Istorie

Societatea umană a înregistrat, în evoluţia ei de-a lungul istoriei, populaţii care s-au distins prin nivelul înalt al civilizaţiei, exprimată în formele organizării socio-economice şi ale celei spirituale.

Despre civilizaţia pelasgilor, înaintaşii daco-românilor, ai valahilor, au scris, sau au vorbit, mai toţi învăţaţii sau personalităţile antichităţii  şi n-au fost puţini cei ce au consemnat. Acest lucru este explicabil, dacă ne gândim că pelasgii au roit din centrul originar – spaţiu vechi primordial, civilizator, aflat în zona carpato-danubiană – în toate direcţiile.

În urmă cu 12 milenii, pe acest teritoriu sunt menţionate în documentele antice, universităţile zalmocsiene, prin care au trecut mari nume ale antichităţii. Atestată documentar este însă Hestia-Ista-Vesta 2500 î.H., ca Mare Preoteasă a Colegiului Fecioarelor ştiutoare de carte. Aceasta conducea regatul feminin al dacilor ce avea la bază cel mai vechi cod de legi scrise din lumea antică, cod cunoscut sub numele de BELAGINE sau Legile Frumoase.

Putem accepta că aceste legi, date geţilor, sunt de origine divină, cum susţin unii, numai având în vedere faptul că pelasgii, făuritorii unei culturi şi ai unei civilizaţii superioare, erau consideraţi de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pământurile Eladei din Nord , “dioi”, (“divini”) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441) stârnindu-le admiraţia şi recunoaşterea superiorităţii.

La începuturi, în adâncul vremii, Belaginele au fost impuse prin constrângeri şi cu ajutorul vestalelor ştiutoare de carte. Deceneu, Marele Iniţiat şi Rege al dacilor, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează până astăzi sub numele de BELAGINE.

Belaginele “stau la baza civilizaţiei umane” (Fontes II p.19). Ele au prinse în sine legile sfinte care au înveşnicit pe cei nobili, prin respectarea lor, prin perfecţiunea laturii iniţiatice şi nu numai, dar au fost şi “cuţite” pentru cei ce nu ştiau de nici o ordine. Belaginele sunt traduse diferit şi de contemporanii nostri; fie “legile frumoase”, fie “legile naturii”.

Unii cercetători propun ca etimologie structurile belanus — cele bune (legi) + ginus = începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori de la bela + logos. Vom arăta care este etimologia cuvântului Belagine pornind de la relevarea clară a etimonului lexemului “Valah”, care arată, fără îndoială, că Valahii de azi sunt aceeaşi cu Pelasgii de ieri şi că aceştia, cu adevărat, au fiinţat dintotdeauna aici, sunt cei mai îndreptăţiţi să se mândrească cu înaintaşii civilizatori ai lumii, cu originea lor nobilă, şi că, acceptând Adevărul, oricât de surprinzător ar fi pentru cei încremeniţi în rutină, aşa-zisele pete albe, dispar.

Vorbim de evoluţia în timp a lexemului “Pelasg” şi înregistrăm următoarele forme: pelasg(i) – pelah(i – velah(i) – valah (nu insistăm asupra legilor fonetice, acestea au fost prezentate în studiul — Valahii — factor de continuitate în istoria universală — M. Ciornei — rev. Dacia Magazin nr. 23 iulie 2005 )

Considerăm lexemul BELAGINES un cuvânt compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes (gens-gentis, însemnând, “neam”, “gintă”). Înregistrăm următoarea evoluţie fonetică: Desinenţa finală “us” cade ca o lege generală a trecerii la limba dacoromână-valahă – desinenţa — us este pelasgă, nu latină – şi rezultă termenul pelas(g)gentis. Şi prima consoană “s”, greu de pronunţat dispare şi rămâne cuvântul pelagentis. Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul “t” — şi se ajunge la forma pelagenis. Are loc metateza “i/e”; în vorbire, vocala “e” se confundă uşor cu vocala “i” şi se pronunţă termenul în discuţie pelagines. Între bilabialele “p” şi “b” se face confuzia într-o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor şi va rezulta termenul în discuţie belagines. În timp, se pierde şi terminaţia finală “s” într-un proces normal de dezvoltare, în condiţii diferite ale aceleiaşi limbi pelasge şi va rezulta lexemul belagine.

Deci să sintetizăm: PELASGUS + GENTES = PELASGENTIS – PELAGENTIS PELAGENIS –
PELAGINES – BELAGINES deci BELAGINE.

În traducere vom spune — stricto senso — că cele două cuvinte “pelasgus” şi “gentis” înseamnă — “a neamului pelasg”. Se cere, fireşte, o completare a sintagmei. Pentru a deveni inteligibilă, adăugăm ceea ce-i lipseşte şi anume cuvântul iniţial “leges”.

Se spunea încă în antichitate LEGES P(B)ELAG(E)INTES, adică LEGILE NEAMULUI PELASG. Cu timpul s-a pierdut, prin neuzanţă, termenul “leges” şi sensul său l-a integrat lexemul BELAGINES. Memoria colectivă n-a mai păstrat întreaga sintagmă, formată din mai mulţi termeni. Acest lucru se datorează tot nevoii de comunicare sintetică; utilizarea frecventă a termenului belagines a făcut să se piardă sensul originar al celor două cuvinte, devenind sinonim cu noţiunea de “cod de legi”.

Etimologia cuvântului BELAGINE odată relevată, constituie încă o verigă din lanţul continuităţii şi vechimii valahilor.

Deşi transformările etimologice nu sunt uşor de urmărit, fiind chiar plictisitoare, etimologia poate aduce lumină în problemele nedezlegate până acum, deschizând largi orizonturi spre cunoaştere, nu numai în istoria noastră, dar şi în cea universală.

Pelasgii sunt Valahii, şi Belaginele sunt legile Valahilor, şi am putea chiar închide demersul nostru privind  Belaginele, ca dovadă a continuităţii milenare a valahilor, în istorie.

Demonstrarea evoluţiei fonetice a lexemului BELAGINES, susţine, ca un argument în plus, că valahii cei dispreţuiţi de unii ignoranţi, sau rău intenţionaţi, au ca strămoşi direcţi pe nobilii pelasgi, creatorii unei civilizaţii care s-a impus în toată lumea.

Aceste legi le-au păstrat şi urmaşii; în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria — Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum. În Polonia se numeau Jus Valachorum (apud N. Densusianu. op cit. p. 879).

Am insistat asupra acestor denumiri pentru că , având în vedere că “pelasgii” se numesc în timp “valahi”, este clar că legile bătrâne s-au păstrat neîntrerupt şi că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor şi a vechimii legilor lor.

După ocuparea Daciei la 106 e. n., statul dac dispare; o mică parte dintre băştinaşi colaborează cu noii stăpâni-doar cei legaţi de administraţie în principal. Marea masă se retrage, în frunte cu nobilii şi preoţii iniţiaţi, în munţi. Aceştia se organizează aplicând vechile legi în condiţii diferite.

Principala formă ce funcţionează este cea a obştilor, ce se vor menţine, în unele zone destul de târziu, pentru că ele vor fi celula de bază a întemeierii cnezatelor şi a voievodatelor. Încă din “Pactul” propus de dacii răsculaţi în anul 117, e. n. se vorbeşte despre drepturile acestor “obşti”, ceea ce arată că legile romane n-aveau aplicare pentru dacii organizaţi după legile “gintei”. Belaginele devin Legile Obiceiului Pământului.

Conducătorii obştei erau, de regulă, bătrânii, depozitarii legilor străvechi. Bătrânii erau numiţi şi înţelepţi şi obştea de aceea era condusă de sfatul bătrânilor.  Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, devin călăuzitoare în toată viaţa obştei şi forţa lor de influenţare capătă tăria pământului, purtând şi denumirea de “rânduieli”. Cea mai importantă lege, avea în vedere neînstrăinarea pământului unui “neam”, ca instituţie constituită din membri înrudiţi prin sânge, care se integrau obştilor.

Obştea era alcătuită de un număr de “moşi” care aveau în spate lor “un neam”, care stăpânea pământul în devălmăşie. (Paul Stahl-1998, “Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii introductive”.

În popor mai circulă şi azi zicala  “a vinde moşi pe groşi”,  (a minţi). O dovadă a rolului “moşilor”, şi a vechimii instituţiei ce o reprezintă, este faptul că a derivat cuvinte esenţiale din fondul principal lexical precum: “moşie”, “moştenire”, “moştenitor”, “moşnean” . Aceste lexeme se referă la ceea ce se va denumi mai târziu “patria”, “pământul”, transmiterea dreptului de stăpânire a acestuia din generaţie în generaţie, deci “continuitate”, dar menţionează şi pe “deţinătorul liber de pământ, aparţinător de un neam, ce avea în frunte un moş”.

Recunoaştem în spatele acestor cuvinte perpetuarea legilor străvechi, care consemnau libertăţile şi drepturile dacilor. Acestea sunt prinse în Lex Vlachorum păstrată în spaţiul carpatodunărean până în zilelele apropiate, prin refuzul urbanizării şi prin continuitatea legii comunitãţilor săteşti, lege a pământului, asigurată de bătrânii cu brazda în cap.

Până târziu (în sec. al XIX-lea), existau şi în Bucovina aceste formaţiuni obşteşti. Mai multe dintre acestea se integrau unui “ocol” cu un centru numit şi “vatră” care aveau instituţii proprii, obligaţia de a da ostaşi, aveau un for judecător particular, alcătuit din „Oameni Buni“ — care erau oameni de bună-credinţă, întocmai cum “aceeaşi instituţiune a “oamenilor buni” asigura arbitri şi martori , aşa cum aflăm din vechiul drept românesc numit în documentele evului mediu mijlociu, Jus Valachie (Haşdeu-Arh. Ist. III, 46), care nu puteau fi traşi în judecată decât de domnitor.

Chiar domnitorii şi boierii recunoşteau această instanţă a bătrânilor, după cum arată un act din 1775-leat 7264 prin care paharnicul C-tin Cantacuzino, ispravnic al ţinutului Sucevei “rânduie pe urma unei cărţi gospod pe mai mulţi bătrâni din Candreni să măsure şi să hotărască moşiile fraţilor Candrea”. (op. cit. p.56-57).

Acest rol de înfăptuitori de dreptate al bătrânilor se păstrează chiar şi în timpul habsburgilor şi în Transilvania şi în Bucovina.

Moşia nu se putea înstrăina, nici pe timpul stăpânirii austriecilor, fără încuviinţarea tuturor rudelor; această încuvinţare era exprimată în zapise având în vedere, fraţii părinţii, nepoţii. Dacă în străvechime funcţionau legile scrise care prevedeau pedepse pentru cei ce nu respectau legile, în evul mediu până în secolul al XIX-lea se folosea imprecaţia asupra celor din neam, care ar fi revendicat vreodată ceea ce s-a vândut cu încuviinţarea neamurilor. Practica blestemului celor ce vor urma şi nu vor respecta dorinţele înaintaşilor este — se vede — mult mai veche — o întâlnim şi în actele de danie ale domnitorilor; Ştefan cel Mare lasă Mănăstirii Putna pământuri, sate şi privilegii, cu blestem straşnic pentru cei ce vor nesocoti voinţa lui. Blestemul ţine loc de lege scrisă, dar e mai tare decât aceasta.

O formulă întâlnită în mai toate actele de până la sfârşitul sec. al XIX-lea, arată influenţa creştinismului. Aducem drept exemplu un document edificator, frumos şi pentru limbajul arhaic — “iară de acmu să va rădica dintru nepoþii noştri, sau din verii noştri, sau fieştecine din ruda noastră, să mai umble a mai răscumpăra acel iaz, să fie treclea şi proclet de 318 oteţ(i) din vă Nicichii şi anaftima şi negru ca Ariea, şi-s fim de Maica Domnului Hristos neertaţi”. (e vorba de cei 318 părinţi de la Niceea) 1652 = (leat 7171 noemvre, 17-op cit. p. 4-5).

Civilizaţia superioară a pelasgilor, ale căror rădăcini urcă în mituri, organizaţi după legi flexibile, realiste şi perfectibile în timp, a asigurat evoluţia întregii omeniri.

Cufundându-ne în adâncimea timpului, auzim ecourile cele mai îndepărtate ale strămoşilor, care n-au pierit, ci s-au înveşnicit şi ne-au înveşnicit prin limba lor melodioasă şi prin frumuseţea legilor, care îi unea de Cer şi-i ţinea drept, pe Pământ.

“Basarabi, legi Belagine, Kogaion” de Maria Ciornei

Legile Belagine

Legile Belagine „stau la baza civilizației umane“. Erau codul după care trăiau, în urmă cu mii de ani, pelasgii, înaintașii traco-românilor. Având în vedere faptul cã acești pelasgi, erau considerați de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pãmânturile Eladei din Nord , „dioi“, („divini“) de aceeași origine cu zeii, fãuritorii unei culturi si ai unei civilizaţii superioare care s-a impus în toată lumea, stârnindu-le astfel admiraţia și recunoaşterea superioritãţii. Belaginele erau puse în versuri și, deasemenea, se cântau. Creştinismul a preluat această practică a cântării Legilor Noi, hristice, care astfel sporeşte și întreţine atmosfera de sacralitate. Iată cele 45 de legi Belagine:

1. Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Veșnic, din care vin toate si prin care ființează toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mâinile Sale, mișcarea si nemișcarea sunt picioarele Sale, nicăieri si peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină si tot ce vine din lumină prinde viată si ia făptură.

2. Precum fulgerul aduce lumina si din lumină tunetul si focul ce se revarsă , asa este si gândul omului, el trece în vorba omului si apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină si un tunet. Lumina omului este gândul său si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar vointa omului aprinde focul prin care sefăptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.

3. Fii ca muntele cel semet si ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita ca aceiasi pasi îi faci în vârful muntelui ca si în josul său, acelasi aer este sus ca si jos, la fel creste copacul în vârf de munte ca si în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semet ca si pamântul cel neted.

4. Fii cumpătat ca pământul si nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sământa prea adâncă nu răzbate si prea multă apă îi stinge suflarea.

5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci înpământ, căci din pământ îsi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie săcobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeasi cu măsura coborârii.

6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni semintei care încolteste, nici nu se vede când prinde suflare de viată. Lumina semintei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.

7. Priveste râul si ia aminte la învătătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creste tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, si lucrurile asa trebuiesc împlinite, prin firea lor.
Asemenea este si gândul cel bun si drept rânduit, el îsi face loc printre pietre si stânci, nu tine seama de nimic, îsi urmează drumul si nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este si mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta si nu o uita, acel firicel de apă stie unde va ajunge, căci una este cupământul si toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârsit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă si vei vedea că nimic nu stă în calea sa . Să-ti fie gândul limpede până la sfârsit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este miscătoare asemeni apelor.Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ si munte cu munte.

9. Ia seama la gândul cel rău, fereste-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefiresti. Fereste-te de vorbele desarte si de neadevăr; sunt ca pulbereacâmpului ce-ti acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea si sufletul tău. Ele te îndeamnăla trufie, înselăciune, hotie si vărsare de sânge, iar roadele lor sunt rusinea, neputinta, sărăcia,boala, amărăciunea si moartea.

10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumusetea lor sau după râvna lor, căci si unul si altul a lăsat din ceva pentru a creste în altceva. Cel bogat este sărac în liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este miscătoare, asemeni este si omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinta sau frumusetea ? Duce un om mai mult decât boul? E mai bogat vreunul ca pământul ? Doar cunoasterea si întelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere dacă ea nu este lămurită de vreme.11. Fierul înrosit a fost rece si se va răci iarăsi; Vasul a fost pământ si va fi iarăsi pământ; Pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor si se va stârpi iarăsi peste vremi. Râvnaomului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristete si linistea înneliniste. Fierul si focul ajută omul, dar îl si vatămă. Si aceeasi râvnă îl îndeamnă a merge pecărări nestiute si nebătute de ceilalti dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, lamărirea puterii si a se măsura cu altii. Fereste-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naste; ea te va coborî mai jos de dobitoace si te va despărti de fratele si de vlăstarul tău.

12. Neînteleptul este mânat de râvnă, dar înteleptul încalecă râvna. Neînteleptul suferă când râvna îl duce la pierdere si la cădere, dar înteleptul întotdeauna găseste câstigul în pierdere si înăltarea în cădere.

13. Trufia răceste iubirea inimii si o face în dusmănie si nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere si chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia , căci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14. Gândul bun si vorba în inteleaptă îti pot potoli necazul, îti pot răcori inima, dar nu te vindecă,pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinta este umbra trufiei.

15. Nu îti lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele asa cum vin, asa pleacă. După orice zi vine si noaptea, si după iarnă vine primăvara, căci asa este rânduit si asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc si apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate si nesfârsite ramuri, siasemenea izvoarelor mintii si sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare si un foc fac să crească toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace si oameni– si din aceeasi vatră vin si către aceeasi vatră se întorc, si vatra aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic creste lângă cel mic fără a-i face rău, asa să fiti între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic si nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca si hotul. Aruncă un lemn pe râu si mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i multumire semenului tău, adu-i lumină pe chip si în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.

17. Nu lua cu siluire si nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveste prin ochii tăi este acelasi cu cel ce priveste prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.

18. Nu grăbi nici o lucrare căci trasul de ramuri loveste înapoi. Fructul copt este usor de luat, cel necopt este greu de luat si gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme,căci îti va amărî sufletul. Cum creste cadrul, asa creste si stinghia si cum creste roata asa creste si ispita.

19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă si nu a locuit dintru început în inima ta; Dacă nu creste prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta întelepciunii, iar cel trufas se pune singur lângă dobitoace. Întelepciunea este mai pretuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul mintii si sufletului tău si este rodul cunoasterii udată de vreme.

20. Nu-ti amărî sufletul când simti durerea si neputinta, ci mai degrabă caută să te folosesti de ele pentru îndreptare , căci în rod ai si sământa. Nu se poate ca o sământă bună să dea rod rău.Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveste înapoi, răutatea si neadevărul întotdeauna aduc neputinta , trufia întotdeauna aduce suferintă.21. Mergi la izvor când sufletul ti-e aprins, scormoneste în apa limpede si asteaptă până ce devine iarăsi curată. Asa se va duce si aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina semintei. Asemeni ei este gândul tău, si cum sământa nu se poate fără coajă, asa este si gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este vointa, iar fără vointă,gândul se usucă si nu foloseste la nimic. Dar puterea este în răbdarea semintei, iar vointa si răbdarea fac mlădita firavă să razbată pământul tare.

23. În vremea lucrului tău, înveseleste-ti inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei,căci precum fructul îsi anuntă venirea cu o floare, tot asa fapta omului este văzută de cel cumintea si simtirea limpede, înainte de a fi terminată.

24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar si la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt firesti. Omul sărac are multe gânduri desarte si le schimbă de la o zi la alta, vorbeste mult si lenea i-a învelit bratele si picioarele.
Cel grabnic avut ori e hot si înselător, ori vede mai bine necazul altuia si caută a-l amăgi, de acolo îsi trage grabnica avutie.

25. Fii blând si răbdător cu cei de lângă tine, căci asa cum te porti tu cu ei, asa se poartă si altii cu tine, căci simtirea lui este la fel cu simtirea ta, din aceeasi suflare este si simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeasi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.

26. Unde este tăria omului acolo îi este si slăbiciunea , ceea ce-l ridică îl si coboară; rămâi în limpezimea mintii si simtirii tale si vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel usor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ti fie mintea si simtirea, si ia seamă de toate acestea.

27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din linistea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ti puterea din răbdare si din liniste si foloseste-te deea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.

28. Lucrarea făcută din teamă nu are viată lungă si tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care tine putin. Asa este si cu tulburarea oamenilor, ea vine din afară, dar este chemată de teamalor, însă teama vine prin necunoastere, iar necunoasterea prinde putere prin neadevăr, lene si trufie.

29. Soarbe cunoasterea de la cei cu barba albă si nerosită de vin si lasă vremea să o îmbrace cuîntelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit si gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoasterea lucrurilor si cresterea întelepciunii.

30. Multumeste pământului pentru toate cele ce-ti oferă, multumeste cerului pentru ploaia care îti hrăneste pământul, multumeste soarelui pentru căldura si lumina casei tale si a pământului tău,multumeste lunii pentru linistea somnului tău, multumeste stelelor că veghează asupra somnului tău, multumeste muntelui pentru povetele si fierul ce-l iei din el, multumeste pădurii pentru tot ce iei de acolo, multumeste izvorului pentru apa ce-o bei, multumeste copacului pentru lucrările ce-ti arată, multumeste omului bun ce-ti aduce bucurie si zâmbet pe chip.31. Precum iarba bună creste cu iarba rea, asa sunt si oamenii, dar tine seama că purtarea lor cea rea este semănată si crescută din teamă si neputinte, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor si nu căuta a-i îndrepta din vorbe si mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă.Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău ? Asa este si cu omul, de vei vrea să-l îndrepti, adu-i pentru început gândul si simtirea la ce este plăcut atât omului bun, cât si omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeasi roată venind. Cine vede mai bine ?

32. Doar cel înteleptit poate vedea limpezimea si linistea din mintea si sufletul celui tulburat, căci cel înteleptit a fost odată si el la fel ca si cel tulburat si roadele amare l-au făcut să tină seama de alcătuirea fiintei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui si acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii si iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul săusi iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea si simtirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ? Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are tăria, frumusetea si priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori si dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeasi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai întelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept ? Cele de sus îsi au rostul lor si cele de jos îsi au rostul lor, cele mari îsi au rostul lorsi cele mici îsi au rostul lor, cele repezi îsi au rostul lor si cele încete îsi au rostul lor, cele ce au fost si-au avut rostul lor si cele ce vin îsi vor avea rostul lor.

34. Neputinta vine după răutate si neadevăr, căci ceea ce dai aceea primesti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău si al celui de lângă tine are aceeasi vatră si rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele mintii si sufletului aproapelui tău. Adu-i linistea în suflet si limpezimea în minte si bătrânetile tale vor fi ca pomul copt, oasele si tăria ta nu vor slăbi si te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmasilor tăi.

35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău si întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiti cu iubire si nu cu trufie căci acolo îti sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiti cu privirea de prunc si fără teamă.

36.Cele tari, cele slabe si cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea si toate acestea legăsesti în om si toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară si să nu fie si înăuntru. Ia seama la toate acestea când îti apleci privirea înăuntrul tău si vei găsi toatăîntelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiintei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această întelepciune si asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Vesnic.

37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumusetea ochilor si minunătia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea si suflarea Focului cel Viu si Vesnic care este în fiecare si al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din putinul care se vede.

38. Curătenia trupului si desfătarea sa prin simturi te pune doar putin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare si nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare si frigul, unde este dulcele apare si amarul, unde este plăcutul apare si neplăcutul, unde este mireasma apare si duhoarea, iar unde este râs, si plânsul pândeste.

39. Iată dar calea de început : cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni si de cei întelepti, hărnicia, multumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr si de vorbele desarte, ferirea de ceartă si de mânie, buna purtare între semeni. Dimineata să te trezesti cu ele, ziua să le porti mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn si astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinta,boala si răutatea altora nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se află iubirea, vointa, curajul, răbdarea, modestia si ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic si, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primesti adevărata cunoastere si întelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie, rodnica si trainica lucrare.41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea si ura, unde este vointa poate apărea si delăsarea,unde este curajul poate apărea si frica, unde este răbdarea, poate apărea si graba si unde este modestia poate apărea si trufia. Căci miscătoare sunt si cele ce se văd si cele ce nu se văd din fiinta omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeste si acesta este cel ce vede miscarea în nemiscare, este cel care dincolo de toate aceste virtuti se desfată în cunoasterea si linistea ce întrece orice bucurie, iar atentia, echilibrul si limpezimea sunt uneltele sale.

42. Cel tulburat vede binele ca bine si răul ca rău, este atras de una si fuge de cealaltă, dar înteleptul vede si frumosul si urâtul, simte si frigul si căldura, si finetea si asprimea, aude si plăcutul si neplăcutul, gustă si dulcele si amarul, simte si mireasma si duhoare a si nu face judecată între ele. El vede deslusit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage si urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început si se va face iarăsi amar, plăcutul se naste din neplăcut si neplăcutul din plăcut. Si toate acestea luminează sufletul înteleptului pentru că cele bune si plăcute hrănesc si bucură trupul si simturile sale, iar cele neplăcute neînteleptului hrănesc mintea si înielepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor si semintele viitoarelor bucurii.

43. Nu este usoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, usorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneste este mai mare decât puterea care desparte.

44. Lungul si scurtul au acelasi mijloc; cercul mic si cercul mare, globul mic si globul mare pe acelasi punct se sprijină; nevăzutul si văzutul acelasi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre întelepti este cel ce o pricepe.

45. Înteleptul uneste pe cel ce vede cu cel ce gândeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neînteleptul îi desparte. Deschide-ti bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte si cel ce gândeste sunt asemeni norilor care vin si pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este vesnic si lumina sa este fără umbră.
El este dincolo de viată si moarte, dincolo de bine si rău, dincolo de frumos si urât, dincolo de curgerea timpului.

Aici puteţi descărca acestă carte, în format pdf.: http://bibliotecaonline.files.wordpress.com/2008/10/basarabi.pdf

Sursa: Ramania Rumînia

Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei.

În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei Villafranchiană.

Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică.

Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi.

Unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul.

Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi vom face primul pas vorbind despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.

Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus. Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus (“gură de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.

Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat “Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce şi-a propus. S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal. Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii. A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian şi a lui Traian.

Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ? Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză să le caute?

Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-dunărean. Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt nepoţii târzii ai romanilor.

În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?

Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14%  de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai limba latină nu.

Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi? Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice. Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani? Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.

Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie? Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început să popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.

Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).

Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius al II-lea. În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: “limba noastră dacică”).

În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului român!

În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.

Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.

În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.

Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.

Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-dunărean de azi. În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească?

Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?

În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche, fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.

Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).

Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga şi de jos în sus.

Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira.

Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.

În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911), care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect.

El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia preistorică” în 1913.

Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie înghiţită de masele ugro-slavice. Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu un cuprins cu adevărat monumental.

Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre istorii, a adevăratei noastre origini dacice.

Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”. Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.

Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”.

De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI? Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941.

Acest adevăr îl simţim că zace de milenii ascuns în sângele nostru şi în firea noastră. Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.

Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).

Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile româneşti.

Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).

Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii – Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina?

Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii, vorbeau limba latină? Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?

Napoleon Săvescu

Sursa : Ramania Rumana

Puteti vedea un film despre aceste documente acesand link-ul aici

by Gabriela Dobrescu in CIVILIZATII ANTICE

Autor: CARMEN DRAGOMIR

Jeno Szabo este singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau şi are la activ peste şapte mii de scufundări prin apele din toată lumea, unde a găsit nenumărate comori. În 2004, echipa de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică condusă de Jeno Szabo a început să facă primele investigaţii pentru a putea demara acţiunile de căutare ale vechiului Callatis.

Trei ani mai târziu au obţinut ajutorul scafandrilor unguri care au venit şi cu aparatura necesară unei astfel de acţiuni. Au făcut un plan de cheltuieli estimative şi l-au înaintat secretarului general al Ministerului Culturii şi Cultelor de la acea vreme, Virgil Niţulescu, care a aprobat iniţial bugetul. Într-o săptămână de scufundări au găsit ruine, străzi, coloane şi o epavă a unei corăbii care folosea la transportarea marmurei. În apropierea epavei au fost găsite şi fragmente ceramice.

Tot într-o săptămână au cheltuit şi peste 15 mii de euro din buzunarele propriii, iar ministerul s-a făcut că plouă. Investigaţiile s-au oprit şi nu au fost reluate nici până în zilele noastre. Fascinaţi de descoperirea senzaţională, membrii echipei au încercat să strângă bani de pe unde s-a putut, au înfiinţat un Centru de Cercetări Subacvatice, toate fără prea mare succes.

Deşi iniţial nu au vrut să facă publică povestea de teama căutătorilor de comori care ar putea distruge vestigiile, scafandrii arheologi s-au hotărât să ceară ajutor de la alţii şi i-au chemat pe cei de la Discovery Channel, care ar putea da o parte din banii necesari, în schimbul exclusivităţii.

OPT KILOMETRI TICSIŢI DE COMORI
“Am luat legătura cu Ambasadorul ONU în România, doamna Soknan Han Jung, despre care ştiam că e pasionată de scufundări. Am luat-o de mână şi am dus-o pe străzile pavate de sub apă, i-am arătăt ce am găsit, iar doamna ambasador s-a arătat foarte entuziasmată de potenţialul cultural al descoperirii.

I-a trimis o scrisoare ministrului Culturii de atunci, Adrian Iorgulescu, în care îi aducea la cunoştinţă că perimetrul investigat a fost doar de 0,0025% din aria detectată de aparate, iar cercetarea întregii suprafeţe poate scoate la lumină valori culturale nemăsurate şi, în acelaşi timp, poate contribui la dezvoltarea turismului în zona litoralului românesc. În final, i-a sugerat includerea Callatisului în proiectul “România frumoasă”, care fusese demarat. Nu am mai auzit nimic de atunci, s-a aşternut tăcerea”, povesteşte Jeno Szabo.

Coordonatele relevate de aparatura folosită în săptămâna de cercetări au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele “anomalii”- puncte care se diferenţiază de relieful natural. Tehnologia folosită costă câteva sute de mii de euro şi nu există în România, ea a fost adusă de colegii unguri care au participat la scufundări. “Degeaba ne scufundăm o sută de inşi, fără să avem ce ne trebuie. În prima fază se face o survolare instrumentală în care se detecteaza anomaliile, apoi un computer analizează care dintre acestea merită cercetate. Se scufundă apoi un robot ROV teleghidat de la suprafaţă, dotat cu lumini şi camere video, ca la Titanic. Abia apoi merg scafandrii. Interpretarea sonarului este clară, sunt foarte multe anomalii, nu poate fi nici o îndoială că acolo este un sit”, povesteşte Rasty, unul dintre membrii Centrului de Cercetări Subacvatice.

LA ALŢII SE POATE
Vestigiile scufundate ale Callatisului au mai fost însă semnalate şi prin anii ’60, când scafandrii militari Constantin Scarlat şi Vasile Cozma au găsit în aceeaşi arie piese arheologice, amfore, ancore ale unor corăbii antice, piese care se află la muzeul din Constanţa. Jeno Szabo spune că “în acea perioadă tehnica nu permitea însă o cercetare foarte precisă, iar ei nu erau specialişti şi nu puteau identifica toate indiciile”.

“Oriunde s-ar întâmpla aşa ceva, toată lumea ar sări să valorifice acest potenţial, s-ar relansa turismul. La noi nu s-a întâmplat nimic. În Grecia siturile subacvatice sunt acoperite cu grilaje metalice pentru a nu se putea lua nimic de acolo, vine turistul şi face scuba-diving. Altele sunt scoase la suprafaţă. În SUA se acoperă cu o cupolă de sticlă, iar turiştii vin cu un mini-submarin şi se uită. Se pot face şi tuneluri sub apă, depinde de buget. Mai mult decât să găseşti un oraş subacvatic pentru a relansa turismul, nu mai e nimic. Am zis că băgăm bani de la noi pentru a continua, dar a venit criza şi nu s-a mai putut. O săptămână de cercetări costă minim 20 de mii de euro, fără a pune la socoteală instrumentele. Dar nu este normal ca o descoperire de genul ăsta să fie finanţată din buzunarul meu. Eu am fost de mic fascinat de această poveste, am citit despre Callatis şi mereu am avut acest avânt de a-l căuta”, mai spune Jeno Szabo.

IMPORTANŢĂ ZERO
Specialiştii în arheologie sunt însă moderaţi în ceea ce priveşte descoperirile scafandrilor şi afirmă că nu se pot pronunţa până nu văd cu propriii ochi ce este în adâncurile apelor. “Eu nu spun că nu cred, dar spun că vreau dovezi, ce am văzut nu îmi ajunge. Ceea ce cred ei că sunt străzi, eu cred că este rocă naturală. Mangalia, din punct de vedere arheologic, este de importanţă zero. Asemenea descoperiri nu sunt importante, sunt senzaţionale. Este foarte plauzibil să fie acolo ce spun ei, însă zona este nisipată, trebuie aspiratoare subacvatice, e o muncă de Sisif. În plus, nici nu se pune problema să găsim fonduri, abia avem bani pentru o aşa -zisă reprezentare”, susţine dr. Sorin Marcel Colesniuc, cercetător ştiinţific, directorul Muzeului de Arheologie “Callatis” din Mangalia.

În contrapartidă, Jeno Szabo afirmă că aparatura subacvatică folosită pentru prima oară în România de echipa sa nu lasă loc de îndoieli: “Din cele 27 de anomalii identificate nu am apucat să cercetăm în acea săptămână decât patru dintre ele. În toate cele patru locuri am descoperit vestigii. Pentru a verifica toate punctele detectate de radar este nevoie de câteva săptămâni de scufundări”.

În lipsa banilor pentru a analiza ceea ce se află în adâncurile de lângă Mangalia, un tezaur cultural şi un potenţial punct de interes turistic fascinant rămâne însă înnecat şi acoperit de nisipurile mării.

CALLATIS, ORAŞUL ANTIC GĂSIT SUB APE
În aprilie 2007, câţiva scafandri români ajutaţi de colegi din Ungaria au început o expediţie pentru cercetarea subacvatică, dotaţi cu tehnologie de ultimă oră, similară celei care a dus la descoperirea Titanicului. Sonarele au detectat o “anomalie” ciudată în adâncurile apelor de lângă Mangalia.

La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, scafandrii au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice.

Documentele Antichităţii lasă loc de interpretări în ceea ce priveşte data la care s-a pus temelia cetăţii. Deşi este menţionată în scrieri încă din sec. VI î.Hr, nu există dovezi arheologice mai vechi de sec. IV î.Hr. Cert este că oraşul cunoaşte o perioadă de înflorire rapidă, apoi decade o dată cu începutul erei noastre, însă prosperă din nou în decurs de câteva secole.

Nici data distrugerii cetăţii nu se ştie cu exactitate. Unele ipoteze susţin că o parte a oraşului s-a scufundat în urma unui cutremur, altele aveansează ideea că cetatea a fost înghiţită încet de ape, din cauza procesului de eroziune. Deşi toţi specialiştii în arheologie recunosc că o astfel de descoperire este fabuloasă şi afirmă că vestigiile scoase la lumină până acum pe ţărmul românesc atestă miracolul şi geniul arhitecturii greceşti, majoritatea se abţine să se pronunţe în lipsa văzutului cu propriii ochi.

Fără alocarea unor fonduri pentru o cercetare serioasă a perimetrului, România va rămâne cu un tezaur arheologic necunoscut şi cu un potenţial turistic fascinant în zona Mării Negre, scufundat ca şi oraşul pierdut al Callatisului.

SURSA: Jurnalul

BULGARII VOR CAUTA ATLANTIDA IN MAREA NEAGRA

In iulie anul acesta, o expeditie bulgareasca va incepe cautarea Atlantidei in Marea Neagra. Acesta va fi un eveniment de mare amploare si este pe cale sa devina realitate multumita filosofului si profesorului bulgar Hristo Smolenov, care va fi coordonatorul cercetarilor.

Acesta a stabilit ca multe dintre obiectele descoperite in situl arheologic de la Varna reprezinta etaloane unice de referinta pentru masurarea unghiurilor, a distantelor si a proportiilor. Tot aici a fost gasit si cel mai vechi aur prelucrat din lume, informeaza Teen Problem.

Artefactele descoperite la Varna si resturile de oase umane dateaza de acum sapte mii de ani, acest lucru stabilindu-se in laboratoare de profil din lume. Este interesant de observat ca si sistemul de masurare folosit de civilizatia egipteana, dar si de cea sumeriana, se bazeaza pe unitatile similare descoperite la Varna.

Acest lucru vorbeste nu numai despre asemanarile dintre cele doua civilizatii, dar a aparut si ipoteza ca cele doua sa se fi desprins din cadrul civilizatiei disparute a Atlantidei.

SURSA:http://www.ziare.com/magazin/inedit/bulgarii-vor-cauta-atlantida-in-marea-neagra-1091280

ATLANTIDA A EXISTAT IN MAREA NEAGRA

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent

Muntii Carpati sunt plini de vestigii preistorice, pe care unii visatori le numesc “atlante”, altii “pelasgice”. In acest sens, Bucegii aprind imaginatia prin toponimie, dar mai ales prin multimea de megaliti, fie ca au fost sculptati de mesteri din stravechime, fie ca i-ar fi cioplit vantul, zapada si ploaia. Cele mai spectaculoase astfel de monumente sunt, desigur, Sfinxul Romanesc si Babele.

Întreaga planetă suferă de pe urma crizei financiare. Puţini ştiu însă că omenirea a mai trecut prin astfel de momente, nu doar în secolul trecut, ci chiar în Antichitate. Prima situaţie, de criză a fost provocată de strămoşii românilor: aurul dacic confiscat de împăratul Traian după războaiele dacice a generat în Imperiul roman un mare dezechilibru financiar.

În urmă cu mai bine de 2.000 de ani, romanii se bucurau de o pradă de război impresionantă, 165,5 tone de aur şi 331 de argint, fără să ştie că fericirea avea să fie de scurtă durată. Cantitatea imensă de metal preţios avea să ducă la prăbuşirea preţului aurului.

Tema este descrisă pe larg în lucrarea “Geologia economică a aurului”, scoasă pe piaţă de un colectiv condus de prof. dr. Gheorghe C. Popescu, de la Facultatea de Geologie din Bucureşti.

Descoperirile arheologice au arătat că cele mai vechi bijuterii de aur descoperite până acum în lume provin din Balcani, în arealul fostelor neamuri tracice. În apropierea oraşului Varna, din Bulgaria, a fost descoperit un tezaur vechi de 6.500 de ani. La Moigrad, judeţul Sălaj, România, a fost descoperit un idol de aur vechi de 5.500 de ani.
Populaţiile balcanice, în general, şi cele de pe teritoriul ţării noastre, în special, au fost mai mereu menţionate în antichitate ca iubitoare de aur. Tracii, aliaţi ai troienilor, erau toţi îmbrăcaţi în aur, aveau chiar şi arme din aur, precum zeii, după cum pomeneşte Homer în Iliada. Aşa se obişnuia în acea perioadă. Acesta a fost şi motivul pentru care troienii au luat bătaie de la greci, care aveau arme din bronz, mult mai dure, mai rezistente decât cele din aur. Aşa a căzut Troia.

Despre neamul tracic al agatârşilor, din Transilvania secolului VI î.H., Herodot spune că erau fiii lui Heracles, mari iubitori de aur şi de muzică. Bogăţia în aur le-a mai jucat o festă tracilor, de data aceasta ramurii nordice, adică dacilor. În plină “foame de bani”, împăratul Traian atacă Dacia şi o cucereşte în 6 ani, pentru a o jefui de aur. Înfrângerea regelui

Decebal şi cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anul 106, a însemnat aducerea la Roma a unei prăzi de război inimaginabile chiar şi pentru zilele noastre.

Prada de război de atunci ar valora azi 4,6 miliare €

Conform istoricului Dio Cassius, dar şi medicului personal al împăratului, Criton, legiunile romane au adus din Dacia 165,5 tone de aur şi o cantitate dublă de argint, 331 de tone. Doar aurul găsit prin trădarea generalului dac Bicilis ar valora, în ziua de azi, peste 4,6 miliarde de euro. Afluxul de metal nobil a dus însă la prima prăbuşire a p r e ţ u l u i aurului din istoria omenirii, cursul metalului preţios scăzând vertiginos, cu aproape o zecime, pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Astfel, Traian s-a văzut nevoit să facă, în 107, o reformă monetară, prin devalorizarea monedelor de aur şi de argint, iar prefectul Egiptului a modificat paritatea dintre cele două metale. A fost vorba de prima inflaţie mondială, o formă de criză economică, ce a avut loc cu 2.000 de ani în urmă.

Romanii au petrecut patru luni

Bogăţia imensă căzută în mâinile sale i-a permis lui Traian să refacă vistieria imperiului condus de el. Mai mult decât atât, împăratul a luat măsuri nemaiîntâlnite până atunci: a organizat, timp de 123 de zile, adică aproape patru luni, jocuri şi lupte în care au fost angrenaţi 10.000 de gladiatori, a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (o sumă ce echivala cu preţul câtorva sclavi buni). În plus, a mutat un deal întreg, pe locul acestuia fiind ridicată faimoasa Columnă a lui Traian, a construit numeroase edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.

“Creştera producţiei de aur a Imperiului roman – estimată la circa 10 tone de aur pe an – prin exploatarea minelor din Dacia, a generat şi ceea ce în termeni actuali ar putea fi numit prima inflaţie din istoria omenirii. Tot de Dacia Romană este legată şi prima menţiune din istorie, în anul 162 d.Hh., despre un împrumut cu dobândă în monede de aur. Este vorba de o plăcuţă ceramică descoperită la Roşia Montană, în care sunt stipulaţi termenii împrumutului unei sume de 60 de dinari cu o dobândă de 1% pe lună, tranzacţia fiind încheiată în prezenţa a doi martori şi girată de o a treia persoană”, potrivit dr. Gheorghe C. Popescu.

Sursa: Blog Valentin Roman

Publicat de Valentin Roman

Dacii – Adevaruri tulburatoare (documentar 2012)

Informatiile prezentate in acest film documentar rastoarna multe dintre teoriile pe care este construita istoria Romaniei. Filmul face parte dintr-un proiect mai amplu ce vizeaza recuperarea adevarului istoric iar acesta este primul pas hotarat!

Asa dupa cum veti constata, dovezile stiintifice la care se face referire si argumentatia bazata pe izvoare istorice autentice, aduc informatii inedite si extrem de valoroase, capabile sa determine o rescriere a istoriei acestui popor. Toate acestea sunt sustinute de personalitati si specialisti care merita sa fie ascultati cu adevarat: General (rez.) dr. Mircea Chelaru (fost Sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane), Dr. Napoleon Savescu (director fondator al Dacia Revival International Society), General (rez.) Nicolae Spiroiu (fost Ministru al Apararii Nationale), Prof. dr. Mihai Popescu (Biblioteca Militara Nationala), Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umana al Universitatii din Hamburg, Germania), Dr. Georgeta Cardos (cercetator stiintific biolog specialist genetica – Institutul Victor Babes), Prof. doctorand Sebastian Stanculescu (paleografie si antropologie culturala).

Rezultatele cercetarilor recente de paleogenetica realizate la Hamburg, Germania, pe oase si dinti din situri romanesti de acum 3000-5000 de ani, pun sub semnul intrebarii teoriile pe care se bazeaza istoria oficiala a Romaniei. Este actuala populatie a Romaniei continuatoarea populatiilor tracice si pretracice de acum 3000 – 5000 de ani? Suntem noi inruditi genetic cu italienii? Iata doar doua dintre multele intrebari tulburatoare la care acest film documentar doreste sa raspunda cu argumente bine intemeiate.

Recuperarea adevarului istoric este un demers indispensabil recuperarii demnitatii nationale. Dacii, “cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, asteapta sa li se faca dreptate!

Puteti viziona un film fantastic aici

Daniel Roxin

https://docs.google.com/open?id=1C6Nb04zaaXscjUM5pVlEJms-M24B1AG3MFAMzp_bsm_X0Y0pReso2QkkUQan

Puteti vizona filmul accesand link-ul aici sau alt film cu Oreste si Tereoaca aici

Mai puteti vedea un film cu parerile profesorului Savescu accesand aici