Legende
Legenda uriaşilor din Saschiz. Povestea Cetății țărănești unicat în România
March 14th, 2016 |
Foto: www.turistintransilvania.com
În trecut, în Saschiz, exista credinţa că Cetatea Uriaşilor era situată într-un loc destul de izolat – în care arheologii au scos la iveală urmele unei aşezări preistorice – unde azi trăiesc stejari seculari, iar uriaşii de aici aşteptau un semn de necredinţă din partea oamenilor pentru a ieşi din nou în lume. Sătenii spun că pentru a se feri de răzbunarea uriaşilor, oamenii au adunat de pe coastele dealurilor pietrele rotunde pe care uriaşii le-ar fi putut arunca asupra lor şi le-au înşirat pe la porţile caselor lor. Cu aceste pietre oamenii au pavat apoi drumurile şi astfel s-a născut ceea ce localnicii numesc ‘floaster’.
Legenda din Saschiz mai spune că uriaşii, dacă prindeau un om aflat pe câmp, îl puneau în surţă şi se jucau cu el, însă nu există poveşti despre întâmplări înfricoşătoare legate de aceşti uriaşi.
Cetatea Uriaşilor sau Huhnenburg, cum o denumeau saşii, este situată la 4 kilometri nord de comuna Saschiz, într-o zonă de păşunat denumită de localnici Volsoc. Cercetările au scos la iveală că Cetatea Uriaşilor are o formă circulară, este situată pe un platou înalt de 681,5 metri, epistolar, are diametrul de 60 de metri, iar la 150 de metri mai jos de vârf, aceasta este înconjurată de o terasă bine păstrată pe laturile de sud-vest şi nord-vest.
Profesorul Alin Pora, care a contribuit la realizarea Monografiei comunei Saschiz, a arătat că această Cetate a fost cercetată de o echipă de arheologi din Cluj în anul 1949, care a făcut mai multe sondaje în zonă, ocazie cu care au scos la iveală fragmente de ceramică de tip Coţofeni, un tip de ceramică specific anilor 2500 – 1800 înainte de Hristos, care se găseşte în interiorul primelor cetăţi locuite de pe teritoriul comunei. Ceramica de acest tip a fost găsită în mai multe zone ale ţării, dar şi pe teritoriul judeţului Mureş, la Albeşti şi Sighişoara, dar şi în zone apropiate, Rupea (judeţul Braşov) sau Bratei (judeţul Sibiu). În urma acestor descoperiri, Cetatea Uriaşilor a fost datată în jurul anilor 2500 îHr -1800 îHr, iar cercetările au scos la iveală faptul că aşezarea în această zonă a contribuit la apărarea locuitorilor din interiorul cetăţii împotriva invadatorilor şi a intemperiilor vremii. Faptul că Cetatea Uriaşilor era un loc de apărare este dovedit de faptul că în sprijinul apărării cetăţii exista şi aşa numitul ‘val de pământ’, care este specific aşezărilor din neoliticul dezvoltat.
În Monografia comunei Saschiz se mai arată că sondajele arheologice efectuate de specialiştii în domeniu, începute în jurul anilor 1950 şi continuate mai târziu, întăresc faptul că istoria acestor aşezări începe încă din preistorie. Astfel, în împrejurimile comunei au fost atestate aşezări din cele mai vechi epoci istorice, mai precis din epoca bronzului, iar aceste urme ale civilizaţiei pot fi observate în nordul comunei, în locul numit Cetatea Uriaşilor dar şi în interiorul Cetăţii Ţărăneşti, care există şi astăzi şi care este situată în partea opusă a comunei.
‘Prin acest loc se presupune că ar fi trecut populaţiile nomade în drumul lor spre Câmpia Panonică (Ungaria de azi). Istoricii susţin că pe locul actualei cetăţi ar fi existat o altă cetate mai veche cu val de pământ şi palisade – sistem de apărare folosit în epoci mai vechi. Este important de ştiut că imaginea de altădată a comunei nu mai corespunde cu cea actuală. În trecut, vatra comunei era acoperită de apă şi înclinăm să credem că Cetatea Uriaşilor a fost prima aşezare din această zonă. La efectuarea săpăturilor din 1949 au participat şi oameni din comună care mai trăiesc şi astăzi’, a arătat profesorul Alin Pora, în Monografia comunei Saschiz, potrivit Agerpres.
Primarul Saschizului, Ovidiu Şoaită, a declarat că Cetatea Uriaşilor este monument istoric clasificat categoria B şi susţine că a auzit şi alte legende, potrivit cărora uriaşii din Saschiz erau rude cu cei din satul învecinat, Daia, şi că mărturie ar fi faptul că ‘saşii din Daia sunt foarte înalţi şi voinici’.
Ovidiu Şoaită a spus că se gândeşte la un traseu turistic pentru punerea în valoare a acestei legende, mai ales că Saschizul are două cetăţi, Cetatea Uriaşilor, care este situată în direcţia nord-est, şi Cetatea Ţărănească, care este amplasată la vest de Saschiz, precum şi un monument aflat în patrimoniul UNESCO, Biserica fortificată ‘Sfântul Ştefan’ construită în secolele XIV-XV pe locul unei bazilici romane, şi un cadru natural de invidiat.
‘Se poate găsi un traseu foarte frumos în acea zonă, care să includă şi Cetatea Uriaşilor, dar şi un loc interesant, Cheile Saschizului, care pot fi explorate şi nu doar vizitate. Apa de-a lungul timpului a săpat, iar pereţii au cam 40-50 de metri înălţime. Practic toate aceste obiective, dacă sunt bine puse în valoare şi au povestea lor, nu pot să fie decât puncte de atracţie, pentru că în lume cei care sunt să facă turism găsesc povestea la cea mai banală piatră sau fragment de lemn’, a arătat Ovidiu Şoaită.
Ceea ce se vede şi azi, Cetatea Ţărănească din Saschiz este o cetate de apărare, care servea drept refugiu pentru localnici în caz de invazii, dar, în acelaşi timp, şi pentru păstrarea alimentelor întrucât asigura un regim termic adecvat.
Primarul a spus că ridicarea acestei cetăţi a început în 1347 şi s-a terminat în secolul al XIV-lea, dar că şi în jurul acesteia s-au ţesut o serie de legende.
‘Legendele spun că ar exista un gang secret subteran care face legătura cu biserica din centrul satului’, a spus primarul, care crede că această legendă ar putea avea totuşi un sâmbure de adevăr, întrucât este posibil să fi existat un pasaj secret către o altă biserică, mai apropiată, care a existat în apropiere. Acesta ar fi însă al doilea pasaj secret, pentru că a fost descoperit deja unul, prin care se poate ieşi în spatele cetăţii. ‘Este un monument istoric categoria A, este foarte vizibilă din toate părţile de intrare în Sachiz. La construirea cetăţii au contribuit şapte comunităţi, care aveau şi drept de refugiu în această cetate. Tot legendele spun că orice negustor care trecea prin Saschiz era obligat să ducă un car de piatră de jos, până sus pe deal’, a spus primarul, citat de Agerpres.
Acesta este însă necăjit pentru că, deocamdată, în ciuda eforturilor administraţiei locale nu a reuşit restaurarea Cetăţii Ţărăneşti deşi a avut un contract de finanţare semnat cu Ministerul Dezvoltării, dar care nu a mai fost onorat.
‘Cetatea arată aşa cum arată pentru că din perioada comunistă a fost lăsată de izbelişte, fără a fi întreţinută, s-au dus foarte multe materiale de acolo, de sus, de către diverşi cetăţeni. Momentan există toată documentaţia, inclusiv autorizaţia de construcţie pentru renovarea şi restaurarea ei, iar punctul de atracţie prin această restaurare va fi refacerea fântânei şi gangul subteran care face legătura nu cu biserica de jos, ci cu partea din spatele cetăţii. Se va coborî pe un lift gen găleată şi de acolo se va intra în acel gang subteran. Este şi acum de o atracţie deosebită, foarte mulţi turişti opresc şi vor să urce la cetate, o vizitează, se uită, însă nu putem să organizăm un acces conform normelor pentru că ea trebuie restaurată efectiv. Am avut un contract de finanţare cu Ministerul Dezvoltării până în 2012, care după aceea nu s-a mai implementat, a fost alocată o sumă destul de importantă de bani, şi noi, comuna, am cheltuit foarte mult pentru a obţine toate avizele, inclusiv de la Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, însă întrucât programul nu a mai continuat în actuala perioadă nu am mai primit finanţare’, a spus Ovidiu Şoaită, potrivit Agerpres.
Primarul a precizat că a depus o nouă cerere de finanţare pe fonduri norvegiene care speră că va fi încununată de succes şi că, dacă nici de această dată nu va reuşi, va concepe un proiect pentru exerciţiul financiar european 2014-2020.
‘Sperăm, de această dată, să nu ne mai ia locul alţii, mult mai mari, alte cetăţi care au fost restaurate pe fonduri europene, cum ar fi Rupea, Alba Iulia, Târgu Mureş. Sperăm că acum ne vine rândul nouă (…) Dorim să refacem drumul de acces la cetate şi toată piaţeta din zona centrală, renovată cu bolovani de râu, cu floaster, aşa cum este specificul locului. E de mare atractivitate şi efectiv atunci ar fi punctul adevărat de plecare a dezvoltării turismului în Saschiz. Vin foarte mulţi turişti dar nu avem oportunităţi şi facilităţi de a-şi petrece timpul, de cazare aşa cum trebuie, şi nu stau. Vin, se uită şi pleacă şi nu am rezolvat nimic cu faptul că doar suntem vizitaţi. Prinţul Charles a fost până la baza cetăţii, cândva în 2008, însă ne susţine în acest demers, în modul în care poate să o facă’, a arătat Şoaită.
Cetatea Ţărănească are formă de navă şi se întinde pe o suprafaţă de 5000 de metri pătraţi.
Sursa: voceatransilvaniei
Articol din 
Legenda viteazului rege get Dapix şi a fiice sale Gebila
January 15th, 2016 |
- De treci şi astăzi prin câmpia dobrogeană, nu prea departe între Dunăre şi mare, vei întâlni un sat – Gura Dobrogei. Se spune că sub dealul de lângă sat este o peşteră adâncă, plină de oseminte. În faţa peşterii se află o piatră. Pe piatra asta a stat odată Gebeides şi a cântat cântecul său pentru viteazul Dapix şi fiica lui, Gebila.
Dapix, ce era rege în vremea aceea peste geţi, era un om nu prea înalt de stat, însă voinic peste măsură. Avea barba încărunţită dar nu erau flăcăi mai sprinteni decât el. De data asta Dapix era în faţa celor doi soli. Sta aşezat pe un tron de piatră cenuşie, cu mâna sprijinită de paloşul lui lat, privind cu luare-aminte pe cei veniţi. Unul dintre aceştia luă cel dintâi cuvântul şi rosti gros:
– Tu, Dapix, rege barbar de lângă mare, primeşti poruncă de la slăvitul Crassus să părăseşti cetatea şi să te tragi spre munte, lăsând însă aici averea, tot poporul, curtenii şi pe copila ta. Pe Gebila vrea Crassus să ţi-o căsătorească cu vreunul din ostaşii săi, ca încuscrindu-te cu noi, să nu te mai răscoli la luptă împotriva noastră niciodată! Oştirile lui Crassus sunt dincolo de Dunăre, pe ţărm, aşteaptă doar un semn. De nu te vei supune de bună voie, noi tot o să te biruim şi atunci te vom închide într-o cuşcă de fier. Te vom lega cu barba de zăbrele şi târât de catâri te vom purta pe uliţe. Supune-te, deci, Dapix!
Dapix se ridică, întinse mâna stângă către soli şi vorba lui sună mai tare decât tunetul izbit din cer:
– Prin voi trimit şi eu răspuns lui Crassus al vostru ca ameninţarea lui e ca o bute goală. De vrea pământurile gete, de ne vrea robi, de vrea cetatea mea să vină să le ia. Spuneţi-i dar aceluia ce v-a trimis la noi, că liberi suntem, şi liberi vom trăi, chiar de ar fi Crassus de zece ori mai tare decât este!
În acest timp, Crassus trecuse şi apa Dunării pe plute. Făcuse tabără pe ţărm şi acolo îşi întâmpinase solii. Aflând primirea ce le-o făcuse Dapix, ce nu vroia să se supună puterii oştilor străine şi nici să dea pe fata sa Gebila, chezaşe, puse să se ridice un altar zeului Marte, al războiului. Jură că o să-l lege pe Dalpix de un car, şi aşa o să-l târască prin toată ţara. Şi pe Gebila o va face sclavă, dănţuitoare pentru dânsul la petreceri.
Dapix află de planurile pe care şi le făcuse Crassus. Şi nu stătu nici el pe gânduri. Flăcăi călări fură trimişi în cele patru zări, ca să răscoale ţara. Şi steagul său cu cap de lup şi coada ca de şarpe urla în vânt, în tropotul sălbatic al cailor, chema pe geţi la bătălie. Oştenii sorbeau întâi cu toţii, după datină, apă din Dunărea cea sfântă, apoi plecau la luptă.
În miazăzi se aprinsese ţara. Cerul ardea cu vâlvătaie. Pe unde trecea Crassus ardea întreg pământul. Din spatele lor luptau cu deznădejde femei, copii, bătrâni. Pe aceia care îi puteau prinde, duşmanii îi legau robi. Geţii luptau pe viaţă şi pe moarte. Numai că zi de zi păreau că sunt mai mulţi duşmani. Tot mai puţini rămâneau geţii. Nu mai aveau merinde, nu mai aveau nici arme, nici leacuri pentru cei răniţi. Şi pe deasupra preotul cel mare, acela care-l chemase pe Zalmoxis în ajutor, căzuse doborât de o săgeată.
– Ce hotărâm să facem? întrebase Dapix într-o noapte la sfatul celor care mai erau în viaţă în cetate.
– Ne vom lupta până la moarte! rostiseră cu toţii într-un glas. Aşa trecu şi vara cea fierbinte, veni şi toamna, apoi iarna
Sosise iarăşi primăvara. Vântul bătea încetinel prin sălcii. Şi iarba înverzise pe coline. Aceia care îşi încercaseră puterea cu ghioaga sau cu arcul, în zilele de odinioară, nu mai erau pe lume. Pe zidurile înnegrite ale cetăţii nu mai erau acuma decât doi luptători. Unul se numea Dapix, celălalt Gebeides, dar nu predau cetatea şi încă se luptau. Numai că iată, într-un amurg, pe o ploaie, la zidul dinspre miazănoapte al cetăţii se arată un om cu o pânză albă în vârful unui băţ. Acesta făcea semn că vrea să urce sus. Dapix lăsă pe ziduri burduful cu o frânghie şi îl ridică. Credea că e vreun, sol! Bărbatul ce venise era un om înalt, spânatic şi cu priviri piezişe. Se înfăţişă la rege, îi căzu în genunchi şi începu să-i spună:
– Stăpâne, eu sunt un mare preot al geţilor. Mă cheamă Licegeu şi am trăit până acum în munte. În vis mi-a apărut Zalmoxis şi m-a învăţat să vin la tine şi să te ajut! Zeul te îndeamnă să trimiţi la miezul nopţii pe oşteanul cel mai vrednic pe care îl ai, ca să răscoale geţii din triburile de dincolo de munţi, ce nu au aflat încă vestea că tu te lupţi. Când va ieşi oşteanul pe poartă, au să intre în locul lui duhurile bune. Şi tu vei birui pe urmă oastea duşmană pe care o cârmuieşte Crassus.
– Atuncea fie, hotărâse Dapix. Să plece Gebeides; rămân doar eu să apăr cetatea.
– Cum? Numai este nimeni în cetate afară de voi doi? rostise Licegeu, făcând o faţă lungă. Voi doi vă mai luptaţi cu oastea lui Crassus?
-Doi geţi, atâţia suntem, râsese bravul Dapix spre Licegeu. Noi singuri alergam pe ziduri de colo până colo. Dar ce mai vorbă lungă, să se deschidă poarta la miezul nopţii şi Gebeides poate să plece. Să încaleci, Gebeides, pe calul meu cel negru, cel mai sprinten.
S-au strâns în braţe încă o dată, ca pentru o despărţire lungă, cei doi viteji. A încălecat flăcăul pe calul cel mai sprinten. Şi Licegeu a deschis poarta, care era spre miazăzi. Calul a năvălit în întunericul adânc şi fără stele. A făcut numai câţiva paşi. În calea lui fuseseră înfipte în pământ, cu vârfurile în sus, frânturi de paloşe şi capete de lăncii. A căzut calul şi Gebeides a simţit cum ştreanguri groase îi împresoară trupul de mâini şi de picioare.
– Trădare! a apucat să strige Gebeides.
Şi falsul preot şi-a aruncat mantia din spinare, a luat în mâini o lance de la oştenii duşmani ce pătrundeau cu grabă prin porţile deschise şi s-a repezit la Dapix. Dar numai cu o lovitură de paloş Dapix l-a prăvălit cu capul în ţărână pe vânzător. S-a avântat pe prima treaptă a scării înguste, care ducea spre mijlocul cetăţii, cu paloşul întins către duşmani. A început o luptă cum nu se mai văzuse de când e lumea lume, de când pe cer e soare, de când în mări sunt valuri şi de când bate vântul prin stepa dobrogeană. Un om, un get, dar un viteaz, ce lupta pentru ţară şi pentru libertate, având în mână un paloş, să înfrunte fără teamă o oştire întreagă, cu arme măiestrite, cu generali isteţi! Legenda povesteşte că s-au luptat pe treptele acelea de piatră zile şi nopţi. Şi pentru fiecare treaptă ce-o dobândeau năvălitorii, plăteau râuri de sânge. Scara aceea era până sus plină de trupuri de războinici duşmani. Iar regele rănit, însângerat, aproape de capătul puterilor, tot mai lupta. Când a simţit că braţul nu vrea să-l mai slujească, s-a tras luptând în turn. A luat în mână cupa de lut umplută cu otravă, pe care o pregătise încă din timp şi a sorbit-o toată, cu sete. Cum a căzut pe lespezi, au pătruns şi duşmanii în turlă. Şi se uitau încă la dânsul cu teamă. În turlă s-a urcat şi Crassus cel înalt, cu coif de aur, cu chipul de fier rece.
– Acesta este Dapix? Să fie înfipt în ţeapă ! Apoi să mi-o aduceţi pe fata lui, Gebila, din peştera unde se află! Vreau să mi-o fac mireasă, râsese Crassus.
S-a făcut iar solie şi a plecat la peştera în care se aflau bătrânii, bolnavii şi femeile şi au strigat de afară:
– Slăvitul nostru Crassus o cere de nevastă pe fata regelui. Dacă ne-o daţi de bună voie, ceilalţi puteţi fi liberi ca să plecaţi oriunde, după plac.
– Juraţi întâi, venise cu răspunsul din peşteră un bătrân, că vă veţi ţine cuvântul. Altminteri nu dăm fata. Noi avem încă arme. În peştera aceasta voi nu puteţi pătrunde.
– Jurăm pe zeii noştri cei puternici, le răspunsese de afară solia.
– Aduceţi dară o sută şi unu cai, aşa cum se cuvine la nunta unei fiice de rege get, mai adăugise bătrânul. Să încalece pe ei mireasa şi cele o sută de fecioare ce o însoţesc.
S-au trimis caii. Fecioarele, în frunte cu Gebila, în văluri albe, au ieşit în şir lung din peşteră. Cum au ieşit s-au repezit pe cai. Au mers de-a dreptul către tabăra duşmană.
Fecioarele au dat într-o clipă vălurile lor albe la o parte. Şi de sub ele au scos în grabă paloşe late, lucii şi tăioase. Din zborul cailor s-au năpustit spre cortul căpeteniei duşmane şi Gebila a rostit: „Aceasta este nunta, preaslăvite Crassus, pe care vreau s-o fac cu tine”.
Nu mică a fost paguba duşmanilor în ceasurile acelea. Pe urmă ele s-au retras spre Dunărea măreaţă, liniştită. Acolo s-au azvârlit în fluviul sfânt, ce duce pe viteji în casa lui Zalmoxis. De ciudă, căpetenia duşmană a dat poruncă să se zidească peştera la gură, să se răstoarne asupra geţilor închişi acolo un munte de ţărână, să nu se mai cunoască nici urma întâmplării. Şi să se pârjolească încă o dată ţara getă.
Târziu, cu ani în urmă, după această întâmplare, venea pe ţărmul mării, precum se povesteşte, un om, un biet bătrân. Era un orb, un cântăreţ din alăută. Venea grăbit şi nu întreba pe nimeni pe unde este calea, căci paşii îl duceau singuri spre locurile prin care vieţuise odinioară. A coborât pe drumuri, tot mai în jos, până a ajuns în locurile acelea unde fusese o dată cetatea de piatră sură a lui Dapix. A sărutat pământul strămoşesc şi l-a stropit cu lacrimi din ochii stinşi. S-a aşezat apoi între cetate şi locul unde fuseseră îngropaţi de vii toţi geţii liberi. S-a aşezat pe o piatră şi a început să cânte.
– Cine eşti tu? l-au întrebat stăpânii noi ai locurilor gete.
– Sunt Gebeides! a zis cântăreţul. Am căzut rob pe când eram flăcău. Duşmanii mi-au scos ochii, zicând că păsările oarbe au viersul mai frumos. M-au făcut cântăreţ la ospeţele lor. Nu am trăit decât cu gândul să mă întorc odată, să mai sărut ţarina strămoşească, să cânt aici până la cea din urmă clipă pe Dapix cel viteaz, pe fiica lui Gebila, pe draga mea.
Şi Gebeides a început să cânte. Glasul şi-l însoţea cu alăuta. Oamenii-l ascultau, plângeau fierbinte dar învăţau cum trebuie să lupte aceia cărora le este dragă libertatea.
A stat acolo până la ultima suflare. De treci şi astăzi prin câmpia ce se întinde între Dunăre şi mare poţi să mai vezi piatra aceea unde a stat Gebeides şi a cântat cântecul lui pentru viteazul Dapix şi fiica lui, Gebila !
Alexandru Mitru – Locuri şi Legende – În ţara legendelor – Ed. pentru Turism – Bucureşti
Legendele dacice de la Izvorul Pescenei din pădurea Higi
August 1st, 2015 |
Mediana colinară a județului Vâlcea ascunde, de la est la vest, multe legende bazate fie pe fapte reale, fie doar pe imaginația oamenilor. Acestea sunt legate de existența a două cetăți dacice din care, azi, nu a mai rămas nimic, iar evenimentele la care se raportează atât istoricii vâlceni cât și localnicii din această parte de județ s-a r fi petrecut cu mai bine de 2000 de ani.
În istoriografia județului Vâlcea, în perioada preromană, sunt semnalate patru cetăți dacice sau fortificații, din care două pe aceeași mediană, apoi celebra Buridava, cetatea sării și ultima, cetatea Grădiștei, situată pe drumul comercial al Olteniei de sub munte, spre Ardeal.
Dacă ultimele două au fost cercetate de arheologi și oferă mai multe elemente care definesc istoria strămoșilor noștri, primele au rămas și în ziua de azi un mister, locul lor fiind doar aproximat, însă, se pare că existența lor a definit numele a două păduri în două comune învecinate, Popești și Pesceana.
“‘La Cărămizi’ — așa se numesc ambele locații, este numele celor două pâlcuri de copaci atât în Cotoșmanu, cât și în pădurea Higi din Pesceana. Distanța între ele este destul de mică, nu cred să fie mai mult de patru kilometri. Oricum, denumirea este posibil să vină tocmai de la cărămizile cetăților dacice găsite în urmă cu ceva vreme în mijloc de pădure. Toată lumea vorbește de aceste zone și, cel puțin în cătunul Valea Caselor din Popești, există în fundația anumitor locuințe vechi un tip de cărămidă care nu se face în această zonă”, spune profesorul Claudiu Tulugea, directorul Muzeului Județean de Istorie.
Dacă cetatea dacică din Cotoșmanu nu a putut fi localizată cu exactitate, cea din pădurea Pescenei a fost mai ușor de găsit, după forma colinei montane, a stâncilor aduse aici în mijlocul codrului și a perimetrul șanțului, dar mai ales, datorită izvorului care ia naștere în mijloc de pădure. Cetatea dacică din pădurea Pescenei se afla în apropierea unei rute comerciale care traversa zona viticolă din sudul județului spre Buridava (Ocnele Mari), un drum extrem de circulat în urmă cu peste 2000 de ani, spun istoricii.
“Categoric că nu erau pădurile de acum, aici. Cetatea dacică se afla chiar deasupra izvorului Pescenei, pe un vârf de deal de unde avea asigurată toată priveliștea și putea oricând să ia măsuri fie de apărare, fie de atac. Acum, da, accesul spre zona respectivă este foarte greoi dar dacă se ține poteca prin pădure, de-a lungul Pescenei, se ajunge la zona Cetății”, povestește, Nicolae Iulian, pensionar, în vârstă de 70 de ani și ocazional ghid turistic în comuna Pesceana.
De fapt, la intrarea în localitate, după ce se traversează pădurea Șirineasa, până la primele locuințe, în dreapta, se așterne pe valea Pescenei un drum forestier care ajunge la râu și de acolo merge paralel până la izvorul cu același nume.
“Sunt multe legende aici, când străbunii noștri au găsit izvorul Pescenei, un izvor care iese de sub o stâncă uriașă și apoi trece prin trunchiul unui copac, au spus că un bou a lovit cu copita pământul și a țâșnit apa de aici. Alte legende vorbesc despre un fel de Dochia de aici, pe nume Pesceana, care, la fel, fiind fugărită de romani, s-a transformat în apă curgătoare, ea curmându-și viața în mijlocul pădurii decât să fie victima acestora. Din locul unde a murit ea, a apărut izvorul Pescenei”, spune Iulian.
Drumul forestier ajunge în zona fânețelor localnicilor, după care o potecă, prin pădure, urmează firul Pescenei, din ce în ce mai mic, printr-o pădure de fag. Când plouă puternic, nu se poate ajunge aici, micul izvor iese din matcă și distruge poteca.
După trei kilometri de mers prin pădure, se ajunge sub o costișă, de unde privitorul poate vedea un fenomen aparte. De sub o stâncă de munte, nu se știe cum adusă în mijlocul unei păduri de fag și stejar, iese un izvor care, însă, imediat, se ascunde la rădăcina unui copac iar de acolo, o apă limpede se lasă să curgă prin covorul de frunze uscate.
“Izvorul Pescenei, probabil că și pe daci, i-a determinat să-și ridice aici cetatea, la 100 de metri înălțime. Zona nu este un bogată în ape multe, vara e secetă aspră în zonă, dar aici, exact pe perimetrul unde a fost fortul dacilor, există o umiditate în sol. Mai la vest, există un iaz care adună alte infiltrații de apă. De fapt, acest iaz, situat într-o poiană de mijloc de pădure este locul unde se adapă și căpriorii sălbatici și jderii și mai ales mistreții. Localnicii numesc această parte a pădurii Higi, țara porcilor. De aici, din păcate pentru culturile de porumb, se formează grupurile de mistreți care prăpădesc totul”, spune primarul Ion Vasile.
Așadar, cetatea dacică localizată de istoricii Muzeului Județean se afla la 100 de metri deasupra izvorului Pescenei, pe o colină înaltă, în punctul numit la Cărămizi, în pădurea Higi. În afara unor șanțuri și a stâncilor aduse de la munte, în prezent nu mai este nimic din cetatea de acum 2.500 de ani, care străjuia drumul dinspre sudul viticol spre nordul cu sarea de la Ocnele Mari.
Râul Pesceana a dat ulterior viața unei întregi văi — comunele Pesceana, Glăvile, Amărăști, Crețeni, localități cu mii de locuitori, cu grădini de legume cu sute de vite, un întreg fir de așezări care depinde de acest mic izvor ce izvorâște de sub pietrele dacilor din pădurea Higi.
Primăria Pescena lucrează deja la un proiect cu fonduri europene “Legende cetății dacice la izvorul Pescenei”, un proiect menit a revigora turismul în zonă, într-o comună unde există o biserică de zid cu patru turle, unicat în județ, o biserică de lemn veche de 300 de ani și o comunitate greco-catolică.
“Ne dorim amenajarea celor 3 kilometri până la izvor, cu o potecă aranjată, cu băncuțe din loc în loc, cu troițe, cu foișoare, cu icoane pictate de localnici. Iar acolo, la izvorul dacilor, al Pescenei, să montăm un steag dacic de luptă, acel dragon care, când șuiera, alunga pe orice musafir nepoftit. Este istoria noastră care, cu cât ne depărtăm de ea în timp, cu atât noile generații par a o uita. Este o piedică împotriva uitării. Aici unde trăim noi, unde folosim tablete, internet, mașini etc, aici, în urmă cu 2.500 de ani, au fost strămoșii noștri. Dacă nu erau ei, noi nu eram aici cu tabletele în mână”, conchide primarul din Pesceana.
AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)
Legenda vâscului
December 23rd, 2014 |
În mitologiile europene, vâscul are un loc cu totul aparte. Este o plantă încărcată de magie, simbol al curățeniei spirituale, al libertății și armoniei. Semn de bun augur al dragostei, apărător și protector al casei și al familiei, vâscul, căruia i se mai spune și ”creanga de aur”, este recunoscut acum drept simbol al Sărbătorilor de iarnă.
Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / AGERPRES ARHIVĂ
Vâscul era considerat o plantă sacră atât de norvegieni și druizii celți, cât și de indienii nord-americani. Atârnat deasupra ușii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire.
Vâscul își menține prospețimea verde și în timpul iernii, rezistând la ger și întuneric. Vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer.
Potrivit unei tradiții mult răspândite (în special în țările anglo-saxone) cei care se sărută de Crăciun sub o ramură de vâsc vor avea bucurie și fericire.
Celții au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esență divină. În viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar — îl numeau ”lacrima stejarului” și însoțeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase. Druizii, preoții celți înveșmântați în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, și-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande și se jertfeau doi tauri albi, înălțându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.
O altă legendă spune că Balder, fiul zeiței norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiței l-au readus la viață, iar ea a binecuvantat planta.
În alte legende medievale se spune că vâscul era atât de mult venerat, încât dacă doi dușmani se întâlneau din întâmplare sub un pom în care era vâsc, ei încetau imediat dușmănia și se împăcau spre cinstirea vâscului, a cărui putere magică o recunoșteau astfel.
În ajunul Crăciunului, oamenii își împodobesc casele cu vâsc ca simbol al bucuriei și pentru pacea sufletească.
Sărutul sub vâsc
Sărutul sub vâsc este asociat pentru prima oară cu festivitățile organizate de greci cu ocazia Saturnaliilor, iar, mai târziu, cu tradițiile primitive legate de căsătorie. Acest obicei își avea originile în mai multe credințe. Una dintre acestea era aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate.
De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coronița de vâsc nu putea refuza sărutul. Acesta putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor și nu se căsătorea.
Obiceiul mai spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului. După ce toate bobițele au fost rupte, nimeni nu se mai săruta sub coronița de vâsc.
Chiar dacă semnificația strămoșilor a fost uitată, obiceiul sărutului sub vâsc este păstrat în multe țări. Dacă un cuplu îndrăgostit se săruta sub vâsc înseamnă că vor avea o relație lungă și fericită. În Franța, acest obicei se practică în ziua de Anul Nou.
AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru)
Legenda uriașilor din Saschiz
August 3rd, 2014 |
Localnicii din comuna Saschiz, județul Mureș, își amintesc cu nostalgie de poveștile spuse de bunici și străbunici despre uriașii care trăiau odată într-o cetate construită pe cel mai înalt deal din zonă și care aveau un mod ciudat de a interacționa cu oamenii.
Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FLUX
În trecut, în Saschiz, exista credința că Cetatea Uriașilor era situată într-un loc destul de izolat — în care arheologii au scos la iveală urmele unei așezări preistorice — unde azi trăiesc stejari seculari, iar uriașii de aici așteptau un semn de necredință din partea oamenilor pentru a ieși din nou în lume. Sătenii spun că pentru a se feri de răzbunarea uriașilor, oamenii au adunat de pe coastele dealurilor pietrele rotunde pe care uriașii le-ar fi putut arunca asupra lor și le-au înșirat pe la porțile caselor lor. Cu aceste pietre oamenii au pavat apoi drumurile și astfel s-a născut ceea ce localnicii numesc ‘floaster’.
Legenda din Saschiz mai spune că uriașii, dacă prindeau un om aflat pe câmp, îl puneau în surță și se jucau cu el, însă nu există povești despre întâmplări înfricoșătoare legate de acești uriași.
Cetatea Uriașilor sau Huhnenburg, cum o denumeau sașii, este situată la 4 kilometri nord de comuna Saschiz, într-o zonă de pășunat denumită de localnici Volsoc. Cercetările au scos la iveală că Cetatea Uriașilor are o formă circulară, este situată pe un platou înalt de 681,5 metri, epistolar, are diametrul de 60 de metri, iar la 150 de metri mai jos de vârf, aceasta este înconjurată de o terasă bine păstrată pe laturile de sud-vest și nord-vest.
Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FLUX
Profesorul Alin Pora, care a contribuit la realizarea Monografiei comunei Saschiz, a arătat că această Cetate a fost cercetată de o echipă de arheologi din Cluj în anul 1949, care a făcut mai multe sondaje în zonă, ocazie cu care au scos la iveală fragmente de ceramică de tip Coțofeni, un tip de ceramică specific anilor 2500 — 1800 înainte de Hristos, care se găsește în interiorul primelor cetăți locuite de pe teritoriul comunei. Ceramica de acest tip a fost găsită în mai multe zone ale țării, dar și pe teritoriul județului Mureș, la Albești și Sighișoara, dar și în zone apropiate, Rupea (județul Brașov) sau Bratei (județul Sibiu). În urma acestor descoperiri, Cetatea Uriașilor a fost datată în jurul anilor 2500 îHr—1800 îHr, iar cercetările au scos la iveală faptul că așezarea în această zonă a contribuit la apărarea locuitorilor din interiorul cetății împotriva invadatorilor și a intemperiilor vremii. Faptul că Cetatea Uriașilor era un loc de apărare este dovedit de faptul că în sprijinul apărării cetății exista și așa numitul ‘val de pământ’, care este specific așezărilor din neoliticul dezvoltat.
În Monografia comunei Saschiz se mai arată că sondajele arheologice efectuate de specialiștii în domeniu, începute în jurul anilor 1950 și continuate mai târziu, întăresc faptul că istoria acestor așezări începe încă din preistorie. Astfel, în împrejurimile comunei au fost atestate așezări din cele mai vechi epoci istorice, mai precis din epoca bronzului, iar aceste urme ale civilizației pot fi observate în nordul comunei, în locul numit Cetatea Uriașilor dar și în interiorul Cetății Țărănești, care există și astăzi și care este situată în partea opusă a comunei.
‘Prin acest loc se presupune că ar fi trecut populațiile nomade în drumul lor spre Câmpia Panonică (Ungaria de azi). Istoricii susțin că pe locul actualei cetăți ar fi existat o altă cetate mai veche cu val de pământ și palisade — sistem de apărare folosit în epoci mai vechi. Este important de știut că imaginea de altădată a comunei nu mai corespunde cu cea actuală. În trecut, vatra comunei era acoperită de apă și înclinăm să credem că Cetatea Uriașilor a fost prima așezare din această zonă. La efectuarea săpăturilor din 1949 au participat și oameni din comună care mai trăiesc și astăzi’, a arătat profesorul Alin Pora, în Monografia comunei Saschiz.
Primarul Saschizului, Ovidiu Șoaită, a declarat că Cetatea Uriașilor este monument istoric clasificat categoria B și susține că a auzit și alte legende, potrivit cărora uriașii din Saschiz erau rude cu cei din satul învecinat, Daia, și că mărturie ar fi faptul că ‘sașii din Daia sunt foarte înalți și voinici’.
Ovidiu Șoaită a spus că se gândește la un traseu turistic pentru punerea în valoare a acestei legende, mai ales că Saschizul are două cetăți, Cetatea Uriașilor, care este situată în direcția nord-est, și Cetatea Țărănească, care este amplasată la vest de Saschiz, precum și un monument aflat în patrimoniul UNESCO, Biserica fortificată ‘Sfântul Ștefan’ construită în secolele XIV-XV pe locul unei bazilici romane, și un cadru natural de invidiat.
‘Se poate găsi un traseu foarte frumos în acea zonă, care să includă și Cetatea Uriașilor, dar și un loc interesant, Cheile Saschizului, care pot fi explorate și nu doar vizitate. Apa de-a lungul timpului a săpat, iar pereții au cam 40-50 de metri înălțime. Practic toate aceste obiective, dacă sunt bine puse în valoare și au povestea lor, nu pot să fie decât puncte de atracție, pentru că în lume cei care sunt să facă turism găsesc povestea la cea mai banală piatră sau fragment de lemn’, a arătat Ovidiu Șoaită.
Ceea ce se vede și azi, Cetatea Țărănească din Saschiz este o cetate de apărare, care servea drept refugiu pentru localnici în caz de invazii, dar, în același timp, și pentru păstrarea alimentelor întrucât asigura un regim termic adecvat.
Primarul a spus că ridicarea acestei cetăți a început în 1347 și s-a terminat în secolul al XIV-lea, dar că și în jurul acesteia s-au țesut o serie de legende.
‘Legendele spun că ar exista un gang secret subteran care face legătura cu biserica din centrul satului’, a spus primarul, care crede că această legendă ar putea avea totuși un sâmbure de adevăr, întrucât este posibil să fi existat un pasaj secret către o altă biserică, mai apropiată, care a existat în apropiere. Acesta ar fi însă al doilea pasaj secret, pentru că a fost descoperit deja unul, prin care se poate ieși în spatele cetății.
‘Este un monument istoric categoria A, este foarte vizibilă din toate părțile de intrare în Sachiz. La construirea cetății au contribuit șapte comunități, care aveau și drept de refugiu în această cetate. Tot legendele spun că orice negustor care trecea prin Saschiz era obligat să ducă un car de piatră de jos, până sus pe deal’, a spus primarul.
Acesta este însă necăjit pentru că, deocamdată, în ciuda eforturilor administrației locale nu a reușit restaurarea Cetății Țărănești deși a avut un contract de finanțare semnat cu Ministerul Dezvoltării, dar care nu a mai fost onorat.
‘Cetatea arată așa cum arată pentru că din perioada comunistă a fost lăsată de izbeliște, fără a fi întreținută, s-au dus foarte multe materiale de acolo, de sus, de către diverși cetățeni. Momentan există toată documentația, inclusiv autorizația de construcție pentru renovarea și restaurarea ei, iar punctul de atracție prin această restaurare va fi refacerea fântânei și gangul subteran care face legătura nu cu biserica de jos, ci cu partea din spatele cetății. Se va coborî pe un lift gen găleată și de acolo se va intra în acel gang subteran. Este și acum de o atracție deosebită, foarte mulți turiști opresc și vor să urce la cetate, o vizitează, se uită, însă nu putem să organizăm un acces conform normelor pentru că ea trebuie restaurată efectiv. Am avut un contract de finanțare cu Ministerul Dezvoltării până în 2012, care după aceea nu s-a mai implementat, a fost alocată o sumă destul de importantă de bani, și noi, comuna, am cheltuit foarte mult pentru a obține toate avizele, inclusiv de la Comisia Națională a Monumentelor Istorice, însă întrucât programul nu a mai continuat în actuala perioadă nu am mai primit finanțare’, a spus Ovidiu Șoaită.
Primarul a precizat că a depus o nouă cerere de finanțare pe fonduri norvegiene care speră că va fi încununată de succes și că, dacă nici de această dată nu va reuși, va concepe un proiect pentru exercițiul financiar european 2014-2020.
‘Sperăm, de această dată, să nu ne mai ia locul alții, mult mai mari, alte cetăți care au fost restaurate pe fonduri europene, cum ar fi Rupea, Alba Iulia, Târgu Mureș. Sperăm că acum ne vine rândul nouă (…) Dorim să refacem drumul de acces la cetate și toată piațeta din zona centrală, renovată cu bolovani de râu, cu floaster, așa cum este specificul locului. E de mare atractivitate și efectiv atunci ar fi punctul adevărat de plecare a dezvoltării turismului în Saschiz. Vin foarte mulți turiști dar nu avem oportunități și facilități de a-și petrece timpul, de cazare așa cum trebuie, și nu stau. Vin, se uită și pleacă și nu am rezolvat nimic cu faptul că doar suntem vizitați. Prințul Charles a fost până la baza cetății, cândva în 2008, însă ne susține în acest demers, în modul în care poate să o facă’, a arătat Șoaită.
Cetatea Țărănească are formă de navă și se întinde pe o suprafață de 5000 de metri pătrați.
AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Adrian Drăguț)