Vorbim de un oraş cu aproape 10.000 de locuitori, respectând proporţiile cam 1.000 000 în zilele noastre. Acest oraş avea pe lângă nu mai puţin de 10 dane, adică zone unde se încărca sarea, spaţii de depozitare, un centru de comandă, fortificaţii. Era un oraş care avea şi un guveranator, clădiri militare, fortificaţii şi un amfiteatru care azi se întinde în curţile a nu mai puţin de 10 case.

Sarea era cel mai de preţ produs al Imperiului Roman, (salariu fiind o parte din solda la romani) aceasta era încărcată pe ambarcaţiuni uşoare, transportată pe Istru (Dunăre) şi de aici în tot imperiul. Această cetate era legată direct de vechea Buridavă dacică, de fapt capitala dacilor buri, despre care se ştie că nu erau tocmai loaili conducerii de la Sarmisegetuza, dacii buri avînd afaceri cu Roma încă de dinainte de anii 100. De aceea în timpul războaielor daco-romane, cetatea Buridava nu a suferit, nu există urme de asediu, dacii buri neparticipând la război.

Urme în Ocnele Mari există în zona de jos, acolo unde locuiau minerii care în urma unei revolte care s-a transformat într-un veritabil război, aceştia au rămas fără case, acestea fiind mistuite într-un incendiu uriaş.

Revenind la Buridava romană, din păcate prea puţin de vorbeşte despre această cetate, care era cea mai mare la acea oră din Dacia Felix, mai mare decât oraşele aurifere din Transilvania

Buridava deci avea port la Olt, terme romane, un castru imens, un amfiteatru, sute de locuinţe, clădiri administrative. Azi se poate vedea doar zidul termelor şi o parte din amfiteatru. Restul se presupune a fi exact sub tot cartierul Stolniceni. Buridava devine oraş după anul 103, crescând în doar 100 de ani la o populaţie care depăşeşte de exemplu  populaţia pe care o avea Râmnicul de la 1900.

Partea proastă este că ruinele au început să se degradeze, situl este islaz comunal, piatra romană dispare fiind folosită de localnici la case, coteţe sau grajduri.  Ce înseamnă asta? Lipsă de respect faţă de unul din cele mai vechi oraşe ale antichităţii…

autor AP

Sursa: ramnicuvalceaweek

Descoperirea este considerată a fi una extrem de importantă, este prima de acest tip din țara noastră și este caracterizată de specialiști drept unică pentru patrimoniul cultural al României.

”Este prima statuetă stilizată, abstractizată, din Sud Estul Europei, descoperită la noi în situl de la Poiana Cireșului. Probabil că o să poarte denumirea sitului, o să fie un Venus de Poiana Cireșului. Este realizată dintr-o rocă, iar contextul în care a fost descoperită este puțin mai special, pentru că ea a fost găsită pe marginea unei vetre, unei zone cu arsuri destul de puternice și în concordanță cu alte artefacte mai speciale. La fel ca la majoritatea statuetelor abstractizate din Europa, îi lipsește partea superioară. La noi partea superioară a statuetei mai are ceva special, pentru că de-a lungul timpului s-a presupus că erau fragmentate ritualic și mai ales aruncate în foc pentru fragmentare ritualică. Partea superioară a statuetei noastre prezintă urme de ardere și de exfoliere datorate acestui procedeu. Probabil că este una dintre dovezile solide care o să susțină teoriile cercetătorilor europeni de acum încolo”, a declarat responsabilul șantierului arheologic de la Poiana Cireșului, Elena-Cristina Nițu, la o conferință de presă.

Ea a subliniat importanța descoperirii.

“Trebuie să vă mai spun că aceste statuete se descoperă foarte rar, majoritatea au fost descoperite în anii ’80. Ultima statuetă europeană care s-a descoperit a fost într-un sit din Franța, anul trecut, este într-o stare destul de fragmentară. Următoarea este a noastră”, a mai spus cercetătorul științific Elena-Cristina Nițu.

Coordonatorul echipei de arheologi, profesorul universitar Marin Cârciumaru, a afirmat că descoperirea este ‘senzațională’, și trebuie conservată și expusă corespunzător.

‘Eu nu știu cât este România pregătită pentru o astfel de descoperire! Este o descoperire senzațională. O astfel de descoperire oriunde în lume este centrul atenției tuturor. Vreau să vă spun că mă uitam pe un site acum câteva zile, o descoperire similară din Cehia urma să se ducă la o altă expoziție. Era ambalată într-o cutie militară, transportată de doi militari, care erau flancați de alți patru militari cu armele în poziție de tragere. Spun toate aceste lucruri pentru că eu, descoperitorul ei, nu voi fi de acord să fie expusă decât în momentul când i se va asigura vizibilitate, siguranță și modurile de conservare totale, care să nu ne facă de râs în fața lumii”, a spus profesorul Cârciumaru.

El a adăugat că este prima astfel de descoperire din România. Statueta este realizată dintr-un material deschis la culoare, este destul de grea pentru volumul său și nu are cap.

”Este o descoperire senzațională în primul rând că este prima din România, este prima de acest fel din Sud Estul Europei (…). Majoritatea statuetelor de acest tip descoperite sunt fără cap. Deci să nu ne surprindă că partea superioară a corpului nu există. Dar în același timp noi avem speranța că adesea jumătatea cealaltă a unei statuete era găsită la 10-20 de metri. Deci putem să sperăm că vom găsi și partea cealaltă datorită modului de săpătură pe care îl practicăm. Suntem singura echipă care facem săpături arheologice și în stratele de cultură săpăm din doi în doi milimetri”, a mai spus coordonatorul echipei de arheologi, profesorul universitar Marin Cârciumaru.

Despre materialul din care este realizată statueta, profesorul spune că se vor face analize pentru a fi stabilit tipul acestuia.

”Sunt multe de spus despre această descoperire. Și noi suntem la început. Nu suntem siguri nici materialul din care a fost realizată. Noi acum, microscopic, spunem că este un argilit. Statueta este foarte grea pentru volumul ei. Este un argilit care probabil are ceva deosebit, nu suntem convinși că nu este dintr-o argilă preparată într-un anumit fel cu ingredienți pe care nu îi cunoaștem și care a fost arsă superficial. Sunt lucruri care ne așteaptă să le vedem. Ar fi extraordinar dacă ar fi arsă, pentru că asta ne-ar permite o datare directă a statuetei, nu a stratului respectiv. Din strat noi avem suficiente datări care peste 20.000 de ani, calibrate așa cum se folosesc în momentul de față sunt în jur de 23.000 de ani vechime”, a afirmat Cârciumaru.

Potrivit acestuia, forma statuetei este cea care dă importanță descoperirii.

‘Noi sperăm ca ea să nu fie încă o statuetă descoperită pe teritoriul Europei, ci ca ea să reprezinte din punct de vedere al evoluției artei statuetelor un plus față de ceea ce se știe în momentul de față. Trebuie să fim mândri pentru că în mod cert este indubitabil se văd urmele de prelucrare. Ceea ce este foarte rar pe multe statuete pentru că au fost distruse. Materialul din care este făcut, nu știm sigur ce, a făcut conservarea mai bună, chiar decât pe fildeș”, a mai spus profesorul universitar Marin Cârciumaru.

Statueta urmează să fi expusă la Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic din Târgoviște.

”Statueta nu este conservată și nici nu s-a intervenit deloc asupra ei. A fost lăsată cu depunerile originale cu carbonat de calciu din sit. Trebuie aflat întâi natura rocii și apoi găsite substanțele care se potrivesc nondestructive, probabil va trebui o baie de ultrasunete sau altceva și, probabil, va trebui să o trimitem la marile laboratoare din străinătate”, a precizat cercetătorul științific Elena-Cristina Nițu.

Echipa de arheologi dâmbovițeni a explicat că a dorit să prezinte mai întâi în țară descoperirea, iar ulterior va fi prezentată și în revistele internaționale de specialitate.

‘Noi am ținut neapărat, înainte de a intra în studiu în rândul revistelor mari din lume, să facem această conferință de prezentare cu mass media din România. Descoperirea este atât de mare încât ar fi fost necinstit din partea noastră să preluați din literatura de specialitate din străinătate înainte de a o vedea dumneavoastră primii”, a spus coordonatorul echipei de arheologi, profesorul universitar Marin Cârciumaru.

Descoperirea a fost făcută pe 22 august și prezentată, vineri, într-o conferință de presă la Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic din Târgoviște.

Cercetările de la Poiana Cireșului se desfășoară sub egida Complexului Național Muzeal Curtea Domnească Târgoviște, prin responsabilul de șantier Elena-Cristina Nițu și directorul complexului muzeal Ovidiu Cîrstina, cu participarea studenților Universității Valahia din Târgoviște, sub coordonarea profesorului universitar Marin Cârciumaru.

AGERPRES /(A—autor: Cornelia Dumitru, editor: Mihai Simionescu)

Era în vara anului 1799, pe 3 iulie, când ţăranul Nera Vuin, sârb de origine, săpa pe lângă un zid că să planteze vie, în curtea casei lui din satul Sânnicolau Mare. La un moment dat, sapa i s-a lovit de ceva metalic. Ceea ce a scos apoi din pământ avea să fie cel mai mare tezaur aparţinând Evului Mediu timpuriu. Nu se ştie nici acum, şi probabil nu se va şti niciodată, câte piese făceau parte din tezaur. Multe dintre ele sunt perechi şi e posibil că toate să fi avut o pereche, dar nu au mai ajuns până la noi. Povestea spune că descoperitorul le-a vândut pe nimica toată mai multor negustori, separat, sau numai unui negustor grec ori armean, care a încercat să le vândă la preţ mult mai mare, la Pesta.

Sannicolau Mare sec XIX

Poate să ne pară surprinzător sau neverosimil acest lucru, dar izvoarele istorice nu lasă loc de îndoială. În secolul V î. Chr., marele filozof grec Socrate a primit inițieri medicale și spirituale de la un TRACO-GET și a jurat să le respecte…

În condițiile în care nivelul de dezvoltare filozofică, științifică, artistică și socială a Greciei acelor vremuri este și astăzi un reper important al istoriei, a afla că traco-geții aveau cunoștiințe atât de avansate încât să fie apreciate de unul dintre cei mai mari gânditori ai Greciei antice (putem fi aproape siguri că nu doar Socrate a beneficiat de astfel de învățături Zalmoxiene), care a acceptat rolul de învățăcel, nu poate decât să ne surprindă în mod plăcut.

Astfel, un alt uriaș al Greciei antice, Platon, ne vorbește în Dialogul Carmides despre inițierile excepționale pe care Socrate le-a primit de la un medic traco-get și pe care a jurat să le urmeze întocmai. Ineditul acestor inițieri, viziunea holistică și înțelepciunea lor trebuie puse și în legătură cu anumite descoperiri arheologice făcute pe teritoriul României care confirmă, cu probe materiale, un nivel foarte avansat al practicii medicale la geto-daci, lucru despre care voi vorbi în partea a doua a acestui articol…

Să vedem însă ce spune Socrate, în dialogul Carmides, că l-a învățat Traco-Getul:

„Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descântec. Eu [Socrate] l-am învățat acolo în oaste (Socrate a participa ca infanterist la trei războaie – n.m.), de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] greci aveau dreptate să cuvânteze așa cum v-au arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Când mă învăța leacul și descântecele, spunea: Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul, ca să i-l tămăduiești cu ajutorul descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului sau a trupului]. Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului – să-mi încredințezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide.”

Sursa traducerii: Izvoare privind Istoria României (Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes). vol. I. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, București, 1964 (pe www.dacoromanica.ro) via https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/09/06/platon-despre-invataturile-unui-medic-trac/

Dincolo de înțelepciunea învățăturilor, trebuie remarcat următorul pasaj: “Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare”. Ei bine, acest tip de jurământ, în contextul acelei lumi, are legătură cu caracteristicile unei școlile de inițiere în misterele naturii și ale vieții,în misterele spirituale.

Acesta este motivul pentru care istoricul Dan Oltean, în monumentala carte RELIGIA DACILOR (o găsiți aici: www.dacia-arat.ro), ne spune la pagina 81: „Adeptul get al lui Zalmoxis profesa medicina în cadrul armatelor grecești care luptau împotriva perșilor. Platon scrie cât se poate de explicit că respectivul medic era doar „UNUL dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că îi face pe oameni nemuritori.” Faptul că în Grecia erau mai mulți discipoli ai lui Zalmoxis reiese și din relatarea privind gruparea inițiatică în care a intrat pe bază de jurământ Socrate. Învățătura acestor medici geți, bazată pe practicarea descântecelor și apoi pe remedii naturiste, era secretă. Socrate nu a fost acceptat în interiorul acestei asociații medicale și religioase până nu a jurat că respectă secretul.”

Tot istoricul Dan Oltean ne explică contextul care a făcut ca mulți geți să trăiască în acea vreme în Grecia: “După invazia persană în Europa de Est, din anul 514 î. Chr, condusă de Darius I și după ce persanii i-au robit pe geții care s-au opus,unii dintre adepții lui Zalmoxis au reușit să scape și s-au refugiat în Grecia.” (Religia dacilor, pag.81)

Pentru a înțelege mai bine faptul că grecii îi admirau pe geți și că prezența lor ca învățători în Grecia nu este un lucru contra naturii, o exagerare, punctez două dintre lucrurile care se spuneau despre ei în acele vremuri:

1.Pitagora, despre geți (Legile morale și politice): “Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt nesfârșite, toate pământurile sunt comune, iar dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, ne spune Homer.”

2. Herodot, despre conflictul dintre Darius și geți (Istorii): „Înainte de a ajunge la Istru, (Darius) birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori.” Alţi traci s-au supus şi s-au predat fără lupte. „Geţii însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit (adică s-au opus, n.m.), au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”

Iată deci că Pitagora și Herodot ni-i prezintă pe geți ca fiind CEI MAI ÎNȚELEPȚI, CEI MAI VITEJI, CEI MAI DREPȚI… Ori, dacă aceasta era percepția lor despre strămoșii noștri, existența unei școli getice de inițiere medicală și religioasă, chiar în inima Greciei antice, poate fi o realitate. Rămâne ca timpul să ne aducă la lumină și alte dovezi.

Mai târziu, istoricul got Iordanes ne vorbește, la o distanță de 1.000 de ani după Socrate, despre învățăturile (inclusiv medicale) pe care marele preot Deceneu, urmaș al lui Zalmoxis, le-a oferit dacilor,  „făcîndu-i cu mintea superiori celorlalte popoare.” (Getica)

Așa cum spuneam la începutul articolului, nivelul avansat de cunoaștere medicală al traco-geților, despre care Platon ne scrie în dialogul dintre Socrate și Carmides, este confirmat de descoperirile arheologice din România…

În acest sens, arheologul Hadrian Daicoviciu nu lasă loc de întors: „Ion Horațiu Crişan a descoperit o adevărată trusă medicală conţinând un bisturiu, o pensetă, mai multe văscioare pentru păstrarea substanţelor medicamentoase şi o placă mică de cenuşă vulcanică, materie care, presărată pe o rană, avea proprietatea de a grăbi cicatrizarea. Analiza chimică a arătat că ea provine dintr-un vulcan mediteranean, poate Etna. Cu ajutorul instrumentelor chirurgicale, preoţii-medici daci ştiau să execute operaţii grele şi complicate: craniul unui schelet descoperit la Poiana prezintă urme clare ale unei trepanaţii cicatrizate. Numeroase cisterne şi conducte aduse la lumină în Munţii Orăştiei atestă existenţa unor preocupări de igienă publică…”

Prin urmare, toate aceste dovezi pun în evidență, și din această perspectivă, reauacredința sau incompetența istoricilor și arheologilor români care pretind că traco-geto-dacii erau primitivi, iar cultura lor era una nesemnificativă. În realitate,lucrurile sunt exact invers, iar faptul că cercetarea arheologică românescă este sabotată și subfinanțată, iar istoricii și arheologii care au vorbit “prea mult” despre geto-daci, după 89, au avut probleme cu șefii lor științifici, ne vorbește mai degrabă despre dorința de a menține istoria noastră străveche îngropată,pentru a sluji unor interese care ne sunt străine!

Daniel Roxin

inShare1

Legendarul AHILE, eroul Războiului Troian, este legat de pământul României de astăzi prin scrierile autorilor antici. Oricât ar părea de surprinzător sau de “protocronist” (după cum ar spune manipulatorii antiromâni), izvoarele istorice ne vorbesc clar despre insula lui Ahile, pe care o situează la gurile Dunării.

Acum peste 3.000 de ani, o mare parte a Europei era ocupată de neamurile tracilor, tracii fiind prezenți în Războiului Troian, așa cum o spune cât se poate de clar Homer în Iliada, de nenumărate ori. În acest context, nu ar trebui să ne mire că spațiul Mării Negre și teritoriile neamurilor tracice din jur făceau parte din… circuitul eroilor antici.

Așa cum cred că este limpede pentru toți, implicațiile identificării templului lui Ahile din insula Leuce, la gurile Dunării, ar fi extraordinare pentru noi…

Să vedem însă ce ne spun autorii antici:

Pausanias: “Se află o insulă în Pontul Euxin (Marea Neagră), la gurile Istrului (Dunării), închinată lui Ahile. Aceasta se numeşte Leuce şi are un perimetru de douăzeci de stadii, este acoperită de o pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice. În ea se află un templu şi o statuie a lui Ahile.”

Pindar: “În Pontul Euxin, Ahile locuieşte într-o strălucitoare insulă.”

Euripide: “Ahile, care locuieşte într-o insulă, pe ţărmul de argint, în interiorul Pontului Euxin.

Maximus din Tyr: ”Ahile se odihnește pe o insulă care se află față în față cu râul Istru, iar acolo se află templul și altarul lui Ahile”.

Scylax din Carianda: “Călătoria pe mare de la Istru pînă la Criumetopon este de trei zile şi trei nopţi, iar de-a lungul ţărmului de două ori mai lungă. Căci acolo se află un golf. În interiorul acestui golf există o insulă pustie, numită Leuce, care este închinată lui Ahile.”

Ptolemeu: ”Insulele de lângă Moesia Inferior, lângă țărmul Pontului Euxin, se numesc Boristene si Leuke, aceasta din urmă fiind cunoscută și ca insula lui Ahile.”

Arctinos: “După ce Ahile pune pe fugă pe troieni şi pătrunde în oraş, este ucis de Paris şi Apolo. În jurul leşului se încinge o luptă înverşunată. Aias îl ia şi-l duce la corăbii, în vreme ce Odiseu ţine piept troienilor. Apoi ei îl înmormântează pe Antiloh şi expun cadavrul lui Ahile. Sosind Thetys(mama lui Ahile – n.m.), însoţită de Muze şi de surorile ei, îşi plânge copilul. După aceea Thetys răpeşte de pe rug pe fiul său şi-l poartă în insula Leuce.”

Filostrat: “în Pont se află o singură insulă, aşezată mai mult spre coasta ospitalieră pe care o ai la stânga când intri în Pont. E lungă de treizeci de stadii şi lată nu mai mult decât de patru. Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii – cum se întîmplă -, iar cei din jurul templului sînt sădiţi în rînduială. (…) Statuile din templu reprezintă pe Ahile şi Elena uniţi de pace.”

Deși izvoarele sunt mai multe, ne vom opri aici pentru că ceea ce a fost prezentat deja este cât se poate de convingător. Așadar, izvoarele antice ne vorbesc despre faptul că insula Leuce, de la gurile Dunării, este “insula lui Ahile”, că este “închinată lui Ahile”, că el “locuiește” aici sau că aici a fost înmormântat…

INSULA SERPILOR

Deși unii cercetători au căutat să identifice Insula lui Ahile cu Insula Șerpilor, studiul lui Cașin Popescu “Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice” vine cu o ipoteză mult mai credibilă, identificând-o cu insula Letea. Argumentele sunt cât se poate de serioase:

1. După cum ne spun Pausanias și Filostrat (vezi citatele de mai sus) dar și alți autori antici, Insula Leuce era mult mai mare decât Insula Șerpilor, era acoperită de păduri, avea animale sălbatice și multe păsări, ceea ce nu este posibil să fi existat pe Insula Șerpilor – o insulă mică, stâncoasă, cu puțină vegetație.

2. “Grigore Antipa admite că pe locul actualei delte ar fi existat înainte un golf al mării. Acesta, cu timpul, a fost izolat de restul mării prin cordonul litoral Jibireni-Istria şi transformat în liman. Cu timpul, limanul a fost aluvionat şi adus în faza actuală, cu terenuri uscate, mlaştini şi bălţi. Dunărea ar fi debuşat în mare prin şase guri, din care trei duceau apele în Razelm; acestea din urmă ulterior s-au împotmolit.”(Cașin Popescu “Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice”)

Cai sălbatici în pădurea Letea. Sursa Foto: lataifas.ro

Așadar, acum aproximativ 2.000 de ani, pe vremera când autorii citați au trăit, configurația gurilor Dunării era diferită de cea de acum, existând un golf navigabil în locul unei părți din actuala Deltă a Dunării, unde se găsește și insula Letea.

Cașin Popescu ne mai spune următoarele: “Insula Leuce s-a aflat în golful pe care Marea Neagră îl făcea pe locul actualei delte a Dunărei, prin urmare localizarea ei trebue făcută în Deltă. Toate informațiile despre insula Leuce pe care le găsim în izvoarele antice conduc unanim la identificarea Insulei lui Achile, Leuce, cu insula Letea. Aici deci, în această insulă, azi a Deltei, ar trebui intreprinse in mod serios şi sistematic cercetări arheologice, dacă întradevăr se vrea a se descoperii templul şi statuia lui Achile de care vorbeşte Pausanias.”

Întrebarea este: se vrea așa ceva? Vor autoritățile “românești” să cerceteze fabuloasa istorie a acestor meleaguri și să o aducă la lumină? Din păcate, știm răspunsul: Nu vor , nu știu că există sau nu-i înțeleg importanța!

Să sperăm, totuși, într-un viitor mai bun în care eroii legendari care au trăit sau au trecut pe aici și culturile extraordinare ale căror urme le vedem la tot pasul, vor avea parte de prețuirea pe care o merită!

Daniel Roxin

Studiul lui Cașin Popescu, “Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice”, poate fi citit aici: https://cumpana.wordpress.com/2007/07/05/insula-lui-achile-leuce-localizare-si-precizari-istorice/

Vizionează filmul TRA

Orașul megalitic se afla la o altitudine de peste 2000 de metri, pe unul dintre platourile din Munții Anti Taurus, Turcia. În urma săpăturilor efectuate, arheologii nu au ajuns la o concluzie clară, dar atribuie construcțiile și statuile descoperite civilizației commagenilor. Aceștia l-au avut ca rege pe Antioch I, care din motive necunoscute a declarat independența micului regat în anul 80 î.C.

Chiar dacă era vorba despre un popor cu puțini locuitori, care trăia pe un petec de pământ aflat la confluența a două civilizații imense, cea greacă, la apus, și cea persană la răsărit, commagenii au lăsat o moștenire culturală incredibilă. Complexul, acoperit cu pietricele albe, cuprinde o piramidă conică, două temple şi multe statui sculptate în piatră. Mormintele sub formă de tumuluri, aflate pe marginile complexului, au fost prădate încă din antichitate, de către legiunile romane, care au decapitat şi colosalele statui, de 8-10 metri.

Mormintele-tumule au fost ridicate în est, vest şi nord, din rocă muntelui, având o “curte interioară”. Cel mai impunător, aflat în estul sanctuarului, are o terasă largă, în care au fost amplasate cinci statui colosale, un altar piramidal pentru focul veşnic închinat zeului Mitra şi temple din care au rămas rămăşiţe de zid. Zeii care tronau în fata tumulului sunt Apollo – Mithra, zeul Soarelui, Nuna – zeiţa fertilităţii, Jupiter – Oromasdes, Ares – Herakles – Artagnes, zeul războiului.

Dacii nemuritori

Un alt fapt interesant este că această civilizație nu a fost asimilată de niciun mare imperiu. Acest fapt denotă că commagenii aveau rădăcini culturale și credințe extrem de puternice, la care se mai adaugă și ideea de egalitate cu zeii.
De remarcat mai este și faptul că înfățișarea acestor oameni misterioși aduce izbitor de bine cu cea a strămoșilor noștri dacii. Probabil că a existat o legătură strânsă între cele două popoare pentru că altfel nu se pot explica aceste similitudini.

Misterul încă persistă

Muntele Nemrut Dagi rămâne cel mai misterios loc din Turcia. Numeroasele inscripții descoperite în situl arheologic nu i-au putut ajuta pe experți să determine cu exactitate istoria acestui popor misterios. De exemplu, un text antic descoperit pe muntele sacru susține că la doar câțiva ani după moartea regelui Antioch I, o stea uriașă a apărut pe cer. Din acest loc ar fi plecat magii spre Bethlehem urmărind indicațiile precise ale luminii de pe cer.

Aceste descoperiri nu doar că au ridicat foarte multe întrebări despre Muntele Nemurirea Dacilor, dar a și adâncit misterul cu privire la un popor parcă rupt din rândul dacilor.

Sursa: efemeride

Foto: (c) Sigla Oltcit / istoricauto.ro

Numele noii mașini era o combinație între cuvintele Oltenia și Citroen, iar sigla era un O de la Oltenia și un V întors, preluat din sigla Citroen. În acest parteneriat, francezii au adus licența de fabricare, planurile și liniile de asamblare. De asemenea, a existat din partea franceză și angajamentul că va cumpăra produsul finit pentru a-l distribui în Franța, Austria, Belgia, Olanda și Italia, potrivit site-uluiwww.4tuning.ro.

Producția de mașini a început în 1982, acestea fiind realizate în diferite versiuni. Modelul Club era echipat cu un motor de 1 129 cmc și cutie de viteze în 4 trepte. Ulterior s-au fabricat diverse variante ale modelului: Oltcit Club 11 RT, Oltcit Club 11 RM, Oltcit Club 12 TRS cu motor de 1 299 cmc și cutie de viteze cu 5 trepte, Oltcit Club 12 CS — model utilitar, camionetă cu benă în locul banchetei spate și al portbagajului, motor de 1 299 și o cutie de viteze în 5 trepte.

Foto: (c) istoricauto.ro

Modelul Special echipat cu motorul de Citroen Visa, de 652 cmc și aprindere electronică integrală, prindea o viteză maximă de 125 km/h.

Modelul Axel 12 TRS dotat inițial cu motor de 1200 cmc, dar înlocuit ulterior cu un motor de 1 299 cmc și cutie de viteze în 5 trepte, a fost realizat exclusiv pentru export în Franța, Olanda, Belgia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Argentina, Uruguay, Paraguay, Ecuador, Venezuela, Costa Rica, Columbia, Siria, Iordania, Egipt, Turcia, Bulgaria, potrivit www.istoricauto.ro.

După 1989, producția continuă sub numele Oltcit până în 1991, când numele este schimbat în Oltena și se schimbă și sigla. Fabrica preia numele Automobile Craiova SA.

La sfârșitul anului 1994, se înființează compania mixtă — S.C. Automobile Craiova S.A. și grupul sud-coreean Daewoo. Această fabrică a fost construită pentru producerea a mai mult de 100.000 de vehicule/an. Vehiculele Oltena se mai vând până în 1996, iar ultimul model de Oltcit se vinde în februarie 1996, după care uzina începe fabricarea de mașini Cielo, Tico și Matiz, precizează www.4tuning.ro.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Codruța DRAGOESCU / Arhiva AGERPRES

La momentul respectiv, Republica Moldova era republică unională, făcând parte, până la data de 27 august 1991, când și-a proclamat independența, din fosta Uniune Sovietică.

Primul “Pod de Flori” a avut loc la data de 6 mai 1990. Acțiunea, intitulată “Podul de flori de la Prut”, a fost organizată de Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni în colaborare cu Asociația culturală București-Chișinău și împreună cu Frontul Popular Moldova. Cu acel prilej, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără pașaport și viză, și invers, cetățenilor din Republica Moldova să treacă fără viză specială în România. În acest sens au fost create, de-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, opt puncte de trecere: Miorcani — Pererita, Stânca — Costești, Iași — Sculeni, Ungheni — Pod Ungheni, Albița — Leușeni, Fălciu — Țiganca, Oancea — Cahul și Galați — Giurgiulești. După această acțiune, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil.

La ora 12.00, ora oficială a Bucureștiului, devenită și ora oficială a Chișinăului, un sobor de preoți a oficiat un Te Deum, după care clopotele tuturor bisericilor din stânga și din dreapta Prutului au răsunat, pentru prima dată, după decenii, împreună. Apoi, apele Prutului au primit din cea mai nordică așezare de pe harta României, de la Miorcani și de-a lungul întregului curs, ofranda de flori, dăruită de cei prezenți într-un gest simbolic.

Foto: (c) Codruța DRAGOESCU / Arhiva AGERPRES

A urmat momentul trecerii Prutului, moment de vârf al acțiunii, întâlnirea între participanți, adevărată sărbătoare a cugetului și simțirii tuturor celor prezenți. S-au prezentat spectacole de muzică și jocuri populare, s-a toastat pentru rod bogat pe ogoare, pentru sănătatea oamenilor, pentru îndeplinirea idealurilor de fericire a fiecăruia.

Într-un manifest semnat de mai mulți lideri de asociații politice și civice din Republica Moldova se spunea că: “Prutul a fost și va rămâne o apă care unește două maluri ale Moldovei. De când acest râu a despărțit frate de frate, sufletul înjumătățit al românului a tot umblat peste apa lui, ca Isus peste apele mării. Conștiința, credința, spiritul n-au avut hotare. Cei care au încercat să le hotărnicească s-au făcut de rușine în fața lui Dumnezeu și a lumii întregi. Noi românii suntem la noi acasă ‘de la Nistru pân’ la Tisa’, din vârful Carpaților până la mare. Și această casă o vrem de acum înainte cu toate ușile deschise, pentru a ne putea vedea la față cu frații de același sânge și pentru a ne întregi sufletele.”

După cum a declarat ministrul Culturii și Cultelor de atunci, Ion Ungureanu, “zecile de mii de români de pe ambele maluri au răbufnit ca un fluviu. Românii de la Vest de Prut au fost primii care au intrat în URSS fără permisiune”. La rândul său, Mircea Druc, fost prim-ministru al Republicii Moldova, mărturisea că tot ce l-a interesat în acele momente era “privirea nedumerită a grănicerilor sovietici aflați în confuzie și derută totală. Așa ceva nu mai văzuseră niciodată!”

În componența delegației oficiale a Republicii Moldova au participat la eveniment viceprim-ministrul de atunci Mihai Platon, președintele FPM, Ion Hadîrcă, Ministrul Culturii și Cultelor, Ion Ungureanu, precum și Vladimir Voronin, pe atunci ministru de Interne, ulterior președinte al Republicii Moldova timp de opt ani (din 4 aprilie 2001 până în 11 septembrie 2009).

Foto: (c) Codruța DRAGOESCU / Arhiva AGERPRES

Poetul Grigore Vieru a fost primul care a traversat atunci Prutul, pe o barcă de cauciuc. “Era o tensiune emoțională de nedescris. Oamenii se strigau pe nume unii pe alții și se regăseau după ani și ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă și a început să vină spre basarabenii de dincoace. Ai mei din Pererâta stăteau încremeniți. Aveau mari emoții și nu îndrăzneau să facă nici o mișcare până s-a aruncat un pererâtean în apă. După el au pornit și ceilalți. S-au întâlnit toți la mijlocul Prutului și au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut și nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea spun că par caraghioși astăzi cei care ironizează Podul de flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei”, avea să-și amintească poetul într-un interviu realizat în luna mai 2008.

Același Grigore Vieru relata în lucrarea sa “Primul testament” că “La Pod, în satul meu, venise și un medic din Chișinău cu băiețelul său care să fi avut vreo patru anișori și căruia tatăl său îi promisese încă la Chișinău că va vedea români. Cei de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererâta mea aduseseră în fugă haine uscate pentru oaspeții doriți. Se vorbea într-o limbă comună — în română. După două-trei păhăruțe de țuică începuseră să cânte — intonau aceleași cântece comune. La vârsta când încă nu era atins de minciunile noastre lingvistice, băiețelul medicului întrebase cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său: ‘Tată, mi-ai promis să-mi arăți români. Care-s ei?'”.

Tot la 6 mai 1990, o delegație de parlamentari din RSS Moldovenească, din care au făcut parte, între alții, Nicolae Costin, primarul orașului Chișinău, părintele Petru Buburuz, Vasile Nedelciu și Mihai Ghimpu, deputați ai poporului, a fost oaspetele municipiului Iași. Ei au vizitat Complexul cultural “Mihai Eminescu” din Grădina Copou, Mitropolia Moldovei și Sucevei, Biserica trei Ierarhi, Palatul Culturii, alte monumente istorice și de artă ieșene și au efectuat un tur al orașului.

Foto: (c) Codruța DRAGOESCU / Arhiva AGERPRES

Evenimentul de la 6 mai 1990 a fost reflectat și în artă, în filmul “Podul de flori” de Thomas Ciulei. Subiectul filmului este existența de zi cu zi a familiei Arhir din satul Acui, Republica Moldova, cu tatăl care rămâne acasă să lucreze pământul și mama plecată în străinătate la lucru, totul în perioada când a avut loc evenimentul Podul de flori. “Podul de flori” este o coproducție româno-germană între Europolis Film, Studioul de Creație Cinematografică a Ministerului Culturii și Ciulei Films Germania. Filmul a obținut în anul 2008 Marele Premiu pentru film documentar “Erinnerung und Zukunft” (“Amintire și Viitor”), precum și premiul “goEast” în memoria lui Reinhard Kämpf la Festivalul de Film goEast din Germania, care a avut loc în perioada 9-15 aprilie 2008. Pelicula a câștigat în același an și Premiul Bibliotecilor, precum și o mențiune la ediția 2008 a Festivalului internațional de filme documentare Cinéma du Réel, desfășurat la Paris în perioada 7-18 martie 2008.

Al doilea Pod de Flori s-a desfășurat la 16 iunie 1991.

AGERPRES/(Documentare — Horia Plugaru, editor — Cerasela Bădiță)

Piciorul podului construit de Apollodor din Damasc la ordinul împăratului Traian, la Drobeta Turnu-Severin
Foto: (c) Viorel LAZARESCU / Arhiva AGERPRES

După primul război daco-roman (101-102), în schimbul păcii, împăratul roman Traian i-a impus regelui dac Decebal o serie de condiții, una dintre ele fiind construirea de către romani a unui pod peste Dunăre. Scopul construcției, ce avea să devină una dintre minunile Imperiului Roman, era acela de a a facilita comunicarea cu teritoriul nou cucerit, de a permite trecerea în Dacia a legiunilor romane interesate de sarea și aurul populației autohtone.

Majoritatea informațiilor privind podul provin de la istoricul Cassius Dio, redactate în urma unei călătorii prin aceste locuri, când nu mai existau decât urmele construcției. Podul a fost ridicat în decurs de doi ani, între 103-105, și potrivit istoricului, pe teritoriul dac fusese lăsată o puternică armată de ocupație, iar Traian s-a temut să-și lase soldații din Dacia fără nicio legătură cu Imperiul.

Piciorul podului construit de Apollodor din Damasc la ordinul împăratului Traian, la Drobeta Turnu-Severin
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Podul a fost trecut de legiunile romane, în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic. Sarcina construirii podului i-a fost încredințată lui Apolodor din Damasc, prieten al împăratului, care îl numise în funcția de “prefectus fabrorum” (șef al construcțiilor), în armata romană.

Pentru mai mult de o sută de ani a fost cel mai lung pod construit vreodată măsurând, deasupra nivelului apei, 1134,9 metri, lungimea reală fiind de 1600 metri, iar lățimea de 14,55 metri. Podul era susținut de 20 de piloni hexagonali, era suspendat deasupra apei la o înălțime de 19 metri și era prevăzut cu arcade de 33 m lărgime între stâlpii de susținere.

Foto: (c) adevaruldespredaci.ro

La capetele podului a fost construit câte un castru păzit de soldați, relicve ale celor două construcții putând fi vizibile și în prezent, pe ambele maluri ale Dunării. Izvoarele istorice nu menționează nimic despre metodele de lucru folosite pentru a realiza această operă a ingineriei antice. Se presupune, însă, că Apolodor ar fi abătut Dunărea pe un braț mort, ceea ce a scăzut temporar nivelul apei, și ar fi turnat pilonii în chesoane din lemn de stejar cimentate între ele, în care s-au zidit blocuri cioplite în calcar nisipos de forme paralelipipedice, trapezoidale și pătrate, brăzdate de șănțulețe de 7 cm, îmbrăcate cu zid de cărămidă și s-au folosit pompe speciale pentru evacuarea infiltrațiilor de apă din aceste incinte. Printre materialele folosite — blocuri de piatră, cărămidă, mortar — s-a aflat și cimentul “pozzolana” rezistent la apă, adus din zona vulcanului Vezuviu.

Piciorul podului construit de Apollodor din Damasc la ordinul împăratului Traian, la Drobeta Turnu-Severin
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Podul a fost funcțional până prin 271-272, când a fost distrus de împăratul Aurelian (270-275), care a retras trupele imperiale din Dacia, punând bazele Daciei Aureliene pe teritoriul de astăzi al Serbiei. Scrieri ale istoricului Dio Cassius, atribuie distrugerea podului, împăratul Hadrian (117-138) care ar fi făcut-o, deoarece considera că podul reprezentanta un pericol pentru Moesia în cazul unui atac al barbarilor.

Cei 20 de piloni au fost vizibili în anul 1856, când Dunărea a atins un record de debit scăzut. În 1906, Comisia Internațională a Dunării a decis să distrugă 2 piloni, pentru că obstrucționau navigația. În 1932, mai existau sub apă 16 piloni, iar în 1982 au fost găsiți de arheologi doar 12, restul fiind luați, probabil, de apă între timp. Chiar și în prezent se mai pot vedea vestigii ale primului și ultimului stâlp pe malurile Dunării.

Piciorul podului construit de Apollodor din Damasc la ordinul împăratului Traian, la Drobeta Turnu-Severin
Foto: (c) Mihai POZIUMSCHI / Arhiva AGERPRES

Potrivit unei declarații din noiembrie 2014 a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi “… În urmă cu aproape 35 de ani, s-a încercat ridicarea unuia dintre picioarele podului situat pe malul stâng al Dunării la o cotă de + 5 metri, pentru a nu mai fi lăsat în apă. Cu toată tehnica acelei epoci, nu s-a reușit desprinderea sa de pe soclu, dovadă că materialul utilizat, a cărui rețetă de preparare nu se cunoaște nici astăzi, este foarte rezistent”.

O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s-a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi), de Senatul roman în primăvara anului 105. De asemenea, pe Columna de la Roma, se pute distinge o imagine stilizată a podului, care permite “…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului si pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră, este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc” potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.

Foto: (c) colectii.toateblogurile.ro


Podul lui Taian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s-a realizat în două etape, una din 2003, cealaltă derulându-se în prezent.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)