Ce este arhitectura vernaculara si cit de important este acest concept pentru istoria unui popor? 

Arhitectura vernaculara a intrat in 1964 in terminologia internationala de specialitate ca termen generic cu care este definita “arhitectura populara” sau  “arhitectura fara arhitecti”. Este un domeniu extrem de complex al civilizatiei traditionale; in principal, etnologii care se ocupa de studiul arhitecturii populare au in vedere constructiile izvorate din stiinta si experienta pe care o furnizeaza traditia si  au menirea principala de a fi mai ales functionale. Arhitectura vernaculara este acea “stiinta” in care primeaza utilitatea si functionalitatea constructiei, preocuparea arhitectilor pentru decorarea ei fiind secundara si reclamata de prestigiul pe care proprietarul trebuie sa-l mentina in fata comunitatii satesti .
Arhitectura vernaculara este la fel de importanta ca si istoria unui popor, ea reflecta istoria unui popor, obiceiurile si traditiile acestuia, intr-un cuvant civilizatia traditionala.

Arhitectura vernaculara poate convietui “in armonie” cu arhitectura moderna?

In mod sigur, da. Prin arhitectura vernaculara se intelege arhitectura din mediul rural dar si cea urbana, din margine de oras sau chiar din oras, dar care nu a avut un arhitect, un proiectant explicit. Locuintele mestesugarilor, negustorilor, pravaliile au la baza, in cele mai multe cazuri, arhitectura traditionala sau vernaculara. Planimetria, folosirea de materiale traditionale de constructie (lemn, lut, piatra), tehnicile de constructie  adecvate materialului folosit, conceptia spatiala totul se bazeaza pe traditie, transmisa de la o generatie la alta. Un exemplu elocvent il pot constitui si conacele boieresti de secol XVIII-XIX, a caror constructie nu a fost intodeauna precedata de planuri bine definite si personalizate, semnate de arhitecti cunoscuti. Armonia convietuirii celor doua tipuri de arhitectura – cea vernaculara cu cea culta ca si creatie a unor nume cunoscute – decurge uneori din insasi faptul ca arhitectura cu arhitecti are deseori ca inspiratie arhitectura rurala. As spune ca cea din urma este mult mai bine adaptata la mediu si la  cerintele functionale ale unei familii care traieste ea insasi in deplina armonie cu natura.

Care sunt cele mai spectaculoase elemente din arhitectura vernaculara romaneasca recunoscute pe plan international?

In primul rand as aminti bisericile maramuresene din lemn care au intrat in patrimoniul mondial.  Dar tot asa de bine putem aminti locuintele de lemn din Transilvania sau cele din lut din Dobrogea. Valtorile si instalatiile de tehnica populara, care au disparut demult din locuinte sunt de asemenea elemente ale unei arhitecturi traditionale spectaculoase, care pot fi vazute in muzee.  Morile de apa sau morile de vant ornamentate cu motive solare.

Muzeul National al Satului “Dimitrei Gusti” este un pastrator al traditiilor romanesti. Ce inseamna acest lucru? Specialistii etnologi identifica “mostre” ale arhitecturii vernaculare romanesti, va informeaza si dumneavoastra decideti sa le faceti cunoscute reconstruindu-le in Muzeu sau procesul este altul?

Tipurile de arhitectura traditionala sunt depistate in teren, in conformitate cu programul de cercetare pe care il desfasoara muzeul sau cu un proiect ce trebuie pus in practica. Daca avem nevoie sa transferam in muzeu o constructie traditionala atunci aceasta este selectata conform unor criterii, bazate pe o documentare fundamentata stiintific, ce include de la istoricul constructiei, date de descriere pana la fotografii, filme, relevee, etc. Concluziile cercetarii si propunerii se discuta apoi intr-un consiliu stiintific sau cu specialistii muzeului si se ia o hotarare de achizitie sau  de acceptare a donatiei, atunci cand vorbim de o donatie.

Programele arhitecturii traditionale in baza carora se stabilesc si au loc cercetarile in teren includ in ordinea prioritatilor locuinta, care este cea mai importanta constructie din gospodaria rurala, anexele gospodaresti: sura, grajdul, bucataria, cotetele, crama  etc, constructiile comunitare – de utilitate publica, printre care se numara  primaria. scoala , biserica, hanul dar si instalatii folosite in vechime la sate: valtori, mori, pive.

Cat dureaza si cat de complex este un proces de transfer in Muzeu a unei constructii? Cum se procedeaza, cati oameni sunt implicati in proces si la ce nivel de specializare profesionala.

Un proces de transfer depinde in primul rand de marimea constructie, de distanta de la care trebuie adusa, de materiale de constructie folosite si tehnicile traditionale. Cel mai simplu de transferat sunt constructiile din lemn pentru ca sunt mai usoare, materialul se poate recupera foarte simplu si inca mai exista mesteri specializati in zona de provenienta. Din cauza dificultatii operatiunilor pe care il implica acest transfer,  multe  muzee nu s-au incumetat sa aduca si constructii de zid. In muzeele in aer liber, s-a creat, astfel, o imagine usor idilica a satului: mici case de lemn , frumos ornamentate, cu prispe sau pridvoare. Din pacate nu sunt reprezentate casele mai recente, de dupa 1850, de exemplu, din zid – piatra sau caramida sau constructiile comunitare cum sunt scoala, primaria. Cei care contribuie la transferul unei case sau chiar gospodarii, sunt mesteri specializati-lemnari,  zidari, pietrari, sunt specialistii de la laboratorul de conservare -restaurare care fac o prima tratare a materialului in teren si apoi ambaleaza partile mai fragile, cum sunt ornamentele sculptate sau traforate. Fiecare element este numerotat, in cazul arhitecturii de lemn si apoi casa este recompusa dupa documentatia facuta de arhitecti. Cand este cazul, se apeleaza  la ingineri.

Care sunt cele mai noi exponate din Muzeu si de ce si-au gasit locul aici?

Muzeul Satului deruleaza din 2007 un proiect nou  de amenajare, pentru reconstituirea unui spatiu specific satului real romanesc, cu biserica, scoala, salon de dans, ateliere ale mestesugarilor si han traditional. Am ales pentru aceasta reconstituire zona de sud a Muzeului Satului, unde spatiul permite o reconstructie fidela. Practic, aducem in muzeu in aer liber acele elemente care lipsesc astazi din expozitiile in aer liber. Am adus constructii din zid asa cum erau ele in satul romanesc, la inceput de secol XX. De asemenea ne propunem sa ilustram modelul de convietuire etnica si chiar interconfesionala din satul traditional din multe zone ale Romaniei. Vom pune laolalta case cu arhitectura specifica minoritatilor: evrei, sasi, secui, turci, ucraineni sau rusi lipoveni. Dintre acestea Dobrogea este cea mai ilustrativa .Raspunzand la intrebare: cele mai noi exponate din Muzeul Satului pot fi regasite in zona sud si ele sunt componente ale tematicii expozitiei in aer liber care isi propune sa aduca satul cel putin pana la realitatea din anii 60. Expozitia in aer liber va permite tuturor vizitatorilor sa vada cum arata cantonul de drum, cum erau construite si ornamentate case din diferite regiuni al Romaniei:  casa evreiasca din satul Calinesti, Maramures, casa de hutuli din Bucovina sau cum arata salonul de dans din satul Alunis, cabana silvica din Prahova.

Vezi calendarul pe anul 2013 realizat de Muzeul Satului “Dimitrie Gusti” impreuna cu Alpha Bank Romaniade     Smile Media

Sursa: Hotnews

Este vorba despre Elisabeta Bathory, contesa maghiară inclusă în Cartea Recordurilor ca fiind persoana care a comis cele mai multe crime din istorie, în afara situaţiilor de război. Legătura ei cu Sălajul este dată de mama sa, care a fost  contesa Ana Báthory, fiica lui Ştefan Báthory de Şimleu şi sora lui Ştefan Báthory, rege al Poloniei şi Lituaniei din 1571, care aveau reşedinţa la Şimleu Silvaniei, cetatea rămasă de la ei dăinuind, într-o stare jalnică – e adevărat – şi astăzi. Elisabeta Bathory s-a născut şi a trăit, însă, la aproximativ 100 de kilometri de aici, în localitatea Nyírbátor de pe teritoriul Ungariei de astăzi.

La vârsta de 15 ani, Elisabeta Bathory este măritată, în urma unui aranjament dintre cele două familii, cu contele Ferenc Nadasdy, un celebru militar, Mihail Roller a fost unul dintre cele mai crude personaje ale istoriei. S-a ocupat de anihilarea fizică şi morală a elitei româneşti în perioada regimului lui Gheorghe Gheorghiu- Dej.
Supranumit „Controller” sau „Micul Stalin”, Mihail Roller a fost un ideolog înflăcărat al stalinismului din România. El s-a născut pe 6 mai 1908, în comuna Buhuşi din Neamţ.

Din tinereţe a fost atras de regimul comunist, dar abia în 1926 a devenit membru al partidului, întâi al Partidului Comunist German, apoi al Partidului Comunist Francez.

„Inginerul Roller” sau „Rolea” a fost arestat de trei ori, dar nu a fost condamnat din cauza lipsei dovezilor. În anul 1940 s-a dus în Basarabia sovietică şi a intrat în Partidul Comunist de la Moscova, devenind coleg de echipă cu Ana Pauker, în cadrul „Institutul de Cercetare Ştiinţifică nr. 205”. În perioada războiului Mihail Roller a făcut Facultatea de Istorie a Universităţii de la Moscova. Întors la Bucureşti în 1944, a urcat rapid în ierarhia partidului. După trei ani, sub redacţia sa, a apărut prima sinteză marxistă de Istorie a României.

Roller era obsedat de ideologia comunistă şi de creşterea vigilenţei pe plan istoric. Istoricii din România tremurau de spaimă la auzul numelui său. S-a ocupat de demascarea devierilor de la liniile partidului, de zdrobirea unor destine şi de falsificarea unor adevăruri istorice.

Blestemul călăilor Braşovului

Ucigaşii au sfârşit la fel de crud ca şi victimele lor. Braşovul secolului al XVI-lea era cunoscut în toată ţara prin Dralul Furcilor (actualul Deal al Melcilor). Aici au fost executaţi prin tortură toţi cei condamnaţi la moarte. Prima execuţie pronunţată de Senatul Braşovului datează din anul 1442, însă despre cei care le duceau la îndeplinire nu ştim mai nimic. O primă informaţie cu privire la etnia acestora datează din anul 1504 în registrele castelanilor de la Bran, care îi foloseau pe Egiptii sau Ciganorum drept călăi pentru a-i spânzura pe răufăcătorii din satele ce ţineau de cetate.

Călăii din Braşov, dar şi din întreaga Transilvanie, erau ţiganii, după cum scria, la 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la ­curtea lui Sigismund Bathory. Începând cu anul 1520, registrele Braşovului încep să consemneze execuţiile duse la îndeplinire în oraş de călăii ţigani. Conform acestor însemnări, între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire un număr de 120 de sentinţe, printre care se numărau torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş. Călăii oraşului erau însărcinaţi şi cu înmormântarea cadavrelor sinucigaşilor.

Monştrii Bistriţei: de la generalul Giorgio Basta, la execuţiile comuniştilor şi la contemporanul Francisc Trombiţaş

Nici municipiul Bistriţa şi nici celelalte localităţi şi oraşe din judeţ nu au scăpat de teroarea diferitelor personaje care i-au îngrozit locuitorii. Dacă în 1600 întreaga Transilvanie era terorizată de generalul Gheorghe Basta, înainte de `90 comuniştii au impus „moda” execuţiilor, iar în democraţie personaje precum Francis Trombiţaş îngrozeau ţăranii bistriţeni.

Cu siguranţă printre cele mai crude personaje pe care le-a cunoscut judeţul Bistriţa-Năsăud se numără Gheorghe (sau Giorgio pe numele său real)  Basta, care s-a născut în 1550 în apropiere de Taranto, în regatul lui Napoleon.
Giorgio a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane şi ulterior pentru a administra Transilvania, în calitate de vasal imperial.

Din ordinul său a fost ucis, în 1601, în apropiere de Turda, aliatul său, voievodul Mihai Viteazul. Generalul a îngrozit însă întreaga Transilvanie cu cruzimii de care dădea dovadă. În 1604 cheamă la Cluj nobili maghiari din toată Transilvania pe care îi spânzură.

„Omul cu ciocanul“. Criminalul care a îngrozit Clujul: ucidea şi viola femeile

Timp de trei ani, începând cu septembrie 1972, Romulus Vereş a terorizat Clujul. Ucidea femei cu ciocanul şi le-a declarat anchetatorilor că nu el săvârşea crimele, ci Satana, că diavolul îi fura înfăţişarea şi omora. A fost prins de celebrul criminalist român colonelul Dumitru Ceacanica după ce 4.000 de clujeni au fost intervievaţi.

În locuinţa lui Vereş, anchetatorii au găsit suficiente probe pentru incriminarea acestuia: carneţele-jurnale unde „omul cu ciocanul“ îşi nota delirurile pe care le trăia şi un tratat de medicină legală, cu sublinieri în privinţa traumatismelor craniene şi diversele forme de moarte violentă.

Parcurgerea acelor jurnale a scos al iveală că Vereş avea un dulap transformat în loc de rugăciune, unde, după cum spunea el, se întâlnea cu Satana, care îi dădea ordinele în privinţa săvârşirii omorurilor. El nota în jurnal că este chinuit, de fapt, de doi Satana, unul foarte rău, numit „Bere“, şi altul ceva mai blând, numit „Puiu“.
Criminalul nu şi-a recunoscut niciodată complet faptele. A dat vina pe diavolul care îl poseda, îi fura înfăţişarea şi ucidea.

Povestea călăului care i-a tras pe roată pe Horia, Cloşca şi Crişan

Fiecare oraş, târg sau sat mai important îşi avea în evul mediu locul, călăul, precum şi instrumentele şi armele necesare execuţiilor periodice. Locurile  erau amenajate  în pieţe publice, la intrarea în oraşe sau de-alungul celor mai circulate drumuri.

Unele toponime din judeţul Alba mai amintesc şi acum de existenţa  unor locuri de tortură şi execuţie. Spre exemplu, la Alba Iulia este „Dealul  Furcilor”, la Şard o „Poiană a Furcii”, între Ighiu şi Bucerdea o „Măgură a Furcii”, la Sâncel, lângă Blaj, un alt „Deal al Furcilor”, iar la Şugag un loc numit “La Furci” .

Instituţia pentru care inchiziţia era copil mic: “Erau torturi fizice şi psihice inumane”

Timişorenii nu se temeau de o animită persoană. Lor însă li se făcea “pielea de găină” la auzul cuvântului “Siguranţă”. Este numele celei mai odioase instituţii din România comunistă, care nu a ezitat să pună în aplicare cele mai inumane metode împotriva celor care nu împărtăşeau noile orientări.

Ileana Silveanu, fiica fostului şef al Statului Major al trupelor regale din Timişoara, colonelul Ioan Ursă, care a fost arestat de trei ori de comunişti pentru „uneltire împotriva statului”, „crime de război”, a descoperit şi a făcut publice crime odioase comise de comunişti, torturile fizice şi psihice la care au fost supuşi cei care nu le împărtăşeau crezurile.

„Statul comunist s-a temut şi de umbra lui. A trebuit să ducem o viaţă duplicitară: una spuneam, alta gândeam şi altceva era în sufletele noastre. În cărţile mele descriu cum au fost trataţi oamenii la securitate. Erau torturi fizice şi psihice care depăşeau imaginaţia. Inchiziţia a fost copil mic”, a mai declarat Silveanu.

Povestea domnitorului asasin de boieri

Sadismul şi cruzimea, deşi întâlnite mai rar, n-au ocolit istoria Bucureştiului. De la asasinarea boierilor pentru a inspira frică, la executarea mafioţilor pe străzile Ferentarilor în timpul războiului şi până la necrofilia şi canibalismul criminalului Râmaru, capitala ţării n-a fost ferită de malefic.

Lucru frecvent pe vremea domnitorilor puşi la cârma Principatelor Române, cei care veneau în fruntea regiunii trebuiau să fie cunoscuţi ca nişte conducători cruzi, duşmanii trebuiau să-i cunoască de frică, atlfel tronul era în pericol.

Este şi cazul domnitorul Ţării Româneşti Mircea Ciobanul care avea obiceiul să-i adune pe boieri şi să-i ucidă la Curtea Domnească din Bucureşti. A domnit de trei ori: ianuarie 1545 (intră în Bucureşti la 17 martie) – 16 noiembrie 1552; mai 1553 – 28 februarie 1554 (în martie părăseşte Bucureştiul);  ianuarie 1558 – 21 septembrie 1559.

Cronicile vremii însemnează că Ciobanul, la două săptămâni după instalare, a poruncit ca să fie ucişi mai mulţi boieri. De asemenea, aceştia ar fi fost şi torturaţi pentru a dezvălui unde sunt banii şi bijuteriile ascunse pentru a fi vărsate la tezaur. În urma măcelului, rudele şi o mare parte din boierime se refugiază în Transilvania şi Ungaria în ideea de a-şi uni forţele şi încearcă de două ori să-l răstoarne de pe tron. Prima încercare a reprezentat-o bătălia de la Periş, din 24 august 1546, când oastea boierilor pribegi a fost atacată prin surprindere şi nimicită de Mircea Ciobanul.

Cu două zile înainte de luptă cu Radu Ilie, cel care era susţinut de hapsburgi pentru a prelua puterea în Ţara Românească, de frică să nu fie trădat, Mircea a pus să fie ucişi 47 de boieri chiar la masa sa. Lupta decisivă s-a dat la Măneşti în 16 noiembrie 1552. Radu Ilie a câştigat, iar Mircea s-a refugiat cu familia la Giurgiu.

Întoarcerea sa la tron aprobată de sultan după moartea predecesorului său, a adus cu sine un alt măcel. Numirea lui a provocat un exod al boierilor peste Carpaţi. Mircea le-a promis acestora că dacă se întorc şi i se închină, îi va ierta. Primirea are loc la curtea domnească din Bucureşti, în prezenţa dregătorilor turci. Însă, după plecarea turcilor, Mircea i-a ucis pe boieri în frunte cu Stănilă vornicul. În aceeaşi zi, 3 februarie 1558, a fost pentru prima dată când au pierit şi reprezentanţi ai clerului.

Vintilă Vodă, cel mai crud domnitor al Oltului

Judeţul Olt a dat istoriei pe unul dintre cei mai cruzi domnitori ai vremii, respectiv Vintilă Vodă, fiu al lui Radu cel Mare. Acesta şi-a făurit o faimă de speriat după ce a dat poruncă să fie ucişi mai mulţi boieri pe parcursul domniei sale, altfel – destul de scurtă: doi ani, boieri pe care îi bănuia de trădare. Scrierile istorice ale vremii atestă că, pe la 1530, trăia la Slatina boierul Vintilă, ce ocupa postul de “jude” (judecător, n.a.). El îi succede la tronul Ţării Româneşti lui Vlad Înecatul, care piere ucis într-o luptă cu turcii în apele Viişoarei, pravilele domneşti menţionând începutul oficial al domniei pe la 18 septembrie 1532.

Iancu Jianu a fost cel mai vestit haiduc din Oltenia

Acţiunile sale au fost îndreptate împotriva boierilor. Haiducii din Oltenia au îngrozit prin faptele lor şi au rămas în legendă. Au furat, au minţit, au tâlhărit, au falsificat şi au ucis oameni. În vremea lor, legea era răul, iar tot ce era în afara legii se transforma în bine. Haiducii erau tot timpul răzvrătiţi, le plăcea viaţa liberă, însă de cele mai multe ori au sfîrşit în ştrreang sau la ocnă. Andrei Popa sau (Andri Popa), originar din Seaca, Dolj, a luptat alături de Iancu Jianu  în atacurile împotriva Vidinului şi Plevnei.

Personajul care a înspăimântat Iaşul la mijlocul secolului XIX

Povestea lui Gavril Buzatu, ultimul călău al Moldovei. „Colos la trup, păgân de slut la faţă, cu o privire fioroasă de te bagă în friguri la cea dintâi căutătură”. Aşa îl vedeau contemporanii îngroziţi pe Gavril Buzatu, ultimul călău al Moldovei. Una dintre legendele care continuă să-i uimească pe ieşeni este legată de trecutul sângeros al oraşului celor şapte coline.

Călăul Buzatu

Pe la începutul secolului al XIX-lea, în Iaşi a trăit un criminal, tâlhar şi călău extrem de crud: Gavril Ciobanu, zis Buzatu, din cauza infăţişării pocite şi fioroase. Faptele sale sângeroase i-au înspăimântat pe contemporani, care i-au hiperbolizat prin poveşti acţiunile şi au  creat astfel un adevărat mit urban.

Scrierile vremii spun că Buzatu ar fi fost un ţigan fugit din robie, care s-a apucat de tâlhărit şi ucis la drumul mare. La început prăda singur. Apoi s-a alăturat bandei lui Ion Chetrariu, un tâlhar celebru în epocă, despre care se spune că acumulase averi uriaşe. Slăbiciunea lui Chetrariu era evlavia. Fire credincioasă, nu putea recurge la durităţi, motiv pentru care crudul Buzatu a fost primit în bandă tocmai pentru a se ocupa de a se ocupa de opozanţi. Schingiuia şi ucidea fără regrete, iar scrierilor vremii i-au pus în cârcă zeci, chiar sute de crime.
Ana Pauker, „Stalin în fustă“

Vasluianca Ana Pauker, poreclită şi „Stalin în fustă“, cea mai crudă femeie din istoria ţării noastre. Vasluianca Ana Pauker, poreclită şi „Stalin în fustă“, este unul din personajele considerate de istoricii români că au dat dovadă de o cruzime dusă la extrem, pentru a-şi putea îndeplini ţelurile.

Codăeştii, vechi sat românesc din ţinutul Vasluiului, a devenit în prima jumătatea secolului XIX un târguşor evreiesc, datorită sosirii unor emigranţi din Galiţia, cu acordul domnitorului Mihai Vodă Sturza. Aici se naşte, pe 13 februarie 1893, Hanna Rabinsohn, viitoarea Ana Pauker, „una dintre cele mai nefaste figuri din istoria contemporană a României“.

Era fiică de haham, adică angajatul comunităţii evreieşti care tăia animalele în aşa fel încât să nu rămână nicio picătură de sânge, tatăl ei având 35 de ani, iar mama 30 de ani. Ana face primele clase primare la Codăeşti, urmând, în paralele, şi heiderul, adică Şcoala Confesională evreiască. Se mută foarte curând la Bucureşti, unde are mai multe ocupaţii, cum ar fi croitoria sau studiul limbii ebraice.
Cele mai mari crime ale sale au fost cele îndreptate către Biserică şi ţărănime.Clerul greco-catolic a fost băgat în închisori aproape în întregime, la fel ca şi mii şi mii de preoţi şi călugări ortodocşi, între victimele sale fiind şi foarte multe călugăriţe.

Grupaj realizat de corespondenţii „Adevărul“: Ionuţ Ungureanu, Cezar Pădurariu, Ionuţ Balaban, Olimpia Man, Andreea Mitrache, Mugurel Manea, Bianca Sara, Anca Sevastre, Florina Pop, Dorin Ţimonea, Simona Suciu.

SURSA: Adevarul

Acum aproape optzeci de ani National Geographic Magazine, SUA, dedica doua numere “Romaniei vrajite”, o perla a Europei de Est si o tara plina de culori, obiceiuri strabune, ospitalitate rar intalnita si un Bucuresti ce “aduce un pic si cu New York”. Descrieri ce trezesc melancolie, zambet, dar si o oarecare tristete, fotografii “de colectie” ce infioara.

Date istorice

Necesitatea apărării drumului comercial important, paralel cu albia Mureşului, respectiv a trecătorii de peste râu aflată în zona Aradului actual s-a impus deja în epoca regilor Arpadieni. Prima fortificaţie a Aradului, cetatea regală, care adăpostea şi reşedinţa comitatului Arad, se situa la marginea comunei Vladimirescu (înainte de 1947 Glogovăţ) aflată la cca. 7 km de oraşul actual. Cetatea trapezoidală, construită din pământ pe o structură de bârne a fost fortificată în două etape. Materialului arheologic identificat pe spaţiul cetăţii a fost datat între secolele IX–XI, indicând funcţionarea fortificaţiei în această perioadă. Cimitirului medieval, descoperit în cetate a fost datat cu monedele emise în prima jumătate a secolului al XI-lea, identificate în morminte. În prima jumătate a secolului al XII-lea regele Béla al II-lea (1131–1141)  a donat cetatea capitlului mănăstirii înfiinţate la Arad de către acesta. Drept urmare, rolul militar al fortificaţiei a decăzut simţitor în perioada consecutivă. Izvoarele medievale atestă în schimb activitatea capitlului ca loc de adeverire, o instituţie importantă a regatului, care îndeplinea rolul notariatelor zilelor noastre. Cetatea a dispărut aşadar probabil încă înainte de invazia tătară (1241) şi nici nu s-a clădit vreo altă fortificaţie în zonă până în secolul al XVI-lea.

În perioada anilor 1551–1552 Banatul devenise o zonă a confruntărilor neîntrerupte dintre forţele militare ale Regatului Ungar şi trupele otomane. După cucerirea Timişoarei (22 iulie, 1552), cetăţile din regiune, au trecut pe rând în posesia turcilor, tot atunci fiind cucerit şi Aradul. Musulmanii au desfiinţat mănăstirea medievală, păstrându-se până în prezent doar ruinele bisericii capitulare de odinioară, aflate în comuna Vladimirescu. Poarta a instaurat administraţia militară otomană în teritoriu, prin urmare Aradul a devenit centrul unul sangeac, subordonat vilaietului Timişoarei. Între 1554–1556 turcii au ridicat o cetate nouă în Arad, fortificaţia de palisadă (parkan) fiind amplasată pe teritoriul oraşului actual, şi nu pe locul cetăţii regale şi a capitlului de odinioară. După cucerirea cetăţii Giula (Gyula, Ungaria) în 1566 centrul sangeacului a fost mutat în această nouă fortificaţie, ceea ce a dus la diminuarea importanţei Aradului în perioada următoare, lucru sugerat de altfel şi de dispoziţiile repetate ale autorităţilor otomane, care prevedeau demolarea cetăţilor inutile, printre care menţionau şi Aradul. Cu toate acestea cetatea a rămas se pare în picioare, fiind redusă doar garnizoana acesteia. În 1595, în cursul războiului de 15 ani, palisada Aradului a revenit în posesia Principatului Transilvaniei. La începutul veacului al XVII-lea principele Sigismund Rákóczi (1607–1608) i-a înnobilat pe soldaţii sârbi care au luptat la eliberarea Lipovei, donându-le târgul Aradului împreună cu cetatea. Revendicările Porţii privind retrocedarea cetăţilor aflate pe frontiera vestică a Principatului Transilvaniei –în primul rând cetatea Lipovei şi a Ineului– deveniseră tot mai vehemente în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Situaţia a fost soluţionată de principele Gabriel Bethlen (1613–1629), care în 1616 a cedat Porţii cetatea Lipovei şi Aradul, reuşind să păstreze în schimb Ineul. Aradul a revenit pentru scurt timp în posesia principatul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea: confruntarea cu trupele otomane, care au invadat Transilvania în 1658, în urma campaniei militare poloneze condusă de Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648–1660), a debutat cu succesele principelui. Acesta eliberase şi cetatea Aradului, pe care a evacuat-o şi a incendiat-o. Odată cu sosirea întăririlor armatei otomane însă situaţia s-a schimbat, la începutul anilor 1660 turcii reuşind să recucerească cetăţile de pe valea Mureşului. În perioada următoare ei au reclădit cetatea Aradului. Aceasta a trecut definitiv sub controlul trupelor creştine doar în decembrie 1685, în contextul războiului purtat de Liga Sfântă pentru eliberarea Europei centrale de sub ocupaţie otomană. Pacea de la Karlowitz (1699) care a pus capăt conflictului armat, prevedea printre altele şi demolarea cetăţii Lipovei. Această măsură a impus construcţia unei fortificaţii creştine noi pentru supravegherea văii Mureşului, însemnând implicit creşterea rolului strategic al Aradului. Inginerul militar Giovanni Morando Visconti a întocmit un proiect pentru fortificarea Aradului deja în 1693, construcţia cetăţii noi a avut loc însă doar spre finele secolului al XVII-lea, sub coordonarea inginerului Nicolas Du Mont. Noua fortificaţie delimita un plan aproximativ dreptunghiular, colţurile acesteia fiind flancate de două bastioane, respectiv două semi-bastioane. Apărarea porţilor cetăţii şi a podului Mureşului din vecinătatea acesteia era asigurată de lucrări de fortificare avansate. La cumpăna secolelor XVII–XVIII cetatea fusese integrată în sistemul regimentelor de grăniceri din Banat. În timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi al II-lea curuţii conduşi deSándor Károlyi au asediat cetatea timp de două săptămâni, însă fără succes. Schiţa întocmită de Károlyi probabil la faţa locului redă cu aproximaţie planului fortificaţiei dreptunghiulare şi împrejurimile acesteia. În 1716 s-au reparat clădirile cetăţii, s-a construit o cazarmă şi depozite noi. Odată cu eliberarea de sub dominaţie otomană a Câmpiei Banatului în 1718 Aradul a încetat a mai fi cetate de frontieră, a rămas însă în continuare un important centru militar. În 1727 s-au efectuat din nou reparaţii în cetate. Rolul important al acesteia s-a menţinut şi după desfiinţarea regimentelor de grăniceri din Banat (1750). Ca dovadă, în perioada anilor 1763–1783 la Arad s-a construit una dintre cele mai moderne fortificaţii la vremea respectivă. Cetatea a fost ridicată din temelii spre nord-est de fortificaţia de secol XVII, pe malul opus al Mureşului. Aceasta a funcţionat până la desfiinţarea Monarhiei Austro-Ungariei (1918) ca punct strategic important al liniei de apărare sudice a regatului.

Numele cetăţii s-a întipărit în opinia publică în primul rând datorită rolului acesteia jucat în cursul revoluţiei din 1848–1849. La începutul lunii octombrie 1848 s-a instalat starea de asediu în oraş. Comandantul cetăţii a refuzat supunerea faţă de guvernul revoluţionar maghiar şi, la dispoziţia sa, garnizoana austriacă retrasă în spatele zidurilor fortificaţiei a deschis focul asupra oraşului. Revoluţionarii s-au convins imediat că singura modalitate de a ocupa cetatea era încercuirea ei şi tăierea căilor de aprovizionare ale acesteia. După mai multe acţiuni soldate cu eşec ale revoluţionarilor aceştia au îngrădit cetatea în 24 aprilie 1849. În condiţiile în care şi Timişoara se afla la momentul respectiv într-o situaţie asemănătoare, comandantul Aradului nu mai putea spera la întăriri armate, prin urmare a predat fortificaţia trupelor maghiare la 30 iunie 1849.  Revoluţionarii l-au desemnat în fruntea cetăţii pe generalul János Damjanich, care, la ştirea apropierii trupelor ţariste, a dispus reparaţia imediată şi dotarea cu armament a lucrărilor de fortificaţie. În august 1849 s-a refugiat la Arad şi guvernul maghiar în frunte cu Lajos Kossuth. În urma înfrângerii trupelor lui József Bem la Timişoara s-a spulberat speranţa menţinerii cetăţii Aradului, dar şi încrederea în victoria forţelor revoluţionare. În aceste condiţii armata revoluţionară maghiară a capitulat la Şiria la 13 august 1849, iar peste patru zile József Damjanich ceda cetatea Aradului trupelor ţariste. În lunile următoare şi-a desfăşurat activitatea la Arad curtea marţială numită de generalului austriac Jacob von Haynau. Procesele care au decis soarta generalilor şi ofiţerilor armatei revoluţionare maghiare s-au disputat în cursul lunii septembrie, executarea sentinţelor având loc pe 6 octombrie 1849 pe teritoriul cetăţii: generalii Ernő Kiss, József Sweidel, Arisztid Dessewffy şi colonelul Vilmos Lázár au fost împuşcaţi, iar generalii Ernő Poeltenberg,János Damjanich, Lajos Aulich, György Láhner, József Nagysándor, Károly Leiningen-Westerburg, Károly Knezich, Ignác Török şi Károly Vécsey spânzuraţi. Mai mult de 500 de ofiţeri ai armatei maghiare au fost condamnaţi la închisoare în cetate. După 1849 fortificaţia şi-a pierdut rolul defensiv, aceasta funcţionând în perioada următoare ca închisoare, respectiv, în anii primului război mondial, ca lagăr de internare. În iunie 1919 controlul fortăreţei a fost preluat de armata română. În cursul lunii septembrie 1944 armata maghiară a ocupat cetatea, însă peste câteva zile trupele ruso-române au recucerit-o. Forţele militare sovietice s-au retras din Arad doar în 1958, cetatea fiind preluată de armata română. Monumentul găzduieşte şi în prezent o unitate militară, cu toate că deja de mai bine de un deceniu autorităţile oraşului solicită cedarea ansamblului în vederea valorificării acestuia în scopuri culturale şi turistice.

SURSA ARAD INFO

 Despre muntele sacru al dacilor s-a vorbit mult, însă cercetătorii nu au reuşit încă să ajungă la un consens în ceea ce priveşte localizarea sa. Unii sunt de părere că acest munte sacru al antichităţii ar fi Ceahlăul, iar alţii, susţin că acest munte atât de venerat al antichităţii preelene ar fi Bucegiul.

Care are dreptate? Pornind să judecăm după legea exclusivismului, din două păreri doar una poate fi adevărată ! Care să fie aceea? O să vedem în măsură în care ne-o permit documentele!

Vă voi cere scuze, de la bun început, pentru că nu voi trata acum foarte cuprinzător această problemă a Muntelui Sacru, ci doar vă voi atrage atenţia asupra unor chestiuni ce nu pot fi trecute cu vederea. Funcţie însă de interesul manifestat, voi reveni cu alte articole pe tema aceasta.

Pentru a arăta ca Muntele Sacru al dacilor – Kogaionul – este muntele sfânt al antichităţii, vom apela la izvoare istorice, mitologice, la simbolism şi la …. geografie !

Să vedem pentru început, ce ne spun dovezile existente despre localizarea Kogaionului – muntele sacru al antichităţii, considerat de tradiţiile vechi, centrul şi polul lumii ?

Localizarea Kogaionului după declaraţia lui Strabon

Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături” (Geografia, VII,3,5) Acelaşi autor ne spune că aici se afla şi peştera unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe, care-i purta numele, fiind el însuşi considerat zeu: „La început el (Zamolxe) a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-o peşteră, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cucei de afară, doar decât cu regele şi cu slujitorii săi”

Din mărturia lui Strabon tragem însă şi o altă concluzie pe care însă nu o vom dezbate în studiul de faţă. Catehizarea nu este un obicei creştin întrucât ea era practicată în cultul lui Zamolxe de la început. Prin urmare, mărturiile pe care le avem noi, nu sunt în legătură cu Zamolxe zeul ci cu Zamolxe Marele Preot, ridicat la rang de zeu prin catehizare!

V. Kernbach ne lămureşte însă pe deplin prin afirmaţiile sale, urmând textul lui Strabon: „Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din Kogaion şi aici, în clipe de cumpănă venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare probabil chiar regele dacilor. Autorii greci relatează că dacii îşi numeau preoţii <călători prin nori>; de aici pare să rezulte cel puţin că sanctuarul principal era pe un munte atingând norii”

Strabon ne semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi într-adevăr, Ialomiţa, izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică, format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu. Mai departe acest râu ocoleşte platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii care-i poartă numele

V. Kernbach şi Strabon ne mai spun că Zamolxe s-a retras într-o peşteră unde aveau acces doar regele şi slujitorii săi pentru a tine sfat de taină în problemele ţării. Din nou realitatea se poate verifica în teren.

Faptul că peştera avea reputaţie sacră ne-o demonstrează denumirea, păstrată de tradiţie a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – La Altar. În plus, vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este „Peştera lui Decebal” iar una dintre grote se numeşte chiar „sala lui Decebal”, fapt ce demonstrează că regele-erou dac, obişnuia să vină aici ca şi înaintaşul său Burebista şi nu numai ei.

În al treilea rând, V. Kernbach ne atrage atenţia supra „călătorilor prin nori”, cum se numeau preoţii daci, de aici ajungând la concluzia că sediul marelui preot se afla pe un munte atingând norii. Or, este cunoscut faptul ca Vârful Omu este în permanenţă învăluit de nori saudeasupra lor ! Iată, deci, unde se afla şi Olimpul pre-elenic de care vorbesc Hesiod şi Homer.

Triplul sanctuar din Bucegi şi cele trei trepte ale iniţierii antice

Ce este iniţierea? Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de neofit pentru a ajunge la „a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o structură triplă aceasta fiind după părerea lui Rene Guenon, gradarea fundamentală. Numai că templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o structură pe trei nivele ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al iniţierii zamolxiene.Primul nivel şi cel mai de jos este Peştera Ialomiţei sau Peşteră lui Zamolxe unde neofitul murea pentru lume pentru a se naşte a doua oară din pământ cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului. Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşteriitainelor cereşti , spirituale era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a Occidentului, cel puţin la începuturile Evului Mediu (v. Legenda Graalului, Legenda regelui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde).

Spuneam că templul din Bucegi este structurat pe trei nivele şi că aceste nivele reprezintă cele trei trepte ale iniţierii autentice. Astfel, după ce neofitul se năştea a doua oară în Peştera lui Zamolxe, după o instruire prealabilă pe cel de-al doilea nivel, Platoul Babelor, unde devenea iniţiat, ajungea, în sfârşit, la cel de-al treilea nivel (Altarul sau Sanctuarul Principal, Întreitul Stâlp al cerului) atingând iniţierea divină, în Centrul Lumii.

Aşa desemnează toate tradiţiile antice Dacia,iar dacii, şi nu numai ei, vedeau în Kogaion centrul suprem al lumii, Axa, Polul Getic. Această Axis Hiperboreus, Axis Mundi este formata din trei vârfuri alăturate: Găvane, Omu şi Vârful Ocolit.

Astfel, structura trinitară a templului din Bucegi se regăseşte în construcţia bisericilor creştine care sunt împărţite în pronaos, naos şi altar. La fel templele egiptene şi cele greceşti în care „cele trei diviziuni ale templului egiptean se menţin totdeauna” după părerea lui Constantin Daniel.

Simbolism cu cântec … în teren!

Urmărindu-l pe marele esoterist Rene Guenon, vedemcă svastica este emblema Polului Ceresc cunoscută în Orient şi sub numele de Giuvaerul Cerului. Probabil o să mă întrebaţi ce treabă avem noi cu svastica? Avem… şi încă una mare de tot !

În timpul călătoriilor sale prin Tibet, Jean Marques-Riviere a primit de la marii maeştri lama două informaţii de inestimabilă valoare pentru istoria noastră străveche:

1. „Tradiţia ne spune că înaintea glorioasei dinastii din Lassa, înaintea înţeleptului Passepa, înainte de Tsangkhapa, Domnul Atotputernic, locuia în Occident, pe un Munte înconjurat de mari păduri…În acel timp exista încă Floarea pe svastică…Dar ciclurile negre, l-au determinat să părăsească Occidentul şi să vină în Orient, la poporul nostru. Atunci el a umbrit Floarea, şi svastica singură rămâne, simbol al puterii „Giuvaerului Cerului”. Atotputernicia lui ne ocroteşte, dar legile inexorabile ne domină şi în faţa ciclurilor sumbre trebuie să se ascundă şi să aştepte”

2. „ Reţine şi meditează la ceea ce îţi voi spune – de înţeles vei înţelege mai târziu: odinioară, centrul „Domnului Celor Trei Lumi” nu era unde este acum. Au fost epoci, în acest ciclu, când Tradiţia Vieţii era cunoscută şi adorată aproape deschis; Centrul Spiritual al lumii era în valea unui mare fluviu; apoi în faţa valurilor crescânde ale năvălirilor barbare, El s-a mutat în Orient unde îşi are cum reşedinţa, ascuns de ochii oamenilor”

Concluziile impuse de textele mai sus citate, ne demonstrează că:

Centrul spiritual din Tibet este derivat direct din centrul suprem, care se afla în vechime în Carpaţi, fapt exprimat prin formularea „Domnul celor Trei Lumi (Zamolxe)” care „s-a mutat în Orient”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport cu Tibetul, Carpaţii de află situaţi în Occident. Toate mărturiile ne spun că Munţii Carpaţi erau acoperiţi de păduri mari şi înfricoşătoare iar fluviul despre care se vorbeşte în text nu este altul decât Dunărea.

Mai rămâne însă svastica, acest simbol care desemnează polul ceresc. Cum putem confirma spusele iniţiatului tibetan. Simplu ! consultând o hartă

a Bucegilor şi urmărind persistenţa simbolului svasticii la poporul român.

Desfăşurând harta masivului Bucegi, suntem de-a dreptul uimiţi simbolul svasticii este desenat de însuşi culmile Muntelui în mijlocul căreia se află întreitul Stâlp al Cerului format dinvârfurile Găvane, Vârful Ocolit şi Omu !Svastica marchează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în prezent când mai există păstrători ai tradiţiei despre Muntele Sfânt (a se vedea legenda Întoarcerea lui Deceneu de pe blogul lui Quadratus). Astfel regăsim acest simbol al Axului Lumii, al Polului Spiritual Getic, pe o piesă de aur din tezaurul de la Băiceni, pe motivelecusăturilor şi broderiilor bucovinene sau peacoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, doamna lui Ştefan cel Mare, strălucitul Domn al Moldovei, ca să dau numai câteva dintre exemple. La acestea se adaugă un fapt inedit, menţionat de Nicolae Lovinescu. El ne povesteşte cum că un profesor stând de vorbă cu un ţăran încerca să-l convingă pe acesta din urmă că svastica este un simbol nazist. Ţăranul, cum îi e felul, a stat, l-a ascultat cu răbdare, apoi, scuturând din cap a zis: „ Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor !” Ciudată această memorie genetică răsfrântă în mentalul colectiv prin intermediul tradiţiei. Memorie care face ca ţăranul, să fie mai presus decât savantul. Şi tot pentru a demonstra persistenţa Muntelui Sfânt al dacilor în credinţele noastre, trebuie să mai menţionăm o povestioară. În gura peşterii Ialomiţa, s-a ridicat o lavră creştină unde trăiesc câţiva călugări. Doamna Cristina Pănculescu aflată în excursie de cercetare la faţa locului a fotografiat într-una dintre deplasările ei Vârful Ocolit asupra căruia coboară un jet de lumină si a dat-o stareţului. Iată ce relatează doamna Pănculescu:” Ne-am întors la schit pentru a ne lua rămas bun, şi pentru a participa la slujba de dimineaţă. Biserica era deschisă dar pustie.Când a venit stareţul, i-am arătat fotografiacu Vârful Ocolit deasupra căruia străluceşte coloana de lumină şi fără să-i dau vreo explicaţie, l-am întrebat numai dacă-i spune ceva sau daca seamănă cu ceva… a rostit abia şoptit: „Sfântul Munte”…i-am oferit fotografia; tot timpul slujbei vocea stareţului a fost marcată de o emoţie pe care îi era greu s-o stăpânească”. Acum va întreb eu pe dumneavoastră: nu vi se pare ciudat că pentru respectivul călugăr, crescut în dogma ortodoxă, Vârful Ocolit este mai presus decât munţii sacri ai creştinismului, Athos si Golgota? Un alt simbol pe care-l găsim atât în Orient cât şi in Occidentul străvechi, estesimbolul cunoscut sub numele de Yin/Yang. Ciudat este faptul că, Vârful Ocolit transpune în natură acest simbol tradiţional!

În altă ordine de idei, Herodot ne spune despre trimiterea solului la cer prin aruncarea lui în trei suliţe, obicei dacic sângeros, săvârşit odată la 4 ani în cinstea zeului Zamolxe . Înclin să cred că grecii nu au văzut niciodată acest ritual, deoarece relatarea lui Herodotpare a fi o poveste iniţiatică. Nu sunt de acord cu el din mai multe motive. Cel mai important este însă faptul că pentru acest sacrificiu, spune Herodot, era ales cel mai drept şi mai viteaz dintre dânşii. Câteva rânduri mai încolo, acelaşi autor spune că dacă trimisul nu moare, cade în dizgraţie.

Îmi exprim părerea, că aici ar fi vorba despre moartea iniţiatică de care vorbeam în paragraful anterior. Cel maibun dintre daci, era trimis, o dată la patru ani, ca sol la Zamolxe; adică era trimis la peştera Ialomiţa pentru a „muri” şi a se naşte a doua oară după care ajungea pe Întreitul Stâlp al Cerului (simbolizat de cele trei suliţe), unde era capabil să transmită dorinţele poporului direct lui Zamolxe. Dizgraţia survenea în urma faptului că solul, nu era capabil să depăşească toate cele trei nivele iniţiatice ale templui pentru a ajunge sa se prezinte în fata lui Zamolxe pe Altarul Cerului.

Mai adaug că Adrian Bucurescu spune că ritualul trimiterii solului se mai numea şi TIARANTOS adică „cel jertfit Cerbului”

Şi un fapt inedit: dacă rotim schema hărţii masivului Bucegi cu 180 de grade (adică o privim dinspre nord), obţinem imaginea stilizată a Cerbului Sfânt, între cornele căruia, creşte Arborele Vieţii sau Arborele Cosmic.

Solomonarii şi Muntele Sfânt şi Tăbliţele de la Sinaia

Solomonarii sunt, în tradiţia românească, vrăjitori, practicând magia, socotiţi a fi investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt capabili să facă ascensiuni cereşti si să oprească sau să aducă grindina. Tradiţia românească ne spune că solomonarii poartă ca veşmânt o ţundră albă, zdrenţuită, o traistă în care îşi ţine instrumentele magice şi Cartea Solomonăriei. Viitorii solomonari, erau răpiţi de mici de către solomonarii bătrâni şi crescuţi în crugul (centrul) pământului unde învăţau toate limbile făpturilor vii, toate formulele magice şi toate tainele naturii, vrăjile şi farmecele. Că ar fi urmaşii regelui biblic Solomon, mă îndoiesc la modul foarte serios.

La poalele Bucegilor, în staţiunea climaterică Sinaia , s-a descoperit un tezaur format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi chiar mai departe. Iată ce ne spune Adrian Bucurescu despre aceste tăbliţe: „În tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval „Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al valahilor. Aceasta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene, consemnate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele lui sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi una foarte importantă, SO LOMONIUS însemnând „Cel Luminos”.

Atributul dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia cât şi originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui rege luminos al Daciei. Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului. Această cetate poate fi pusă însă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite Babe unde neofitul, după ce era născut a doua oară în peştera lui Zamolxe se pregătea, pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul stadiu al templului iniţiatic din Bucegi.

Prin urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor kapnobatai „calatori prin nori” despre care ne vorbeşte Strabon.

Există şi detractori ai acestor tablite care le consideră falsuri.

De ce ar fi?

Eu cred altceva, cred că prin activitatea acestor „vrăjitori”, scoborâţi din stirpea călugărilor daci, Kapnobatai şi Ktistai, activitatea în Muntele Sfânt s-a menţinut nealterată până în zilele noastre.

Şi oare acei călugări de la schitul Ialomiţa, care şi-au construit chiliile în Gura Peşterii lui Zamolxe şi care ştiu de existenţa Muntelui Sfânt, nu sunt moştenitorii şi păstrătorii tainelor templului din Bucegi?

Viitorul ne va lămuri în această privinţă.

În loc de în încheiere

Prin pierderea credinţei, certitudinile existenţiale se prăbuşesc deoarece nu mai există o Credinţă care să le susţină. Ele sunt înlocuite atunci de Neant: de certitudinea că ne năştem din Neant şi dispărem în Neant. Acesta este Omul Modern, pentru care religia a devenit literă moartă, goală de sens, iar miturile ei lipsite de orice fundament. Din această cauză, omul modern este plin de angoase, se simte mereu ameninţat de spectrul morţii, este terorizat de scurgerea timpul şi de presentimentul unui ipotetic „sfârşit al lumii”. Pentru aceasta, el, omul modern, îşi risipeşte viaţa, acest dar sacru, în activităţi care mai de care mai negândite şi de cele mai multe ori autodistructive şi distructive la scară planetară (homosexualitate, încălzire globală, poluare exagerată, etc).

Soluţia revenirii la bunul simţ şi la credinţa strămoşilor, care se mai păstrează doar în puţine locuri din ţară, este revenirea fiului risipitor la Tatăl.

Omul este devorat de timp şi de istorie, nu pentru că trăieşte în timp ci pentru faptul că el crede în realitatea infailibilă a timpului, uitând şi dispreţuind Eternitatea

zamolxe

Bibliografie:

1. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc.,2008

2. Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia. Cronica adevărată a tracilor, Ed. Arhetip, Buc, 2005

3. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed Albatros, Buc., 1983

4. Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed Cartea Românească, Buc, 1985

5. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Humanitas, Buc., 1997

Notă: – pozele sunt preluate din cartea doamnei Cristina Pănculescu

Sursa

Tradiţii…

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumatate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Se crede că numele solomonarilor îţi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuţi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are si un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei cum aflăm dinscrierile lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele).În unele părţi din recuzita solomonarului mai parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăsurându-se în condiţii foarte dificile.În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Ne poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care ne-ar putea îndreptăţi să credem că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva , pe pământ, acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea? Asta vom încerca noi să aflăm în expunerea faptelor ce urmează.

 

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

Să cercetăm cu atenţie câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor. Spuneam ceva mai devreme că solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

 

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Mă îndoiesc, nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, înforma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare , numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

 

Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare. Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului despre care am mai vorbit în articolele mele. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

 

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva)

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?(v.Simbolismul lupului şi al şarpelui.Dragonul dacic). Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon dar despre aceasta o să vorbesc în părţile ultime ale acestui articol.

 

Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei ( ci numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne şiaprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era Dacia, or , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum am arătat mai sus, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există asa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Am spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui! Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici mă îndeamnă să cred că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

 

Într-unul din articolele trecute (v. Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti) l-am identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum am spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în pesteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, desi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (avem aci de-a face cu un tabu) de Pastile lor care se sărbătoresc la o săptămană după al nostru primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag întro pesteră ( deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toatpăînvăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ ( ase vedea aci caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeste în aceste legende îl aflăm lămurit din legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia!

 

A,m spus că solomonarii asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, îmi par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordiniisociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. În articolul „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” am vorbit despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele scolii prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomiciarei, ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine legate pe care le-am nu-mi „Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Cred că da pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit căaceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Vorbesc de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii constatăm cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare fiind data de megalitul numit chiar Babele foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Am făcut această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului Sumer!

 

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/ Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

 

Ciudat este însă altceva. Tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatrăeste identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţineaceastă religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda arthuriană ne mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, ne mirâm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.

 

O ultimă constatare si termin. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralele cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate ne întrebam: nu erau acestia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie să uităm şi aducem la cunoştina cititorului că… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari ! Subliniez ca de fiecare dată atunci când vorbesc despre subiecte delicate: „io mi-am exprimat numai părerea personală”

zamolxe

Bibliografie orientativă:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Herald, Buc

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

4. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5. Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat,Ed Gutinul, Baia Mare

Sursa: Quadratus