Conform unei teorii istorice, care a existat în Evul Mediu şi care i-a fost atribuită împăratului Carol cel Mare, şi mai târziu umanistului renascentist Enea Silvio Piccolomini   care va fi Papa Pius II, ca şi istoricului român Dimitrie Cantemir, danezii se trag din daci – mai precis din dacii care s-au refugiat în aceste teritorii ale Europei din cauza invaziilor romane.
Împinşi de marea năvălire a hunilor, goţii din Europa de răsărit au ajuns până în Scandinavia. În Evul Mediu se spunea că strămoşii danezilor s-au numit iniţial daci şi că au venit în zona Mării Baltice de la Marea Neagră.
Carolus Lundus (Karl Lund) de la universitatea din Upsala remarca, în secolul al XVII-lea (1687), asemănări între credinţele religioase vikinge şi cele geto-dacice; ambele popoare adorau ca zeu principal pe Zalmoxis , în lucrarea de referinţă „Zamolxis primus Getarum legislator“.
Regii danezi, până doar acum câteva sute de ani, se auto-intitulau „reges daciae”, păstrând astfel memoria ancestrală a originii lor. La 1275, este menţionat un rege danez numit Petrus de Dacia , aflat în fruntea unui… „Colegiu al Daciei”!

O baladă normandă afirmă ca normanzii (danezii, stabiliţi în  nord-vestul Franţei) îşi au originea la „mult marele fluviu Dunăre…numiţi Dani, care erau anticii Daci…”
Ou de Danube un flum mult grant,
K’Ester claiment, cler e luisant,
Ki le regnes vait devisant,
A cele part torne en corant
Furent cil apele Dani,
Ki esteient ancieis Daci…

Unde Dunărea, un fluviu mult grandios
Care este ?, clar şi luminos,
Care domina ?…?….
La acea parte întoarce alergând
Fură deci numiţi Danezi,
Care erau anticii Daci…

Danezii se mândreau în cronicile lor că se trag din daci. Ba, în Evul Mediu, se numeau chiar daci, care erau cunoscuţi cu numele de dacianini de către ruşi. H.C. Andersen povestitorul , trecând în anul 1841 prin ţara noastră, notează că totul pe aici are un caracter danez. Ce-l făcea pe Bolliac să asemene „Pescer’a cu olele pre muntele Lespedei cu dolmenulu danesu şi cerculu de pietre sepulchrale?” Nu ne-am mira la o legătură strânsă reluată astăzi: Mircea Eliade în „De la Zalmoxis la Gengis-Han,” Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, pag. 83-84 afirmă că: „La începutul Evului Mediu, termenii de Gothia şi Geţia se aplicau Danemarcei şi peninsulei Iuthlanda şi pe hărţile medievale, Danemarca era numită Dacia sau Gothia, căci în Evul Mediu daci era sinonim cu dani.” Adam de Bremen amestecă goţi, geţi, danezi şi-i numeşte pe toţi hiperboreeni. Apoi citează pe Guillaume de Jumieges (sec.XI), care spunea că Dacia (adică Danemarca) era locuită de goţi, care aveau mulţi regi înzestraţi din abundenţă cu ştiinţa admirabilelor filosofii, mai ales Zeuta şi Dichineus, şi la fel Zalmoxis. E vorba de vreo tradiţie, intuiţie a unui trecut de o valoare care a depăşit timpurile? Dar, nesuferind de o amnezie a spiritului strămoşesc, noi ne situăm pe poziţia vechimii arhaice.

Sursa: alexdanemarca

Dacă rememorăm locurile unde au fost descoperite marile tezaure de aur şi argint constatăm că acestea au fost îngropate lângă ape, mai sigur în malurile unor râuri şi pârâuri, cel din 1491 în râul Sebeş, iar cel din 1542 în malul râului Strai. Lângă ape au fost îngropate şi tezaurele de argint de la Sărăcsău, Săcălăcsău, Poiana Gorj, Şeica Mică, Vedea. Malurile râurilor reprezentau în acele timpuri repere sigure care puteau fi marcate de stânci, arbori, coturi etc., repere sigure de identificare şi recuperare. Trebuie să dăm crezare relatărilor izvoarelor antice cu privire la îngroparea tezaurului lui Decebal în râul Sar-Geția. De ce nu ar fi procedat în acelaşi fel şi alţi demnitari ai regatului Geția cu tezaurele lor din aur şi argint. Tezaurele descoperite în anii 1802-1804 se aflau la rădăcina unui fag, altul lângă un izvor şi un al treilea la rădăcina unui fag tăiat între două pâraie. Toate erau plasate lângă un reper sigur pentru a fi recuperate.

Datarea acestor tezaure şi mai ales a brăţărilor spiralice din aur întâmpină multe dificultăţi. Marea lor majoritate au fost descoperite în condiţii aproape necunoscute şi întâmplătoare. S’ar fi putut obţine date mai precise dacă descoperirile de tezaure monetare împreună cu alte obiecte de podoabă din aur şi argint ar fi fost recuperate în întregime ca să putem analiza ultimele emisiuni monetare în vederea unei datări mai exacte. Aşteptăm rezultatele unor studii aprofundate ale unui presupus tezaur monetar de aur conţinând aurei imperiali descoperit pe culmea înălţimii ”Căprăreaţa” în 1998. Chiar şi numai prin semnalarea prezenţei unor aurei romani se poate deduce că acumularea, tezaurizarea şi îngroparea lor s’a făcut în secolul I d.Hr.

Brăţările spiralice de aur nu sunt primele piese de orfevrărie descoperite în vecinătatea fortificaţiilor şi sanctuarelor getice din Munţii Orăştiei. Ele sunt însă primele pe care modernitatea a reuşit să le recupereze. Descoperiri mai vechi, consemnate de izvoare renascentiste sau din secolul al XIX-lea au fost reciclate pentru metalul nobil conţinut şi, astfel, s’au pierdut.

Este și cazul unui ”şarpe de aur” trimis la Viena la mijlocul secolului al XVI-lea sau al unor fibule de argint găsite de un păstor, în jurul anului 1800, la rădăcina unui copac prăbuşit de pe Dealul Grădiştii.

Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice care apar sculptate pe Columnă?

Abia sub înrâurirea romantismului şi pe măsura maturizării lor întru modernitate, structurile statale au început să instituie legi şi mecanisme destinate recuperării şi conservării vestigiilor străvechi. În aceste condiţii, cele dintâi brăţări spiralice getice (cele de la Orăştie şi Hetiur) au fost salvate şi păstrate abia după mijlocul secolului al XIX-lea. Ulterior, aveau să fie descoperite întâmplător şi alte piese asemănătoare, niciodată însă prin cercetări arheologice sistematice. Şi aceasta, tocmai datorită faptului că, adesea, obiectele de preţ preistorice nu au fost abandonate în aşezări, ci au fost îngropate în mediul natural, în locuri greu accesibile sau mai puţin umblate.

Fig.1 Peisajul arheologic Dealul Grădiştii – Dealul Căprăreaţa:

1 – fortificaţia, sanctuarele şi alte edificii; 2 – terase amenajate cu urme de locuire şi de activităţi meşteşugăreşti; 3 – locurile de descoperire aproximative ale tezaurelor cu brăţări de aur

Descoperite pe pante abrupte şi împădurite, tezaurele cu brăţări de aur se integrează unui peisaj cultural unic, marcat în mod cu totul excepţional de fortificaţii şi sanctuare (hartă fig. 1), de terase săpate în roca Dealului Grădiştii şi a Dealului Căprăreaţa (hartă fig. 2). Edificiile de aici sunt cele mai vechi construcţii cu piatră fasonată de pe teritoriul Transilvaniei şi chiar de pe cel actual al României, exceptând, desigur, cetăţile greceşti şi regiunile lor limitrofe. Ele reflectă aspiraţia către o organizare arhitecturală monumentală a spaţiului şi constituie o expresie a puterii şi a concepţiei despre sacru. Cercetate superficial şi fără acribie metodologică, vestigiile de piatră de pe Dealul Grădiştii nu şi’au dezvăluit încă deplin semnificaţiile.

Fig.2 Aria de răspândire a brăţărilor spiralice getice cu plăci terminale

Trebuie subliniat faptul că efortul constructiv getic s’a concentrat tocmai în zone montane izolate, lipsite de resursele necesare traiului cotidian preistoric, la altitudini la care acesta devenea incomod, dacă nu imposibil. Ridicarea fortificaţiilor şi sanctuarelor din Munţii Orăştiei este deci rezultatul acţiunii unei suprastructuri conducătoare ierarhizate şi complexe, capabile să mobilizeze forţe de producţie eficiente, plurivalente şi calificate. Implicată în efortul de transformare a unui întreg peisaj montan, această elită şi’a dezvoltat un repertoriu propriu de însemne şi simboluri, a promovat o mitologie originală şi a instituit ritualuri particulare.

O parte a patrimoniului de semne şi simboluri getic poate fi recunoscută în orfevreria secolelor I î.Hr.-I d.Hr. În cadrul acestei creaţii locale în metale preţioase, alături de agrafe ceremoniale şi falere sau vase de lux, brăţările spiralice ocupă o poziţie de întâietate, prin complexitatea lor tehnologică şi ornamentală, prin masivitatea lor şi prin răspândirea lor pe întreg cuprinsul Geții carpatice.

Fig.3  Brăţara de argint de la Izvorul Frumos. Urme de aurire se mai disting numai în interiorul orna­­­mentelor gravate.

Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur la numai câteva sute şi chiar la numai câteva zeci de metri de sanctuare așterne o lumină nouă şi particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii. Aceste tezaure pot fi percepute ca prima atestare a unor practici depoziţionale cu posibile valenţe votive realizate în imediata vecinătate a edificiilor monumentale de aici. Asemănările dintre brăţările de aur şi celelalte exemplare de argint descoperite de’a lungul timpului în Transilvania, Muntenia şi (rar) chiar şi la sud de Dunăre fac posibilă, pentru prima dată în cercetarea epocii getice, surprinderea unei legături estetice şi simbolice între nucleul cultural din Munţii Orăştiei şi manifestările fastuoase din restul Geției preromane. Aceste analogii indică adeziunea membrilor elitelor regionale dacice la un cod simbolic, identitar-heraldic, elaborat poate tocmai în preajma centrului monumental de la Grădiştea de Munte.

Anatomia unui simbol

Fig.4  Comparaţie între desfăşurările terminaţiilor unor brăţări de aur (1-3) şi de argint (4-6):

1 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 2; 2 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 5; 3 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 8; 4 – brăţara de la Orăştie; 5 – brăţara de la Vălişoara; 6 – brăţara de la Senereuş.

Brăţările spiralice din aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7 palmete, 8 brăţări şi 6 palmete una. Corpul este decorat cu incizii în formă de brăduleţ, şiruri de puncte, linii în zigzag, linii arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într’o protomă (capete de animale), puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau lup. Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să redea stilizat părul de pe corpul animalului. În general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi.

Numărul de spire variază între 5.5 şi 7.5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărei brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3.5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1.9 cm până la 2.12 cm.

Înălţimea este de la 7.5 cm până la 9.2 cm, iar diametrul variază între 10.4 cm şi 12.5 cm. Greutatea variază de asemenea între 680 g şi 1200 g, iar puritatea aurului de la 18.18 până la 22.3 carate.

Fig.5  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile brăţării nr. 9.

Ca şi numeroasele lor analogii în argint (fig. 3/4-6 şi fig. 8-9), brăţările de aur de la Grădiştea de Munte (fig. 3/1-3 şi fig. 4-7) au fost elaborate după reguli tehnice, morfologice şi ornamentale comune. Toate sunt realizate dintr’o singură tijă masivă din metal preţios, prelucrată prin martelare şi decorată prin ştanţare, gravare şi poansoare.
Terminaţiile au aspectul unor plăci prelungi, configurate pe baza aceleiaşi scheme tripartite de registre: protoma zoomorfă, coama şi registrul palmetelor (fig. 3, 10, 11). Această soluţie compoziţională a fost adoptată nu numai de meşterii brăţărilor de aur de la Grădiştea de Munte, grupaţi foarte probabil într’un atelier, ci şi de diferiţi meşteri itineranţi de pe cuprinsul Geției preromane. Astfel, compararea brăţărilor de aur cu cele de argint permite conturarea unei relaţii centru-periferie extinsă pe întregul areal cultural dacic. Atracţia centrului ar putea fi întrevăzută şi în preocuparea pentru aurire a plăcilor terminale ale majorităţii exemplarelor de argint (fig. 8-9).

Fig. 6  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile unei brăţări de argint de provenienţă necunoscută (Bucureşti, Colecţia Severeanu).

Meşterii brăţărilor de la Grădiştea de Munte şi din alte regiuni ale Geției au respectat cu o surprinzătoare scrupulozitate schema compoziţională tripartită, indiferent de îndemânarea sau de stângăcia lor ori de cantitatea de materie primă avută la dispoziţie. Excepţiile sunt rare şi ilustrează abateri de la un canon consacrat. Pe de altă parte, brăţările nu sunt identice între ele (fig. 3). Unicitatea fiecărui exemplar a fost asigurată prin conturarea variată a protomelor, gravarea liberă a coamei sau prin diferitele combinaţii de motive din interiorul palmetelor.

Fig.7  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 5.

Singura variaţie compoziţională semnificativă a plăcilor terminale este determinată de numărul palmetelor: şapte sau şase şi numai în mod excepţional cinci (fig. 2). Această variaţie nu a fost corelată alegerii metalului preţios (aur sau argint). Ea putea fi corelată gradului de apropiere sau de depărtare faţă de ”centru”: exemplare cu şapte palmete la fiecare terminaţie se regăsesc numai în Transilvania, în timp ce cu şase apar şi în afara arcului carpatic (fig. 2). Din această perspectivă, brăţările sunt susceptibile să fi conţinut un cod simbolic particular.

Fig. 8  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 8.

O diferenţă semnificativă între exemplarele de aur şi cele de argint apare numai în cazul tehnicilor de ornamentare a palmetelor (fig. 3; de comparat fig. 4-7 cu fig. 8). În cazul pieselor de aur, întregul decor al palmetelor, compus din nervuri şi proeminenţe rotunde, este rezultatul exclusiv al ştanţării.

În schimb, palmetele majorităţii exemplarelor de argint au fost ornamentate parţial sau complet prin gravare şi poansonare. Această diferenţă reflectă o adaptare a tehnicilor de ornamentare la proprietăţile plastice specifice ale celor două metale preţioase folosite: aurul, mai maleabil, se pretează mai lesne ştanţării decât argintul, mai rigid.

Fig.9   Grădiştea de Munte, brăţara nr. 9.

Masivitatea brăţărilor spiralice de aur şi de argint este considerabilă. Greutatea celor de aur variază între 700 şi 1.200 de grame, iar a celor de argint păstrate întregi variază în jurul unei jumătăţi de kilogram. Astfel de piese nu pot fi considerate simple podoabe ale portului cotidian, ci trebuie integrate în sfera reprezentării simbolice, ca însemne specifice unor ritualuri ceremoniale. Corpul spiralic şi asemănarea până la identitate a terminaţiilor aceleiaşi brăţări conferă piesei înfăţişarea unei făpturi ofidiene bicefale. Referirile la şarpe ar mai putea fi întrevăzute şi în interpretarea palmetelor ca solzi sau în unduirea şerpuită a marginilor supraînălţate ale plăcilor terminale – poate o sugestie a mişcării sinuoase a reptilei.

Fig.10  Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur așterne o lumină particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii

În schimb, reprezentarea ”coamei” între protomă şi înşiruirea de palmete contravine unei simple reprezentări de ofidan şi impune, odată în plus, integrarea fiinţei reprezentate prin brăţări în domeniul bestiarului fantastic. Sorgintea unui astfel de simbol trebuie căutată în fantasticul imaginarului colectiv înrădăcinat în fondul mitologic al acelor vremuri. Dacă şarpele simboliza eroizarea cavalerului din mitologia locală preromană, dublarea imaginii sale în structura aceluiaşi obiect ar putea fi interpretată ca alegorie a unei duble imortalităţi asigurate prin regenerare ciclică alternativă.

Ghilgameș, Muzeul Luvru

Surse de inspiraţie ale brăţărilor spiralice getice ar putea fi căutate în orfevrăria elenistică târzie, în cea a mediului celtic-central-european sau a mediului sarmatic-nord-pontic, cât și în îndepărtatul Sumer. Nu spunem că vreun stil a influențat altul, ci observăm că în lumea getică antică aceste bijuterii cu particularități carpatice devin sursă de inspirație pentru alți artiști din orfevrării orientale.

Totuşi, originalitatea schemei compoziţionale tripartite a terminaţiilor, combinaţiile neobişnuite de motive şi abstractizarea plastică a formelor disting brăţările getice de aur şi de argint ca opere de vârf ale unui mediu aparte de creaţie în metale preţioase. Ele ni se dezvăluie ca expresie supremă a unui sistem simbolic particular.

Tehnică sau artă?

Arheologul Florin Medeleţ a consacrat un studiu amplu privitor la brăţările spiralice din argint identificând, până în 1994, 27 de brăţări din care 3 de dimensiunile celor din aur. La acestea se adaugă 18 brăţări din aur, cifra ridicându’se la cca. 50 bucăţi. Acelaşi autor a enumerat o serie de tehnici de prelucrare a brăţărilor spiralice din argint şi a altor bijuterii getice prin tehnici de turnare, ciocănire, trefilare, poansonare, incizie, aurire, insistând cu precădere asupra tehnicii prin ciocănire a metalelor nobile.

Specialista germană Deppert-Lippitz susţine că geții au utilizat în mod deosebit tehnica prelucrării metalelor prin ciocănire la rece a lingourilor de argint şi aur. Aceasta era o tehnică foarte veche care a fost abandonată încă din antichitate în lumea greco-romană, acolo optându’se pentru turnarea metalelor în forme, inclusiv a bijuteriilor. Din acest motiv bijuteriile getice, inclusiv brăţările spiralice din aur sunt cu siguranţă opere originale, putând fi identificate şi datorită acestei tehnici care în prezent nu mai poate fi imitată. Până să se obţină un lingou, praful de aur era topit şi se prelucra prin batere cu ciocane de lemn, pe o nicovală de lemn.

Citiți și: MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Lingourile obţinute pentru confecţionarea brăţărilor puteau fi lungite, susţine Medeleţ, până la 2 m, neexistând nici o tehnică a trefilării. Foarte probabil în această fază să se fi realizat prin batere cu diferite poansoane din bronz protomele, palmetele şi celelalte elemente decorative după care barele au fost rulate pe un tambur de lemn bine şlefuit, posibil învelit în piele ca să nu se imprime în metalul nobil irizaţiile lemnului. Posibil ca şi în această fază să se fi realizat şi alte elemente decorative cu dăltiţe speciale, parte din protome, gura şi ochii animalului, precum şi alte decoruri stilizate. Această tehnică a fost utilizată şi la baterea monedelor autohtone.

În legătură cu provenienţa materiei prime a aurului şi a argintului, au existat multe teorii pe care le’au emis arheologii şi istoricii români, ajungându’se la concluzia generală că metalele nobile proveneau din zăcăminte auro-argentifere autohtone din arcul carpatic. Această concluzie a fost confirmată şi de analizei făcute asupra provenienţei aurului din brăţările spiralice de către laboratorul Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele, precizând că acesta provine din zăcămintele din Munţii Apuseni din zona Brad şi Arieş.

Aurul de înaltă puritate din care s’au confecţionat brăţările spiralice, geții îl puteau obţine din exploatarea filoanelor de aur, dar mai ales din nisipurile aurifere ale râurilor din Munţii Apuseni: din Arieş, denumit în documentele latine medievale ”Aureus”, din Ampoi, Crişul Alb, dar mai ales din văile râurilor care coboară din Munţii Cibinului, Sebeşului, Orăştiei şi Retezatului şi anume Sebeşul şi pâraiele Pianului, unde au fost atestaţi spălători de aur din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, şi unde s’au descoperit pepite de aur nativ în greutate de câteva zeci de grame, la care se adaugă râurile: Strei, Cugir şi pâraiele Gârbovei, Răhăului, Valea Ciorii, Valea Orăştiei, iar la est Cibinul şi Lotrul.

Aurul obţinut din nisipurile aurifere din văile ce curg din Carpaţii Sudici are în compoziţie staniu şi stibiu ce provine din rocile cristaline de bază a ascestor munţi. Cristalele aurifere ce provin din aceste masive au o culoare brun-roşcată, în schimb cele care provin din Munţii Apuseni sunt mai închise, brun spre negru, în special cele din zona Bucium şi Roşia Montană. Pe unele brăţări, în zonele mai puţin cizelate, domină culoarea brun-roşcată a aurului aluvionar extras din Carpaţii Sudici. Au fost atestaţi în secolul al XIII-lea spălători de aur, iobagi a Episcopiei Romano Catolice din Alba Iulia la vărsarea râului Ampoi în Mureş.

Se ştie, de asemenea, că după ocuparea de către turci a Imperiului Bizantin a fost blocat comerţul cu aur al Orientului spre Europa încât habsburgii au devenit principalul exportator de aur în Europa de Vest, aur provenind din zăcămintele auro-argentifere din Transilvania şi Slovacia până la descoperirea Americii.

Am făcut această referire la izvoarele medievale pentru a dovedi că a existat o neîntreruptă activitate şi tradiţie autohtonă în extragerea metalelor preţioase din nisipurile aurifere ale Transilvaniei din cele mai vechi timpuri la care se adaugă extragerea şi transportul sării cu plutele pe Mureş. Olt şi Someş. Unele toponime de origine slavonică: Zlatna (jud. Alba), pârâul Zlaşti, Gura Zlata (jud. Hunedoara), dovedesc că şi în perioada micilor migraţii s’a extras aur din nisipurile aurifere. Când documentele medievale au atestat şi nume de oameni care au îmbrăţişat această ocupaţie începând din secolul al XIV-lea acestea erau aproape în exclusivitate româneşti, ceea ce ne întăreşte convingerea că a existat o puternică tradiţie şi continuitate pelasgo-getică, apoi românească în ultimele 6-7  milenii, iar meseria a fost practicată până în 1948 când comuniştii au naţionalizat principalele mijloace de producţie.

Tocmai la această veche tradiţie s’a referit experta germană Barbara Depert cu o declaraţie deosebită:

”Voi românii aveţi o istorie de peste şase milenii scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurele Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de’a lungul a şase milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o mai evidentă, mai strălucitoare”.

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Cercetătorii care s’au ocupat de cultura materială a dacilor, în special a tezaurelor de argint, au constatat că acestea erau constituite numai din obiecte de podoabe şi monede din argint, lipsind obiectele de aur. De asemenea cele din aur, foarte rare, erau constituite numai din monede şi nu aveau în componenţă piese de argint. Medeleţ a inventariat, în 1994, 111 localităţi unde au fost descoperite podoabe de argint getice şi peste 230 tezaure monetare din argint, îndeosebi tetradrahme şi denari republicani şi imperiali romani. În prezent cifra descoperirilor din ambele categorii este cu 5 % mai mare. Dacă în tezaurele de argint alături de monede au fost descoperite şi piese de podoabă din acelaşi material în cele din aur nu se cunoşteau până în prezent numai tezaure monetare.

Specialista germană aduce noi precizări şi în această problemă. În tezaurul descoperit în 1542 şi însuşit de cardinalul Martinuzzi se aflau pe lângă monedele de aur, kosoni şi lisimachi şi un şarpe de aur care nu era altceva decât o brăţară spiralică din aur. Această informaţie a fost consemnată într’un raport înaintat de un specialist numismat al cărui nume nu l’am reţinut, al regelui şi împăratului Ferdinant I (rege între 1526-1556, împărat între 1556-1564). Prin această descoperire specialista germană a elucidat două probleme: prima se referea la prezenţa în tezaurul monetar de aur getic şi a altor tipuri de podoabe, iar a doua a confirmat faptul că după asasinarea lui Martinuzi în 1551 cel puţin o parte din tezaurul descoperit în râul Strei a fost trimis de către generalul Castaldo regelui Ferdinand I la Viena unde a fost topit.

Acestei descoperiri i se adaugă tezaurul din 1998 în care pe lângă o mare cantitate mare de monede de aur, conţinea şi două brăţări spiralice din acelaşi metal. Această descoperire nu schimbă cu nimic vechile constatări ale arheologilor cu privire la monopolul regal asupra aurului. Emisiunile monetare diverse ale geților începând din secolul al III-lea î.Hr., a necesitat mult argint, încât probabil monopolul s’a extins şi asupra argintului şi probabil, al aramei.

Citiți și:  TEZAURUL DE LA OLĂNEȘTI

Nu trebuie să neglijăm una dintre bogăţiile Geției, sarea, care a fost foarte probabil o sursă importantă de venit prin exportul acesteia în sudul Dunării. Aşa se poate explica prezenţa în tezaurele Geției a unei cantităţi mari de lisimachi de aur şi tetradrahme ale oraşelor greceşti. Alte surse de acumulare a metalelor preţioase s’a putut face în societatea getică prin economia de piaţă, susţin arheologii, prin schimburi comerciale cu lumea greco-romană, exportând sare, fier, ceară, miere şi, cu siguranţă sclavi. Această acumulare s’a mai făcut şi prin schimburi de daruri, acţiune denumită şi economia de prestigiu, cu oraşele greceşti de la Marea Neagră, cu şefii triburilor popoarelor înconjurătoare, iazigi, roxolanii şi posibil cu conducătorii provinciilor romane din sudul Dunării.

De asemenea, începând din secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul I d.Hr. şi prin expediţii de jaf şi cucerire a triburilor proprii, dar mai ales prin exploatarea resurselor proprii. Acumulările s’au făcut treptat începând din secolul al III-lea î.Hr. ajungându’se sub regii Burebista şi Decebal, centralizatorii regatelor getice carpatice și balcanice să posede o mare cantitate de metale preţioase. Numai în acest fel se poate explica imensul tezaur al regelui Decebal pe care l’a descoperit în vadul râului Sargeţia împăratul Traian, şi pe care l’a transportat la Roma, utilizându’l pentru edificarea a numeroase lucrări edilitare la Roma şi în alte părţi ale imperiului. Din aceste metale s’au bătut monedele din argint, imitaţii după cele greceşti şi denari romani republicani şi de aur kosonii, şi s’au confecţionat numeroase podoabe, printre care brăţările spiralice din aur şi argint.

Citește și: TEZAUR GETIC

Cine avea dreptul să poarte asemenea podoabe, în special brăţările spiralice? Dacă ne referim la cele din aur şi cunoscând faptul că acesta a fost monopol regal este evident că aceste podoabe deosebite erau purtate de rege şi de familia regală, posibil şi de familia reginei. Nu excludem din această categorie pe şefii triburilor care au intrat în uniunea statală. Chiar prinţii, copii fiind, aveau dreptul să poarte asemenea bijuterii, după cum reiese din recenta descoperire a unei brăţări mici de aur la Castelul de la Hunedoara. Brăţările spiralice din argint aveau dreptul să le poarte membrii importanţi a familiilor din clasa pileati sau tarabostes. Unii dintre aceştia deţineau funcţii civile şi militare în cadrul statului. Puteau fi comandanţi ai cetăţilor, administratorii monopolurilor statului, al metalelor nobile, aramă, sare, fier, colectorii de cereale şi slujitorii curţii regale. Expunerea noastră se bazează pe constatarea că aceste brăţări erau purtate de către bărbaţi în cadrul unor ceremonii.

Medeleţ, afirmă că nu a descoperit brăţări de acest fel la geții reprezentaţi pe Columna lui Traian. Era foarte normal, deoarece geții care au fost reprezentaţi pe columnă se aflau în situaţii limită, disperaţi şi încleştaţi în războaiele cu romanii şi chiar dacă ar fi avut bijuterii nu le’ar fi purtat în asemenea condiţii.

Şi totuşi, celebrele brăţări spiralice apar reprezentate pe Columnă în scenele ce redau cea de a doua expediţie a lui Traian pentru ocuparea teritoriilor getice de la nord de Dunăre.   Argumentul nostru se sprijină pe reprezentarea într’o scenă de pe Columna lui Traian, desenată de către pictorul şi graficianul italian Pietro Santi Bartoli în anul 1667 şi reproduse sub formă de gravuri pe plăci de cupru, publicate de către E. A. P. Dzur în anul 1941 în Olanda sub titlul de ”Die Traianssäule”.

Restul trebuiesc căutate la cuceritori şi nu la cuceriţi, iar asta dacă nu le’au topit acum 1900 de ani.

Citește și:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Literatura subiectului
B. Deppert-Lippitz, Spiralele dacice din aur din Munţii Orăştiei/Dakische Goldspiralen aus den Orăştie Bergen, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P. G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.), Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the european archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 203-288, M. Ciută, G. T. Rustoiu, Consideraţii asupra unui complex deosebit în pro­ximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experiment arheologico-judiciar, Apulum 44, 2007, p. 99-111, B. Constantinescu, E. Oberländer-Târnoveanu, R. Bugoi, V. Cojocaru, M. Radtke, The Sarmizegetusa bracelets, Antiquity 84, 326, 2010, p. 1028-1042 ● E. Oberländer-Târnoveanu, B. Constantinescu, Analize de suprafaţă şi compoziţionale privind autenticitatea unor brăţări plurispiralice de aur din secolele II-I î.H. descoperite în zona Sarmizegetusa Regia prin acţiuni ilegale de detectare: explorarea limitelor expertizei de tip clasic şi modern în cazul obiectelor arheologice, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P.G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.), Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the European archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 289-332, E. Oberländer-Târnoveanu, G. Trohani, Comorile dacilor. Catalog de expoziţie, Ploieşti, 2009, D. Spânu, Misterioasele descoperiri de monede şi podoabe de aur dacice din secolul al XVI-lea. Contribuţie la istoricul descoperirilor dacice din Munţii Orăştiei, Argesis. Studii şi comunicări (Piteşti) 15, 2006, p. 77-90, D. Spânu, Research Issues regarding the Grădiştea de Munte Spiral Gold Bracelets Hoards. An Essay, Revue Roumaine d’Histoire 48, 1-2, 2009, p. 3-17, D. Spânu, Consideraţii pe marginea primei publicaţii ştiinţifice dedicate brăţărilor de aur dacice (recenzie), Studii şi Comunicări de Istorie Veche şi Arheologie 59-60, 2009-2010, p. 193-202, D. Spânu, Zur Analyse der Goldspiralen von Grădiştea de Munte, Rumänien, Das Altertum 55, 4, 2010, p. 271-314, D. Spânu, Meanings of the Dacian golden spiral bracelets. Outlines, Caietele ARA (Bucureşti) 2, 2011, p. 23-37,  arhitectura-1906.ro, dacoromania-alba.ro

de Thraxus Ares

Sursa: thraxusares

Barajul Vidraru este un exemplu că în România avem nu doar monumente naturale sau cu o istorie îndepărtată, această construcție impresionantă este declarată drept Monument Ingineresc construcția căruia în zilele noastre ar fi costat circa 450 milioane de euro, potrivit adevarulfinanciar.ro.

(foto: radiocraiova.ro)

A împlinit 50 de ani de la inaugurare, construcţia acestuia fiind începută în 1960, hidrocentrala fiind pusă în funcţiune în 1966. Centrala are 220 MW, lacul de acumulare are un volum de 465 de milioane de metri cubi, iar pentru realizarea obiectivului au fost puse în mişcare resurse impresionante, forându-se 42 de kilometri de galerii subterane şi excavându-se 1,78 milioane de metri cubi de rocă, din care un milion în subteran.

(Notă: fotografiile fac parte din arhiva personală a Imolei Martonossy, fiind realizate de către tatăl acesteia, Laurențiu Șomolik, care a lucrat la construcţia barajului şi hidrocentralei Vidraru. Şamolik a pus în funcţiune şi puţul central al minei de huilă Petrila, din Valea Jiului, în 1945)

De asemenea, s-au turnat mai bine de 930.000 de metri cubi de beton şi s-au montat 6.300 de tone de echipamente. Barajul are o grosime la coronament de 6 metri și 25 metri la bază. Este străbătut de 9 galerii orizontale, unde sunt montate aparate care măsoară presiunea, temperatura, deformațiile.

Există, de asemenea, un ascensor care măsoară înclinația. Acum, cu cei 166 de metri înălțime ai săi, a rămas pe locul cinci pe continent, dar a coborat pe pozitia 27 în lume.

(foto: romania-redescoperita.ro)

Proiectul fusese demarat de către liderul comunist Gherghe Gheorghiu-Dej, dar acesta nu a apucat să vadă opera finalizată, deoarece a murit în anul 1965, centrala fiind inaugurată în 1966 de către succesorul acestuia în fruntea ţării, Nicolae Ceauşescu. Realizarea construcţiei s-a făcut cu preţul a 20 de vieţi.

Iar pentru realizarea acesteia s-au cărat uneltele folosite la realizarea hidrocentralei Bicaz.“Când am venit aici, de la Bicaz, nu era decât o cale ferată, o mocăniță. Timp de patru ani am construit drumul de acces. Ne-am adus locomotiva și vagoanele de la Bicaz. Cu ele am cărat piatra pe șantier.

Cele mai dure experiente le trăiam iarna. Era extrem de frig. Munceam indiferent de vreme”, potrivit unui veteran al construcţiei, Viorel Dănilă, citat de către publicaţia Univers Argeşean.

în 1974 barajul a trecut printr-o avarie după ce o galeria şi blindajul metalic al acesteia s-au rupt, iar o parte uriașă din masivul muntos a fost dislocată. Ulterior, au fost realziate lucrări de consolidare.

„Eram acasă, la București, când am primit un telefon. Mi s-a spus că barajul s-a rupt și că trebuie să mă duc neapărat acolo. Barajul nu pățise nimic, dar căzuse un versant din cauza unei falii de nimeni știută. S-au prăbușit 10.000 de metri cubi de rocă peste un viaduct aflat la baza barajului. Apa a țâșnit cu 600 de metri cubi pe secundă, inundând satele din zonă și unitatea militară ai cărei soldați lucrau la Transfăgărășan“, mai spune Dănilă.
Niciun lider comunist nu a fost retrogradat din cauza incidentului.

Sursa: romani-buni

În trecut, în Saschiz, exista credinţa că Cetatea Uriaşilor era situată într-un loc destul de izolat – în care arheologii au scos la iveală urmele unei aşezări preistorice – unde azi trăiesc stejari seculari, iar uriaşii de aici aşteptau un semn de necredinţă din partea oamenilor pentru a ieşi din nou în lume. Sătenii spun că pentru a se feri de răzbunarea uriaşilor, oamenii au adunat de pe coastele dealurilor pietrele rotunde pe care uriaşii le-ar fi putut arunca asupra lor şi le-au înşirat pe la porţile caselor lor. Cu aceste pietre oamenii au pavat apoi drumurile şi astfel s-a născut ceea ce localnicii numesc ‘floaster’.

Legenda din Saschiz mai spune că uriaşii, dacă prindeau un om aflat pe câmp, îl puneau în surţă şi se jucau cu el, însă nu există poveşti despre întâmplări înfricoşătoare legate de aceşti uriaşi.

Cetatea Uriaşilor sau Huhnenburg, cum o denumeau saşii, este situată la 4 kilometri nord de comuna Saschiz, într-o zonă de păşunat denumită de localnici Volsoc. Cercetările au scos la iveală că Cetatea Uriaşilor are o formă circulară, este situată pe un platou înalt de 681,5 metri, epistolar, are diametrul de 60 de metri, iar la 150 de metri mai jos de vârf, aceasta este înconjurată de o terasă bine păstrată pe laturile de sud-vest şi nord-vest.

Profesorul Alin Pora, care a contribuit la realizarea Monografiei comunei Saschiz, a arătat că această Cetate a fost cercetată de o echipă de arheologi din Cluj în anul 1949, care a făcut mai multe sondaje în zonă, ocazie cu care au scos la iveală fragmente de ceramică de tip Coţofeni, un tip de ceramică specific anilor 2500 – 1800 înainte de Hristos, care se găseşte în interiorul primelor cetăţi locuite de pe teritoriul comunei. Ceramica de acest tip a fost găsită în mai multe zone ale ţării, dar şi pe teritoriul judeţului Mureş, la Albeşti şi Sighişoara, dar şi în zone apropiate, Rupea (judeţul Braşov) sau Bratei (judeţul Sibiu). În urma acestor descoperiri, Cetatea Uriaşilor a fost datată în jurul anilor 2500 îHr -1800 îHr, iar cercetările au scos la iveală faptul că aşezarea în această zonă a contribuit la apărarea locuitorilor din interiorul cetăţii împotriva invadatorilor şi a intemperiilor vremii. Faptul că Cetatea Uriaşilor era un loc de apărare este dovedit de faptul că în sprijinul apărării cetăţii exista şi aşa numitul ‘val de pământ’, care este specific aşezărilor din neoliticul dezvoltat.

În Monografia comunei Saschiz se mai arată că sondajele arheologice efectuate de specialiştii în domeniu, începute în jurul anilor 1950 şi continuate mai târziu, întăresc faptul că istoria acestor aşezări începe încă din preistorie. Astfel, în împrejurimile comunei au fost atestate aşezări din cele mai vechi epoci istorice, mai precis din epoca bronzului, iar aceste urme ale civilizaţiei pot fi observate în nordul comunei, în locul numit Cetatea Uriaşilor dar şi în interiorul Cetăţii Ţărăneşti, care există şi astăzi şi care este situată în partea opusă a comunei.

‘Prin acest loc se presupune că ar fi trecut populaţiile nomade în drumul lor spre Câmpia Panonică (Ungaria de azi). Istoricii susţin că pe locul actualei cetăţi ar fi existat o altă cetate mai veche cu val de pământ şi palisade – sistem de apărare folosit în epoci mai vechi. Este important de ştiut că imaginea de altădată a comunei nu mai corespunde cu cea actuală. În trecut, vatra comunei era acoperită de apă şi înclinăm să credem că Cetatea Uriaşilor a fost prima aşezare din această zonă. La efectuarea săpăturilor din 1949 au participat şi oameni din comună care mai trăiesc şi astăzi’, a arătat profesorul Alin Pora, în Monografia comunei Saschiz,  potrivit Agerpres.

Primarul Saschizului, Ovidiu Şoaită, a declarat că Cetatea Uriaşilor este monument istoric clasificat categoria B şi susţine că a auzit şi alte legende, potrivit cărora uriaşii din Saschiz erau rude cu cei din satul învecinat, Daia, şi că mărturie ar fi faptul că ‘saşii din Daia sunt foarte înalţi şi voinici’.

Ovidiu Şoaită a spus că se gândeşte la un traseu turistic pentru punerea în valoare a acestei legende, mai ales că Saschizul are două cetăţi, Cetatea Uriaşilor, care este situată în direcţia nord-est, şi Cetatea Ţărănească, care este amplasată la vest de Saschiz, precum şi un monument aflat în patrimoniul UNESCO, Biserica fortificată ‘Sfântul Ştefan’ construită în secolele XIV-XV pe locul unei bazilici romane, şi un cadru natural de invidiat.

‘Se poate găsi un traseu foarte frumos în acea zonă, care să includă şi Cetatea Uriaşilor, dar şi un loc interesant, Cheile Saschizului, care pot fi explorate şi nu doar vizitate. Apa de-a lungul timpului a săpat, iar pereţii au cam 40-50 de metri înălţime. Practic toate aceste obiective, dacă sunt bine puse în valoare şi au povestea lor, nu pot să fie decât puncte de atracţie, pentru că în lume cei care sunt să facă turism găsesc povestea la cea mai banală piatră sau fragment de lemn’, a arătat Ovidiu Şoaită.

Ceea ce se vede şi azi, Cetatea Ţărănească din Saschiz este o cetate de apărare, care servea drept refugiu pentru localnici în caz de invazii, dar, în acelaşi timp, şi pentru păstrarea alimentelor întrucât asigura un regim termic adecvat.

Primarul a spus că ridicarea acestei cetăţi a început în 1347 şi s-a terminat în secolul al XIV-lea, dar că şi în jurul acesteia s-au ţesut o serie de legende.

‘Legendele spun că ar exista un gang secret subteran care face legătura cu biserica din centrul satului’, a spus primarul, care crede că această legendă ar putea avea totuşi un sâmbure de adevăr, întrucât este posibil să fi existat un pasaj secret către o altă biserică, mai apropiată, care a existat în apropiere. Acesta ar fi însă al doilea pasaj secret, pentru că a fost descoperit deja unul, prin care se poate ieşi în spatele cetăţii. ‘Este un monument istoric categoria A, este foarte vizibilă din toate părţile de intrare în Sachiz. La construirea cetăţii au contribuit şapte comunităţi, care aveau şi drept de refugiu în această cetate. Tot legendele spun că orice negustor care trecea prin Saschiz era obligat să ducă un car de piatră de jos, până sus pe deal’, a spus primarul, citat de Agerpres.

Acesta este însă necăjit pentru că, deocamdată, în ciuda eforturilor administraţiei locale nu a reuşit restaurarea Cetăţii Ţărăneşti deşi a avut un contract de finanţare semnat cu Ministerul Dezvoltării, dar care nu a mai fost onorat.

‘Cetatea arată aşa cum arată pentru că din perioada comunistă a fost lăsată de izbelişte, fără a fi întreţinută, s-au dus foarte multe materiale de acolo, de sus, de către diverşi cetăţeni. Momentan există toată documentaţia, inclusiv autorizaţia de construcţie pentru renovarea şi restaurarea ei, iar punctul de atracţie prin această restaurare va fi refacerea fântânei şi gangul subteran care face legătura nu cu biserica de jos, ci cu partea din spatele cetăţii. Se va coborî pe un lift gen găleată şi de acolo se va intra în acel gang subteran. Este şi acum de o atracţie deosebită, foarte mulţi turişti opresc şi vor să urce la cetate, o vizitează, se uită, însă nu putem să organizăm un acces conform normelor pentru că ea trebuie restaurată efectiv. Am avut un contract de finanţare cu Ministerul Dezvoltării până în 2012, care după aceea nu s-a mai implementat, a fost alocată o sumă destul de importantă de bani, şi noi, comuna, am cheltuit foarte mult pentru a obţine toate avizele, inclusiv de la Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, însă întrucât programul nu a mai continuat în actuala perioadă nu am mai primit finanţare’, a spus Ovidiu Şoaită, potrivit Agerpres.

Primarul a precizat că a depus o nouă cerere de finanţare pe fonduri norvegiene care speră că va fi încununată de succes şi că, dacă nici de această dată nu va reuşi, va concepe un proiect pentru exerciţiul financiar european 2014-2020.

‘Sperăm, de această dată, să nu ne mai ia locul alţii, mult mai mari, alte cetăţi care au fost restaurate pe fonduri europene, cum ar fi Rupea, Alba Iulia, Târgu Mureş. Sperăm că acum ne vine rândul nouă (…) Dorim să refacem drumul de acces la cetate şi toată piaţeta din zona centrală, renovată cu bolovani de râu, cu floaster, aşa cum este specificul locului. E de mare atractivitate şi efectiv atunci ar fi punctul adevărat de plecare a dezvoltării turismului în Saschiz. Vin foarte mulţi turişti dar nu avem oportunităţi şi facilităţi de a-şi petrece timpul, de cazare aşa cum trebuie, şi nu stau. Vin, se uită şi pleacă şi nu am rezolvat nimic cu faptul că doar suntem vizitaţi. Prinţul Charles a fost până la baza cetăţii, cândva în 2008, însă ne susţine în acest demers, în modul în care poate să o facă’, a arătat Şoaită.

Cetatea Ţărănească are formă de navă şi se întinde pe o suprafaţă de 5000 de metri pătraţi.

Sursa: voceatransilvaniei

Cea mai veche reprezentare a astrelor cunoscută până acum, un disc pe care sunt reproduse în aur Soarele, Luna și stelele, a fost descoperită lângă localitatea Nebra din Germania. Obiectul are o poveste fascinantă și taine care țin de istoria strămoșilor noștri.

Un obiect rotund, de mărimea unui disc de vinil, decorat cu un simț artistic deosebit și cu foiță de aur atent lucrată, a fost găsit în anul 1999 de căutătorii de comori din Germania, în apropierea unui observator astronomic antic. Este una dintre cele mai fascinante descoperiri arheologice din ultimii ani, nu doar prin importanța sa majoră, ci și prin povestea plină de aventuri prin care a trecut. Studiat în amănunțime la Institutul Halle pentru Cercetări Arheologice din Germania, s-a dovedit că discul din bronz și aur a fost realizat prin anii 1600 î.H. și este cea mai veche reprezentare a cerului descoperită până acum. Discul de culoare verde este decorat cu elemente din foiță de aur care închipuie Soarele sau Luna plină, Luna nouă și 23 de stele care par așezate la întâmplare. Între cele din urmă a fost identificat doar un un grup de șapte stele care par să reproducă poziția constelației Pleiadelor. La marginea discului este adăugată o bandă curbată și subțire din aur care ar putea reprezenta linia orizontului.

Descoperirea și recuperarea Discului Cerului din Nebra este o poveste plină de mister și suspans, cu urmăriri ca în filmele polițiste și agenți secreți. El a fost descoperit în anul 1999 de către doi căutători de comori, înarmați cu aparatură de detectare a metalelor prețioase. Cei doi cunoșteau legenda locurilor pline de comori din apropierea orașului Nebra și se așteptau la o descoperire epocală, mai ales că în apropiere se află cel mai vechi observator astronomic din Europa, un fel de Stonehenge al Germaniei. După ce l-au descoperit, jefuitorii l-au ascuns o perioadă, apoi au încercat să îl vândă pe piața neagră a colecționarilor de antichități. Astfel, discul a ajuns în mâna unor anticari cu experiență care i-au avertizat că el este de fapt proprietatea statului Saxonia și ar trebui predat autorităților. În cele din urmă, un agent al poliției elvețiene, care s-a dat drept colecționar, a reușit să dea de urma discului, iar profitorii au fost arestați după o urmărire ca în filme în subsolul unui bar din Baden.

Discul Cerului conține aur din Carpații României

Celebrul disc s-a întors acasă, în Germania, unde a fost studiat în amănunțime. Cercetătorii de la Institutul Halle consideră că este cea mai veche reprezentare a cerului cunoscută până acum și că a funcționat ca un instrument de calcul al timpului, ca un calendar. Datează, probabil, din epoca Bronzului, când agricultorii din acele vremuri își construiau temple monumentale pentru a marca solstițiile de vară și de iarnă. Multe dintre ele pot fi văzute și azi, așa cum este Stonehenge în Marea Britanie sau Newgrange în Irlanda. Templul similar din Germania, de lângă Nebra, este însă și mai vechi, ridicat probabil în jurul anului 5.000 î.H. Profesorul Wolfard Schlosser de la Universitatea din Bochum a demonstrat că poziția soarelui pe discul din Nebra descrie călătoria lui de la solstițiul de vară la cel de iarnă, adică 82 de grade de-a lungul orizontului. Fascinant este faptul că, strict deasupra Europei centrale, soarele descrie într-adevăr un arc de 82 de grade. Uimitoare este și compoziția discului, făcut din bronz de proveniență locală, dar decorat cu elemente din aur adus din Carpați. Se știe că aurul din țara noastră are o compoziție unică, deoarece conține stibiu și telur. În vremurile vechi, străbunii noștri foloseau aurul doar pentru obiecte de cult, considerându-l înzestrat cu proprietăți magice, de proveniență divină. Aceeași semnificație a fost moștenită mai târziu și de geto-daci, care lucrau aurul cu o venerație nemaiîntâlnită decât la egiptenii antici. Metalul de o frumusețe rară, care îi putea pune în legătură cu zeii, era firesc să fie folosit la cele mai importante obiecte legate de astre de către populațiile vechi din Germania. Există dovezi că aurul Carpaților a ajuns nu doar în regiunile vecine, ci și în templele din Abydos, Egipt, și chiar în Troia cântată de Homer.

sursa foto: Rainer Zenz/Wikipedia.org

Sursa: libertatepentrufemei

Printre ele: Boudhathala (limba boului, actiune sudorifica); Cinouboila (brionia, cicatrizanta in plagi, diuretica); Coadama (limbarita, racoritoare calmanta in prurite, cicatrizanta); Coicodila (iarba bubei, diuretica, purgativa); Dielleina (maselarita, folosita de daci ca analgezic, calmant, hipnotic, antispastic); Diesema (lumanarica, actiune astringenta si antiperistaltica in diarei); Diodela (coada soricelului, utilizata ca tonic, hemostatic, antiastmatic, laxativ, calmant al durerilor abdominale);Mizela (cimbrul, efect antidiareic, antispasmodic, diuretic); Salia (ciumafaia, contine alcaloizi ca hiosciamina si scopolamina); Riborastra (brusturele, diuretic, hipoglicemiant, antiseptic, laxativ, sudorific, depurativ) s.a. Arheologii au descoperit ca geto-dacii foloseau deopotriva si leacuri minerale. Praful de calcar era utilizat ca hemostatic, buretii de mare uscati si pulverizati erau surse de iod, iar numeroase vase de lut contineau cenusa vulcanica, adusa de negustorii greci de la Etna, Stromboli si Vezuviu. Presarata pe rani, aceasta cenusa le usca, grabind cicatrizarea.

Neglijau dacii igiena colectiva sau pe cea corporala? Nicidecum. Vechii locuitori de la Gradistea Muncelului beneficiau de o instalatie de captare si filtrare a apei de izvor, la punctul numit Tau. La intrarea in marele rezervor din piatra si lemn, apa trecea printr-o sita, apoi era filtrata prin straturi de pietris si nisip. Captata dupa aceasta purificare, era stocata in cisterne sapate in stanca, asa cum este cea de la Blidaru. Un sistem de tevi, construit din olane de lut ars, purta apa catre cetate. Asemenea sisteme au fost descoperite dupa 1950 in mai multe asezari dacice din Muntii Orastiei. Dacii se spalau frecandu-se cu nisip, cu pamant alcalin (un fel de sapun primitiv) si cu vin, isi dezinsectizau imbracamintea cu pelin si levantica, isi tundeau parul si barba cu cutite curbe. Excesul de vin l-a facut pe marele preot Deceneu sa-l sfatuiasca pe Burebista sa ordone smulgerea din radacini a vitei-de-vie, in fond o masura de igiena colectiva (apud Strabon).

In Transilvania dacica se cunostea inca de prin secolele III-II i.Hr. efectul terapeutic al unor ape minerale. Izvorul termal de la Geoagiu purta numele de Germisara, de la cuvantul indo-european germ (devenit therm sau warm, cald). Razboaiele perpetue au stimulat perfectionarea interventiilor chirurgicale. Daca unele operatii, precum scoaterea manuala a varfului sagetilor sau oblojirea ranilor cu frunze din plante astringente, hemostatice si cicatrizante, a fost o practica milenara, nu acelasi lucru se poate spune despre instrumentele chirurgicale sofisticate gasite in siturile dacice de catre arheologi ca Ion Horatiu Crisan, Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe.

Cei care cred ca medicina dacilor a fost doar empirica, deci pur aplicativa, se inseala. Arta de a preveni bolile si a le vindeca poseda si o baza mitico-magica. Grecii si ulterior romanii aveau un renumit panteon de zeitati medicale, precum centaurul Kiron, maestrul lui Asklepios (Esculap), fiul lui Apollo, apoi pe fiii si fiicele lui Esculap, patronii unor ramuri ale medicinei: Machaon (chirurgia), Podalir (dietetica), Telesphor (ocrotitorul convalescentei), Hygeia (igiena), Panakeia (posesoarea leacurilor), Epione (alinatoarea durerilor) s.a. La randul lor, preotii-medici din Dacia solicitau ajutorul unor zei vindecatori precum Darzas si Bendis, zeita corespunzatoare lui Artemis (Dianei romane), protectoarea casei si a sanatatii feminine. Anumiti medici-istorici sustin ca insusi Zalmoxis, tanar dac, ar fi calatorit in Atica, l-ar fi cunoscut pe Pitagora si ar fi invatat de la discipolii lui Hipocrate minunata arta de a reda suferinzilor bunul lor cel mai de pret: sanatatea trupului si a sufletului.

Text: Prof. Dr. Radu IftimoviciBogdan

Sursa: mixdecultura

Redau mai jos câteva extrase din textele pe care le-am parcurs până acum despre adevărata istorie a poporului român şi a României, pentru a vă trezi interesul să citiţi mai mult şi să aflaţi adevărul care nu este spus (sau cunoscut) aproape deloc prin şcoli, facultăţi sau la TV: Românii sunt DACI, nu romani, iar România este DACIA, vatra lumii – locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Fiţi mândri că am avut asemenea strămoşi! Detalii în continuare:

Iată câteva extrase din textele pe care le găsiţi la link-urile de mai jos:

(anii/perioadele diferă pentru că mai jos sunt extrase din diferiţi autori)

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană.

Profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, care a studiat istoria Europei, a vorbit despre spaţiul Carpato-dunărean ca fiind vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe.

Cand azi istoria spatiului Carpato-Dunarean este redescoperita de niste straini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densuşianu considera drept vatra a vechii Europe acest spatiu unde noi românii ne gasim astazi, de fapt ne reîntoarcem la El, la Densuşianu, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-români drept popor primordial si formator al Europei.

Noi, românii, ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime.

Dacii sunt strămoşii tuturor popoarelor latine, iar ceea ce ne este predat în şcoli – “noi românii suntem un popor care a fost “latinizat” de către romani” este o falsitate.

Mulţi spun că ne-au ocupat romanii şi ne-au latinizat/civilizat. Cat din teritoriul Daciei a fost ocupat de romani? Doar 14% ! Cati ani au ocupat romanii acei 14%? Doar 146 de ani!  Era imposibil ca limba latină să fie preluată de daci când romanii au ocupat atât de puţin teritoriu şi au stat atât de puţin, mai ales ţinând cont că soldaţii romani vorbeau o latină şubredă. De asemenea, dacă Dacii ocupaţi de romani ar fi preluat limba latină, cum se mai înţelegeau cu restul dacilor de pe restul de 86% din teritoriul Daciei, NEocupat de romani? Logic că vorbeau cu ei tot în “dacă”, adică “română arhaică”. De fapt dacii vorbeau deja o română arhaică, din care a reieşit şi latina la un moment dat. Atunci când s-au întâlnit dacii şi romanii, s-au întâlnit două popoare înfrăţite care se înţelegeau în limbaj.

Concluzie – Noi SUNTEM ROMÂNI DACI, NU ROMANI!

De ce ar fi vrut romanii să impună limba lor într-un teritoriul nou cucerit? Vedeţi americanii impunând engleza în Egipt, Irak, Afganistan, Libia şi alte ţări cotropite (desigur pentru “impunerea democraţiei”) sau îi vedeţi pe americani interesaţi de resursele de petrol, minereuri şi poziţia geo-strategică nou cucerite? Aceeaşi întrebare e valabilă şi în cazul romanilor care au cucerit o mică parte din teritoriul Daciei: pe romani i-a preocupat impunerea limbii latine in Dacia cucerită, sau mai degrabă aveau nevoie doar de bogatiile acesteia (aur, argint, miere, grau, vin, lemn, piatra, si altele)?

Arhivele regilor Daciei (plăcuţele de aur descoperite la Sinaia), contin dovada ca limba dacilor aproape ca nu s-a schimbat (pana astazi n.n.).

Nu putem accepta faptul ca legiunile romane au patruns in Dacia, au cucerit 14% din teritoriu pentru o perioada foarte scurta istorica, 165 de ani, si ca, peste noapte, toata populatia Daciei, ocupata sau nu de romani, a inceput sa vorbeasca cea mai perfecta limba romanica, fara a ne intreba: chiar asa sa fie? Sunteti siguri ca de la soldatii romani (sositi din toate colturile lumii – Africa, Palestina, Germania etc) au invatat dacii latina? Chiar de la acesti soldati, care nu o vorbeau ei insasi, sa fi invatat latina dacii ? Nu cumva are mai mult sens ceea ce ne dovedeste N. Densusianu: ca dacii vorbeau “latina vulgara” (română arhaică) si ca NU printr-o relatie sexuala la nivel de soldati romani versus fete/femei dace s-a produs acest “miracol”?

În ce limbă vorbeau copiii nou nascuti in Dacia de catre femeile dace care  s-au casatorit cu militarii romani? Deoarece, in general, copiii erau crescuti de mame, si nu de tati, ce erau ocupati cu “arta razboiului”, acesti copii vorbeau in mod curent si limba vorbita de catre tati (ce vorbeau diverse limbi, mai putin limba latina) sau vorbeau limba mamelor lor, adica limba care se vorbea in Dacia de catre bastinasi de cand se stiau ei pe acest teritoriu ?

Istoricul Dio Cassius (n.155 – d.229 e.n.) descrie razboaiele purtate de Daci si Romani – spunand despre Traian (conducatorul Legiunii Romane) ca a fost un trac veritabil si ca razboaiele purtate erau fraticide (intre popoare de aceeasi origine). Iar Traian, spunea inainte de a porni la lupta: “ma intorc in tara strabunilor mei“ (sursa AICI)

Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.

În 2014, Miceal Ledwith a oferit într-un nou interviu mai multe detalii despre latinitate şi originea popoarelor:

(partea despre istoria limbii române începe de la min 44:30):

Faptul că NOI, românii (dacii), suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim.

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci – un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă.

Dacii sunt cei care au populat Europa şi au ajuns până aproape de China.

“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi din India vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe dintre ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Lucian Iosif Cueşdean.

Pasaj dintr-un interviu cu Dr. Napoleon Savescu: ” Faceti opinie in societatea americana privind preistoria romanilor?  Răspuns: Sunt invitat la conferinte, in special – de macedoromanii din America. Lumea este interesata de aceasta noua prezentare a poporului daco-roman. Datele pe care le-am adus in plus apartin cercetatorilor impecabili din toata lumea, care sustin de ani de zile ca spatiul carpato-danubian a dat nastere Europei. Romania este vatra Europei. Cand Europa a fost acoperita de doua ori de o hala de gheata, cum a fost ultima, cea alpina, singura arie ramasa neacoperita era cea din Carpatii de Jos. Or, nu putea sa apara o civilizatie in aria Germaniei, aflata atunci sub calota de gheata. In plus, marile civilizatii au aparut la gura de varsare a marilor fluvii: chinezii – la gura Fluviului Galben, indienii – a Gangelui, egiptenii – a Nilului. In acest context, nu puteau occidentalii sa apara la gura de varsare a Rinului, Senei sau sub gheata. Sa fim oameni seriosi, ca si prostia are o limita.” Dr. Napoleon Savescu.

Roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa … chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista. În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii… etc.

SUNTEM ROMÂNI DE PESTE 2500 DE ANI. O română arhaică există în copie la peste 7000 de Km de România, la 3000 de Km est de cea mai estică graniţă a Imperiului Roman.

Conform studiilor genetice, populatia actuala a Romaniei este clar inrudita cu populatiile care au locuit pe teritoriul Romaniei in Epoca bronzului si a fierului, adica acum 2 500 – 5 000 de ani, fapt care scoate in evidenta continuitatea acestui popor… si rastoarna teoria romanizarii Daciei ca si a descendentei romane a poporului nostru (sursa: autor Daniel Roxin – “Spiritul Dacic renaste” Editura Vidia 2012)

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

In secolul al III lea d. Hr., in maretul Imperiu Roman de odinioara domnea haosul. Marii imparati reformatori sau razboinici precum Octavian Augustus,Traian, Hadrian sau Marcus Aurelius erau doar o amintire. Ultimul imparat care a reusit sa restaureze o efemera ordine a fost Aurelian, in perioada 270-275 d.Hr.

Prin legea lui Caracalla din 212, toti oamenii liberi din imperiu primeau cetatenia. Conservatorismul si exclusivismul roman disparusera. Se ridicau din randul soldatilor generali barbari de diferite neamuri care ajungeau chiar pe tronul imperial, fie prin ascensiuni sociale si politice misterioase, fie ridicand legiunile la revolta si starnind haos pentru doar cateva luni de domnie.

Printre barbari care au ajuns imparati pe tronul Romei se numara si trei daci. Toti de conditie joasa, s-au ridicat in mod misterios de la ciobani la cei mai puternici oameni ai celui mai intins imperiu.

Povestea lor este relatata mai mult de istoricii occidentali, inspirandu-se din izvoarele antice, scrie Adevarul.

Intre 253 si 268 d Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alaturi de tatal sau, Valerian. Domnia sa a fost marcata de asa-numita criza a secolului al treilea, momentul de cumpana cand imperiul a fost la un pas de dizolvare. Atat Gallienus, cat si Valerian, au incercat sa promoveze oameni din provincii, de multe ori barbari in fruntea armatei sau in aparatul de stat, pentru a asimila mai usor populatiile existente in imperiu, dar si pentru a preveni revoltele. Efectul a fost contrar: barbarii ajunsi in functii importante tanjeau dupa deminitatea imperiala. Gallienus s-a confruntat cu numeroase revolte si a trebuit sa faca fata multor uzurpatori de neam barbar.

Unul dintre acestia a fost Regalianus, un comandant de armata de origine daca. Despre acesta aflam din Historia Augusta, dar si din scrierile lui Eutropius si Aurelius Victor. In Historia Augusta, Regalianus este prezentat in partea intitulata „Tyranni Triginta”.

Autorii Historiei Augusta ne spun ca era de origine daca si, mai mult decat atat, urmas al lui Decebal. ”El a fost un dac prin nastere si ruda, dupa cum se spunea, cu insusi Decebalus”, se arata in Historia Augusta. Tot de aici, dar si de la Eutropius, aflam ca a fost comandant militar in Illiricum, foarte apreciat de oamenii sai. Culmea, a fost promovat in cariera militara de imparatul Valerian, la fel ca si majoritatea generalilor de origine barbara care au vanat tronul imperial. Regalianus a fost proclamat imparat in anul 260, dupa ce imparatul Valerian a fost invins si capturat in Orient, iar celalalt imparat, Gallienus, era ocupat cu invaziile allamanilor si revolta din Pannonia a generalului Ingenuus, un alt uzurpator care dorea demnitatea imperiala.

Dacul Regalianus a fost ales imparat imediat dupa infrangerea lui Igenuus. in timpul scurtei sale domnii de doar cateva luni, a reusit sa faca fata cu succes invaziei sarmatilor, distingandu-se ca un conducator viteaz. „Regalianus, care detinea comanda provinciei Illiricum, a fost declarat imparat, in principal de moesieni. si, intr-adevar, a facut multe fapte de vitejie in luptele contra sarmatilor”, se arata in Historia Augusta. in cele din urma, domnia lui Regalianus se va termina tragic. Istoricii antici arata ca a fost omorat de roxolani, un neam sarmatic care a dorit sa se razbune pe imparatul dac. De altfel, totul s-a realizat cu ajutorul propriilor sai soldati, speriati de represaliile imparatului Gallienus.

Despre Aureolus aflam informatii in principal de la Zosimos, autorul lucrarii Historia Nova, dar si de la istoricul bizantin Zonaras sau din Historia Augusta. A fost, la fel ca si Regalianus, un uzurpator si a ajuns imparat doar pentru cateva luni. Zonaras spune ca Aureolus era dac la origine, nascut chiar in Dacia, fiind un simplu pastor. Se inroleaza in armata romana si se evidentiaza ca un soldat viteaz, mai ales in trupele de cavalerie. Este remarcat de Gallienus si promovat in mod miraculos in functii de conducere, ajungand sa comande noile trupe de cavalerie de elita ale Imperiului, „phronistes”, noua oaste destinata sa aiba o mai mare mobilitate si eficienta in fata barbarilor. Datorita calitatilor sale remarcabile, dacul Aureolus ajunge in anturajul imparatului si castiga, cu noile sale contingente de cavalerie, lupta de la Mursa in 260 d Hr, contra uzurpatorului Ingenuus. Culmea, Aureolus este cel care va lupta pentru Gallienus contra tuturor uzurpatorilor si contra lui Macrianus.

Dacul ajunge in cele din urma sa se ridice si el contra binefacatorului sau. Zosimus arata ca Aureolus s-ar fi decis sa conteste titlul imperial, dupa ce Gallienus a lasat neaparata provincia sa natala, Dacia, impotriva barbarilor si a facut parte initial dintr-o conspiratie. in Historia Augusta se arata ca Aureolus a fost numit imparat de legiunile sale din Illiria, care il dispretuiau pe Gallienus. Mai mult decat atat, Aureolus este prezentat ca un imparat puternic, pe care Gallienus nu putea sa-l biruie. „Cand Aureolus a devenit un imparat maret, Gallienus, dupa ce s-a straduit in van sa invinga un om atat de viteaz, si fiind pe picior de razboi cu Postumus, a facut pace cu el”, se arata in Historia Augusta.

Gallienus este asasinat, iar Aureolus parea singurul om care ar mai putea detine puterea in roma. Urmasul lui Gallienus, Claudius „Goticul”, vine cu trupe impotriva lui Aureolus si il invinge, fortandu-l sa se predea in apropierea unui pod, despre care Historia Augusta, spunea ca avea sa se numeasca Podul lui Aureolus.

Langa acest pod, in anul 268, Aureolus este ucis de garda pretoriana.

Cel mai celebru dac ajunge pe tronul Romei

De departe cel mai renumit dac ajuns pe tronul Imperiului Roman a fost Galerius (250 d Hr-311 d Hr). A facut parte din celebra tetrarhie a lui Diocletian, a fost un prigonitor al crestinilor si a fost omul care a trecut prin foc si sabie intreaga Italie. Despre el vorbesc mai multe izvoare scrise, printre care si De mortibus persecutorum al lui Lactantiu. Acelasi izvor, dar si alte lucrari ale istoricilor precum Michael de Maio jr. sau Paul Lemerle, atesta faptul ca Galerius avea origine dacica, prin intermediul mamei sale, si tracica sud-dunareana prin intermediul tatalui sau. Michael de Maio spune de asemenea ca provenea dintr-o familie de conditie joasa, cel mai probabil tarani, nascut la Zaicear, in Valea Timocului, la sud de Dunare, probabil in anul 250 d Hr.. „in aceasta fiara salbatica clocotea o barbarie nativa si o salbaticie straina sangelui roman; si nici nu este de mirare, fiindca mama sa a fost nascuta dincolo de Dunare si a fost obligata de o incursiune a carpilor sa treaca fluviul si sa caute refugiu in Noua Dacie (n.r. la sud de Dunare, dupa retragerea Aureliana)”, se arata in lucrarea lui Lactantiu. A urmat acelasi drum ca si ceilalti daci ajunsi sa dispute tronul imperial. A fost soldat in legiunile romane si nu se stie cum a reusit sa fie remarcat. „De tanar, Galerius a fost un pastor si a primit porecla de Armentarius. Se pare ca si-a inceput cariera militara sub imparatii Aurelian si Probus, fara sa se stie nimic despre el pana nu a ajuns Caesar, pe 1 martie 293”, preciza Michael de Maio jr. Cert este ca i-a castigat increderea lui Diocletian, ultimul mare imparat roman, care a instituit tetrarhia, o forma de guvernamant revolutionara, menita sa asigure stabilitate imperiului zdruncinat de razboaie civile. Puterea era impartita intre doi augusti si doi caesari, ultimii fiind un fel de adjuncti ai primilor. De asemenea, doi domneau in vestul imperiului, in timp ce ceilalti doi domneau in est. Ei, bine, Galerius este ales Caesar al lui Diocletian in 293 d Hr si a devenit stapan peste provinciile dunarere. Lacatantiu il descrie pe Galerius ca fiind un om ambitios, dornic sa capete puterea suprema. Dupa victoriile sale contra sarmatilor, bastarnilor si mai ales carpilor, impotriva carora avea de platit o polita personala pentru mama sa, Galerius si-ar fi dorit sa devina augustus, adica nu doar un „adjunct” imperial.„Dupa aceasta victorie a ajuns la un asemenea avant al orgoliului incat refuza sa fie numit caesar; si cand auzea acesta apelativ in scrisorile adresate lui, urla, cu o privire taioasa si o voce teribila, «Cat timp voi mai fi caesar?»“, se arata in lucrearea lui Lactantiu. Tot in opera istoricului latin se precizeaza ca obiceiurile pagane ale mamei sale din Dacia, care „credea in zeii muntilor”, a inceput sa-i persecute pe crestini.

Mai mult decat atat, spune Lactantiu, Galerius a recizat o serie de atentate crestine pentru a-l determina pe Diocletian sa adopte masuri drastice impotriva crestinilor in 303 si 304 d Hr, urmate de atrocitati nemaintalnite, coordonate se pare de Galerius. Ajunge in sfarsit la demnitatea visata si este proclamat augustus al Orientului dupa moartea lui Diocletian la 1 mai 305. Ca imparat isi afirma originea dacica, spune Lactantiu, si s-a purtat barbar cu romanii, ca o razbunare pentru atrocitatile comise de Traian in Dacia. Tot Lactantiu spune ca Galerius a visat la un Imperiu dacic, ravasind intreaga Italie, dorind sa schimbe cu aceasta titulatura cea de imperiu roman. „Cu mult timp in urma, in momentul cand a o obtinut puterea suverana, s-a declarat dusman al numelui de roman; si a propus ca imperiul sa se numeasca imperiul dacic”, arata Lactantiu. Constantin cel Mare a fost proclamat insa imparat de trupele sale din Britannia, iar tetrarhia se destrama, ca si visele lui Galerius. Moare la 30 aprilie 311 d Hr.

Autor: Bogdan