional va mai cuprinde alte cinci concursuri, majoritatea organizate în Harghita, județ unde sunt înființate mai multe asociații de profil și unde se dorește ca acest sport să crească și să se dezvolte la nivel național, prin înființarea unui număr cât mai mare de cluburi.

AGERPRES/(A,AS — autor: Gina Ștefan, editor: Claudia Stănescu)

Fotografii: (c) GINA STEFAN / AGERPRES FLUX

La Complexul Boros din Lunca de Jos ajungem relativ ușor, drumul este accesibil, chiar dacă este acoperit de zăpadă, iar la fața locului ne așteaptă cu zâmbetul pe buze Szasz Istvan, proprietarul locului, și Molnar Szabolcs, ginerele său și cel care se ocupă cu activitatea turistică.

Dialogul se leagă ușor, iar imaginea caselor vechi, care seamănă cu cele ale bunicilor și străbunicilor, te fascinează din prima clipă.

Szasz Istvan, un inginer constructor apreciat, a folosit la proiectele sale, derulate în România și Ungaria, doar materiale de construcție moderne, dar gândul i-a rămas mereu la casa părintească, ce a fost vândută înainte ca el să se poată bucura de ea.

Ideea de a salva case vechi i-a venit, după cum singur spune, “dintr-o sperietură”, când în urmă cu peste zece ani a dorit să recondiționeze mobilă veche și a constatat că oamenii vor să renunțe la tot ceea ce este vechi, de la case și șure până la obiecte de uz casnic moștenite de la părinți și bunici.

“Ideea mi-a venit dintr-o sperietură. Am vrut să recondiționăm mobilă veche și pentru asta am căutat material vechi. Ne-am gândit să luăm lemn din niște șure vechi. Am dat un anunț la ziar și în două săptămâni s-au prezentat peste 50 de persoane care ne-au spus că au case și șure vechi de vânzare. Atunci m-am speriat și m-am gândit că dacă toată lumea vrea să arunce ceea ce este vechi, atunci trebuie să păstrăm ceva pentru că nepoții noștri nu vor mai avea ce să vadă. Și din asta a venit ideea. Am avut ceva bani și am început să culegem astfel de case”, își începe destăinuirea Szasz Istvan.

Inițial, pe terenul de câteva hectare pe care se află “sătucul” lui Szasz Istvan s-au cultivat cartofi, dar afacerea s-a dovedit a fi păguboasă, motiv pentru care proprietarii s-au reorientat către salvarea moștenirii strămoșești.

“Am încercat să punem cartofi pe acest teren și nu am scos nici măcar sămânța. Și am zis: nu-i bai, aici nu mai punem cartofi, mai bine umplem cu case vechi și păstrăm tradiția”, spune Szasz Istvan.

Micul său sat turistic din inima localității Lunca de Jos este compus din 14 case, cea mai veche datând din 1867, dar și de o moară de apă din 1873 și de pivnițe pentru varză murată, realizate ca acum 100 de ani. Fiecare casă poartă un nume, fie al gazdei de la care a fost cumpărată, fie al locului din care provine.

Casele au fost demontate de la foștii proprietari și au fost ridicate cu multă atenție pe Valea Boroșului, folosindu-se tehnicile de construcție de acum un secol. În unele dintre case, cele mai noi, s-a amenajat baia în locul cămarei, iar la cele vechi baia este accesibilă în afara casei.

Când intru, la invitația gazdei, în prima căsuță cu cerdac, vopsită în nuanțe de albastru și alb, originară de la Valea Ghimeșului, am senzația că m-am reîntors în timp, pe vremea copilăriei și aștept ca, în orice moment, din cealaltă cameră să apară bunica, cu un castron de gogoși calde în mâini. Mobilierul este autentic și tradițional, paturile sunt acoperite cu cergi sau cuverturi țesute de mână, iar saltele sunt umplute cu paie. Mai multe costume populare sunt expuse în dormitorul casei, iar sentimentul pe care îl ai vizitând un astfel de interior este unul de bucurie că oamenii încă apreciază valorile autentice și de speranță că acestea nu vor dispărea.

Szasz Istvan recunoaște că salvarea caselor vechi reprezintă pentru el o datorie de suflet și în niciun caz o afacere.

“Este mai mult o afacere pentru suflet. Eu am lucrat în construcții, și acum am firmă de construcții și la un moment dat, după 40 ani de meserie, omul se satură de atâta beton și oțel beton. Trebuia să fac ceva în viață care să-mi bucure sufletul și m-am decis să mă reîntorc la rădăcini. Din păcate, casa noastră părintească trebuia să fie vândută, cu mobilier cu tot, în 1975, când am venit de la facultate și am rămas doar cu amintirile. Așa că mi-am refăcut aici amintirile vechi”, mărturisește Szasz Istvan.

El povestește că în 2008, când a inaugurat acest loc, i-a invitat la eveniment pe toți cei de la care a cumpărat casele și mulți dintre ei au început să plângă atunci când și-au revăzut casele copilăriei. Szasz Istvan spune, cu tristețe în glas, că a început această salvare a caselor strămoșești în ceasul al 12-lea și afirmă că foarte mulți oameni renunță cu mare ușurință la tot ceea ce este vechi.

“Vor să scape oamenii de tot ceea ce este vechi. Aruncă cerga veche și își iau pături cu cerbi din Turcia, și spun că merită și ei să-și facă o casă din BCA, ca și vecinii. Noi, din păcate, am început activitatea de salvare în ultimul ceas”, afirmă proprietarul satului.

Pentru a le arăta turiștilor cum trăiau pe vremuri bunicii și străbunicii noștri, într-un fost grajd salvat de la pieire a fost înființat un mic muzeu unde sunt expuse zeci de obiecte de uz casnic, de la război de țesut până la ustensile de bucătărie, dar și fotografii vechi, costume populare, ouă încondeiate sau icoane.

Nu departe de muzeu se află și “șura de dans”, acolo unde au loc petreceri de nunți sau botezuri și unde sunt expuse fotografii ilustrând tarafuri populare, datând din perioada interbelică.

În Complexul Boros se organizează periodic tabere de creație pentru artiști, meșteșugari, dar și întâlniri ale ansamblurilor populare din Transilvania. În cele 14 căsuțe muzeu sunt 110 locuri de cazare, care au fost rezervate în totalitate pentru Revelion de către cei care vor să petreacă noaptea dintre ani într-un stil tradițional. Ceea ce înseamnă că invitații se distrează doar pe muzică interpretată de tarafuri folclorice și chiar sunt învățați să facă câțiva pași, dacă nu cunosc deloc tainele dansului popular.

“Este un loc tradițional, cu căsuțe care au vârste cuprinse între 100 și 150 de ani și Revelionul este sărbătorit tot conform tradiției, cu muzică și dansuri populare. Sunt invitate două-trei tarafuri din Ardeal și vin aici doar oamenii cărora le place și sunt interesați de cultura populară. Cei care nu știu să danseze, îi învățăm, dar cei mai mulți știu câțiva pași”, afirmă Molnar Szabolcs, agentul de turism al locului.

În satul turistic muzeu din județul Harghita a fost invitat și prințul Charles, moștenitorul tronului Regatului Unit, dar acesta nu a putut ajunge la Lunca de Jos, din cauza programului foarte încărcat. Szasz Istvan spune, însă, că “invitația rămâne permanent lansată”.

Până la vizita prințului Charles, în complexul Boros se ridică o capelă, proprietarul locului dorind să-i mulțumească, în acest fel, lui Dumnezeu pentru ajutorul acordat.

“După ce bunul Dumnezeu ne-a ajutat să salvăm atâtea case, am hotărât că și Dânsului trebuie să-i facem o casă, că merită”, mărturisește Szasz Istvan.

Chiar dacă unii turiști se tem să doarmă pe saltelele de paie sau caută confortul locurilor cu multe stele, există din ce în ce mai multe persoane care își doresc să trăiască experiența traiului arhaic și să petreacă momente de liniște într-un loc extrem de pitoresc.

Iar inginerul constructor harghitean așteaptă răbdător ca valorile autentice ale locului să fie redescoperite și privește cu bucurie la micul său sat, în care simte că vine acasă și pe care îl va lăsa moștenire nepoților săi.

“Când intru în satul meu simt că vin acasă. Nu pot să spun că sunt mândru. Îmi place și sunt satisfăcut, e un cuvânt mai potrivit. Mândria e un fel de păcat”, își încheie povestea salvatorul de case din Harghita.

AGERPRES/(A, AS — autor: Gina Ștefan, editor: Ștefan Gabrea)