Catedrala Episcopală Înălțarea Domnului din Slobozia
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Județul Ialomița este situat în sud-estul României, la întorsura Dunării. Se învecinează cu județele Buzău și Brăila, la nord, Prahova, la nord-est, Constanța, la est, Călărași, la sud, și Ilfov, la vest.

Suprafața țării reprezintă 1,9% din teritoriul țării. Reședința județului este municipiul Slobozia, situat în centrul Câmpiei Bărăganului, în lunca râului Ialomița.

Populația stabilă a județului numără 274.148 de persoane, Ialomița clasându-se printre județele cu cel mai mic număr de persoane ce fac parte din populația stabilă, potrivit Recensământului Populației din 2011. Populația stabilă a celor mai mari orașe localități urbane este următoarea: municipiul Slobozia 45.891, municipiul Fetești (30.217 persoane), municipiul Urziceni (15.308 persoane), orașul Țăndărei (13.219 persoane). Celelalte orașe (Amara, Fierbinți Târg, Căzănești) au populații sub 10.000 de locuitori.

În municipii și orașe trăiesc 120.220 persoane, reprezentând 43.85% din totalul populației stabile. Informația privind etnia a fost disponibilă pentru 256.666 persoane (din totalul celor 274148 persoane), dintre care s-au declarat români 241.765 persoane (94.19%), 14.278 persoane (5.56%). Grupurile etnice pentru care s-a înregistrat un număr de persoane de peste 50 sunt: ruși-lipoveni (360 persoane) și turci (73 persoane).

Relieful județului este predominat de câmpie, care constituie aproximativ două treimi din Câmpia Bărăganului. Altitudinea maximă nu depășește 100 m. Câmpia Bărăganului se desfășoară în trepte de la nord la sud și de la vest la est, înălțimile scăzând de la 81 m (Piscul Crăsani), 71 m (Câmpul Grindu) la 21 m, în zona de confluență a Ialomiței cu Dunărea — sectorul Vlădeni și 8 m, în nordul incintei brațului Borcea. În estul județului se află Platoul Hagienilor, cu altitudinea de 91 m, care reprezintă zona cea mai înaltă din județ. O altă formă de relief specifică județului este lunca, reprezentată de Lunca Dunării și Lunca Ialomiței. Lunca Ialomiței este mult mai restrânsă în comparație cu Lunca Dunării, fiind amplasată pe malul stâng al râului.

Județul are o rețea hidrografică bogată, formată din fluviul Dunărea, cu brațele Borcea și Dunărea Veche, râurile Ialomița și Prahova, precum și o serie de lacuri. Lacurile sunt naturale, cu apă dulce (Rogoz și Ezer), apă sărată (Fundata și Strachina) și de luncă (Piersica și Coșcovata).

Teritoriul județului cuprinde aproximativ 375.000 ha suprafață agricolă, peste 25.000 ha de păduri și alte terenuri cu vegetație forestieră, circa 19.000 ha ape și bălți, iar restul, alte suprafețe (peste 26.000 ha).

Bogățiile solului și subsolului constă în: lut, materia primă pentru fabricarea țiglei și a cărămizilor; nisip, nămol sapropelic (lacurile Amara și Fundata); ape sulfuroase și ape sulfuroase de adâncime; ape sărate (lacurile Amara și Fundata); ape termale de adâncime (peste 3.000 m) cantități mici de petrol și gaze naturale.

Industria județului Ialomița are ca principale ramuri: producerea îngrășămintelor chimice; alimentară (zahăr, uleiuri comestibile, preparate din carne și conserve, produse lactate); industria confecțiilor, tricotajelor; materiale de construcții etc. Agricultura este reprezentată de un sector preponderent privat, care administrează aproximativ 95% din suprafața agricolă a județului. Producția agricolă este dominată de cereale, urmate de plante tehnice și legume.

Lista ariilor protejate din județ cuprinde: Lacul Strachina (2.014 ha), Lacurile Fundata — Amara (2.036 ha, în regiunea biogeografică stepică), Brațul Borcea (13.097 ha în total, împărțit pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 61% și Călărași 39%, făcând parte din regiunea biogeografică stepică), Canaralele de la Hârșova (7.406 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 80% și Constanța 20%, regiunea biogeografică stepică), Kogălniceanu — Gura Ialomiței (6.894 ha), Berteștii de Sus — Gura Ialomiței (6.890 ha, pe teritoriul județelor Ialomița 57% și Brăila 43%, încadrată în regiunea biogeografică stepică a Câmpiei Române), Allah Bair — Capidava (11.645 ha, pe teritoriul județelor Ialomița 23% și Constanța 77%, inclusă în regiunea biogeografică stepică), Balta Mică a Brăilei (25.856 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 4% și Brăila 96%, regiunea biogeografică stepică), Grădiștea — Căldărușani — Dridu (6.442 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 22% și Ilfov 78%), Balta Tătaru (9.981 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 14% și Brăila 86%, regiunea biogeografică stepică), Grindu — Valea Măcrișului (3.258 ha, regiunea biogeografică stepică), Câmpia Gherghiței (7.588 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 55%, Prahova 27% și Buzău 18%, având elemente încadrate în regiunile biogeografice stepică, respectiv continentală).

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

Foto: (c) sloboziail.ro

Pe suprafața actualului oraș au fost descoperite vestigii neolitice care aparțin Culturii Boian (milen. IV î.Hr.). Întemeierea așezării pe aceste meleaguri se datorează unor motive comerciale, pe malurile Ialomiței întâlnindu-se două drumuri comerciale importante: primul venea din Europa centrală, ajungând la Brașov, București, Orașul de Floci, un important târg medieval și, în final, la Constanta, iar al doilea drum venea din Orientul Apropiat spre Țara Românească, prin Constantinopole, Silistra, Călărași, Orașul de Floci, Brăila, Galați.

Fiind cunoscută ca sat de clăcași în prima jumătate a secolului al XIV-lea, localitatea a fost menționată documentar pentru prima dată în martie 1614, într-un hrisov emis de domnul Radu Mihnea la Târgoviște, în care întărea postelnicului Ianache Caragea existența ”satului Vaideei” (Slobozia de azi), așezare ce fusese pustiită de invazia turco-tătară cu 20 de ani în urmă, respectiv în timpul domniei lui Mihai Viteazul, deci în 1594. Domnul Radu Mihnea spune mai departe: “am dat domnia mea și slobozie pentru trei ani, care vrea să vină și să trăiască în această siliște…”. Cuvântul “slobozie” însemna teritoriu liber, unde locuitorii erau scutiți de anumite taxe, aceste privilegii fiind reconfirmate ulterior și de alți voievozi, precum: Leon Tomșa (în 1630), Matei Basarab (1635 și 1636), Grigore Ghica (1672), Șerban Cantacuzino (1679 și 1682), Constantin Brâncoveanu (în 1688). În toate aceste documente care atestă privilegiile localității se folosește denumirea Slobozia lui Ianache, iar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea — Slobozia.

Conform documentelor vremii, se pare că domnul Matei Basarab a înălțat, în jurul anului 1634, mânăstirea cu hramul Sfinții Voievozi, înconjurată de un puternic zid de incintă și cu clădiri mănăstirești, așezată pe vechiul amplasament și păstrând construcția inițială a mănăstirii ridicate de Ianache Caragea, în 1618, păstrând din aceasta partea inferioară din turnul clopotniței și zidul înconjurător. În secolele XVII-XVIII, viața locuitorilor se desfășura în jurul mănăstirii.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Slobozia era un important centru de desfacere a cerealelor și a produselor animaliere. După Pacea de la Adrianopol (1829), când monopolul turcesc a slăbit, Slobozia a devenit un important centru agricol. În perioada 1832-1925, a fost reședința plasei Ialomița, iar între 1925 și 1950, reședința plasei Slobozia. În 1912, Slobozia a fost declarată oraș. În 1952, a devenit reședința raionului Slobozia, iar în 1968 a județului Ialomița. A fost declarată municipiu la 27 iulie 1979.

În prezent, activitatea preponderentă în zonă o constituie agricultura, prelucrarea produselor agricole și industria ușoară.

Printre monumentele aflate în municipiul Slobozia se află biserica cu hramul Sfinții Voievozi, ctitorită de postelnicul Ianache Caragea, în 1618 și amplificată de domnul Matei Basarab în 1634; biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1864), monumentul eroilor Primului Război Mondial, bustul domnului Matei Basarab (1932), bustul mareșalului Ion Antonescu (1993). Municipiul Slobozia găzduiește Episcopia Sloboziei și Călărașilor, catedrala episcopală având dublu hram — ”Înălțarea Domnului și Sfântul Alexandru” (1992-2003, sfințită la 25 martie 2004, de sărbătoarea Bunei Vestiri). La 9 km de municipiul Slobozia se află stațiunea balneoclimaterică Amara.

La recensământul populației și al locuințelor din 2011, municipiul Slobozia număra 45.891 de locuitori.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Feteștiul a fost atestat documentar pentru prima dată, ca sat, la 21 aprilie 1528, într-un act emis de domnul Țării Românești, Radu de la Afumați. Inițial a fost doar un târg de cereale și de animale, ulterior dezvoltându-se ca urmare a împroprietăririi țăranilor, după 1864. În 1865 a devenit comună, la 17 iulie 1934 a fost declarat oraș, iar la 18 ianuarie 1995, a primit statutul de municipiu.

Se pare că, în trecut, acest sat era vizitat de ciobanii care-și căutau fete de însurătoare, localitatea fiind cunoscută ca ”satul cu fete”. De aici ar proveni denumirea municipiului Fetești. O altă ipoteză privind originea denumirii susține că pământurile din jurul Feteștiului aparțineau boierului Dudescu, care avea o fată. La căsătoria ei, i-a dat ca zestre jumătate din moșie, aici luând naștere un sat. De asemenea, conform unei a treia ipoteze, se pare că în această zonă era o movilă denumită ”dealul cu fete”, unde se aprindea focul pentru a semnala locuitorilor invaziile turcești. Atunci, fetele se ascundeau printre paie.

Odată cu instalarea ocupației rusești din perioada 1829-1832 și, prin urmare, cu sporirea obligațiilor, mai multe familii s-au refugiat peste Dunăre. De asemenea, au avut loc modificări mai importante după aplicarea reformei agrare din 15 august 1864.

În perioada campaniilor militare din 1916-1918, Feteștiul a reprezentat un important punct de legătură cu trupele românești din Dobrogea. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane au ocupat mare parte din oraș. Lipsurile la care a fost supusă populația au dus la revolta acesteia, care s-a finalizat cu dezarmarea trupelor germane. La 30 august 1944, însă, Feteștiul intră sub ocupație sovietică.

Numele marelui arhitect român, Anghel Saligny, este strâns legat de municipiul Fetești. În decembrie 1887, guvernul român l-a însărcinat pe Anghel Saligny să elaboreze proiectul liniei ferate Fetești-Cernavodă, care consta în construirea a două poduri peste Dunăre și peste brațul Borcea, pentru a asigura, astfel, legătura feroviară între București și Constanța. Planul a fost realizat în doi ani, iar construcția a fost finalizată în cinci ani. Lucrările au început la 21 octombrie 1890, în prezența regelui Carol I, iar inaugurarea a avut loc la 14 septembrie 1895.

Podul feroviar peste brațul Borcea, în lungime de 920 m lungime, face parte din complexul de poduri feroviare construite între 1890 și 1895, de inginerul Anghel Saligny, peste brațul Borcea, Balta Ialomiței și Dunăre, în lungime totală de 4.037 m. La acea vreme, a fost cea mai mare lucrare de terasare din România, podul de la Cernavodă era cel mai lung din Europa, iar întregul complex de poduri feroviare românești peste Dunăre era cel mai lung de pe glob. Podul de peste brațul Borcea a fost, însă, distrus în timpul Primului Război Mondial și reconstruit în 1921. La 21 noiembrie 1987, a fost dat în folosință noul ansamblu de poduri feroviare și rutiere de la Fetești și Cernavodă. Noul pod de la Fetești este amplasat în apropierea podului vechi, paralel cu acesta.

Pe lângă complexul de poduri feroviare, în municipiul Fetești se află o serie de alte monumente, cum ar fi Biserica Adormirea Maicii Domnului, datând din anul 1882, biserica cu hramul ”Sfântul Nicolae”, datând din 1884, ansamblul Gării Fetești, datând din 1887.

Municipiul Fetești număra, la Recensământul populației și al locuințelor din 2011, 30.217 cetățeni.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

Foto: (c) GABRIEL PETRESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Localitatea apare menționată ca așezare rurală, prima oară, la 23 aprilie 1596, într-un act emis de Mihai Viteazul, domn al Țării Românești (1593-1601). De asemenea, figurează pe o hartă a Țării Românești întocmită de Stolnicul Constantin Cantacuzino și tipărită în 1700 la Padova.

La începutul secolului XVIII capătă rang de târg, iar între 1716 și 1832 a fost reședința județului Ialomița, cu o stație de poștă și un punct de vamă. Urziceni este și vechi centru de învățământ primar și liceal (1780).

Pe parcursul secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX, la Urziceni, s-au ținut renumite târguri săptămânale, precum și anuale (în luna septembrie), de vite, cereale și diferite mărfuri.

În 1894 capătă statut de oraș. Între 1910 și 1950 orașul Urziceni a fost reședința plasei cu același nume din județul Ialomița, între 1950 și 1952 a fost reședința raionului Urziceni din regiunea Ialomița, apoi din regiunea Ploiești (1952-1956) și din regiunea București (1956-1968). Între 17 februarie 1968 și 23 ianuarie 1981 a făcut parte, ca oraș, din județul Ilfov.

A fost declarat municipiu la 18 ianuarie 1995. La recensământul populației din 2011 municipiul Urziceni număra 15.308 locuitori.

Clădiri care datează de la finele secolului XIX și începutul secolului XX reprezintă vechiul centru al localității și, așa cum apare în planurile din secolul XVIII, vatra așezării.

Prin calitatea foarte bună a solurilor, culturile agricole sunt cea mai importantă resursă naturală din zonă. Urziceniul este cunoscut și ca centru viticol și de vinificație.

Principalele monumente ale municipiului sunt Biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” (1828), Biserica cu hramul ”Sfânta Treime” (1861-1866), Biserica ”Sfinții Constantin și Elena”, Monumentul Eroilor, două conace din 1905, respectiv 1931.

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

O parte din colecția de arheologie a Muzeului Județean Ialomița
Foto: (c) mjialomita.ro

Așezarea se pare că a fost distrusă, în anii 11-12, de Sextus Aelius Catus, în timpul unei expediții a armatelor romane. În anul 335 î.Hr., Alexandru Macedon întreprinde campanii în Illyria și Tracia pentru a asigura securitatea graniței septentrionale a Macedoniei, prilej cu care traversează Dunărea, ajungând până la limitele actuale ale județului Ialomița, respectiv până la cetatea Helis (neidentificată).

Slavii stabiliți în aceste ținuturi în secolul al VI-lea d.Hr. și, apoi, asimilați treptat de populația daco-romană, numeau aceste locuri Jalovitsa (de la care se pare că derivă numele actual), ceea ce însemna pământ sterp, în sensul de pământ nelucrat, căci regiuni întinse din zona aridă de atunci erau necultivate, stepa Bărăganului fiind desțelenită în întregime abia în secolele XIX-XX. Același înțeles de ”sterp” al terenurilor ialomițene, cu ierburi uscate, îl reflectă și denumirea turco-cumană ”Bărăgan”, care a fost atribuită mai târziu acestui teritoriu arid.

Populația daco-romană și, apoi, românească a lăsat urme de viață materială de necontestat, cele mai elocvente dovezi aparținând Culturii Dridu (secolele VIII-XI), care, de altfel, reprezintă momentul de desăvârșire a procesului de formare a limbii și a poporului român.

Ca vechi ținut de câmpie, Ialomița apare menționat documentar, pentru prima oară în 1387, iar apoi în 1407, 1467, precum și în timpul domniilor lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) și ale urmașilor săi, care ”întăreau domeniile Mănăstirii Cozia cu sate și bălți de pescuit din lunca Dunării, de la iezerul Călărași și până la gura Ialomiței, unde se efectuau adevărate colonizări și deschideri de ‘slobozii’, necesare îndesirii populației acestui ținut limitrof”.

Prin teritoriul acestui vechi ținut românesc, de șes, au trecut și s-au întretăiat două dintre cele mai vechi și importante drumuri militare și de comerț ale Evului Mediu, care, la rândul lor, urmau traseele altora din Antichitate. Unul dintre acestea era Drumul Brăilei (sau al neguțătorilor brașoveni), care însoțea valea Ialomiței de la Gherghița până la confluența ei cu Dunărea — unde se afla Târgul de Floci, cel mai mare port al Țării Românești și centru al comerțului cu lână, cu pește și vite — prima capitală a județului Ialomița. Denumirea târgului i se datorează schimbului de lână (floace sau floci de lână, cum ziceau strămoșii). Celălalt era Drumul Silistrei, care străbătea teritoriul actual al județului Ialomița de la N la S, de la Brăila, prin Slobozia, către Călărași și, prin Silistra, spre Istanbul.

În perioada feudală are loc o intensă populare a ținuturilor ialomițene, prin creșterea numărului de locuitori ai unor așezări de moșneni, printre care Cosâmbești, Mărculești, Hagieni, Vlădeni, Fetești ș.a.

În secolele XVI-XVIII, Ialomița apare consemnată printre cele 12 județe existente în Țara Românească, în limitele sale fiind menționate (în 1778) prezența a 127 de sate răspândite în șapte plăși: Lichirești (Călărași), Orașul (de Floci), Stelnica, Slobozia, Gârbovi, Jilavele, Dridu.

Voievozi ca Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Radu Vodă Mihnea, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și alții s-au ocupat îndeaproape de administrarea, întărirea strategică și militară a acestor locuri. Matei Basarab ridică în centrul Bărăganului, la Vaideei, o vestită mănăstire (1634), iar Constantin Vodă Brâncoveanu stabilește la Lichirești (Călărași) o căpetenie de margine și un detașament de călărași ștafetari.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, teritoriul județului Ialomița devine teatrul de desfășurare a războaielor ruso-turce. Lupte puternice au loc în zona satelor Ulmu (1806) și Obilești (1807), în urma cărora turcii sunt înfrânți și alungați peste Dunăre. Armistițiul s-a încheiat la 24 august 1807, la Slobozia.

În timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu de la 1812 și, mai ales la 1848, locuitorii satelor ialomițene au fost susținători convinși ai ideilor privind dezrobirea și împroprietărirea.

După Pacea de la Adrianopol (1829), beneficiind de slăbirea monopolului turcesc, viața economică a ținutului ialomițean s-a înviorat prin apariția numeroaselor schele (puncte de vamă), între care Orașul de Floci și Stelnica, a unor căpitănii militare, cu dublă funcțiune (pază comercială și vamă pentru produsele exportate, în folosul domniei), la Slobozia, Orașul de Floci, Urziceni, Stelnica ș.a., precum și prin apariția unor noi așezări întemeiate de locuitorii veniți de prin părțile Sibiului, Făgărașului, din Subcarpați ș.a. atrași de pământurile mănoase și de întinsele zone de păstorit din Bărăgan.

Un moment istoric de mare importanță, Unirea Moldovei cu Țara Românească înfăptuită la 29 ianuarie 1859, a fost primit cu multă bucurie de locuitorii Ialomiței, care alături de localnici din județul Ilfov au manifestat pe străzile Bucureștiului, cântând și jucând ”Hora Unirii”.

Reforma agrară de la 1864, în special, aplicarea ei a însemnat pentru foștii clăcași ialomițeni un prilej de bucurie, așa cum reiese din telegrama țăranilor din Ciocănești, adresată domnitorului Alexandru Ioan Cuza: ”prin aceasta ne-ai scăpat de abuzul clăcii, ai eliberat pe tot omul, ai înălțat și ai dat viață poporului și ai arătat că ești părinte al clăcașilor”. În urma aplicării legii rurale, în județul Ialomița au fost împroprietărite aproximativ 13.000 de familii țărănești.

Războiul de independență a fost susținut și de ialomițeni, alături de alți români, care au participat ca ostași pe câmpurile de luptă, în special în luptele asupra redutelor de la Grivița.

Primul Război Mondial, mai ales perioada ocupației germane (decembrie 1916-noiembrie 1918) a produs mari pagube economiei județului, cei rămași acasă fiind supuși unor grele obligații. Cei aflați pe front s-au evidențiat în luptele pentru apărarea Moldovei.

Ialomițenii au primit cu mare entuziasm Unirea tuturor românilor de la 1 decembrie 1918.

Actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Națiunilor Unite în lupta împotriva fascismului, a fost urmat de lupte puternice în zilele de 24-31 august, pe teritoriul județului Ialomița, între unități germane care se retrăgeau de pe frontul din Moldova, cu intenția de a trece în Bulgaria, și forțe armate românești din Corpul 2 teritorial. Au loc acțiuni militare și la Mircea Vodă, Fetești, Țăndărei și Slobozia.

Împroprietăririle cu pământ, care au urmat celor două războaie mondiale, au atras noi locuitori care s-au stabilit în Bărăgan, în jurul gărilor Ciulnița, Dâlga ș.a., devenite nuclee de polarizare și dezvoltare a așezărilor umane.

În 1832, prin reforma administrativ teritorială inițiată de către Regulamentul Organic, județul Ialomița este redus ca arie de cuprindere de la șapte la patru plăși (Borcea, Balta, Ialomița, Câmpul), iar reședința este mutată de la Urziceni la Călărași, ca urmare a gravitării hinterlandului cerealier al Câmpiei Române către orașele-porturi dunărene.

După reforma administrativă din 1925, județul Ialomița, cu o suprafață de 7.095 km pătrați, era alcătuit din 8 plăși (Călărași, Slobozia, Lehliu, Țăndărei, Căzănești, Fetești, Urziceni, Dragoș Vodă), 4 orașe și 149 de sate, situație menținută până în 1950 când, printr-o nouă împărțire administrativă, județul Ialomița a devenit regiunea Ialomița.

Între 1956 și 1960, teritoriul județului Ialomița a aparținut regiunii București și Constanța, iar între 1960 și 1968, regiunii București. Prin Legea nr. 2/17 februarie 1968, s-a efectuat o nouă împărțire administrativă a țării, revenindu-se la forma interbelică, pe județe, întrucât cea pe regiuni și raioane devenise necorespunzătoare, perimetrul județului Ialomița fiind stabilit (în 1968) la o suprafață de 6.211 km pătrați, în care era inclusă și o parte din actualul județ Călărași și o altă parte din județul Ilfov.

Ca urmare a modificării Legii nr. 2/17 februarie 1968, în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr.15/23 ianuarie 1981, au fost înființate județele Călărași și Giurgiu prin desființarea județului Ilfov și prin modificarea limitelor județului Ialomița. Astfel, o mare parte din teritoriile de S și de V ale județului Ialomița au trecut la județul Călărași și la Sectorul Agricol Ilfov.

În prezent, județul Ialomița, cu o suprafață de 4.453 km pătrați, are 4 orașe (din care trei sunt municipii), 49 de comune, 130 de sate și 5 localități componente ale municipiilor. În 1981 și 1982, județul Ialomița a mai pierdut 4 comune, prin trecerea lor la Sectorul Agricol Ilfov (respectiv comuna Grădiștea, Nuci, Petrăchioaia) și la județul Călărași (com. Ileana).

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)