Mănăstirea Căldărușani

După tradiție, în timpurile de demult, peninsula ar fi fost un ostrov, despărțit de mal printr-un canal adânc. Abia mai târziu, prin astuparea acestui canal, fâșia de pământ ar fi căpătat forma pe care o are în prezent. Pe aceste locuri se întindea renumitul codru al Vlăsiei, pădure seculară, care se afla neumblată. Numai cei care aveau nevoie să se ascundă își găseau aici un refugiu.

Aici a ctitorit domnul Țării Românești Matei Basarab (1632-1654), între anii 1637-1638, Mănăstirea Căldărușani, pe locul unui schit de lemn, pierdut în mijlocul pădurii. Domnitorul se pare că a găsit acest loc cu prilejul unui conflict militar, avut cu domnul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653), în anul 1637, când depărtându-se de tabără, în ostrov a zărit o bisericuță din lemn. Lupta nu a mai avut loc ca urmare a retragerii domnului Moldovei, iar Matei Basarab s-a hotărât să zidească o mănăstire cu biserica în centru și casele de jur împrejur asemenea unei cetăți.

Mănăstirea Căldărușani 


Oricum, este sigur că domnitorul Matei Basarab, un mare iubitor de cultură și de artă, a privit cu un ochi admirativ cadrul natural extrem de pitoresc al locului în care urma să ridice ctitoria sa.

Despre proveniența numelui Căldărușani sunt multe legende, însă denumirea, după părerea istoricului Nicolae Iorga, provine de la forma terenului și anume de la prăvălirea câmpiei în această regiune, într-o formă de căldare sau căldărușă. Mănăstirea a purtat de la începutul existenței sale acest nume, potrivit inscripției de piatră aflată deasupra ușii bisericii, fiind împrumutat probabil de la satul Căldărușani din apropiere.

Mănăstirea Căldărușani 


Ansamblul mănăstiresc de la Căldărușani este compus din biserica mare, chiliile așezate inițial pe trei laturi, partea de răsărit fiind un simplu zid. De-a lungul timpului, atât biserica cât și chiliile au suferit transformări.

Biserica mare cu hramul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir are dimensiuni mari și forma trilobată, cu o turlă pe naos, sprijinită de patru stâlpi de zidire și două turle mici pe un pronaos supralărgit, fiind asemănătoare cu biserica Mănăstirii Dealu și cu cea de la Curtea de Argeș.

Cu volumetrie impunătoare, pictură interioară, decorații exterioare și elemente artistice valoroase, construcția marchează o nouă etapă în evoluția elementelor arhitectonice autohtone, arată sursa citată.

Pridvorul bisericii, adăugat în 1778, cu coloane masive de zidărie a suferit modificări ca și alte părți ale bisericii. Cu toate aceste modificări, lăcașul este reprezentativ pentru arhitectura bisericească din Țara Românească.

Mănăstirea Căldărușani


Intrarea în incinta mânăstirii se face pe latura de vest pe sub turnul clopotniță, construit din cărămida cu ziduri masive și firide având inițial funcție defensivă. Aceasta avea inițial o tainiță între bolta gangului și camera clopotnițelor care a dispărut prin modificările ulterioare. Ansamblul mănăstirii cuprinde și biserica de cimitir cu hramului Sfântului Ioan Evanghelistul, zidită în 1817, stăreția, cancelaria, arhondaria și alte anexe zidite în secolul XIX, printre care și o construcție ce aparține Institutului de Seismologie.

De-a lungul timpului așezământul de la Căldărușani a fost o importantă vatră de cultură, dovadă fiind bogatele colecții de manuscrise bisericești realizate de monahii care au viețuit aici, școala de pictură care a funcționat începând din sec. XVIII. Considerată un centru spiritual și de către ctitorul său, voievodul Matei Basarab, mănăstirea a primit de la acesta, în 1643, un Tetraevanghelier.

De asemenea, lăcașul adăpostește o bogată colecție de obiecte bisericești și picturi expuse în trei săli. Are icoane vechi din anii 1739-1799, 10 icoane realizate de Nicolae Grigorescu între anii 1854-1855, când acesta a locuit aici, vase sfințite, veșminte, broderii și o importantă colecție de picturi de mari dimensiuni ale lui Gheorghe Tattarescu și Sava Henția.

Biblioteca mănăstirii are un număr însemnat de cărți și manuscrise în limbile romană, greacă, latină, italiană, franceză și germană.

Mănăstirea Căldărușani a fost păstorită o vreme de Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, ce are ziua de sărbătorire la 3 decembrie. Sfântul Cuvios Gheorghe, canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 20-21 octombrie 2005, a fost convins de mitropolitul Țării Românești, Grigorie al II-lea, să primească a revigora viața monahală în Schitul Cernica, aflat în totală părăsire.

Rezultatele pe care le-a avut la Cernica, refăcând vatra monahală în doar cinci ani și adunând în jurul lui peste o sută de ucenici, au făcut ca, în 1793, mitropolitul Filaret al II-lea să-i dea în seamă și Mănăstirea Căldărușani, conducându-le pe amândouă din aprilie 1794 și până la moartea sa, în decembrie 1806.

În ambele mănăstiri a rânduit viața monahală după tradiția athonito-paisiană. Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani a trecut la cele veșnice la 3 decembrie 1806 și a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Mănăstirea Cernica

Cernica este singura mănăstire care a dăinuit de-a lungul istoriei din întreaga salbă de ctitorii de pe malurile Colentinei și care a sporit în importanță de-a lungul timpului. Celelalte, fie că au dispărut, ca Tanganu, fie că au rămas biserici de mir, ca Ghica, Mărcuța, Pantelimon, Fundeni, potrivit site-ului Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național  Ilfov.

Așezământul este atestat documentar la 1608 prin hrisovul domnesc al lui Radu Vodă Șerban. La aceea dată vornicul Cernica Știrbei construia o biserica din lemn cu hramul “Sfântului Nicolae”, înzestrând lăcașul cu pământuri, păduri și sate, spre veșnica pomenire a numelui și a neamului său.

Mănăstirea Cernica

De la mica obște de călugări, de pe ostrovul “Sf. Nicolae” s-a ajuns la complexul mănăstiresc de astăzi care se întinde și pe ostrovul “Sf. Gheorghe”.

Cercetări arheologice mai recente au demonstrat că vornicul Știrbei și-a stabilit ctitoria pe locul unei așezări monahale mai vechi, pierdută aici, în desișurile codrilor Colentinei. Denumită la început Grădiștea Floreștilor, ea și-a schimbat cu vremea numele, adoptându-l pe acela al întemeietorului său, nume pe care îl păstrează și astăzi.

Pe ostrovul Sf. Nicolae, vechea biserica cu hramul “Sf. Nicolae” a vornicului Cernica Știrbei a fost adaptată în decursul timpului nevoilor crescânde ale comunității monahale, de către stareții care s-au succedat.

Actuala biserica a fost construită după cutremurul din 1802, de către starețul Timotei, fiind terminată în anul 1815, în timpul domnitorului Ion Gheorghe Caragea. În forma inițială avea opt turle și un pridvor deschis, pictura interioară fiind realizată de zugravul Fotache, unul dintre ultimii meșteri ai picturii medievale.

După cutremurele din 1838 și 1840 care au afectat-o foarte grav a fost refăcută în mai multe rânduri, ultima mare restaurare din 1965-1967 s-a făcut prin grija patriarhului Iustinian.

Mănăstirea Cernica a cunoscut, datorită starețului Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț, o intensă viață culturală. Aici erau copiști de manuscrise și zugravi care au pictat numeroase biserici din țară.

Venirea arhimandritului Gheorghe la Cernica, în anul 1781, a însemnat și o nouă viață a acestui așezământ. Acesta a refăcut obștea de monahi care se risipise din pricina războaielor și a ciumei și a ridicat din ruină biserica și tot ce însemna moștenire materială.

Mănăstirea Cernica


Starețul Gheorghe a ridicat în anul 1804 și cea de-a doua biserică din ostrovul Sf. Nicolae, Biserica “Sf. Lazar”. De dimensiuni reduse, cu o decorațiune exterioară bogată, piatră sculptată, cu interiorul pictat de I. Keber și Frujinescu (iconostasul), biserica reprezintă o adevărată bijuterie, asimetrică, zveltă, plan trilobat, două coloane la intrare și scară pe stânga. Este biserica de cimitir, în partea de jos (demisol) se află camera mormintelor.

Sfântul Ierarh Calinic care a urmat în stăreție la Cernica, între anii 1818 și 1850, este unul dintre sfinții pentru care credincioșii au o evlavie deosebită, sărbătorit la 11 aprilie. Sfântul Calinic a fost preocupat în permanență de zidirea sau de refacerea unor lăcașuri de închinare, de spitale, școli și case pentru orfani.

În vremea sa au fost ridicate pe ostrovul Sf. Gheorghe (numit așa după numele starețului Gheorghe) zidurile împrejmuitoare, Biserica “Sf. Gheorghe”, clădirea stăreției și aproape toate casele și chiliile, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniță.

Înălțată între anii 1831-1832, biserica cu hramul “Sf. Gheorghe” a fost distrusă la scurt timp de cutremurul din 1838. Starețul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842 sub domnia lui Alexandru Ghica. A fost restaurată împreună cu tot ansamblul mănăstiresc între anii 1965-1967 de patriarhul Iustinian.

Iubitor de cultura, Sfântul Calinic a pus bazele unei valoroase biblioteci și a deschis aici o școală de pictură bisericească.

De asemenea, a întemeiat mai multe ateliere în care monahii își pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte. Cei care știau carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinților Părinți și ale marilor îndrumători ai vieții călugărești.

Sub oblăduirea sa obștea monahală creștea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350.

Starețul Calinic era un bun îndrumător al credincioșilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât și pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica turcilor.

Vechea chilie în care a trăit Sfântul Calinic este situată pe ostrovul Sfântului Gheorghe și a devenit cu timpul casă memorială. Acolo se păstrează obiecte care i-au aparținut. În jurul chiliei sale broaștele nu cântă niciodată. Legenda spune ca într-o seară, pe când Sfântul Calinic era cufundat în rugăciune, liniștea i-a fost tulburată de orăcăitul broaștelor. Atunci el s-a dus pe malul apei și, delimitând cu privirea o porțiune din lac, atât cât “zgomotul” să nu ajungă la chilie, a binecuvântat broaștele și le-a spus: “Duceți-vă în stânga și în dreapta, de cântați cât vreți! Dar aici voi să nu-mi mai cântați!”. Din acea zi, în zona binecuvântată de Sfântul Calinic broaștele au încetat să mai orăcăie.

La Cernica a funcționat un timp Seminarul Monahal, printre absolvenți numărându-se și patriarhul Teoctist, care timp de opt ani a învățat în această școală.

Odată cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial au fost închise atât seminarul cât și tipografia mănăstirii. Seminarul Teologic Monahal s-a redeschis din anul 1995.

În incinta ansamblului mănăstiresc se mai află un paraclis cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” zidit în anul 1790 de Dan Brașoveanul; un altul în casa starețului Gheorghe cu hramul “Intrarea în Biserică”, ctitor Gheorghe arhimandritul, construit în stil athonit; paraclisul cu hramul “Sfântul Ioan Apostolul”, ctitor Sfântul Ierarh Calinic, 1842; moaștele Sfântului Iererh Calinic de la Cernica, canonizat în 1955; casa memorială a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica și casa memorială a scriitorului Gala Galaction; muzeul de icoane ferecături și broderii din sec. XVII-XIX, manuscrise, obiecte de cult din argint, tablouri, vase și relicve din ceramica.

De remarcat este și cimitirul mănăstirii, printre cei înmormântați aici se află, mitropolitul Nifon, scriitorul Gala Galaction, pictorul Ion Țuculescu, istoricul Ion Lupaș, marele teolog Dumitru Stăniloae, Alina Știrbei, Maria Romanoff și multe alte figuri ilustre, istorice sau duhovnicești.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Cerasela Bădiță)

Mănăstirea Cozancea este situată la peste 30 de kilometri de municipiul Botoșani, în pădurea care îi poartă numele. Cu un drum greu accesibil, lăcașul de cult, aflat pe lista monumentelor istorice, atrage, într-un an, puțin peste 100 de oameni.

Agitația scăzută de la mănăstire pare să convină de minune comunității mici de călugări de aici. Cei șapte monahi au liniștea necesară să își desfășoare zilnic activitățile religioase, dar și cele gospodărești.

Biserica de piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, care constituie obiectivul central al Mănăstirii Cozancea, a fost construită în 1732, pe locul unde până atunci a existat o veche biserică din lemn. Ctitorul mănăstirii este boierul Constantin Balș, însă, de-a lungul istoriei, mulți alți boieri din zonă au susținut dezvoltarea obștei de călugări de la Cozancea. Printre marii contribuabili se află și doi ciobani, care, în 1854, au finanțat construcția clopotniței.

Părintele stareț Cleopa Străchinaru susține că mănăstirea a fost una dintre cele mai puternice din zonă.

‘În vechile imagini cu mănăstirea, din 1907 și 1935, locul apare ca un cătun. Chiar așa este întâlnit în documente: cătunul Cozancea. Era o obște cu 20 de călugări, dar fiecare părinte mai în vârstă avea un ucenic pe care îl forma, îl iniția în tainele călugăriei’, explică starețul de la Cozancea.

În 1953, Cozancea a devenit mănăstire de maici, unde au trăit aproape 70 de călugărițe, care au rămas aici circa patru ani. Ulterior, în 1960, mănăstirea s-a închis, fiind redeschisă în 1979, chiar în timpul regimului comunist, la solicitarea expresă a părintelui Elisei Florea, pe care fostul patriarh Iustin ar fi dorit să îl facă atunci arhimandrit. El a refuzat înaltul rang bisericesc, preferând întoarcerea la Cozancea și refacerea obștei monahale de aici.

Mănăstirea păstrează foarte multe obiecte, în special cărți sfinte, care au aparținut, la începutul anilor 1920, atât Părintelui Paisie Olaru, cât și ucenicului său de atunci, Părintele Ilie Cleopa.

Părintele Paisie Olaru și-a început viața monahală la Cozancea, în anul 1921, la vârsta de 24 de ani. Aici l-a cunoscut, apoi, pe Ilie Cleopa, care, copil fiind, păștea oile în jurul mănăstirii. Legătura dintre cei doi a fost atât de strânsă, încât Părintele Cleopa a ales să devină ucenicul Părintelui Paisie Olaru la Mănăstirea Cozancea.

‘În ziua de astăzi, Mănăstirea Cozancea este cunoscută datorită părinților Paisie și Cleopa’, spune, cu mândrie, starețul de la Cozancea.

Mănăstirea Cozancea și cei șapte călugări de aici trăiesc, astăzi, nu din contribuțiile credincioșilor, ci din munca proprie. Ei lucrează cele zece hectare de teren pe care le au în proprietate, dar se bucură și de lemnul de pe cele 14 hectare de pădure pe care le dețin. De asemenea, animalele din gospodărie, în special vacile, îi ajută să își asigure hrana zilnică.

‘Cozancea a fost o mănăstire săracă de la început. Puținii credincioși vin în timpul verii și cât drumul este accesibil. Cei mai mulți credincioși vin o dată sau de două ori pe an, apoi vin anul următorul’, spune starețul Cleopa Străchinaru.

AGERPRES/(A—autor: Cristian Lupașcu, editor: Diana Dumitru)

Mănăstirea a fost întemeiată în 1833 de trei călugări de la Mănăstirea Neamț, Visarion, Gherontie și Isaia, întorși de la Sfântul Munte Athos cu o corabie pe Dunăre, la Isaccea, potrivit site-ului oficial al Episcopiei Tulcii.

Legenda întemeierii acestui sfânt lăcaș spune că atunci când cei trei călugări se întorceau de la Sfântul Munte, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamț, au făcut un popas în Dobrogea. Noaptea, toți trei au avut același vis: un cocoș le-a poruncit să ridice o mănăstire pe locul unde dormeau. Considerând că este o vestire Dumnezeiască, au renunțat să se întoarcă acasă, pornind degrabă la înălțarea Casei lui Dumnezeu.

Pe locul unde s-a întemeiat Mănăstirea Cocoș, se pare că a existat în jurul anului 1679 un schit de sihaștri.

Ieromonahul Visarion, primul stareț al mănăstirii, ridicat la rangul de arhimandrit de ierarhul grec Panaret, arhiepiscopul Tulcii, era tipograf și a contribuit la tipărirea primei traduceri în limba română a “Descrierii Moldovei”.

Mănăstirea este atestată documentar din 1841, până atunci funcționând prin încuviințarea organelor locale otomane.

Prima construcție de la Cocoș a fost ridicată din nuiele și lipită cu pământ, lăcașul avea hramul “Intrarea în biserică”. Acesta a fost reparat în 1846 cu acordul sultanului Abdul Medgid (1839 — 1861), conform firmanului existent, în original, în arhiva mănăstirii.

Biserica a rezistat până în anul 1910, când a fost dărâmată, la troița înălțată pe locul altarului menționându-se: “Aici a fost Sfânta Masă a vechii biserici zidită în 1833, odată cu înființarea acestei mănăstiri”.

În 1850, în mănăstire viețuiau 30 de călugări. Mănăstirea deținea pământ pe care se cultiva îndeosebi grâu, șapte locuri de vie, avea 1.500 de oi, 120 de vaci, 300 de capre și 40 cai. Erau angajați aici 30 de muncitori, pentru efectuarea muncilor agricole.

Biserică din cărămidă și piatră cu hramul “Sfintei Treimi” s-a ridicat în anul 1853, prin osârdia mocanului ardelean Nicolae Hagi Ghiță Poenaru care, imediat ce s-a călugărit la Mănăstirea Cocoș, a donat mănăstirii 15.000 de galbeni, 500 oi și 15 cai. Pe biserica înălțată la 1853 s-au construit ulterior trei turle.

Primul stareț al mănăstirii, Visarion, a trecut la cele veșnice în 1862. Între anii 1862 — 1864, mănăstirea a fost păstorită de starețul Daniil, călugăr ardelean, prin grija căruia s-au clădit o clopotniță înaltă de 30 metri și chilii în stil oriental cu pridvor și cerdac, cu acoperișul învelit cu olane, declarate monument istoric în 1959.

Între anii 1905 — 1910, a fost înălțat corpul de clădiri dinspre răsărit, având ca destinație bucătăria, chelăria, trapeza și Paraclisul. Pisania Paraclisului arată că acesta: “… după cum se vede, e din trapeza zidită sub păstoria P.S. Pimen și sub domnia regelui Carol I al României. Sfințită astăzi 30 mai 1911 de către P.S.S.D.D. Nifon, episcopul Dunării de Jos, fiind aci d-l C.C. Arion, ministrul cultelor”.

În anul 1910, cele două biserici și o parte din chiliile construite în timpul stareților Visarion și Daniil au fost demolate, iar la 1 septembrie 1911 s-a pus temelia noii biserici proiectată de arhitectul Toma Dobrescu și lucrată cu pietrari italieni. Biserica a fost terminată în anul 1913. Pictura în stil neobizantin a fost executată între anii 1914 — 1916 de pictorul italian Francisco de Biasse.

La începutul anului 1914 în mănăstire trăiau 86 de călugări, de mănăstire depinzând și cei 18 călugări de la Schitul Saon.

Din cărămidă și piatră s-a construit, în perioada 1926 — 1929, corpul de clădiri din dreapta clopotniței, în noul imobil funcționând ulterior birourile mănăstirii. Clădirea are etaj și pridvor înspre curtea mănăstirii și spre exterior. Tot aici a funcționat temporar școala de cântăreți bisericești și casa de odihnă a Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos.

Așezământul a fost restaurat între anii 1954 — 1956, pe baza planurilor arhitectului Eugen Cheffneaux. Lucrările de restaurare s-au făcut după cutremurul din 10 noiembrie 1940, când biserica și stăreția au fost avariate, și în urma incendiului din 27 iulie 1946, în care clopotnița a ars și s-au topit clopotele. A fost restaurată și pictura bisericii, iar în anii 1957 — 1960 s-au renovat chiliile din vest, monument istoric.

În anul 1985, în fosta clădire a stăreției s-a deschis expoziția de icoane vechi și obiecte de artă religioasă provenite din parohiile județului Tulcea, muzeul cuprinzând și o colecție de carte veche religioasă.

Trapeza mănăstirii reparată în mai multe rânduri, în anii 1940, 1954-1955, a fost pictată în frescă, în anul 1990, de pictorii bisericești Moldoveanu Ioan și Daniela din București.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului XX, la Mănăstirea Cocoș a funcționat una din primele tipografii românești din Dobrogea, materialul tipografic fiind primit la început de la Mănăstirea Neamț.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

“Ne-am angajat să realizăm drumuri de acces spre mănăstire, să ajutăm cu tot ce putem mica obște de maici de aici, de la mănăstire. A fost unul din visul meu și mă bucur că prinde contur. Vreau să spun că în zilele de slujbă sau sărbătoare vine lume multă și chiar din ce în ce mai multă. Zona este paradisul pe pământ, în mijloc de păduri care se întind până la Pesceana, Ionești, Băbeni. Discut aproape zilnic cu maica stareță pentru ca acest nucleu creștin să fie din ce în mai cunoscut pentru cei care vor cu adevărat să vadă zestrea spirituală a acestui județ”, a afirmat edilul Dumitru Blejan.

Mănăstirea cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost înființată în această vară și a fost ridicată o biserică de lemn, urmând ca în viitorul apropiat să fie ridicată și o biserică de zid.

Aceasta se află în satul Crâng din comuna Scundu și deja a devenit destinație de pelerinaj pentru vâlceni, dar și pentru turiștii care ajung în județ pentru a vizita mănăstirile de patrimoniu.

De altfel, Vâlcea este județul cu cele mai multe astfel de mănăstiri din România, fiind considerat Athosul României.

AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)

Sihăstria întemeiată în acest loc era dependentă de eparhia Tomisului și Durostorumului și avea legături duhovnicești atât cu sihăstria rupestră de la Basarabi și mănăstirea de la gurile Dunării, cât și cu Mănăstirea Studion din Constantinopol și cu alte așezări monahale din Athos și Balcani.

Așezământul de la Dervent a fost distrus de către pecenegi în anul 1036, o dată cu cetatea din apropiere, însă înalta viață duhovnicească din această mănăstire a dus la formarea unei tradiții isihaste, determinând apariția în această regiune a unor așezări pustnicești în decursul secolelor XIII-XVII.

Chiar dacă în timpul năvălirii populațiilor migratoare aceste mici sihăstrii erau distruse, iar în timpul stăpânirii otomane întâmpinau mari greutăți, ele se reconstruiau și se repopulau. În acest fel, tradiția monahală și flacăra credinței strămoșești s-au păstrat întotdeauna vii pe aceste locuri.

Una din aceste așezări a fost și Schitul Dervent (Crucea de Leac), numit astfel după fosta lavră din epoca bizantină. Schitul a fost așezat pe locul unui cimitir paleocreștin mult mai vechi decât mănăstirea distrusă în secolul al XI-lea, așa cum o demonstrează numeroasele oseminte omenești și obiecte de cult creștine descoperite în timpul săpăturilor efectuate pentru turnarea temeliei actualei biserici, arată sursa citată.

Începând cu secolul al XIX-lea, pe locurile vechilor așezări sihăstrești s-au construit o serie de mănăstiri, cu precădere în nordul Dobrogei — la Taița, Cocoș și Celic Dere.

La fel s-a întâmplat și la Dervent, în plus aici existau de multă vreme patru Cruci la care credincioșii creștini și chiar turcii, care la un moment dat au stăpânit aceste locuri, găseau tămăduire.

Slujbă la Mănăstirea Dervent, de ziua Înălțării Sfintei Cruci

Deși aproape deloc consemnată în scris, istoria Sfintelor Cruci de aici poate fi reconstituită parțial cu ajutorul legendelor și povestirilor din popor, păstrate și transmise prin viu grai din generație în generație, se arată în istoricul acestui așezământ.

Tradiția spune că în acest loc au suferit martiriu patru creștini: un preot și trei fecioare. Aceștia au fost duși în arena cetății, aflată pe locul unde se află astăzi biserica mănăstirii, ca să fie mâncați de fiarele sălbatice. Cei patru mărturisitori, când răspundeau persecutorilor, refuzând să se lepede de Hristos, erau așezați astfel: preotul pe locul unde este Crucea din paraclis, iar cele trei fecioare la o depărtare de 10 m. Pentru că nu s-au întors de la credința creștină, aceștia au suferit schingiuiri groaznice. Fecioarelor le-a fost scoase unghiile de la mâini și picioare și, cu fierul ars, le-a fost scoși dinții din gură.

Mai marele cetății, înfuriat din cauza preotului care îndemnase fecioarele să nu i se supună, a poruncit gâdelui, ca cele trei fecioare să fie făcute bucăți, iar apostolul să fie jupuit de viu și spânzurat pe Cruce, cu capul în jos, până va putrezi. Astfel, sfinții au fost omorâți, iar trupurile lor au fost aruncate în Dunăre sau au fost arse, căci, ducându-se creștinii să le ia, nu le-au mai găsit.

Pe locurile unde fuseseră chinuiți și-și dăduseră duhurile, au găsit însă patru pietre crescute în formă de cruce: trei ale fecioarelor și una a apostolului. Se pare, potrivit datelor prezentate de sursa citată, că data cea mai probabilă a martiriului celor patru creștini a fost în secolul al IV-lea, în timpul ofensivei goților sub presiunea hunilor.

Credincioși veniți în pelerinaj de ziua Înălțării Sfintei Cruci, la Mănăstirea Dervent

Sfintele Cruci crescute pe locul unde au fost chinuiți cei patru martiri s-au dovedit încă de la început făcătoare de minuni.

Timp de aproape zece secole nu a mai existat nici o informație despre Sfintele Cruci de la Dervent, dar puterea lor tămăduitoare și minunile care se făceau aici, au păstrat vie de-a lungul vremii evlavia poporului față de acestea.Firul informațiilor despre Sfintele Cruci s-a reluat din secolul al XIV-lea, din timpul stăpânirii otomane asupra Dobrogei.

Adem Pașa, pe moșia căruia se aflau Sfintele Cruci, a ridicat în jurul lor mai multe adăposturi pentru bolnavi și cei care veneau aici spre a se tămădui erau atât creștini, cât și musulmani. Astfel s-a perpetuat în familia acestuia credința despre aceste Sfinte Cruci până la începutul secolului al XIX-lea, în preajma războiului pentru independența României, când s-a călcat tradiția. În acea vreme, au fost distruse două dintre cele patru cruci, iar uneia dintre cele rămase i-au fost rupte brațele, de către un descendent al familiei.

Mănăstirea Dervent

Cunoscându-se aceste lucruri, credincioșii, care primeau tămăduire la Sfintele Cruci de la Dervent, au cerut Episcopiei Constanței înființarea aici a unei mănăstiri, reînnodând astfel firul tradiției monahale.

Astfel, la 5 iulie 1936 s-a pus piatra de temelie a viitoarei biserici a Mănăstirii Dervent. Biserica a fost terminată în 1942 și sfințită în ziua de 13 septembrie a aceluiași an. Lăcașul are o temelie de piatră de 1,80 m, pereții de cărămidă arsă, cu trei centuri de legătură cu fier și beton armat, iar acoperișul de tablă albă galvanizată.

Biserica este construită în stil bizantin, cu trei altare: paraclisul din stânga adăpostește Crucea făcătoare de minuni și are hramul Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), paraclisul din dreapta este închinat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie), iar biserica principală are hramul Sfintei Prea Cuvioasei Paraschiva, care se serbează la 14 octombrie.

Ctitorul acestui așezământ, precum și organizatorul vieții monahale la Dervent, a fost părintele Elefterie Mihail (născut la 11 noiembrie 1900 — decedat la 12 mai 1990, fiind înmormântat lângă biserică).

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

“Călimăneștiul, dincolo de stațiunea vâlceană cu renume în balneologie, deține și un loc pe podium în privința localităților pe teritoriul cărora se află un număr mare de mănăstiri alese, din care una fiind necropola domnească Sfânta Mănăstire Cozia. La aceasta se adaugă Mănăstirea Turnu, Mănăstirea Ostrov, Mănăstirea Berislăvești și această bijuterie din inima Munților Cozia, Mănăstirea Stânișoara, loc de reculegere și loc sfânt încă de la finele secolului al XVI-lea”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu.

Astfel, de pe malul stâng al Oltului, un drum care pleacă din Călimănești și urmează valea pârâului Păușa, poartă pelerinul spre inima și vârful ultimului versant al Făgărașilor, Munții Cozia.

“Multă lume spune că muntele Cozia este de fapt muntele sfânt al dacilor, locul unde s-a născut Zamolxe și că steagul dacic urmează exact linia crestei vârfului Cozia. Există și teoriile de origine cumanică ale acestui nume de munte, cert este însă că este înconjurat de lăcașe de cult iar marele voievod Mircea cel Bătrân s-a simțit legat sufletește de aceste locuri. Aici a preferat să fie îngropat după moartea sa. Viața la Stânișoara începe în secolul al XVI-lea”, spune Rizea.

Mănăstirea Stânișoara se află la capătul unui drum de 8 kilometri prin pădurea de fag și care urcă spre vârful Cozia. Un drum care merge pe valea îngustă a Păușei, care realizează pe alocuri chei pitorești și care, în imediata apropiere a lăcașului de cult, formează o cascadă de 9 metri înălțime, una dintre cele mai mari și mai frumoase din județul Vâlcea. Din spatele mănăstirii, drumul de munte se îngustează și duce turistul sus la cota 1.700, pe vârful Cozia.

Primii sihaștri au venit în acest loc din sihăstriile Nucet și Ostrov, situate la numai câțiva kilometri distanță. Începând cu secolele XV-XVI, aici au început să se retragă și unii sihaștri din Mănăstirea Cozia. Aceștia din urmă, după mai mulți ani de nevoință în obște, se retrăgeau în liniște, fie pe muntele Nucet, fie pe alți munți din împrejurimi.

Mult timp nu a existat în zonă o construcție, monahii alegeau să trăiască în peșterile și grotele din Munții Cozia. Aici se spune că erau ascunse odoare și alte lucruri sfinte de la mănăstirile “de jos”, de pe Valea Oltului.

Primul nume al schitului a fost Nucet, după cel mai apropiat versant din apropiere. Pustnicii cunoscuți de tradiție, Meletie, Neofit și Isaia, au venit aici din Mănăstirea Cozia, în jurul anului 1671, și au fondat un mic schit pe locul actual al mănăstirii iar primii pelerini care veneau aici pentru a se închina lui Dumnezeu erau ciobanii, fie cei care au fugit din Transilvania, fie cei care locuiau deja în Valea Oltului.

“De aici probabil și numele actual al mănăstirii. Atunci când erau zile mari de sărbătoare, toată poiana din căldarea muntelui era plină de oi, iar familiile de păstori veneau să se roage în sfântul lăcaș. Schitul începe să prospere, în 1747 clucerul Gheorghe și boierii Anghel și Petru din Pitești au poposit în zonă și au îndrăgit mica viață spirituală a muntelui și au zidit o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, și câteva chilii pentru călugări. Astfel, sihaștrii părăsesc peșterile din munte și formează prima obște mănăstirească cu rânduielile clasice dar cu o viață de austeritate”, spune Rizea.

Din păcate, Mănăstirea Stânișoara a trecut și printr-o mare tragedie în existența sa. În timpul războiului din anul 1788, armatele turcești au ajuns până la schit, au dat foc bisericii și chiliilor, iar pe călugări i-au omorât. După aceasta, vreme de vreo douăzeci de ani, în chiliile incendiate și părăsite ale schitului au poposit numai păstorii de oi din zonă.

Abia în 1807, odată cu sosirea a doi călugări, Sava și Teodosie, de la Muntele Athos, viața monahală revine la Stânișoara. Se ridică o nouă biserică, cu sprijinul episcopului de Argeș și noua mănăstire primește numele oficial de Stânișoara, în semn de respect pentru păstorii care au avut grijă de aceste locuri după marele prăpăd din 1788. În 1903, starețul mănăstirii, arhimandritul Nicandru Manu, a pus bazele bisericii celei noi, care a fost terminată și sfințită în anul 1909. Pisania bisericii spune “Întru slava Sfintei Treimi și a Sfântului Mucenic Gheorghe s-a ridicat din temelie această sfânta biserică, punându-se temelia la anul 1904, august 7 și s-a sfințit la anul 1909, aprilie 23 în zilele prea înălțatului nostru rege Carol I și cu binecuvântarea PS episcop de Argeș, dr. Gherasim Timuș, prin osteneală și stăruința starețului arhimandrit Nicandru Manu, împreună cu tot soborul mănăstirii și cu alți ctitori”.

Arhitectul bisericii a fost italianul Debona Apoloni. Biserica cea mare, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este o construcție masivă din piatră, având o turlă mare, pe naos. Împreună cu pronaosul formează un singur spațiu mare, pridvorul este deschis, fiind susținut de patru coloane din piatră, sculptate în partea superioară; biserica este acoperită cu tablă.

Stânișoara, cu povestea ei și locurile de sihăstrie, cu așezarea ei la poalele Coziei sub cascada Păușei, contribuie la patrimoniul național ecleziast, dând noblețe județului Vâlcea, cunoscut prin faptul că deține cele mai multe lăcașe de cult din România.

“Pentru cei care ajung la Călimăneștii Vâlcii, o plimbare de 40 de minute pe valea Păușei îi duce la 5-a minune a Munților Cozia, după mănăstirile Turnu, Cozia, Ostrov și Berislăvești. Merită să străbați pădurile Parcului Național pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, acolo sub cascada Păușei, la Stânișoara”, conchide Ligia Rizea.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Primii pelerini au început să sosească duminică, alți credincioși urmând sa ajungă la Radna atât luni cât și marți. Conform unei vechi tradiții, unii dintre pelerini obișnuiesc să străbată pe jos drumul de acasă până la mănăstire, însă numărul acestora a scăzut de la un an la altul.

Primii care au ajuns la mănăstire au fost credincioșii romano-catolici bulgari din comunele timișene Dudeștii Vechi și Breștea, precum și cei din comuna arădeană Vinga. Alături de preoții lor, aceștia și-au petrecut noaptea de duminică spre luni pe dealul din spatele mănăstirii, spunând rugăciuni și intonând cântări religioase, nu înainte de a asculta Sfintele liturghii oficiate în limbile bulgară și română.

La slujbele oficiate în Basilica papală ‘Maica Harurilor’ din cadrul Mănăstirii franciscane amintite sunt asteptați, de asemenea, pelerini de etnie croată din județul Caraș-Severin, pelerini de etnie maghiară din județele Timiș și Arad, credincioși greco-catolici din Bihor și Arad, precum și credincioși ortodocși din Lipova și din localitățile învecinate.

Sărbătoarea hramului Basilicii papale ‘Maica Harurilor’ din Mănăstirea Maria-Radna începe luni, odată cu oficierea primelor liturghii rostite, potrivit tradiției, în limba bulgară, tot în cursul acestei zile urmând să fie oficiate slujbe în limbile croată și română.

După liturghie, credincioșii pleacă în procesiune pe dealul din spatele bazilicii, pentru a parcurge simbolic ‘Drumul Crucii’.

Întreaga noapte de luni spre marți, Bazilica va rămâne deschisă pentru cei care doresc să își petreacă noaptea aici, în rugăciune, la miezul nopții urmând să fie oficiată Sfânta Liturghie în limba română, la care sunt invitați să ia parte, în mod special, credincioșii de etnie rromă.

Marți, ziua când se prăznuiește în acest an, Nașterea Sfintei Fecioare Maria, sunt așteptați la Radna Martin Roos, episcop romano-catolic de Timișoara și Laszlo Bocskei, episcop romano-catolic de Oradea Mare. Cel mai important moment al sărbătorii va fi cel al oficierii Sfintei Liturghii Pontificale în limbile română, maghiară și germană, urmată de procesiunea cu Preasfântul Sacrament.

Totodată, în spatele Bazilicii Papale va fi oficiată Sfânta Liturghie pentru credincioșii greco-catolici.

Aflată la 35 km depărtare de municipiul Arad și circa 60 km de municipiul Timișoara, Mănăstirea Maria-Radna este unul din cele mai însemnate locuri de pelerinaj catolic din România.

Originea acestor pelerinaje poate fi căutată în anul 1707, când Aradul era bântuit de o puternică epidemie de ciumă. Potrivit legendei, soția unui soldat dintr-un regiment poposit la Arad, atinsă de această boală, le-a spus celor apropiați, cu puțin timp înainte de a muri, că singura cale de a scăpa de ciuma care bântuia Aradul era un pelerinaj la Radna. Aceeași legendă spune că toți aceia care au ascultat-o și au făcut pelerinajul au scăpat de cumplita epidemie.

Potrivit datelor istorice, prima mănăstire franciscană a fost înființată, la Lipova, în anul 1325, de călugări franciscani veniți din Bosnia. În anul 1520, a fost ridicată aici prima capelă, pentru ca, în anul 1626, mănăstirea franciscanilor să fie reînființată la Radna. În septembrie 1695, vechea biserică a fost incendiată de turci, ea arzând până la temelie. Din incendiu a scăpat însă intactă, cu toate că era din carton obișnuit, o icoană a Maicii Domnului, ce fusese dăruită bisericii de Gheorghe Vriconosa din Bosnia, în anul 1668.

Datorită acestui miracol, biserica a fost reconstruită, fiind sfințită în anul 1767 de episcopul Engl. Este construită în stil baroc, având o lungime de 63 m, o lățime de 16 m și o înălțime interioară de 21 m. Înălțimea exterioară, împreună cu turnurile care au fost supraînălțate în anul 1911, este de 67 m, dominând împrejurimile.

În biserică este păstrată și astăzi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, rama de argint în care este montată fiind confecționată între anii 1769 — 1771, la Viena, în atelierul bijutierului Joseph Moser. În anul 1820, pe icoană au fost aplicate două coroane din aur și pietre prețioase, o donație a cardinalului Alexander de Rudnay, a cărui inimă este păstrată în această bazilică, din anul 1821.

În anul 1992, biserica a fost ridicată la rang de Bazilică Papală cu hramul ‘Maica Harurilor’, liturghiile de duminică oficiindu-se, în mod obișnuit, în limbile română, maghiară și germană.

Biserica și Mănăstirea Maria-Radna au făcut obiectul unui amplu proiect de reabilitare, renovarea și includerea în circuitul turistic a a acestui lăcaș de cult, clasificat drept monument istoric de grupa A în Lista Națională a Monumentelor Istorice din regiunea Vest, județul Arad.

Valoarea investiției pentru realizarea proiectului s-a ridicat la mai mult de 47 de milioane de lei, din care peste 34 de milioane a reprezentat o finanțare nerambursabilă contractată de către Episcopia Romano-Catolică Timișoara cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, contribuția din bugetul național fiind de 4,5 milioane de lei.

AGERPRES /(AS — autor: Ioan Weisl; editor: Dănuț Pușcașu)

În imagine: Mănăstirea Turnu

“Aceste lăcașe de cult, așezate de la nord la sud, sunt zestrea noastră spirituală, sunt moștenirea pe care o avem de lăsat generațiilor care vin. Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Buzeștii, Craioveștii, Zătrenii sunt cei care au lăsat urme adânci nu doar pe tărâmul Vâlcii, ci în sufletul nostru, în spiritul nostru, au pus crucea ca un blazon sacru asupra destinului nostru aici între Olt și munte, de la bolta Ardealului până spre Câmpia Română.

Vâlcea este numit pe drept cuvânt Athosul României”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.

Dacă județul Vâlcea este definit ca un adevărat Athos al României, puțină lume știe că aceste mănăstiri sunt legate între ele de un drum care, cu timpul, aproape a devenit unul sacru, un drum pe care de secole au mers călugării, un drum al ”Athosului românesc” care începe de la Cozia și se termină la Hurezi.

Acest drum sfânt, cum este considerat de ierarhii vâlceni, a intrat de curând în atenția autorităților locale și se dorește a fi reabilitat și transformat chiar într-un ”drum al pelerinului” astfel încât credincioșii care vin în Vâlcea să-l poată parcurge de la un cap la altul.

Drumul pornește din zona mănăstirilor din Călimănești — Turnu, Cozia și Ostrov — trei ctitorii din Munții Cozia care, alături de Stânișoara și Berislăvești, pun stațiunea vâlceană pe harta destinațiilor de excelență a credincioșilor.

În imagine: Mănăstirea Cozia

De la chiliile în stâncă de la mănăstirea Turnu, mormântul lui Mircea de la Cozia sau schitul din mijlocul Oltului, pelerinul va pleca pe ‘Drumul Athosului’ spre cea mai severă mănăstire din România prin canoanele pe care le are.

Este vorba de Frăsinei, unde femeile nu au acces, existând o piatră de hotar, unde ctitorul acestui lăcaș, Calinic, a interzis sub blestem accesul oricărei părți femeiești în zonă. ”Drumul Athosului” este un drum care merge pe sub culmea subcarpaților, este un drum de pământ știut doar de călugări și pelerini, de unde pot fi admirate Valea Oltului și dealurile înalte ale Runcului.

Acest drum este propus deja de primăria comunei Muereasca pentru a intra în proces de reabilitare, pentru că de aici, trecând de Frăsinei, traseul urcă spre Olănești.

În imagine: Mănăstirea Frăsinei

“Am reușit să reabilitez această porțiune de drum. Vreau să spun că un turist, un om al credinței de aici, de sus, de deasupra are în față toată deschiderea Munților Builei, a Munților Cozia, se vede Negoiu acolo departe, se vede începutul defileului Oltului. Această rută a fost folosită de monahi pentru a duce odoare de la un schit la altul, un drum ferit, un drum prin pădurile subcarpaților din zonă. Este un drum sfânt pe care sper ca, împreună cu cei din Olănești, să-l putem prinde într-un proiect amplu, astfel încât turiștii care sunt cazați în stațiune să nu facă un ocol prin Râmnic pentru a ajunge aici. Sau cei care trec dincolo de Frăsinei să poată ajunge la mănăstirile din mijlocul județului”, spune Ion Ungureanu, edilul din Muereasca.

”Drumul Athosului” vâlcean ajunge astfel la Olănești, unde pelerinii pot trece pragul schitului Bradu și apoi, continuând pe drumul județean al Râmnicului, se poate continua cu Mănăstirea Sărăcinești, apoi schiturile Pahomie și Iezer.

În imagine: Schitul Bradu


De pe teritoriul comunei Păușești Măglași, unde se află Mănăstirea Sărăcinești, pelerinul ajunge la schitul Jgheaburi, lăcaș de cult aflat pe teritoriul comunei Stoenești, iar mergând mai departe, în comuna Bărbătești, la schitul Pătrunsa, supranumit și ”schitul copiilor”. Urmând cărarea muntelui, întâlnești comuna Costești unde patrimoniul lăsat de strămoși este unul generos — schiturile Peri, Păpușa, mănăstirile Bistrița, Grămești, Arnota, adevărate bijuterii monahale, tot aici afându-se și bisericile rupestre din Munții Vânturariței.

Destinația finală a acestui drum mănăstiresc este Hurezi, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu, dar turistul poate urma și rutele către Mănăstirile Surpatele și Dintr-un Lemn.

În imagine: Mănăstirea Hurezi


Primarii localităților traversate de acest “drum al Athosului” au înțeles importanța nu doar spirituală a acestuia ci și latura economică, pentru că odată reabilitat ar crește numărul turiștilor în județ, fapt care s-ar reflecta evident și în economia locală și ar impulsiona apariția unor complexe hoteliere, pensiuni și tot orizontul care ține de acest domeniu.

“Drumul Athosului este plin de legende, de istorie, de drame, avem voievozi asasinați, avem domnitori care au preferat sacrificiul suprem pentru apărarea Ortodoxiei, este un drum unde Dumnezeu a fost de partea călătorului. Acest drum este unic în România, un drum al crucii care trebuie pus în valoare și care cu siguranță va spori numărul celor care doresc să afle mai multe despre istoria și destinul nostru pe aceste meleaguri”, conchide Ligia Rizea.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Mănăstirea Strehaia

Așezământul, o ctitorie a lui Matei Basarab (1632-1654) din l645, se remarcă prin sistemul de fortificații care face din mănăstire o adevărată fortăreață, potrivit Direcției județene pentru Cultură Mehedinți (http://www.mehedinti.djc.ro/).

Matei Basarab, descendent din puternica familie a boierilor Craiovești, a ajuns să stăpânească moșia Strehaia. În această situație, a dispus în 1645 rezidirea din temelie a vechii ctitorii a acestora.

Domnitorul a hotărât ca biserica să fie împrejmuită cu o fortificație, având cinci turnuri rotunde. Zidurile, deși măcinate de vreme, împresoară și în prezent Mănăstirea Strehaia. Dintre turnuri, a mai rămas doar cel de la intrare.

În 1693, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu (1654 — 15 august 1714) adăugă la biserică un pridvor și ușa de intrare, care se păstrează și astăzi.

Poză Mănăstirea Strehaia
Sursa: episcopiaseverinului.ro

Peste pictura originală din 1645, în 1826 s-a adăugat un alt strat de pictură, tot în frescă, și care copiază în cea mai mare parte aceleași scene originale. Tot atunci au fost reparate casele și chiliile dărăpănate și înălțat zidul de incintă din secolul al XVI-lea

Construită din piatră, biserica acestei mănăstiri prezintă o ciudățenie care îi conferă un statut de particularitate între restul construcțiilor de acest fel.

Spre deosebire de toate celelalte lăcașuri care își au altarul la răsărit, ea are altarul orientat la sud. Se pare că motivul ar fi următorul: palatul domnesc (stăpânire a Craioveștilor, azi ruinat), fiind legat cu biserica printr-un culoar, i-a determinat acesteia întreaga așezare, potrivit prezentării obiectivului făcută de către Direcția județeană pentru Cultură Mehedinți.

Poză Mănăstirea Strehaia

Un alt punct de vedere asupra acestui fapt este redat de legenda, preluată și de Nicolae Iorga, ce spune că Mihai Viteazul ar fi făcut o primă biserică, ridicând-o noaptea și, orientându-se greșit, a asamblat biserica cu altarul spre sud, iar Matei Basarab, a păstrat și el aceeași orientare, arată istoricul acestui așezământ aflat sub jurisdicția Episcopiei Severinului și Strehaiei (http://www.episcopiaseverinului.ro/).

De asemenea, în această privință, a orientării bisericii, s-au mai emis și alte ipoteze: nu ar fi fost loc suficient între clădirea palatului domnesc și corpul de chilii; este o amplasare strategică (și turcii știau că ortodocșii își ridicau bisericile cu altarul spre răsărit, și, ca să nu devină punct de orientare pentru aceștia, “oltenii isteți” au schimbat direcția de amplasare pentru introducerea în eroare a năvălitorilor); este amplasată după solstițiul de iarnă, căci la 22 decembrie orele 8.30 — 9.00 a.m., raza de soare care pătrunde pe fereastra de la Sfântul Altar prin Sfintele Uși, împarte biserica în două părți egale.

În concluzie, toate aceste teorii sunt veridice în felul lor, arată sursa citată.

Mănăstirea Strehaia a fost desființată în urma Legii de Secularizare a averilor mănăstirești din 1863 și a rămas ca biserică de mir până în 1958 când s-a dat în folosință noua biserică a localității Strehaia.

După 1989, la propunerea Arhiepiscopiei Craiovei, în urma aprobării Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și a recunoașterii de către Stat, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, mănăstirea s-a reînființat, reluându-se astfel viața monahală după o întrerupere de 127 de ani pe aceste meleaguri, arată Episcopia Severinului și Strehaiei.

Mănăstirea Strehaia

Printre cei care au trecut porțile Sfintei Mănăstiri Strehaia, s-au aflat și patriarhul Macarie al Antiohiei și arhidiaconul sirian Paul de Alep, însoțitor al marelui ierarh. Aceștia au lăsat o frumoasă descriere a așezământul și a locurilor dimprejur: “Noi n-am întâlnit, desigur, nici o altă mănăstire deopotrivă cu aceasta. Priveliștea larg deschisă asupra locurilor din jur este deosebit de înveselitoare pentru suflet”, potrivit Episcopiei Severinului.

Aspectul de cetate întărită a Mănăstirii Strehaia l-a făcut pe Tudor Vladimirescu să-i confere o importanță strategica deosebită în mișcarea revoluționară din 1821. Tudor Vladimirescu, în marșul său spre București, a ocupat mănăstirea, unde a rămas câteva zile pentru odihnă și refacerea oștii.

Ansamblul Mănăstirii Strehaia, format din biserica monument istoric, beciurile palatului domnesc, fundațiile vechilor chilii și zidul de incintă al vechii cetăți medievale, este nominalizat în Legea 5/2000, secțiunea III, zone protejate, ca obiectiv istoric de interes național cu valoare excepțională.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)