Istorie

Povestea localizării, identificării, recuperării şi repatrierii unicului papirus antic descoperit vreodată în ţara noastră, în situl Cetăţii Callatis, va fi prezentată joi seară odată cu lansarea volumului “Istoria singurului papirus descoperit în România”, lucrare a dr. Sorin Marcel Colesniuc, la Casa de cultură din Mangalia, în cadrul celei de-a XVI-a ediţii a Târgului estival Carte la Nisip.

Trăim vremuri în care domneşte fărădelegea. Nimic nu mai funcţionează, nimic nu-ţi mai dă siguranţa zilei de mâine. Instituţiile publice sunt împărţite în două (instituţiile naţiunii şi instituţiile puterii), armata a fost desfiinţată, sistemul de sănătate şi învăţământul la fel, economia a fost paralizată şi vândută pe bucăţi, resursele vândute şi ele, sau arvunite. În plus, România e „fezandată” pentru a deveni groapă de gunoi pentru deşeurile toxice ale Europei iar legile, care mai există, sunt instrumentate de magistraţi-infractori, copie la indigou a unui preşedinte demis de populaţie la referendum, dar reaşezat abuziv în scaun de forţe străine. Suntem, într-un cuvânt, „Ţara lui Papură Vodă”. Chiar dacă nu mai ştim de unde vine expresia, o folosim corect, căci ea sintetizează perfect realitatea pe care tocmai am expus-o…

Există, în istoria noastră, două denumiri de o mare plasticitate, a căror origine s-a estompat, dar care au intrat în folclorul istoric prin rezonanţa comică a formulării: „Pazvante Chioru” şi „Papură Vodă”. Ambele sunt, atât prin conţinut, cât şi prin expresie, de provenienţă oltenească. Prin sintagmele în care sunt incorporate („vremea lui Pazvante Chioru” şi „ţara lui Papură Vodă”), ele exprimă, de fapt, două perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în continuarea celeilalte. Despre prima („vremea lui Pazvante Chioru”) am mai scris şi am încadrat-o cronologic în a doua jumătate a epocii fanariote, mai exact la interferenţa secolelor XVIII şi XIX (1790-1809). A fost denumită aşa după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot, şi jaful pazvangiilor. Această perioadă a fost precedată însă de o alta (1735-1880), la fel de tulbure, în care ţinutul Olteniei (Valahia Mică), lipsit de conducere politică şi legi, s-a numit „ţara lui Papură Vodă”. Toate teritoriile româneşti deveniseră practic, în această perioadă, teatru de război între habsburgi, otomani şi ruşi.

Totul a început cu Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718, încheiată între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germană Passarowitz). S-a întâmplat atunci un fapt fără precedent: Oltenia, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului Habsburgic fără ca domnitorul român de la vremea aceea să aibă vreo reacţie. Pe de altă parte, boierii craioveni, care erau foarte puternici, au acceptat tacit situaţia, pentru că le convenea, având în vedere comerţul şi afacerile importante pe care le aveau cu austriecii, dar şi conflictul de privilegii care apăruse în 1716 între ei şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească.

A fost cea mai ruşinoasă pagină din istoria Olteniei, dar care avea să se întoarcă pedepsitor, ca o răzbunare, atât împotriva boierilor, cât şi împotriva austriecilor. Astfel, din cauza tentativei acestora din urmă de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administrație proprie, susținută militar, și transformarea ei într-o provincie imperială (alipire administrativ-teritorială pe care nici turcii nu o putuseră realiza, timp de secole), s-a declanşat o puternică mișcare de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societății, de la țărani și micii meseriași, până la comercianți, mica și marea boierime. Mai ales că austriecii au încercat și convertirea la catolicism a populației, construind chiar o catedrală papistaşă la Craiova. Edificiul a fost însă distrus de craioveni imediat după ce construcția a fost terminată.

 Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiția populară spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu își găseau o fată, nefiind considerați bărbați dacă nu ucideau măcar un soldat imperial.

 Un foarte vrednic haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel Lotru din Bălceşti, căutat de mai bine de trei ani de imperiali şi de potere, fără a fi prins. De la el au primit austriecii cea mai grea lovitură, în toată perioada cât au stat în Oltenia.

Se întâmpla în 1726. Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanţi ai Carpaţilor (Oltenia şi zona Sibiului),  avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, majoritatea neveste ale bogătaşilor  din Sibiu. Una dintre acestea i-a dat de veste lui Pavel că în Oltenia urma să sosească o mare caravană ce strânsese taxele din Ungaria, Croaţia şi Ardeal, urmând să facă acest lucru şi în Oltenia. Caravana era compusă din 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemteşti, arhipline de pungi cu galbeni.

Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură şi au atacat caravana austriacă la Drăgăşani, confiscând tot aurul. Jaful a fost atât de păgubitor pentru habsburgi, încât a provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest moment, boierii din Craiova au început acțiunile de împotrivire față de administrația habsburgică, obstrucționând toate încercările austriecilor de a strînge taxe sau de a-şi impune administraţia.

 Hanul Puţureanu, în paragină

Fântâna Purcarului

În 1733, în ajunul Crăciunului, într-o cârciumă din Craiova (la hanul Puțureanu de lîngă fîntîna Purcarului), a avut loc un incident minor cu efecte uriaşe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială, amețit băutură, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un scandal care a degenerat într-o bătaie între soldații care îl însoțeau și oltenii de la mesele din jur. Soldații au reușit să fugă şi să se refugieze în garnizoană. Incidentele păreau aplanate, mai ales că soldatul respectiv fusese pedepsit și trimis la carceră pentru încălcarea conduitei militare. Cîteva ore mai tîrziu, însă, probabil instigată de oamenii banului și de haiduci, populația Craiovei, înarmată, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerînd să le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma căruia garnizoana a fost incendiată iar cei 375 de soldați au pierit, fie în flăcări, fie linșați de populație.

 Panduri trecând Oltul

După acest incindent, austriecii au realizat că trupele lor nu reușesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci, aşa că, în ianuarie 1734, au hotărât să-şi retragă cea mai mare parte a trupelor și să angajeze mercenari din rândul populației din zonă. A fost actul de naștere al pandurilor olteni. Lucrurile au luat însă o întorsătură neașteptată: mulți haiduci au găsit bună ideea ca, în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă nimic, aşa că s-au înrolat ca panduri. Timp de aproape doi ani, austriecii au plătit soldă unor haiduci ca să prindă alți haiduci, fără ca vreun haiduc să fie prins.

 În fruntea acestor “trupe de commando” era un personaj controversat, acel Neagu Papură, el însuşi haiduc sau tâlhar, participant la furtul de la Drăgășani, care îi costase atît de scump pe austrieci. Realizând că au luat “ţeapă”, imperialii au refuzat să le mai plătească solda. Supăraţi, pandurii au atacat Craiova, jefuind și torturând pe cei cîțiva reprezentanţi ai administrației austriece rămași, apoi au  jefuit și incendiat mai multe case boierești. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească definitiv Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaționale (1739, pacea de la Belgrad, între habsburgi şi otomani). Au părăsit-o aşa cum au obţinut-o, dar cu pagube imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care avea să ducă la dispariţia Băniei, a doua instituție politică a țării ca importanță, după domnie.

 După puseul de violențe care a durat cîteva luni, societatea caioveană și-a găsit totuşi un echilibru. Boierii au reușit să-l convingă pe același Neagu Papură să conducă o miliție a pămîntului, pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților. De la acest Neagu Papură a rămas expresia “Țara lui Papură Vodă” care a depășit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric determinat, intrând în folclor cu sensul peiorativ de țară fără stăpîn, unde legile nu mai există. După alte cîteva luni, Neagu Papură a fost înlocuit de boieri și el a luat din nou drumul codrului.

Casa Băniei şi Catedrala Sf. Dumitru (Craiova)

Timp de 35 de ani (1735-1770), “Ţara lui Papură Vodă”, a devenit, aproape fără voia ei, un fel de stat independent: Țara Românească nu o putea revendica pentru că aparținea Imperiului Habsburgic, iar după 1739 domnitorii fanarioți n-au avut puterea necesară să se impună fără acordul oltenilor. Pe de altă parte, turcii, care erau încolțiți de ruși și austrieci, au stat deoparte, mulțumindu-se să întărească paza cetăților de la Dunăre, de teama atacurilor și jafurilor haiducilor. Paradoxal, acest interval istoric a fost de-a dreptul benefic pentru Oltenia. Fără sistem legislativ, dar și fără tributuri și taxe plătite turcilor, austriecilor sau fanarioților de la București, viața majorității populației s-a îmbunătățit. Boierii au asuprit mai puțin țăranii, de teamă ca aceştia să nu-şi facă singuri dreptate, comercianții și boierii și-au continuat afacerile la adăpostul cetelor înarmate de slujitori, iar procesele și judecățile au dispărut, diferedele rezolvându-se “la mica înțelegere”, prin forță sau aplicând legile pămîntului. Orașul s-a dezvoltat vertiginos, construindu-se multe clădiri, biserici și ateliere.

În această perioadă (1750 – 1756) a fost ridicată și biserica “Madona Dudu”, (catedrala Maicii Domnului). Cea mai luminoasă figură a acestei perioade este boierul Constantin Obedeanu, un om blînd, împăciuitor cu toată lumea, iubitor de carte și artă, partizan declarat al realipirii Olteniei la Țara Românească. El a ajutat cât i-a stat în putere pe țărani în disputele cu boierii, iar în 1754, a înființat primul spital modern al Craiovei (pînă atunci existau doar bolnițe la unele mănăstiri). Tot el a instituit, în 1759, învățământul organizat, căci până atunci educația se făcea în casele boierilor sau pe lângă biserici, ca o obligaţie nescrisă a preoţilor. Școala Obedeanu este prima școală în adevăratul sens al cuvântului, iar în primăvara anului 1826 a fost transformată în Școala Națională de Limba Română, azi denumită Colegiul Național Carol I din Craiova. Ca vechime, este a doua școală românească de grad mediu, după liceul “Sfântu Sava” din București (1818)…

Oltenia, în perioada în care s-a identificat cu sintagma “Ţara lui Papură Vodă”, este un paradox istoric. Abandonată de austrieci, necucerită de turci şi stăpânită, practic, de haiduci, a găsit resursele interne să se redreseze organic. După reintrarea efectivă în graniţele Tării Româneşti a urmat însă perioada cea mai nenorocită din istoria ei, denumită, aşa cum am mai spus, “vremea lui Pazvante Chioru”, încheiată violent, în 1821, cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

Autor: Miron Manega

Sursa: certitudinea

Au existat destule cazuri în care oamenii au atins suta de ani pe întinsul pământului românesc. Noi cităm aici numai o parte din aceia care au depăşit un veac, şi pe care i-am identificat cu ocazia cercetărilor documentare privitoare la istoria Transilvaniei.

Istoricul Petru Maior, în prefaţa cărţii sale Istoria bisericii românilor, tipărită la Buda, în 1813, scrie : „Din pruncie am auzit bucuros pe bătrâni, când grăiau despre lucruri vechi ale bisericii şi ale vlădicilor, în tinereţele sale văzute sau şi de la părinţii lor auzite. După aceea înadins cercam să aflu de acest feliu de bărbaţi vechi de zile şi însumi le dam ocazie (prilej) a vorbi despre lucruri de demult. Tocmai în protopopiatul mieu, în sat Ibăneşti, am avut un preot de acest feliu, anume Ursu, carele în anul 1786, când s-a mutat din lumea aceasta, plinise 118 ani de vârstă. Cu carele cu atâta mai mare plăcere aveam a cuvânta, că până la capătul vieţii sale mintea a avut nesmintită, memoria nescăzută şi toate simţurile întregi. Numai picioarele îi cam slăbise şi sprâncenele îi acopereau ochii„.
Într-o anchetă făcută în Bihor, în noiembrie 1619, se ascultă, sub jurământ, peste 20 de martori ţărani români din satele Cărpinet Leheceni, Sălişte, Cerişcior, Sohodul şi Călugărali care sunt „toţi bătrâni de 100 de ani„.

Din vremea guvernării generalului Marcy se menţionează, în Banat, un oarecare Ciortan Petruţi („Czartan Petracz„), care a murit la 1724, în oraşul Caransebeş, în vârstă de 185 de ani. în acel timp, fiul său din a treia căsătorie avea 90 de ani.
În mănăstirea Kukus din Cehoslovacia se află o pictură în ulei care reprezintă un bărbat şi o femeie, foarte bătrâni. Pictura are următoarea inscripţie în limba germană : „Iovas Rovin, de 172, şi soţia sa Sara, de 164 ani, de rit grecesc, căsătoriţi de 147 de ani, amândoi născuţi şi domiciliaţi în Kodo(c), din districtul Caransebeşului, cu copii adevăraţi, 2 băieţi 3 fete încă în viaţă, cel mai tânăr băiat de 116 ani, şi acesta are 2 strănepoţi unul de 35 de ani şi altul de 27 de ani ; zugrăvit în 25 august 1728„. În anul 1731, amândoi erau încă în viaţă. În mai 1912, am văzut personal, în cabinetul medicului dr. Virgil Budinţian din Caransebeş alte două tablouri, care înfăţişau pe cei doi soţi în port naţional bănăţean. Pictura aparţinea altui pictor german, care reda pe scurt în limba germană, biografia celor două personaje, dar întrucâtva deosebită de aceea existentă la Kukus. Sara a trăit mult timp după moartea soţului ei *.
În 1759, are loc o mare anchetă pentru dovedirea notabilităţii familiei Popa, din satul Poiana (judeţul Hunedoara), contestată fără temei de nobilul maghiar Nicolae Csiszár. Sunt ascultaţi, cu această ocazie, 54 de martori, între care cel din urmă e bătrânul Giurgiu Toader, în vârstă de 150 de ani, din satul Voia, care spune :
„Cum să nu fi cunoscut pe răposatul popa Ştefan, care mie mi-ar fi putut fi copil, fiindcă eu sunt un om aşa de bătrân, că pe vremea când, sub imperiul turcesc, s-a introdus în Transilvania darea pe porţi, eu eram atunci deja gospodar cu casă cu fum şi am dat eu însumi dare după poartă ; cu atât mai sigur a dat popa Ştefan. Pe fiul său, Avram, l-am cunoscut foarte bine şi pe tata lui popa Ştefan, pe popa Luca, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă am trăit împreună în mare prietenie. Din mulţi copii ai lui popa Luca, unul — Ioan — s-a aşezat ca preot în Bobîlna şi fiul acestuia, Atanasie, nouă românilor din Transilvania ni s-a pus episcop. Am înţeles că mergând odată acest episcop la Viena a adus o astfel de diplomă de nobil pentru popa Ştefan (unchiul său) şi fiul său Avram, ca atât el, cît şi copiii săi, să fie scutiţi de orice poveri. (De fapt, diploma latină e din 10 martie 1701, când Atanasie era în realitate la Viena). Nu ştiu dacă unii sau alţii din aceştia aveau iobagi, dar destul că, de când îmi amintesc, ei n-au dat sau plătit la cineva ceva, nici slujbă ca iobagi n-au făcut. Începând cu popa Luca, din fiu în fiu, au fost toţi preoţi, stând pe pământul bisericesc din Poiană„.
Deci la vârsta de 150 de ani, moş Toader din Voia, iobagul nobilului Valentin Buda, da informaţii, care se pot confirma şi prin alte dovezi istorice.
Exista un ţăran din părţile Năsăudului, Tănase Todoran a lui Dănilă, din satul Bicigiu. Împlinise 120 de ani când, la 10 mai 1763, pe platoul Mocirla de lângă satul Salva, în prezenţa generalului Buccow a episcopului din Blaj, Petru Pavel Aron şi a celor două batalioane de infanterie şi 8 companii de cavalerie, chemate să depună jurământul ostăşesc — are tăria şi curajul să grăiască :
„De doi ani suntem cătane, adecă grăniţeri, şi carte n-am căpătat de la înălţata împărăteasă, că suntem oameni liberi. Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginea pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce ? Ca să fim robi, să nu avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, or vor învăţa ceva or ba ? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufuluiască tisturile. Jos cu armele ! Alungaţi afară păgânii din hotarele noastre ! Auziţi, creştini români — numai vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre ; până atunci nu, o dată cu capul ! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica : îs minciuni goale de azi până mâine„.
Ca urmare a acestei cuvântări, generalul Buccow şi episcopul Aron părăsesc în grabă adunarea. Bătrânul Todoran, acuzat de instigaţie, a primit cumplită pedeapsă : el a fost ucis, tras pe roată, iar alţi câţiva ţărani au fost spânzuraţi pentru că au cutezat să ceară drepturi şi libertate pentru neamul lor oropsit.

Ziarul Erdelyi Hiradó, din Cluj, scria, în ianuarie 1839, că în judeţul Hunedoara „nu de mult a murit în Peştiş românul Juon Groza, de 120 de ani, care ar fi putut trăi încă mult timp, dacă împiedicându-se într-o buturugă, nu s-ar fi rănit mortal cu coasa ce o avea în mână. Lăsa după el pe fiul său Groza Juon, de 100 de ani, şi un nepot de 80 de ani, care de 50 de ani este jude domnesc şi care lucrează şi acum cu vigoarea unui bărbat de 50 de ani„.

Cunoscutul istoric maghiar Alex. Márki, în volumul al II-lea din Monografia judeţului Arad, scrie la sfârşitul cărţii sale următoarele cuvinte despre doi ţărani români :
În 1789, în cursul unei vânătoare în satul Cuied, un domn a intrat în casa unui ţăran român. Bătrânul gospodar însuşi povesteşte că nemţii i-au alungat pe turcii din Boroş-Ineu ; aşadar s-ar fi putut să aibă circa 130 de ani. În cursul îndelungatei sale vieţi, n-a ieşit niciodată din hotarul satului şi în viaţa lui pentru întâia oară vede un domn.
La 1 ianuarie 1894 moare un păstor din Madrigeşti, în vârstă de 107 ani, după alţii de 120 de ani. care în viaţa lui o singură dată a ieşit din satul său, când a fost în Gurahonţ, să vadă trenul, ce fusese pus în circulaţie în 1890„.
Învăţatul Alexandru Papiu-Ilarian spunea, în 1852 :
„În munţi se mai află oameni de pe timpul lui Horea, între alţii spune Iancu (Avram), că se află un popă bătrân, care a fost şi căpitan sub Horea. Acest popă, precum şi alţi contemporani, multe desluşiri ar putea face asupra acestei răscoale„.
Câte ştiri preţioase n-ar fi transmis preotul căpitan despre răscoala lui Horea, chiar şi la această vârstă de circa 100 de ani, dacă ar fi existat cineva care să-l întrebe şi să consemneze cele auzite !
Acum ne oprim la ultimul care, prin vârsta lui, depăşeşte cu mult pe toţi cei despre care am vorbit mai înainte. Acesta este iobagul Lupu Basa din satul Cărpinet (judeţul Bihor) pe care-l aminteşte şi urbariul domeniului Beiuş, din 1600. Cu ocazia anchetei din 9 noiembrie 1619, pentru a se dovedi — printr-o hârtie dată, se pare, de împăratul Sigismund (1382-–1438) — că preotul Pîrvu este scutit de slujba oştirii şi de plata dării după pământul bisericii, se ascultă peste 20 de bătrâni din 6 sate, dintre care mulţi sunt trecuţi de 100 de ani. Toţi depun mărturie în favoarea preotului Pîrvu. Printre aceşti martori se aminteşte unul, Lupu Basa, de circa 225 de ani, vârstă notată de două ori în actul de judecată. Lupu vorbeşte despre rolul lui la întemeierea bisericii din Cărpinet şi înţelesul avut cu popa Pîrvul cel bătrân, ca biserica să se facă pe locul popii, asigurându-l că preoţii urmaşi nu pot fi decât din neamul său, iar dacă cărpinetenii vor aduce un preot străin, să-i dea recompensă 500 de florini. Lupu Basa, în cursul vieţii lui îndelungate, ajunge de se înrudeşte cu urmaşii popii cel bătrân. Cu prilejul anchetei din 1619, el înşiră toată genealogia acestei familii.

sursa : Magazin Istoric, 1968

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales…

Deschideti linkul de mai jos si dati clik pe judetul care va intereseaza! Este aici o munca de Sisif, pe care sper sa o apreciati la justa ei valoare.

Portretul Romaniei Interbelice EXCEPTIONAL! Transmiteti-l tuturor copiilor din casele Dumneavoastra, pentru ca acum istoria se face in… “limba materna” a fiecarei nationalitati, cu carti primite din afara…, cu teoriile tarii de origine…, cu mesajele profund ostile MARII ROMANII, care a stat ca un os in gat marilor puteri ale Europei !
Mai mult… Istoriile alternative aprobate de Ministerul de resort au dat posibilitatea ca fiecare scoala sa interpreteze in mod propriu (si de cele mai multe ori diferit de la un judet la altul!)evenimentele care constituie istoria adevarata a Teritoriilor Romanesti, indiferent cum s-au numit ele de-a lungul vremilor!
Foarte interesante pentru noi toti romanii (pentru tinerii nostri, in mod special) – sunt mai ales informatiile, necunoscute in marea majoritate, despre zone care… au fost… nu mai sunt… si nu se stie daca… si cand… vor mai apartine vreodata acestei tarisoare…
Dumnezeu sa apere si sa binecuvanteze Romania si romanii, oriunde s-ar afla ei !

http://romaniainterbelica.memoria.ro/index.html

Distracţia nu s-a născut azi şi nici măcar ieri, ea există întotdeauna, iar lipsa tehnologiei actuale îi împingea pe oameni la adevărata socializare. Petrecerile la palat, balurile boierilor erau principalele moduri în care se distrau românii altădată.

În Bucureştiul de altădată una dintre cele mai importante distracţii existente erau balurile. Se ţineau la casele marilor boieri, fie chiar la Teatrul Naţional, invitaţii erau dintre burghezi sau chiar dintre personalităţile vremii.

Baluri de sezon, baluri cu spectacol teatral, baluri cu muzică, baluri mascate, unele erau mai liberale, altele, de obicei clasic.

Indiferent de anotimp sau de ocupaţie, bucureştenii iubeau viaţa şi se distreau de cele mai multe ori până de dimineaţă. „Balurile bucureştene erau împărţite după nivelurile de importanţă. De exemplu, după Postul Paştelui, primul bal se ţinea în casa familiei Şuţu, era primul bal al sezonului. Ei erau mai liberali spre deosebire de alte familii boiereşti, acceptau şi persoane politice, artistice, nu neapărat de viţă nobilă. Nimic nu era întâmplător, se trimiteau invitaţii din timp.

Ulterior a apărut acel Almanach de High Life, scos de cronicarul monden Claymoor, pe numele real Mişu Văcărescu. Publicist la ziarul «L’Independance roumaine», Claymoor era cel care publica cronica acestor evenimente, descria vestimentaţia doamnelor, atmosfera de la bal, muzica. În acel almanah apărea o listă a păturii mondene, cu adresele lor, cu ziua în care primesc invitaţi şi aşa mai departe”, povesteşte istoricul bucureştean Cezara Mucenic.

Cum l-a uimit Barbu Lăutarul pe celebrul pianist Franz Liszt în casa lui Alecu Balş

În prima jumătate a secolului XIX, familiile boiereşti din Iaşi se întreceau în lux, şi petreceri costisitoare. O astfel de petrecere rămasă în istorie a fost cea în care celebrul pianist Franz Liszt s-a înclinat în faţa românului Barbu Lăutarul. “Eşti un adevărat artist”, îi spunea Franz Liszt românului Barbu Lăutarul, după un concert susţinut de pianist în casa boierului Alecu Balş. Toată lumea bună a Iaşului se adunase la acea petrecere găzduită de Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri din zona Moldovei, proprietar peste suprafeţe impresionante de pământ.

După ce audienţa a fost încântată de acordurile la pian ale lui Franz Liszt, a urmat o scurtă reprezentaţie a lui Barbu Lăutarul, figură des întâlnită la petrecerile boiereşti din Iaşi din sexolul XIX.

Lăutarul a reprodus la lăută câteva dintre acordurile şi improvizaţiilşe executate de Liszt la pian. A făcut-o cu atâta măestrie, încât vedeta marele compozitor a rămas impresionat. La aceeaşi petrecere, Franz Liszt a mai cunoscut şi alte figure importante ale Iaşului din acea perioada, cum ar fi Vasile Alecsandri, Costache Negri sau Gheorghe Asachi.

Cetatea Făgăraşului, locul celebrelor baluri organizate de Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazu

Cetatea Făgăraşului a fost iniţial cetate de apărare. Abia la 1528 cînd a fost preluată de principele Ştefan Mailat a devenit reşedinţă boierească şi locul unde s-au ţinut multe din celebrele baluri nobiliare.

De la Ştefan Mailat cetataea a ajuns la contele Bathory şi întreg neamul lui şi a fost extinsă.  Ulterior, ajuns domn, Mihai Viteazu preia cetatea de la Făgăraş, uzând de un vechi drept al principilor transilvăneni. O donează Doamnei Stanca, soţia lui, pe care o instalează aici. Un an de zile Stanca locuieşte în Cetate ca stăpână. Aşa a ajuns castelul de la Făgăraş locaţia cea mai căutată pentru Dietele şi balurile Transilvaniei. A fost perioada de glorie a edificiului.

„Când auzi ceardaş, chiar dacă eşti pe moarte te ridici şi să dansezi“

Scriitoarea scoţiană Jane Emily Gerard, cea care l-a inspirat pe Bram Stoker în scrierea celebrului roman „Dracula“, a publicat în 1888 lucrarea „Ţara de dincolo de pădure: fapte, cifre şi fantezii din Transilvania”. Pe lângă descrierea superstiţiilor şi a obiceiurilor ardelene din acea vreme, cartea are un capitol dedicat Carnavalului de la Cluj.

Scriitoarea povesteşte despre patru zile de carnaval petrecute în Cluj la sfârşitul secolul al XIX-lea. „Carnavalul de duminică a adunat întreaga înaltă societatea în saloanele comandantului militar, baronul Y (numele au fost anonimizate de autoare-nr), a cărui Oaspete am fost atunci. Au fost treizeci – treizeci şi şase de cupluri de dansatori şi primul lucru pe care l-ar remarca orice străin la intrarea în sala de bal a fost că nu am văzut nici o singură figură inexpresivă. Aproape toate fetele tinere tinere erau frumoase, unele dintre ele remarcabil de frumoase;

Frumuseţi întunecate cu o băgăţie de păr negru împletit, ochi expresivi, ten strălucitor, cu mâini mici şi cu picioare armonioase“, povesteşte Jane Emily Gerard.

Cazinoul, primul „club“ al Constanţei

Cel mai frumos loc de petrecere al Constanţei a fost de la început Cazinoul. Localnicii contribuiseră la ridicarea edificiului pe care îl voiau un simbol al urbei, dar şi un centru al distracţiei. Aici aveau loc principalele reuniuni ale notabilităţilor, dar şi ale orăşenilor de rând pentru care promenada la malul mării se termina inviariabil ascultând muzica militară. Fanfara cânta în fiecare seară despre desfătarea publicului, iar orchestra de pe terasa Cazinoului era acompaniată de valurile mării. „În fiecare seară, în sălile Kursaal-ului (n.r. prima denumire a Cazinoului) au loc baluri sau concerte la care publicul se distrează până la ore târzii din noapte“, notează ziarul L’Independence Roumaine la 14 august 1881 (citat de Doina Păuleanu în volumele sale dedicate istoriei oraşului), în al doilea an de funcţionare a cazinoului.

Protipendada Constanţei era un amestec de oficialităţi locale de diferite naţii, care îşi primeau bucuroase oaspeţii din cancelariile Balcanilor, Occidentului sau Răsăritului. Reprezentantele sexului frumos îmbrăcau cu mândrie portul naţional, etalat în Dobrogea recuperată în urma Războiului de Independenţă.

La baluri se dansa până în zori şi se conversa în mai multe limbi ale pământului.

Craiova a avut faima unui oraş boieresc

Divertismentul în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Bănie, era mai mult privat decât public, iar balurile şi concertele erau găzduite de casele boiereşti. Craiova a avut în perioada respectivă faima unui oraş boieresc.

Oamenii susţin că balul dădea la vremea respectivă tonul noilor tendinţe.

Toată lumea trebuia să ştie mai multe de 20 de tipuri de dansuri ca să nu se facă de râs, iar domnişoarele apăreau tot timpul la un astfel de eveniment cu o ţinută nouă.

”Balurile şi petrecerile erau considerate o adevărată instituţie de socializare şi de etalare a ţinutelor scumpe. Foarte populare în Craiova au fost balurile mascate.

Casele boiereşti au fost locul de întâlnire pentru înalta societate.Gazda se pregătea cu o lună înainte scoţând argintăria, tacâmurile de argint, porţelanurile. Erau petreceri unde invitaţi de onoare erau ambasadori sau intelectuali, însă acest gen de distracţii nu aveau loc în spaţiul public. Erau foarte clar circumscrise unui spaţiu în funcţie de statutul social.”,a  spus Toma Rădulescu, istoric.

Petreceri de altădată: proprietarii minelor de aur din Apuseni se distrau în săli de lux decorate cu oglinzi veneţiene

Luxul petrecerilor era, pe vremuri, în legătură directă cu bogăţia locurilor. În zona judeţului Alba, cele mai “tari” petreceri se organizau în localităţile unde se exploata aur în Apuseni, Abrud şi Roşia Montană. Era perioada de sfârşit a secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX, până la instaurarea regimului comunist.

Atât la Abrud, cât şi la Roşia Montană existau locuri special amenajate pentru distracţia localnicilor. La Roşia Montană, în centrul comunei, există şi astăzi clădirea denumită “Casina”, unde se organizat baluri celebre. De la simple întâlniri pentru destindere până la baluri mascate, aici aveau loc cele mai frumoase evenimente. Casina avea, printre altele, o sală mare decorată cu oglinzi veneţiene, dar şi săli pentru poker, biliard şi alte jocuri de noroc. Clădirea a fost constrită în perioada 1890 – 1900.

După 1948 a fost naţionalizată iar, în prezent, este monument istoric. Locuitorii din zonă invitau aici toate persoanele, indiferent de confesiunea lor religioasă sau de naţionalitate. Petreceau împreună cu voie bună şi legau prietenii trainice, fără să ţină cont de statutul social diferit al invitaţilor. Timpul petrecut în mină i-a unit printr-un puternic sentiment de fraternitate. Tot aici s-au înfiripat şi poveşti de dragoste, mai târziu concretizate în căsătorii.

Casina se afla în proprietatea unei familii înstărite, Barta, ai carei membri au transformat-o într-o veritabilă atracţie a Apusenilor.

Toalete sofisticate şi lecţii de dans la balurile boierilor din Neamţ

Casele boiereşti din Neamţ au fost multă vreme locul preferat de întâlnire şi de petrecere al celor care proveneau din categoriile sociale mai bogate. Petrecăreţii erau atraşi de muzica de salon, interpretată de formaţii de tip occidental. Dansul, dialogurile lungi şi ţinutele sofisticate erau indispensabile.

La petrecerile organizate în casele boierilor nemţeni nu lipseau de pe masă pelteaua de coarne, de agrişe, de fragi şi ciocolată şi nici şerbetul de trandafiri. Invitaţii erau serviţi cu friptură, pepene murat şi pâine făcută în ţest. Un alt desert cu care se desfătau oaspeţii din înalta societate era cozonacul decorat cu migdale sau plăcintele româneşti. Cireaşa de pe tort era un fel european de mâncare, adus de maeştri bucătari care făcuseră şcoala în străinătate.

Un bal era pregătit cu migală, cu aproape 30 de zile înainte. Gazda scotea tacâmurile de argint, porţelan şi paharele de cristal. Aşezarea şi întinderea meselor erau atent gândite de slujitori, îndrumaţi de boieri. Importanţa petrecerilor era dată de rangul familiei gazdă şi de dispoziţia invitaţilor. Cheltuielile făcute pentru o petrecere reuşită erau foarte mari.

Petrecerile l-au făcut să-şi piardă castelul, pe un prinţ care locuia în Pâncota

La castelele din judeţul Arad odinioară se trăia intens. Se organizau atât petreceri, cât şi vânători şi degustări de vinuri. Vorbim despre castelul Dietrich-Sukowski unde astăzi se află sediul primăriei din oraşul arădean Pâncota şi despre Castelul Mocioni din Bulci care a fost transformat în sanatoriu.

La Castelul de la Pâncota, acoperişul este realizat din solzi de ţiglă smălţuită în diferite culori, care prin felul cum sunt aşezaţi formează motive geometrice multicolore.

Însă interesantă este istoria castelului devenit Primărie.

Conacul Bolomey din inima Bărăganului, loc de socializare pentru nobilii bucureşteni ai secolului XX

Moşia boierului Bolomey din localitatea ialomiţeană Cosâmbeşti era locul de întâlnire al protipendadei bucureştene. La fiecare sfârşit de săptămână caleştile boiereşti  băteau drumurile Bărăganului pentru ca nobilii să participe la cele mai rafinate petreceri.

Construit undeva la finele secolului al XIX-lea, de o anume familie Gheţu, al cărui nume se pierde în istorie, ajutată de câţiva meşteri italieni, conacul a fost cumpărat, în 1932, de boierul Constantin Bolomey, originar din Elveţia.

„Conacul în sine, prin materialele de construcţii folosite, poartă amprenta specifică începutului de secol XIX“, spune Elena Pacală, coordonatorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Ialomiţa. Clădirea, una masivă, s-a impus în Bărăgan ca o construcţie unică.

Mai mult decât atât, o legendă referitoare la această construcţie, vorbeşte despre faptul că boierul Bolomey  era atât de extravagant, încât a preferat să îmbrace acoperişul conacului cu monede de aur. Nobili, scriitori şi intelectuali ai secolului XX participau la petrecerile rafinate care se desfăşurau aici. Meniul era bogat, iar distracţia dura câte trei zile şi trei nopţi.

Nunta boierească ce l-a ucis pe vestitul cronicar român, Miron Costin

În tradiţiile poporului român, nunţile au avut întotdeauna o însemnătate aparte, fiind, practic, momente de manifestare ale unei întregi comunităţi cu un mare impact social.

Primele relatări despre astfel de venimente le datorăm lui Dimitrie Cantemir, originar din arealul actualului judeţ Vaslui, din ţinutul istoric al Fălciului. În „Descriptio Moldaviae“, acesta descrie în amănunţime ritualul nunţii, ritual care, în linii mari, era cam acelaşi şi la boieri şi la ţărani.

Exista, totuşi, o mare deosebire, deoarece nunţile ţăranilor ţineau trei zile şi aveau o importanţă locală, pe când nunţile boiereşti ţineau două săptămâni şi aveau implicaţii de ordin politic pe lângă alianţele dintre familii.

Desfăşurarea lor era fastuoasă şi, pe măsură ce pătrundea influenţa orientală, la nunţile boierilor cântau, pe lângă lăutari, şi acele fanfare împrumutate din tradiţia turcească.

La acest articol au contribuit Ionuţ Ungureanu, Cezar Pădurariuu. Anca Sevastre, Remus Florescu, Dorin Ţimonea, Andreea Mitrache, Ionuţ Balaban, Sînziana Ionescu, Claudia Untaru, Mădălin Sofronie, Simona Suciu.

Sursa: Adevarul