Foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO

Potrivit CNNIC, numărul de internauți a urcat cu 31,17 milioane în 2014, o creștere semnificativ mai mică decât cea din 2013, când totalul acestora s-a majorat cu 53,58 milioane de persoane. O creștere mai mare s-a înregistrat în rândul celor care utilizează telefoanele mobile pentru a accesa internetul, al căror număr a urcat cu 56,72 milioane de persoane anul trecut.

Cu toate acestea, CNNIC a informat că rata de penetrare a Internatului în China este de 47,9%, iar utilizatorii din mediul rural reprezintă doar un sfert din total. În comparație, în SUA, 74,4% din gospodării au raportat că au utilizat Internetul în 2013.

În paralel, Ministerul chinez al Industriei și Tehnologiei Informației a anunțat că în 2014 în China au fost vândute 389 milioane telefoane mobile, în scădere față de 423 milioane unități în 2013.

AGERPRES/(AS — autor: Constantin Balaban, editor: Oana Tilică)

Fotografii: (c) Gheorghe PIETRAR/AGERPRES

Dacă pentru mulți creșterea găinilor nu înseamnă mare lucru, pentru Iosif Barazsu înseamnă relaxare și satisfacție, mai ales după ce a câștigat respectul și recunoașterea colegilor de breaslă. Deși termenul de “găinar” a căpătat în ultimii ani mai mult un sens peiorativ, crescătorii de găini îl mai folosesc, nu de puține ori pentru a face glume.

Iosif Barazsu a început să crească porumbei de mic, a avut fel de fel de rase, iar în urmă cu câțiva ani a cumpărat o găină rasa orpington pentru a-i face o surpriză soției sale, și anume să-i poată oferi pentru gătit ouă provenite de la această găină cu totul specială, impozantă și colorată. Și după ce porumbeii i-au fost furați de uliu de pe casă, s-a horărât să se axeze pe păsări ce pot fi închise.

“M-am dus la o piață în Satu Mare, am văzut un orpington și am zis să cumpăr la nevastă să aibă ouă. Nevasta mea acuma cumpără ouă de la magazin, nu-i mai dau ouă pentru că un ou de orpington e undeva între doi și trei euro. Le pun la incubat, scot pui, sau le vând în Turcia, Ucraina, pe unde se poate”, a mărturisit Iosif.

De-a lungul anilor a construit în curtea casei sale din centrul comunei Odoreu o mini fermă în adevăratul sens al cuvântului. Fiecare familie de găini are spațiul său, cu propria ieșire în curte pentru zilele în care sunt lăsate libere. Acum deține 80 de găini orpington din 10 culori: roșu, porțelan, lavanda, alb, galben, galben-negru, albastru, negru, kennfarbig (cu mai multe colori) și argintiu. Rasa este originară din Anglia, dar s-a dezvoltat mai mult în Germania. După cum știe el, în România nu mai există o fermă de dimensiunea celei pe care o deține.

“Lucrez undeva la două ore pe zi, dimineața și seara. Trebuie să stau printre ele pentru că necesită foarte multă atenție. Se îmbolnăvesc și dacă nu le observ la timp, mor. Am fost la expoziția națională cu o găină galbenă, i-am dat tratamente, injecții și nu am mai putut s-o salvez, a murit. Pasărea valora cam 100 de euro, dar îmi pare rău nu de valoarea ei, ci de ea, că mi-a fost cea mai dragă, cea mai frumoasă”, a mai mărturisit Iosif.

Munca de ani de zile a fost recompensată cu zeci de diplome, în ultimii trei ani fiind campion național la orpington galben. Deocamdată nu are adversar. “Găina campioană națională a României valorează între 200 și 250 de euro, restul cam la 100 de euro, dar și 100 de lei, depinde de varietatea de culori și cum s-a dezvoltat în 6-7 luni , cât ajunge la maturitate. Am undeva la 50 de cupe, dar cele mai valoroase sunt 12, ale campionilor naționali pe care i-am avut, la orpington galben, alb, galben-negru, argintiu”, a spus Iosif.

Cele mai mari probleme pentru crescători sunt bolile, dar și lipsa unor specialiști în domeniu. Cum nu există veterinari specializați pe multiplele boli ale găinilor, Iosif s-a specializat singur. A citit foarte mult despre boli, iar acum le aplică singur tratamentul, inclusiv injecțiile. “Eu le fac tratamentul. Medicii se orientează mai mult pe câini, pisici, nu-i interesează găinile mele.

Foarte mulți care încep cu lucrurile astea ‘falimentează’ în primul an din cauză că li se îmbolnăvesc. Merg la medic, medicul le dă un tratament, vinde ce are pe raft. De multe ori nu are niciun rost să dai medicamentația în apă cum se practică, dacă nu injectezi găina, se duce în două zile. Cea mai răspândită boală este micoplasmoza, începe să tușească și se sufocă din cauza traheitei. Găinile se îmbolnăvesc repede. Când începe să plouă, încep să se îmbolnăvească și au probleme”, a mai adăugat acesta.

Încet-încet, pasiunea sa s-a transformat în afacere, el reușind să scoată și profit. Desigur, nu crește păsări doar pentru bani, dar nu trebuie neglijat nici acest aspect, mai ales când ai o minifermă de întreținut. “Iese și profit. Păsările trebuie duse la o expoziție națională și abia atunci poți să vorbești de o afacere, dar până atunci nu. Când ieși campion național la orpington, toată România și zona de aici, Ucraina, Ungaria, Rusia, vrea de la tine ouă și pui. Atunci merită, pentru că săptămânal poți să vinzi 200 de ouă. Dacă îl dai la doi euro înseamnă 400 de euro pe săptămână. Asta ține doar trei luni, în februarie, martie și aprilie. În iunie nu mai vrea nimeni pentru că nu mai cresc puii pentru expozițiile din decembrie”, a mai spus Iosif.

După ce ani de zile a fost numărul unu pe plan național, Iosif are acum planuri mai mărețe. Va participa la competiția europeană de orpington, cu mari speranțe de a obține și aici premii. “Anul acesta vreau să merg la expoziție în Franța, la expoziția europeană. Majoritatea păsărilor mele fiind de la campionii europeni, am speranțe. Eu le-am cumpărat și le-am dezvoltat aici cu ce am avut, le-am încrucișat. De trei ani la galben eu sunt campion național în România”, a mai povestit Iosif.

Găinile orpington nu au nevoie de mâncare specială, doar până la trei luni trebuie să mănânce furaje, după care trec pe porumb, grâu, orz, ovăz, floarea soarelui.

În vreme ce majoritatea populației se uită la ele ca la niște păsări, crescătorii le analizează comportamentul și fac comparații cu al oamenilor. Astfel, Iosif a ajuns la concluzia că animalele nu sunt doar niște animale, prin urmare nici găinile lui nu sunt doar niște păsări. “Eu lucrez în construcții și îmi place când vin acasă să le las în curte, mă pun pe balansoar și mă uit la ele. Îmi place comportamentul lor. Foarte mulți oameni spun că animalele sunt animale, dar nu e adevărat. Dacă stai și te uiți la ele, au comportament ca oamenii.

De exemplu, și între oameni sunt bărbați cărora nu le ajunge doar nevasta lor. Acum noi vorbim de găini. Am cocoș care are patru găini, dar numai pe una o cocoșește și pe celelalte trei le lasă în pace, e rar acest lucru. La celelalte nu o să le fie bune ouăle niciodată. Atunci, găina aia trebuie să o iau, să o pun separat, știu că găina aia o să aibă ouă bune. Neavând alta, cocoșul se mai împerechează și cu altă găină, altfel nu. Sunt păsări foarte fidele”, a povestit acesta.

În plus, nici cocoșii nu se comportă toți la fel, spune fermierul. În opinia lui, găinile se atașează de om și au unele comportamente asemănătoare altor animale. “Eu de cinci ani le tot privesc. Mai sunt cocoși care nu s-ar bate cu niciunul, deși cocoșii se bat. Unii sunt retrași, ca oamenii, nu au treabă cu nimeni. Alții se bat cu toți. Mai sunt cocoși care nu au treabă nici cu alți cocoși, nici cu găinile altora, își văd de găinile lor. Și găinile se atașează de om. De exemplu, am un cocoș de galben și când îl las afară vine la mine ca un cățel, se reazemă de mine și ‘povestește’ cu mine”, a mai spus Iosif.

Cea mai mare satisfacție a crescătorului este atunci când din oul găinii sale iese un campion național, după ce el i-a urmărit atent toate etapele de creștere, de la ghemotocul în puf până la găina de câteva kilograme care primește diplomă. “E o satisfacție când știi că ai oul, îl pui la incubator, iese un pui, un ghemotoc mic, tu îl crești, îl vezi că se dezvoltă, mergi la o expoziție și vezi că ești campionul României. E un lucru frumos”, a povestit Iosif.

Și chiar dacă a reușit să cunoască de aproape secretele găinilor, a discutat cu ceilalți pasionați despre toate detaliile, Iosif spune că nu a putut răspunde unei vechi întrebări care i-a măcinat și pe filozofii antici: “Ce-a fost mai întâi, oul sau găina?”.

AGERPRES / (AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Fabrica din Cluj-Napoca are doar 33 de angajaţi, dar este cea mai mare din România care produce globuri din sticlă, având o cifră de afaceri de două milioane de lei pe an.

Modelele se contractează cu un an înainte, la marile târguri de profil care au loc la Frankfurt, New York sau la Paris, de unde vin comenzile. Pe an, producţia ajunge la aproximativ 800.000 de globuri de diferite modele, culori şi dimensiuni, pictate manual.

Un glob cu picturi vintage, care se realizează într-o oră, costă până la 15 euro

Un glob simplu se produce, de exemplu, într-o cantitate de 200 de bucăţi pe zi, dar sunt şi globuri complexe, mai mari, cu un diametru de 15 centimetri, cu picturi vintage, ca un tablou, din care se fac doar opt bucăţi pe zi, adică un glob pe oră. Costul unui glob este între 80 de eurocenţi şi 15 euro, în funcţie de mărime şi complexitate, media fiind undeva între un euro şi un euro şi jumătate.

“Suntem într-o activitate continuă, globurile noastre trebuie să ajungă la clienţii din Europa, din Germania, Italia, Franţa, Lituania, Austria sau Belgia, dar şi pe brazii românilor. Cele pentru SUA au plecat deja, avempeste 70 la sută din export pe piaţa americană. Avem diverse modele, pentru Europa mult mai liniştite, clasice, în culori precum mov, albastru, alb, roşu sau verde, cu reni, cu Moş Crăciuni şi oameni de zăpadă, iar pentru SUA sunt modele încărcate, cu culori vii, amestecuri de culoare. Acum pregătim ultimele modele pentru Europa, mai apropiate de tematica de Crăciun”, spune Mihaela Turcu, managerul fabricii.

Potrivit acesteia, contractările pentru Crăciunul din acest an au avut loc la începutul anului 2013, la târgurile de profil din străinătate, iar în prezent se lucrează la onorarea ultimelor comenzi din Europa, dar şi la produsele care vor fi livrate în SUA pentru Crăciunul din 2015.

“Pentru piaţa din SUA am livrat deja globurile pentru Crăciunul din acest an. Acestea sunt transportate cu vaporul, în containere, durează o lună până ajung la destinaţie şi sunt desfăcute, printre altele, într-un lanţ comercial care numără peste 1.000 de magazine. Globurile sunt foarte fragile, astfel încât ne luăm măsuri de siguranţă şi le ambalăm temeinic, câte patru-şase bucăţi în cutii de carton ondulat, astfel încât globurile să nu se spargă nici dacă ar cădea cutia de la o înălţime de doi metri. Pentru piaţa europeană, marfa se livrează cu TIR-urile, noi le încărcăm, trebuie să fie camioane pe pernă de aer, să nu se zdruncine marfa”, explică managerul fabricii.

Tot pentru SUA se produc globuri special pentru colecţionari, cu tematică de Crăciun, în fiecare an fiind prezentat un alt model.

“Nu facem un model doi ani la rând, venim cu ceva nou în fiecare an. Sunt globuri de serie mică, foarte căutate, doar de câteva bucăţi, încărcate de pictură sau cu căsuţe în peisaje de iarnă. Sunt doar pentru colecţionari care au început să le cumpere de la noi încă de acum 15 sau 20 de ani”, povesteşte Turcu.

În “paradisul globurilor” sunt expuse şi globuri sub formă de prăjitură, de clopot, cu petale de flori, unele pe care sunt pictate un iaz cu broscuţe cărora li se mişcă ochii, Castelul lui Dracula, renii lui Moş Crăciun, alături de cele sub formă de ceainic, cană de ceai sau vulpe polară.

“Prin tradiţie, globurile de sticlă sunt mult mai luminoase şi mult mai bogat lucrate decât cele din plastic”, explică Turcu.

Pictoriţă de globuri de sticlă, cu 40 de ani vechime în meserie

Din tuburi lungi de sticlă, aduse din Germania, globurile iau diverse forme în secţia unde suflătorii le modelează cu ajutorul lămpilor cu gaz – şi de aici ies şi vârfurile de brad, trec prin etapa în care li se aplică un strat de vopsea şi prind viaţă în mânile pictoriţelor.

Sunt 16 femei, aşezate faţă în faţă la mese, înconjurate de sute de globuri colorate, pe care desenează modele complicate sau pictează frunze roşii şi verzi. Sunt foarte atente la detalii şi fiecare are, în faţa ei, un glob model, după care lucrează.

Mariţa Hopârtean pictează concentrată un glob roşiatic, aplicând sclipici auriu, după care trece la un set de globuri verzi, cu reflector, în interiorul căruia aşterne un strat subţire de lac galben. Are 57 de ani şi lucrează de 40 de ani ca pictoriţă pe sticlă, numai la globuri, fiind cea mai veche angajată a fabricii. Nu a făcut nicio şcoală de pictură, ci a învăţat din mers, pentru că i-a plăcut desenul întotdeauna.

“Acum pictez reflectorul globului, le fac cu lac colorat. Facem multe modele, e greu, sunt globuri de tot mai mare complexitate, trebuie mare atenţie ca să poţi reproduce modelul cum cere clientul. Lucrez de 40 de ani numai la făcutul globurilor. Este o meserie frumoasă, pe care o fac cu drag şi cu plăcere. Lucrăm cu tempera, aracet, avem aparate de presiune cu care se lucrează în relief”, explică pictoriţa.

Ea a pictat globuri şi înainte de 1989, dar atunci nu erau atât de complexe şi nici nu exista o atât de mare varietate de culori şi modele. Acum pictează între 50 şi 100 de globuri pe zi, în funcţie de model, dar nu a numărat niciodată câte globuri au ieşit din mâinile ei de-a lungul anilor.

Pictoriţa de globuri le-a învăţat meserie pe mai tinerele ei colege, dar recunoaşte şi că a avut de învăţat de la unele dintre ele.

Pentru Crăciunul de anul viitor, fabrica din Cluj-Napoca pregăteşte deja modele de globuri, creaţie proprie, unele în premieră, precum cele cu brazi în 3D, realizate în relief, unele care imită un ou Faberge, dar şi globuri cu cristale, cu perle, mărgeluţe, cu un strat de aur sau cu texturi suprapuse.

Realizarea unui glob 3D, cu peisaj de iarnă şi brazi, durează între 15 şi 20 de minute, comanda din partea unui client american fiind de 12.000 de bucăţi.

“Pe globul colorat se aştern straturi dintr-o pastă specială de culoare albă, sub forma unui brad, astfel că se dă senzaţia de relief, cu brazi care ies din glob, după care se adaugă peste el sclipici. E un model special, pentru americani, care au venit la Cluj-Napoca anul trecut, înainte de târgul de la Paris, pentru a vedea cum îl producem, iar apoi au făcut comanda. Este prima oară când facem globuri 3D”, spune Mihaela Turcu.

de Vasile Magradean mediafax

La începutul acestui an, potrivit datelor oficiale furnizate de Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (DADR), pe 12% din suprafaţa arabilă a judeţului se practica agricultură biologică.

În anul 1857, geograful Ernst Won Sydow aprecia că Delta Dunării poate deveni ”grânarul Europei” prin transformarea unor suprafeţe întinse în terenuri agricole. Potrivit lucrării ”Delta Dunării — Rezervaţie a Biosferei”, prima lucrare de îndiguire în scop agricol derulată în România a fost realizată pe braţul Sfântu Gheorghe al Dunării de către inginerii Langeveldt, Olanda, şi Dither, Danemarca, în anul 1895, amenajare cunoscută şi astăzi sub numele de ”Grădina olandeză” şi care, potrivit datelor furnizate de DADR, este considerată în zilele noastre promotorul agriculturii ecologice din judeţ.

”Cele mai întinse suprafeţe sunt în zona Mahmudia-Murighiol, Frecăţei şi Luncaviţa, prima zonă menţionată fiind promotorul agriculturii ecologice din judeţ. În acest domeniu, predomină suprafeţele cultivate cu cereale şi oleaginoase, floarea-soarelui, rapiţă şi in”, a declarat directorul DADR, Georgeta Niţă.

În prezent, 301 din cei 320 de fermieri cu afaceri prietenoase cu mediul practică în judeţ agricultura ecologică şi cultivă o suprafaţă totală de 34.200 de hectare, pe 20.000 de hectare dintre acestea fiind cereale.

Lucrările de amenajare agricolă începute în 1895 au continuat în perioada 1938 — 1940 cu îndiguirea ostrovului Tătaru, pentru ca în anul 1962 un plan de amenajare a Deltei să prevadă ca 84% din suprafaţa actualei rezervaţii să rămână în stare naturală, iar 16% să fie valorificate — dintre acestea, în scop agricol, 12%, şi silvic, 4%. Programul de exploatare integrală a Deltei, pus la punct în anul 1983, preconiza ca suprafaţa amenajată pentru agricultură să ajungă la circa 144.000 de hectare, adică 25% din suprafaţa rezervaţiei.

Programul a fost stopat în anul 1990, iar în momentul de faţă terenurile agricole din Deltă ocupă o suprafaţă de 61.220 de hectare, 67,61% fiind terenuri arabile, iar 32,04% — pajişti naturale. Circa 63% din terenurile agricole aparţin domeniului public de interes judeţean, iar unele dintre ele sunt concesionate firmelor private.Autoritatea de mediu, Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, a impus restricţii privind utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a substanţelor fitofarmaceutice, iar terenurile de aici, potrivit unuia din pionierii agriculturii bio din judeţul Tulcea, Gheorghe Gheorghe, sunt cele mai mănoase.

”Terenul din baltă conţine humus foarte mult, iar producţiile ajung la 9 tone pe hectar”, declara Gheorghe Gheorghe.

Producţiile obţinute sunt vândute în străinătate la preţuri cel puţin duble faţă de cele practicate pentru culturile obişnuite.

La o dimensiune mai mică, situaţia din Delta Dunării se repetă şi în Parcul Naţional Munţii Măcinului.

Creşterea animalelor este o activitate tradiţională în judeţul Tulcea, cunoscut fiind faptul că traseul migraţiei periodice a turmelor de oi de altădată trecea prin această zonă. Temperaturile mai ridicate, numărul mic de zile de îngheţ, viscolele puţine, stratul de zăpadă subţire cu o persistenţă redusă au constituit dintotdeauna factori climatici favorizanţi pentru iernarea animalelor în rezervaţie, în comparaţie cu partea continentală unde sezonul rece se manifestă excesiv.

Specificul local al creşterii animalelor în Deltă constă în lăsarea acestora în libertate în tot cursul anului. Faţă de creşterea tradiţională a animalelor, în perioada 1955 — 1990, prin cooperativele agricole de producţie şi întreprinderile agricole de stat s-a practicat o zootehnie intensivă şi semiintensivă, unii localnici amintindu-şi totuşi de restricţiile pe care le aveau atunci în ceea ce priveşte deţinerea unei turme de oi şi creşterea animalelor în libertate.

În anul 1957, Dumitru Gigică, din satul Camena, comuna Baia, avea 300 de oi şi creştea animale de când se ştia.

”N-am să uit niciodată cum mi-au luat oile. Aveam 13 ani şi mi le-au luat pe toate. Patru ani apoi am stat în Insula Mare a Brăilei să-mi refac turma. Numai eu ştiu câte am îndurat, dar am mers înainte”, a declarat Dumitru Gigică, în vârstă de 74 de ani.

În anul 1991, a fost primul crescător de oi din România care a vândut animale fermierilor din Grecia, iar trei ani mai târziu numărul ovinelor deţinute a crescut la 3.000, după cum spune el. Acum are trei copii, şapte nepoţi şi un strănepot, iar unul dintre fiii săi a dezvoltat afacerea sa, cu sprijinul fondurilor europene înfiinţând lângă ferma care are are un rulaj anual de 200.000 de capete o fabrică de nutreţuri.

”Nu credeam că voi ajunge vreodată să văd asta. Un unchi care a fost închis la Jilava mi-a spus odată că o să-mi văd visul cu ochii, dar nu-l credeam. Abia aştept ca peste tot în curtea asta să fie asfalt”, a afirmat Dumitru Gigică, în timp ce se uita cu atenţie la muncitorii din jurul său.

Potrivit DADR, în judeţul Tulcea, 80 de capete de bovine şi 31.456 capete de ovine erau înscrise în fermele ecologice la începutul anului în curs. Și dacă în comparaţie cu anul 2012, numărul capetelor de bovine era constant, cel al ovinelor a crescut cu aproape 1.000.

* O creştere importantă se înregistrează în apicultură, domeniu în care numărul familiilor de albine a crescut în ultimii doi ani de la 6.034 la 8.790. În ciuda bazei melifere existente, albinăritul în Delta Dunării este practicat la scară destul de redusă.

Numărul mare de familii de albine din unele localităţi se datorează unor stupari care au făcut din creşterea albinelor o activitate de bază generatoare de venituri. Luncaviţa, Valea Teilor, Nifon şi Niculiţel sunt câteva dintre localităţile din nordul Dobrogei în care apicultorii au obţinut deja certificate ecologice pentru bazinele melifere din pădurile de tei şi câmpurile de floră spontană unde au amplasat stupii. Avantajele Deltei Dunării pentru apicultori constau în faptul că aceştia nu trebuie să se deplaseze la intervale scurte de timp dintr-un loc în altul, datorită perioadei mai mari în care plantele înfloresc.

* În anul 2012, pentru prima dată, 14 operatori în acvacultură s-au înregistrat în circuitul fermelor ecologice, ei menţinându-se şi în prezent, potrivit DADR.

Pescăriile din Deltă au fost în atenţia tuturor popoarelor care au stăpânit vremelnic zona, primele reguli de întreţinere a stării lacurilor fiind impuse de administraţia otomană. După revenirea Dobrogei la România, în anul 1896, savantul Grigore Antipa a propus prima lege a pescuitului, dreptul la pescuit fiind acordat pescarilor prin învoială, iar vânzarea peştelui fiind realizată prin licitaţie publică. Pescăriile din România erau apreciate atunci ca printre cele mai bine organizate din Europa, în anul 1914 în judeţul Tulcea înfiinţându-se prima cooperativă de pescuit din ţară.

Potrivit lucrării ”Delta Dunării — Rezervaţie a Biosferei”, după anul 1945, în majoritatea zonelor piscicole, s-au format cooperative de pescari, ce au devenit ulterior întreprinderi de stat, iar după anul 1990 s-au format 21 de societăţi comerciale de stat.

Unele dintre aceste societăţi care administrau şi luciuri de apă au fost privatizate, iar numărul lor a ajuns în anul 2002 la 120, pescarii primind dreptul de a captura peşte de la aceste firme private sau de stat până în luna august a anului 1997, când Administraţia Rezervaţiei a iniţiat primele demersuri de privatizare a dreptului de pescuit şi încurajare a constituirii asociaţiilor de pescari privaţi.

Amenajările piscicole însumează 27 de incinte cu o suprafaţă de 52.000 de hectare pentru creşterea puietului şi a peştelui pentru consum din specii de cultură cu potenţial ridicat de valorificare. Este însă cunoscut faptul că activitatea de piscicultură a fost întotdeauna susţinută financiar de stat, din cauza pierderilor anuale, semnificativ fiind faptul că în perioada 1970 — 1974 pierderile au reprezentat jumătate din profitul planificat. În acest context se înscriu subvenţiile primite de firmele din acvacultura tulceană din partea Uniunii Europene, judeţul Tulcea, datorită luciurilor de apă întinse, încasând cele mai mari finanţări alocate pentru sprijinirea fermelor piscicole din siturile Natura 2000.

De remarcat este faptul că doar o parte dintre fermierii tulceni care practică agricultura ecologică au beneficiat în anii trecuţi de plăţi pe măsura de Agro-Mediu din cadrul Programului Naţional pentru Dezvoltare Rurală. Astfel, pentru anul 2013, 88 de fermieri, cu o suprafaţă totală de 14.162 de hectare, au beneficiat de subvenţii pentru agricultura ecologică, în timp ce în anul anterior numărul cererilor a fost de 66 pentru o suprafaţă totală de 12.992 hectare, potrivit Agenţiei pentru Plăţi şi Intervenţii în Agricultură.

Subvenţiile din partea Uniunii Europene pentru dezvoltarea agriculturii ecologice sunt în valoare de 162 de euro pe hectar, însă anul acesta se vor plăti doar culturile care au fost înregistrate şi în anul 2013. În condiţiile în care tot mai mulţi fermieri se înscriu în circuitul agriculturii bio, este de aşteptat ca, anul viitor, numărul cererilor pentru subvenţiile europene să crească semnificativ.  (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Sursa: financiarul

Andrei Trifan din Vărzăreşti, Nisporeni, inspirat de mirosul prunelor uscate din copilărie, a dezvoltat o afacere de succes pe care o consideră o moştenire de nepreţuit pentru copiii săi, scrie ziarulnational.md.

Aroma prunelor uscate şi cuptorul de lut i-au marcat copilăria lui Andrei Trifan, care nu s-a gândit că această îndeletnicire specifică locurilor îi va servi drept sursă de venit şi îi va umple inima de mândrie. A lucrat inginer-mecanic, iar ulterior a decis să se orienteze şi spre alt gen de activitate.

• Copilărie cu prune afumate

„Nu pot să uit cuptoarele în care ardea domol focul, iar după puţin timp plutea o aromă de nedescris a prunelor afumate. Cred că am ales anume să investesc în acest gen de activitate, pentru a nu mă despărţi de amintirile frumoase. Am început acum 20 de ani şi uscam prunele exact cum o făceau părinţii mei, în cuptor făceam focul cu lemne, dar a început să scadă cererea pentru astfel de prune. Toţi voiau să cumpere prune prelucrate în condiţii de fabrică şi am decis că e timpul să dezvolt afacerea”, povesteşte prunarul.

• Cum sunt uscate prunele

Andrei Trifan îşi aminteşte că, în urmă cu 12 ani, a investit 30 de mii de dolari în modernizarea uscătoarelor pentru prune şi spune că aceasta i-a înlesnit munca şi i-a mărit capacitatea de producţie. Înainte de a cumpăra utilaj special, munca era mai migăloasă.

Este vorba despre nişte vagonete cu rotile care circulă pe şine înguste ca pentru tren. În interiorul vagonetei sunt 25 de poliţe din aluminiu pe care sunt aşezate prunele.Vagonetele intră în cuptorul încălzit până la maximum 80°C şi peste două ore sau două ore şi jumătate prunele ies prin cealaltă parte a cuptorului gata uscate”, a explicat Andrei Trifan mecanismul de uscare a prunelor.

“Insist ca totul să fie curat şi frumos”

Capacitatea cuptorului este de până la 900 de kilograme de prune, iar în 24 de ore sunt uscate cca 10 tone de fructe. Agricultorul spune că până acum cumpăra prune de la săteni, însă în acest an a reuşit să culeagă prima roadă de pe cele zece hectare de pruni sădiţi între timp. Din cele 200 de tone de prune culese se obţin 45-50 de tone de fructe uscate. Toată cantitatea este comercializată pe piaţa rusească şi, indiferent de cerinţe, gospodarul susţine că îşi doreşte să ofere produse calitative şi competitive.

„Insist foarte mult ca totul să fie curat şi fructele să fie ambalate frumos, în cutii de carton. Prunele sunt calibrate şi aranjate frumos. Muncim cu mai mulţi lucrători la cuptoare, iar eu am grijă ca totul să fie igienic”, afirmă Andrei Trifan

• Ruşii caută nod în papură

Întreprinzătorul vinde producţia la o bază angro, dar şi la o piaţă. „A fost mai dificil în acest an, deoarece am trecut prin controale suplimentare, dar şi în piaţa unde vindeam stăteau poliţişti care căutau nod în papură. Din şase exportatori de la noi din sat care exportau în Rusia, am rezistat doar eu”, zice Andrei Trifan.

Preţurile medii oferite pe piaţa rusească la achiziţionarea angro sunt de circa trei dolari pe kilogram. Omul de afaceri spune că nu poate să vorbească de profit, deoarece tot ce face investeşte în dezvoltarea afacerii. „Tot ce fac investesc în utilaje şi avem şi cheltuieli foarte mari. Pentru a transporta un tir încărcat cu 21 de tone de prune uscate eu cheltuiesc circa 12 mii de dolari”, a precizat agricultorul.

• “Vreau să las ceva frumos”

Andrei Trifan şi-a procurat utilaj agricol în sumă de circa 500 de mii de lei moldoveneşti, o parte prin intermediul unui program de subvenţionare şi zice că intenţionează să afle totul despre posibilităţile de export pe piaţa europeană. „Am trei copii care sunt mândria mea şi cărora vreau să le las ceva frumos în urmă. De aceea, cred că trebuie să ne gândim la viitor şi nu să aşteptăm să ne îmbogăţim imediat. Această muncă reprezintă un refugiu pentru mine, care îmi aduce multă linişte şi satisfacţie”, a conchis pe o notă optimistă prunarul.

Satul Vărzăreşti din Nisporeni este cunoscut prin faptul că uscarea prunelor reprezintă o sursă de venit pentru o mare parte dintre localnici, iar Andrei Trifan se mândreşte cu faptul că a fost primul care a ridicat această îndeletnicire la nivel de afacere de succes.

Sursa: financiarul

La 30 de ani Carmen Pisica a pariat, alaturi de sotul sau, pe o afacere in care piata de desfacere este destul de greu de castigat: o ferma de prepelite. Odata insa depasit acest impediment imaginea arata bine – investitia poate fi amortizata chiar si dupa 50 de zile, iar profitul nu intarzie sa apara.