Imagini din Tel Aviv
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Ierihonul are o istorie biblică, este primul oraș cucerit de evrei după întoarcerea lor din Egipt. Este amintit în cărțile Numeri, Deuteronom și Iosua ale Vechiului Testament.

Numit și cetatea palmierilor din cauza întinselor plantații cu acest arbore tropical, Ierihonul este situat în Valea Iordanului, la aproximativ 10 km. nord de Marea Moartă și la aproximativ 8 km. vest de Iordan. Este una dintre primele așezări umane din Orientul Mijlociu. Pe parcursul secolelor, orașul a fost rezidit de mai multe ori, în locuri diferite, după asediile care s-au abătut asupra lui, după cutremurele de pământ și alte catastrofe.

Ierihonul este amintit frecvent și în Noul Testament. Aici locuia Zaheu, mai marele vameșilor în a cărui casă a poposit Iisus. Tot aici s-a petrecut și minunea vindecării celor doi orbi (Matei 20, 27 ; Marcu 10, 46).

Din Faptele Apostolilor 9, 10, se cunoaște că noua religie creștină a prins rădăcini puternice în acest oraș. De asemenea, Sfântul Apostol Petru a petrecut aici ceva timp.

În acest loc minunat a fost ridicat, la “cumpăna” mileniilor, așa cum spunea arhimandritul Ieronim Crețu, superior al Așezămintelor românești din Țara Sfântă (1994-2014), într-un interviu pentru revista Lumea Credinței (nr. 10 Octombrie 2005), Așezământul Românesc de la Ierihon.

Așezământul de la Ierihon (în construcție)
Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Construcția a început pe un teren care aparținea Patriarhiei Române și care a fost donat de o familie de români venită în Ierihon, în anul 1933. Membrii acestei familii, Samoilă, au lăsat Patriarhiei Române, după decesul lor un teren de cca. 1.000 mp. și două rânduri de case, “cu scopul de a servi ca metoc” al Așezămintelor românești. Pentru că terenul nu era suficient pentru realizarea proiectului propus, s-au făcut în timp demersuri pentru achiziționarea altor terenuri limitrofe, ajungându-se la o suprafață de aproape 3. 000 mp. Între anii 2007-2009, cu sprijinul Guvernului român, așezământul a mai dobândit 6.300 mp.

Încă din 1994, Reprezentanța Patriarhiei Române la Sfintele Locuri a făcut susținute demersuri, pentru întemeierea unui așezământ românesc la Ierihon, atât de necesar pentru nevoile spirituale și de cazare tot mai crescânde în ultimul timp, arăta arhimandritul Ieronim Crețu, în interviul menționat.

După întocmirea planurilor așezământului de către arhitecții Sorin Ilie Vasilescu și Horea Gavriș, de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București, planuri aprobate de patriarhul Teoctist în 1997, lucrările de construcție au început în iunie 1999. În ianuarie 2000, s-a pus piatra de temelie la casa de pelerini și tot atunci, s-au sfințit prestolurile (Sfintele Mese) bisericii mari și paraclisului, având hramurile “Nașterea Domnului și Toți Sfinții Români” și, respectiv, “Toți Sfinții din Palestina”.

Lucrările de construcție la Ierihon au început în urma acordului dintre patriarhul Diodor al Ierusalimului și patriarhul Teoctist al BOR, care urma să fie formulat într-un document oficial.

În lipsa acestui document, Patriarhia Ierusalimului a hotărât în 2011 ruptura comuniunii cu Biserica Ortodxă Română invocându-se faptul că Patriarhia Română a construit un așezământ la Ierihon fără încuviințarea canonică a Patriarhiei Ierusalimului, sub jurisdicția căreia se află Țara Sfântă. Restabilirea comuniunii bisericești între cele două patriarhii a avut loc în februarie 2014, prin semnarea unui acord de către întâistătătorul Biserici Ortodoxe Române, Daniel, și de patriarhul Teofil al III-lea.

Așezământul de la Ierihon (în construcție)
Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Astăzi, Așezământul românesc de la Ierihon este un complex arhitectonic în centrul căruia se află biserica, care impresionează prin frumusețea și eleganța stilului specific bizantin.

Împrejurul bisericii se află paraclisul, clopotnița, corpul casei pentru pelerini și egumenia. Corpul casei pentru pelerini se desfășoară pe trei niveluri care sunt urmate de o terasă. De pe această terasă se poate vedea tot Ierihonul. De asemenea, se pot vedea munții dimprejur și de dincolo de Iordan până la Marea Moartă.

La parter se află un salon de protocol, bucătăria, sala de mese pentru pelerini, egumenia și o terasă. Grupul de camere de la parter, numit ”egumenia”, este rezervat pentru chiliile monahilor și monahiilor care au în grijă serviciul liturgic și treburile administrative ale așezământului. La etajul I se află 20 de camere, iar la etajele II și III câte 15 camere pentru pelerini.

La subsolul acestui complex de clădiri se află cel de-al doilea paraclis, cu hramul Sfântul Prooroc Daniel și Sfânta Cuvioasă Paraschiva, finalizat în anul 2009. Aici se mai află biblioteca, cu sală de studiu, o sală de conferințe, magazia, precum și cripta.

Actualul superior al Așezămintelor românești din Țara Sfântă este părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, care a fost instalat în această funcție la începutul anului 2015, în Biserica Reprezentanței Patriarhiei Române din Ierusalim.

“În istoria așezămintelor românești la Locurile Sfinte, istorie care a început odată cu zidirea bisericii românești de la Ierusalim și a celei de la Iordan în anul 1935, superiorul acestor așezăminte s-a îngrijit de pelerinii care au ajuns în Țara Sfântă, a avut permanent din încredințarea Patriarhului României legături cu Patriarhia Apostolică a Ierusalimului și a fost permanent prezent la toate evenimentele importante desfășurate atât în Biserica Sfântului Mormânt sau în Biserica Învierii, cât și în celelalte locuri importante de închinare ale Patriarhiei Ierusalimului”, arăta episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Timotei Prahoveanul, cu prilejul instalării noului superior.

Sfintele Așezăminte de la Ierusalim și Iordan, pe lângă misiunea lor statutară, au primit și rolul de Reprezentanță a Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului, prin decizia patriarhului Nicodim (1939-1948). Superiorul acestora pomenind întotdeauna la slujbe atât pe patriarhul Ierusalimului, cât și pe patriarhul României.

În istoricul funcției de superior al Așezămintelor românești din Țara Sfântă s-au succedat rând, pe rând: arhim. Victorin Ursache, numit superior al Așezămintelor românești de la Locurile Sfinte, în 1946; părintele Lucian Florea, numit la 5 martie 1963, ridicat la rangul de arhimandrit în același an; arhimandritului Vasile Costin, numit superior în 1974. Au urmat ca superiori: arhim. Vasile Cornilă (1980-1982), arhim. Teofil Panait (1982—1985), arhim. Irineu Ilie (1986-1988), arhim. Irineu Chiorbeja (1988-1989); arhim. Irineu Pop (1989-1990); arhim. Vincențiu Grifoni ales în 1990, urmat din 1994, de arhimandritul Ioan Selejan, care a fost numit în același an episcop al Eparhiei Covasnei și Harghitei. În postul rămas vacant a fost numit la 5 august 1994, arhimandritul Ieronim Crețu, urmat în 2014 de arhimandrit Timotei Aioanei.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FOTO

Cu toate acestea, comuna Roșiile apare în primele documente oficiale drept comuna “Roschy, sat cu o biserică, o curte boierească, un pod, o moară, o pădure, vii pe Tzerna, situat pe Oltezul”.

Localitatea este de fapt legată de istoria polcovnicului Nicolae Pleșoianu, polcovnicul fiind grad militar în armata polonă, dar date mai multe nu sunt încă pe această linie. Decât despre faptul că polcovnicul este membru al uneia din cele mai mari familii boierești, cunoscută prin contribuția la revoluția pașoptistă și la emanciparea românilor, Pleșoienii fiind dregători ai statului în secolul al XIX-lea și cei care au pus bazele primelor garnizoane militare din județul Vâlcea.

Dacă originile comunei Roșiile se pierd într-o legendă poloneză, un alt mister, de fapt o legendă dăinuie și astăzi cu privire la existența unei biserici pe teritoriul localități, biserica din Pleșești, denumită și mănăstire, deși nu are chilii, nu are un sistem de organizare tipic acestor lăcașe de cult, dar care s-a născut extrem de greu, o zidire ce a durat aproape 200 de ani.

Mănăstirea Pleșești cunoaște o legendă însă pe două planuri, ce însă aduce cu sine și anumite anomalii în care și acum cred localnicii din Roșiile.

“În memoria colectivă, biserica de la Pleșești este denumită ‘mănăstire’, deși împrejurul ei nu au fost descoperite urme de chilii, dar în mod similar, la Vaideeni, de pildă, localnicii își denumesc bisericile de zid ‘mănăstiri’, probabil prin asociere cu biserica mănăstirii Hurezi și pentru a le deosebi de vechile biserici de lemn, cărora și astăzi le spun ‘cimitire’.

Legenda haiducului Dragu, ctitor de biserici la Pleșești, Roești și Grădiștea, s-ar putea referi la biserici mult mai vechi decât cele actuale, deși este foarte puțin probabil ca un haiduc să fi construit o biserică în arealul puternicilor boieri Pârâieni sau Pleșoieni”, a declarat prof. Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu.

Cu toate astea, biserica din Pleșești, Roșiile, este printre puținele din țară care are pictată “Moartea cu coasa”, nu se cunoaște pictorul, iar ctitorirea acesteia a durat aproape 200 de ani. Pentru simplul fapt că mai multe întâmplări neobișnuite, spun legendele, s-au petrecut cu meșterii zidari. Mulți dintre aceștia, fie s-au îmbolnăvit de tot felul de boli, fie în mod neobișnuit “au murit sau au rămas schilozi după ce au căzut de pe schele”.

Cert este că biserica apare ca începând a fi construită în 1633, iar data finală este 1791, anul când lucrările au fost terminate.

“Această biserică este printre puținele care are pictate moartea cu coasa. De asemenea, inedit este și faptul că de-a lungul timpului mulți enoriași au încercat să o văruiască, dar au avut o moarte suspectă la scurt timp. Dacă ești în apropiere sau în incintă nu trebuie să vorbești de ea pentru că ți se întâmplă lucruri neobișnuite”, este de părere și preotul paroh Băescu.

În cea de a doua variantă, mai aproape de adevăr, este faptul că biserica a fost zidită timp de 200 de ani de săteni, funcție de contribuția lor financiară.

“Cei care au ridicat biserica ‘din temelie’, așa cum reiese din pisania din pridvorul bisericii, de deasupra ușii de la intrare, sunt membri ai familiei Pleșescu, preoți și diaconi, cu fiii, frații și, probabil, alte familii înrudite cu aceștia, ajungându-se la aproape toată comunitate.

Numele ctitorilor menționați sunt următoarele: popa Ioan Pleșescu și popa Preda Pleșescu și diaconul Marin Pleșescu cu frații lui și Iordache Pleșescu și popa Ioan etc.

Ctitorii de mai sus încep pictarea bisericii în 1803, iar pictura este finalizată în 1828. Realizarea ei se face cu sprijinul polcovnicului Nicolae Pleșoianu (menționat împreună cu soția sa Maria) și al jupânului Dumitru Suditu, epitrop (împreună cu soția sa Casandra). Pomelnicul de pe peretele de nord din altar este foarte extins, conținând peste 130 de nume, adică tot satul Pleșești de la acea vreme”, spune prof. Ligia Rizea.

De altfel, în pomelnic apare și numele domnitorului Ioan Dumitru Ghica, precum și al episcopului de Râmnic din acea vreme.

Există însă date cu privire la o biserică de lemn ce ar fi existat chiar pe locul acesta și care ar fi putut să fie ctitoria haiducului Dragu, numai că s-a luat decizia după ce boierii au cumpărat moșiile respective, de a fi dărâmată, doar era opera unui haiduc, dușman clar al familiilor nobiliare, și de aici blestemul posibil abătut asupra meșterilor care au început lucrarea la noua biserică de zid.

Nu se știe care este varianta adevărată, un lucru este cert, mănăstirea din Pleșești, o biserică cu trei cupole, acoperită cu șiță, cu trei stiluri de frescă, s-a născut înaintea ctitoriei de la Hurezi și întregește tabloul frumoaselor schituri, biserici și mănăstiri ale Vâlcii, tărâm ce poartă o istorie ecleziastă veche de peste 500 de ani, în urma căreia județul a primit denumirea de “Athos românesc”.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) crestinortodox.ro


Numele acestui lăcaș de cult vine din limba armeană și înseamnă împlinirea unei dorințe, a unei rugăciuni, drept pentru care mulți vizitează mănăstirea cu nădejdea că aici rugăciunile lor își vor găsi împlinirea.

Ca să li se împlinească dorințele, oamenii intră în genunchi pe poartă și continuă să meargă în acest fel în jurul bisericii. Din când în când se opresc și se roagă, aprind o lumânare, se odihnesc și apoi pornesc mai departe.

Catolicosul și patriarhul suprem al tuturor armenilor, Karekin al II-lea, la evenimentul de prezentare a emisiunii filatelice comune România — Armenia “Biserica Mănăstirii Armenești Hagigadar — 500 de ani”, organizat de Ambasada Armeniei în România, Academia Română și Romfilatelia
Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES


Mănăstirea Hagigadar este un important loc de pelerinaj pentru armenii din România și din diaspora, iar de peste o sută de ani, în duminica din preajma sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, are loc pelerinajul de hramul Mănăstirii Hagigadar. De altfel, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este cea mai mare sărbătoare a comunității armene, pentru că reușește să reunească toți armenii din România, o dată pe an, în același loc.

În 2012, cu prilejul acestei sărbători marcate și de împlinirea a 500 de ani de la sfințirea mănăstirii, la Hagigadar slujba a fost oficiată de Karekin II, catolicos și patriarhul suprem al tuturor armenilor. Slujba de resfințire a avut loc după ample lucrări de restaurare a lăcașului. De asemenea, cu prilejul marcării a 500 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Hagigadar, Romfilatelia și autoritatea emitentă din Armenia, Haypost, au introdus în circulație emisiunea comună de mărci poștale România — Armenia ”Biserica Mănăstirii Armenești Hagigadar — 500 de ani”.

Eveniment de prezentare a emisiunii filatelice comune România — Armenia “Biserica Mănăstirii Armenești Hagigadar — 500 de ani”, organizat de Ambasada Armeniei în România, Academia Româna și Romfilatelia
Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES

Potrivit istoricului comunității armene în România, prezentat pe site-ul oficial al Uniunii Armenilor din România (UAR), cea mai veche mărturie care atestă prezența armenilor în spațiul românesc o reprezintă o inscripție pe o piatră tombală, din anul 967, aflată la Cetatea-Albă.

Mănăstirea Hagigadar a fost construită în timpul domniei lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), în anul 1512, de către frații Drăgan și Bogdan Donavachian. Aceștia erau negustori de vite și, în drumul lor spre Budapesta, au poposit pe promontoriul de la Moara lui Bulai, unde, în somnul nopții, au avut o revelație divină. Maica Domnului li s-a arătat în vis, promițându-le că negoțul lor va fi unul cu mult câștig, adică li se va îndeplini dorința, dar la întoarcere să îi ridice o mănăstire în locul în care se aflau. Așa s-a și întâmplat, numele unuia dintre cei doi frați fiind inscripționat pe zidul bisericii.

Din punct de vedere arhitectonic, biserica are o forma dreptunghiulară cu altar spre răsărit. Turla este octogonală și zveltă. Pridvorul bisericii are o cornișă triunghiulară cu câte două ferestre de fiecare parte a ușii.

Cercetările recente efectuate la solicitarea Episcopiei Armene, care dorește să pună în valoare ansamblul monastic Hagigadar, au arătat că se pot distinge trei faze principale în legătură cu apariția și evoluția planimetrică a bisericii: faza inițială, cea din anul 1512, când biserica era compusă numai din naos și altar; o altă fază, din cea de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea, când construcția a inclus spațiul pronaosului și când a fost construită turla; cea de-a treia fază, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când partea plină a zidului dintre pronaos și naos a fost dărâmată, iar biserica a dobândit actuala configurație.

Tot în sec. al XIX-lea, bisericii i s-au adăugat două pridvoare închise, dintre care unul se păstrează și astăzi.

Alături de biserică, în incinta mănăstirii împrejmuite cu zid (zid care s-a dovedit a fi construit în sec. al XVII-lea), se aflau două impozante edificii anexe, unul în colțul de nord-est, azi dispărut, care a fost probabil stăreție, și altul în colțul de sud-est, care se păstrează.

Săpăturile din interiorul bisericii de la Mănăstirea Hagigadar au scos la iveală, sub pavimentul din cărămidă de secol XIX, un mormânt situat aproape de axul longitudinal al lăcașului de cult.

Biserica Apostolică Armeană este una din cele mai vechi biserici creștine, întemeiată istoric de Sfântul Grigorie Luminătorul, primul patriarh (catolicos) al Armeniei și întemeietorul marelui centru duhovnicesc de la Etchimiadzin (însemnând “locul pogorârii celui Unuia-născut”), inima creștinătății armene.

Armenia a fost primul stat din lume care a adoptat creștinismul ca religie oficială, la începutul secolului al IV-lea, într-un context istoric dificil, când teritoriul armean făcea obiectul rivalității dintre Imperiul Roman și Imperiul Sassanid.

Biserica Armeană a rămas în strânsă legătură dogmatică cu restul Bisericii până la Sinodul Ecumenic de la Calcedon (451), când episcopatul armean a respins hotărârile sinodului prin care era condamnată erezia monofizită.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) episcopiaslatinei.ro

Potrivit șefului Direcției de Cultură și Patrimoniu Cultural Național Olt, inginerul Gheorghe Iorga, vechea biserică a schitului Măinești, ctitoria ispravnicului Bârzeanu, care a fost construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, era de “lemn, mititică și cu pereții de nuiele” și avea hramul Sfinții Voievozi. Acea biserică veche de lemn s-a deteriorat în timp și în anul 1805, pe locul ei, s-a început zidirea actualei biserici, despre care se spune că ar fi fost pusă ceva mai jos de locul unde fusese cea veche.

Biserica din zid a fost finalizată în 1810 și de atunci are și hramul Sf. Nicolae, după numele primului ctitor, însă a păstrat și vechiul hram, Sf. Voievozi. “La 11 iunie 1805, luni s-au facut șanțu, iar marți la trei ceasuri din zi, s-au început a zidi, și la leatul 1809, septembrie 29, s-au isprăvit de tot lucrul zidirii”, după cum arată pisania, precizează Gheorghe Iorga.

Biserica, numită și Schitul Haiducilor, este ridicată în perioada în care Iancu Jianu și haiducii săi atacau conacele boierilor din zona Romanați, inclusiv pe cele din zona Balș.

Coordonatorul Muzeului Romanațiului Caracal, dr. Dana Nicula, afirmă că Iancu Jianu și haiducii pe care îi conducea atacau conacele boierilor din zonă iar bunurile luate după aceste atacuri le împărțeau țăranilor. Pentru a nu fi prinși, haiducii se refugiau deseori în păduri și după 1810, probabil, ținând cont de legendele și folclorul local, chiar în biserica schitului de la Măinești, unde ar fi construit și un scurt tunel, de la biserică până în coasta unui deal. Documente care să ateste trecerea lui Iancu Jianu pe la Schitul Haiducilor nu există.

“În partea stângă a bisericii, o ușă micuță se deschidea spre un tunel de înălțime mică, prin care ar fi putut trece o persoană de 1,65 metri înălțime, nu foarte corpolentă. Tunelul avea o ieșire într-o moviliță, în dealul ce urcă de la biserică. Se crede că acolo se ascundea Iancu Jianu în perioada haiduciei, acolo se retrăgea cu haiducii. În această biserică ar fi avut loc și o întâlnire între Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu. Nu există documente despre această întâlnire, însă se păstrează un tablou realizat de Dumitru Stoica, care îi prezintă pe Iancu Jianu și Tudor Valdimirescu la un conac, ce seamănă izbitor cu chiliile maicilor din Măinești”, a declarat Dana Nicula.

Muzeograful a menționat că în perioada de haiducie, Iancu Jianu a fost prins de trei ori și o dată a fost salvat datorită căsătoriei cu Sultana Gălășescu. “Soția lui Iancu Jianu, Sultana Gălășescu, provenea dintr-o familie de boieri de lângă Balș și era prietenă cu domnița Ralu. În 1817, Iancu Jianu, o legendă în Oltenia la acea vreme, a fost salvat de la moarte datorită căsătoriei cu Sultana, deoarece potrivit obiceiului de atunci, dacă un tânăr boier era condamnat, putea fi salvat de căsătoria cu o fată de același rang”, afirmă muzeograful.

Biserica din Măinești este numită și Schitul Haiducilor deoarece se crede că aici s-au retras cei din ceata condusă de Iancu Jianu după ce au renunțat la haiducie.
Scriitorul Petre Pandrea, din Balș, scria într-un articol din ziarul ”Oltul”, apărut pe 16 iunie 1968, după o vizită a sa la Schitul Haiducilor: “În preajma Balșului, în cătunul Măinești, se află biserica schitului unde foști haiduci de-ai lui Iancu Jianu s-au retras aici și s-au călugărit după ce căpitanul lor s-a lăsat de haiducie la 1818. (…) De când haiducii lui Jianu au devenit monahi, de la anul 1818, schitul a primit porecla de Schitul Haiducilor, în folclorul local”. Petre Pandrea mai consemna următoarele: “Din Schitul haiducilor de la Măinești n-a mai rămas decât biserica ruinată, pe cale de prăbușire, dacă nu va fi reparată” și considera Schitul haiducilor de la Măinești “monument istoric, învăluit de legende, pe valea Oltețului, demn de restaurare”.

Ctitorul schitului Măinești a fost Ispravnicul Matei Bârzeanu. Anul fondării schitului nu este cunoscut. “Ctitorul fondator închină acest schit ca metoc Episcopiei Râmnicului la 1743. Aceasta o știm din însemnarea făcută pe actele referitoare la schit, trecut în Condica Episcopiei Râmnicului, însă actul de închinare lipsește, la fel și actul de fondație”, arată Gheorghe Iorga.

Acesta menționează că după desființarea schitului prin plecarea călugărilor greci, biserica a devenit biserică de mir și fiind izolată, fără populație în jur, nu s-a mai ocupat nimeni de ea.

În 1930, preotul Ioan Ochișor îi face unele mici reparații și îi pune acoperiș de tablă. Biserica se redeschide în 1941, când prin ordin al Arhiepiscopiei Craiovei este numit preotul Pavel Mateevici — refugiat din Basarabia — ca slujitor al ei, “cu obligația de a se îngriji de reparație”. Acesta face unele reparații, astupând crăpăturile din ziduri, dar după un timp pleacă și biserica se ruinează. După mai multe intervenții ale preotului Ioan Ochișor, în 1959 se fac demersuri pentru renovarea ei, însă și acest preot părăsește parohia după cinci ani. Printr-un ordin al Mitropoliei Olteniei din 1966 biserica este închisă din nou cultului public.

În august 1972, părintele Smarand Ochișor anexează dosarului privind bunurile mobile și imobile ale bisericii din Măinești un istoric în care scrie: “nu cunosc de nicăieri ce reparații i s-ar fi făcut acestei biserici, dar după părerea noastră, socotim că nici una, deoarece după desființarea schitului, biserica servind ca biserică de mir, nu s-a mai interesat nimeni de reparațiunea ei…în jurul ei nu erau familii și era izolată de Balș la doi kilometri. De-abia azi, după aproape 200 de ani, se găsesc în jurul ei vreo 30 de familii… și care nici acum nu sunt dispuse la nici o jertfă pentru reparațiunea ei”.

Potrivit reprezentanților Episcopiei Slatinei și Romanațiului, “biserica este construită în formă de navă, din zid de cărămidă gros de 70 cm, este prevăzută cu pridvor, iar catapeteasma este din zid. Naosul este delimitat de pronaos printr-un zid de cărămida care are pe mijloc o deschidere cât o ușă și două deschideri laterale mici. Deasupra naosului se afla o turlă oarbă în formă octogonală, în exterior având opt ferestre înalte și înguste. Intrarea în pronaos se face printr-o ușă masivă din stejar, simplă, așezată în partea de vest. Pridvorul este deschis, susținut de patru coloane masive în față și două în spate, cuprinse în zidul pronaosului. Pardoseala este din dușumea de scândură, iar acoperișul din tablă zincată. Fațadele exterioare sunt văruite în alb și au un brâu median simplu”.

Biserica a fost pictată între anii 1810-1812, în tehnicile fresco și tempera. “La portretele ctitorilor, precum și la celelalte tablouri votive din interior, se observă că în costumele de epocă apar și elemente specifice portului popular românesc. Paleta zugravilor s-a rezumat la câteva nuanțe de roșu, albastru, gri, puțin verde și galben, predominând încadraturile și brâiele cu linii negre și roșu închis”, se arată pe site-ul Episcopiei Slatinei și Romanațiului.

În toamna anului 1977, prin grija Patrimoniului Național și a Episcopiei Argeșului, încep lucrări de conservare și consolidare a bisericii.

În data de 11 noiembrie 1996, prin decizie a Episcopiei Râmnicului s-a reînființat Mănăstirea Măinești, pe locul fostului schit de călugări numit “Schitul Haiducilor”, în jurul bisericii vechi — singura clădire din complexul monastic care a supraviețuit timpului. În anii 2004 — 2005, în incinta mănăstirii a fost construită o biserică nouă. În prezent, Mănăstirea Măinești este mănăstire de maici.

Interesant este faptul că și în județul învecinat, Vâlcea, există un schit — Pahomie — despre care se spune că ar fi fost întemeiat de haiduci. Aceștia ”după ce oboseau în pribegie și răzvrătire, fie putrezeau în ocnă, fie alegeau calea bisericii și se călugăreau”, schimbau armele cu crucea lui Hristos.

AGERPRES / (AS — autor: Cristina Matei, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / Arhiva AGERPRES

Ansamblul Mănăstirii Agapia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2004 și cuprinde bisericile “Sf. Voievozi”, “Adormirea Maicii Domnului”, “Sf. Ioan Bogoslovul” și paraclisul “Sf. Nicolae”, clădirile de incintă și satul mănăstiresc alcătuit din 141 de case monument istoric, între care și casa memorială “Al. Vlahuță”. Ansamblul Agapia are o suprafață de peste 50 de hectare , din care 35 hectare curți și clădiri.

Pe lângă Mănăstirea Agapia funcționează singurul seminar de fete din zona Moldovei, Seminarul Teologic Monahal “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, înființat în vremea patriarhului Justinian Marina.

Foto: (c) www.crestinortodox.ro

Istoria acestui vestit așezământ monastic este strâns legată de existența unui schit ce a dăinuit până astăzi — Agapia Veche (Agapia din Deal) ce poartă numele cuviosului Agapie din Mănăstirea Neamț, primul sihastru care s-a nevoit în această poiană întemeind o biserică de lemn cu hramul “Schimbarea la Față”. Astfel a luat ființă prima sihăstrie din Munții Neamț, cunoscută sub numele de “Sihăstria lui Agapie”, mănăstirea Agapia fiind inițial o mănăstire de călugări. Aceasta a fost distrusă de o avalanșă de zăpadă  într-o zi de Paști și a fost refăcută la sfârșitul secolului al XV-lea. Prima mențiune documentară a fost făcută prin Hotărnica lui Ilies Vodă din 1437 care delimita moșia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii Neamț.

Întrucât construcțiile de la Agapia din Deal nu prea aveau viață lungă din cauza terenului, în jurul anului 1600, o parte dintre călugări s-au mutat în vale, ridicând o mică biserică în jurul căreia avea să se dezvolte Mănăstirea Agapia de astăzi. Primii ctitori voievozi amintiți în vechiul pomelnic de la mănăstire sunt Petru Rareș și Elena Doamna, prin grija cărora s-a construit prima biserică de piatră. Totodată, o inscripție aflată în pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale menționează pe Petru Șchiopul și Ruxandra Doamna ca fiind întâii ctitori domnești, în anul 1585.

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / Arhiva AGERPRES

Noua mănăstire a fost construită în perioada 1641-1643 de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) după planurile arhitectului Enache Ctisi de la Constantinopol. Ulterior au fost construite chiliile ce formează incinta mănăstirii, iar la răsărit clopotnița, construcție masivă din piatră de granit. Lăcașul de cult a fost sfințit la 12 septembrie 1646 de mitropolitul Varlaam Moțoc al Moldovei, în prezența domnitorului Vasile Lupu, și a primit hramul “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Atât ctitorii, cât și domnitorul au înzestrat mănăstirea cu mai multe moșii, mari sume de bani, cărți de cult, broderii și numeroase odoare sfinte, iar hrisoavele din secolele următoare au consemnat noi danii de moșii, sate, vii, iazuri, mori, prăvălii făcute către mănăstire. Numai pentru ziua sfințirii, hatmanul Gavriil, a comandat și donat o Evanghelie îmbrăcată în ferecături de aur, scrisă pe pergament și decorată cu portretele evangheliștilor în miniatură, precum și o cruce cu opt brațe îmbrăcată în argint aurit, filigranat pe care sunt sculptate cele douăsprezece praznice mari de peste an.

Foto: (c) www.crestinortodox.ro

În anul 1803, Mănăstirea Agapia a devenit obște de maici, la inițiativa mitropolitului Veniamin Costache, prin-un hrisov domnesc al lui Alexandru Moruzzi. Stareță a fost numită maica Elisabeta Costache, sora mitropolitului Veniamin Costache, ce a condus mănăstirea până în anul 1834. Cu acest prilej, a fost înființată o Școală pentru călugărițe, unde să învețe psaltichie (muzică vocală biserciească), limba greacă, precum și meșteșugul broderiei și țesătoriei.

Biserica “Sf. Voievozi” are plan triconc și este construită pe temelie de piatră brută, cu ziduri din piatră și cărămidă de o grosime impresionantă. Are abside semicirculare, la care au fost adăugate un diaconicon la sud și un proscomidiar la nord și are un acoperiș cu o înclinație redusă, acesta fiind străpuns de o turlă octogonală aflată deasupra naosului.

Lăcașul are fațade de un alb strălucitor ce poartă pecetea stilului neoclasic, frumoși pilaștri de factură corintică încadrând ferestrele și ușile sau susținând arcade oarbe cu arhivolte bogat ornamentate. Ferestrele au chenare de fontă cu decorații de aceeași factură neoclasică, iar deasupra ușii de intrare se află icoana hramului (Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil) pictată de Nicolae Grigorescu. Intrarea în biserică se face prin partea sudică, pe o ușă masivă din lemn, iar în pronaos printr-o ușă metalică. Biserica este înconjurată de un puternic zid de incintă care atinge și doi metri grosime, în interiorul căruia se desfășoară, pe două nivele, chiliile boltite, cu masive arce de susținere. Intrarea este adăpostită de turnul-clopotniță.

Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / Arhiva AGERPRES

De-a lungul secolelor, Mănăstirea Agapia a suferit numeroase jafuri, distrugeri și incendii, dar a fost întotdeauna refăcută și consolidată. A fost afectată de un incendiu în anul 1821 și reparată între anii 1858-1862 când i s-au adăugat un nou pridvor, cel vechi închizându-se în sânul bisericii, și două turle mai mici, una pe pridvor, alta pe altar, și s-au lărgit ferestrele. Aceste două turle au fost mistuite de incendiul din 1903, rămânând numai turla veche a Pantocratorului, cu formă octogonală și cu calotă sferică, sprijinită pe arcele naosului boltit. Zidul despărțitor dintre vestibul, pridvor și pronaos a fost înlocuit cu trei arce. De asemenea, a fost reamenajat mormântul ctitorilor și au fost refăcute chiliile construindu-se o nouă cameră a clopotelor, iar după incendiul din 1903, au fost amenajate săli spațioase și luminoase pentru atelierele mănăstirii, fiind organizate o școală de patru clase pentru surorile tinere, ateliere de covoare și broderii, precum și o școală de pictură bisericească unde a predat Nicolae Grigorescu.

Foto: (c) www.viziteazaneamt.ro

Cu ocazia acestor reparații stareța mănăstirii, maica Tavefta, a înzestrat lăcașul cu mobilier înnoit, policandre și candelabre comandate la Viena și Paris, fiind resfințit la 25 ianuarie 1862, de către arhiereul Calinic Miclescu de Hariopoleos. Tot în acea perioadă maica Tavefta l-a adus pe pictorul Nicolae Grigorescu, în vârstă de numai 20 ani, pentru a picta pereții interiori ai bisericii (1858-1861). Grigorescu a pictat în stil laicizant realist inspirat din compozițiile vestiților pictori ai Renașterii: Tizian, Rafael Sanzio, Rembrandt, Bartolomé Murillo, Leonardo da Vinci. Lucrate minuțios icoanele ating perfecțiunea tehnică, câteva dintre ele (Maica Domnului, Iisus) fiind catalogate drept opere reprezentative ale stilului neoclasic în arta românească.

Foto: (c) www.viziteazaneamt.ro

În ceea ce privește pictura murală, s-a spus că vastele compoziții ce acoperă partea de deasupra pereților, bolțile, cupolele, pandantivii și arcurile ce separă diversele părți ale bisericii reprezintă o formă de artă nemaiîntâlnită la noi până atunci.

În anul 1873, stareța Tavefta a îmbrăcat icoanele din catapeteasmă în argint, precum și icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.

Ample lucrări de consolidare protecție și renovare a bisericii au fost efectuate între anii 1968-1969. Paraclisul Nașterea Maicii Domnului a fost pictat în frescă de către profesorul Neculai Stoica și un colectiv de pictori restauratori (ieromonah Firmilian Ciobanu, arhimandrit Sofian Boghiu, Gh. Trășculescu și Gh. Zidaru) și au fost curățate de fum picturile murale ale lui Nicolae Grigorescu.

Nivelul extrem de ridicat al pânzei freatice, fenomenele de îngheț-dezgheț repetate, cutremurele din 1977, 1986 și 1990 au afectat elemente structurale ale mănăstirii, astfel că în 1995 a fost elaborat un studiu de fezabilitate. Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr. 896 din 8 noiembrie 1995, s-a aprobat finanțarea începerii lucrărilor de punere în siguranță a monumentului, lucrări ce s-au derulat în perioada 1995-2009. Odată cu finalizarea acestor lucrări s-a reușit redarea în circuitul turistic și ecumenic a unui monument deosebit de important pentru cultura românească și europeană.

În prezent Mănăstirea Agapia are cel mai mare număr de măicuțe dintre toate mănăstirile ortodoxe de călugărițe din România. Aici găsim o impresionantă colecție muzeală de artă medievală și religioasă dar și o bibliotecă ce cuprinde cărți și manuscrise vechi. Dintre obiectele aflate în patrimoniul mănăstirii rețin atenția cele patru Evanghelii tipărite la Mănăstirea Neamț în 1821 și îmbrăcate în superbe ferecături de argint aurit, Evanghelia dăruită în 1813 de patriarhul Hrisant al Ierusalimului, Panaghiarul de argint aurit din 1514 pe care Alexandru Lăpușneanu l-a dăruit Mănăstirii Pângărați și crucea îmbrăcată în argint aurit, cu o bucată din sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului, dăruită de patriarhul Chiril al Ierusalimului.

“Agapia, cea tăinuită de lume”, cum o descria Ion Creangă, a fost prezentată în mai multe opere literare despre munții Neamțului. Printre primii scriitori care au poposit aici a fost poetul și diplomatul Dimitrie Bolintineanu (1857), aflat într-o călătorie prin Principatul Moldovei. El a descris această călătorie în volumul de memorialistică “Călătorii în Moldova” (1859), lăudând patriotismul maicilor de la Agapia, pe care-l consideră superior celui manifestat de “cei mai înflăcărați patrioți”.

Pe la Agapia a trecut și scriitorul Calistrat Hogaș în călătoriile sale prin Munții Neamțului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, descriind mănăstirea în povestirea “La Agapia”, dar și Alexandru Vlahuță care face o descriere în povestirea “În munții Neamțului” din volumul România pitorească (1901) — “Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munți, pitită-ntr-un ungher de văi, așa că n-o vezi decât când intri-n ea. Dinspre miazănoapte o păzește de crivăț o măgură-naltă, descoperită — ŤMuncelul cu Floriť; la apus se ridică zid întunecat de codru, și-n față iarăși pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminișuri neașteptate — ŤPoiana Mitropolituluiť, ŤPoiana Starițiiť, iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea priveliște de pe ŤCiungiť, de unde vezi jos  mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălțățești, în stânga Cetatea și Târgu-Neamțului în față larga, nemărginita vale-a Moldovii”.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Este una dintre cele mai vestite ctitorii ale Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. Înălțată, din 26 mai până în 14 septembrie 1488, Mănăstirea Voroneț are hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

În 1547 i s-a adăugat pridvorul și i s-a făcut pictura exterioară sub privegherea mitropolitului Grigorie Roșca.

Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial.

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Potrivit tradiției, la Voroneț exista un mic schit de lemn, unde trăia Daniil Sihastrul, cel la care Sfântul Voievod Ștefan cel Mare cerea sfat și ajutor în momentele de cumpănă. În locul vechiului schit de lemn, Sfântul Ștefan cel Mare a ridicat actuala biserică. În prezent, aici se află o lespede cu inscripția: “Acest mormânt este al părintelui nostru David, ca schimnic Daniil”.

Mănăstirea Voroneț, “Capelă Sixtină a Orientului”, este pictată în întregime și la exterior cu icoane și scene ilustrative din Sfânta Scriptură. Pictarea zidurilor exterioare, din temelie până la streașină, este o lucrare ce a dat edificiului o mare strălucire.

Culoarea predominantă a frescelor este inconfundabilul “albastru de Voroneț”, considerat de specialiștii în arte plastice ca unic în lume și comparat cu roșul lui Rubens sau verdele lui Veronese.

Mănăstirea Voroneț, frescă, detaliu
Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Pe fațada de vest (peretele apusean al pridvorului închis) se remarcă îndeosebi marea frescă reprezentând “Judecata de Apoi”. Pe peretele sudic este pictată pe fond albastru genealogia Mântuitorului Iisus Hristos (“Arborele lui Iesei”). Pe coloane sunt pictați și filosofi greci și latini, printre care Platon și Aristotel. În absidele laterale sunt pictate icoane ale mai multor Sfinți Mucenici și Sfinți Părinți ai Bisericii.

În ceea ce privește compoziția cu “Judecata de Apoi”, la Voroneț există o particularitate, această imagine fiind prezentă de altfel în toată lumea creștină. Picturi cu această temă există și la alte biserici din Nordul Moldovei (Humor, Vatra Moldoviței, Arbore, Sucevița etc.) dar nicăieri compoziția nu are o desfășurare mai amplă și mai unitară.

Intensitatea ei dramatică, bogăția imaginației, elementele de reinterpretare locală și mai ales prețioasele armonii ale coloritului — în care domină albastrul metalic și tonurile aurii, care se armonizează cu verdele-închis, roșu-carmin, brun, alb, gri și negru, fac din “Judecata de Apoi” de la Voroneț o adevărată capodoperă de valabilitate mondială.

Mănăstirea Voroneț, frescă, detaliu
Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Celebrele culori albastru de Voroneț, roșu de Humor sau verdele Mănăstirii Arbore au rezistat peste 450 de ani ploilor și înghețurilor, secretul fabricării acestora fiind încă necunoscut. Cercetătorii au descoperit că la baza albastrului de Voroneț stă o rocă albastră numită azurit.

La interior, în naosul bisericii, se află tabloul votiv al ctitorului mănăstirii, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, pictat în anul 1496. Acesta este reprezentat, împreună cu doamna Maria-Voichița și moștenitorul tronului, Bogdan, închinând (prin mijlocirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe) această mănăstire Mântuitorului Iisus Hristos ca mulțumire că l-a sprijinit în lupta împotriva cotropitorilor turci.

În stânga ușii de la intrare este zugrăvit chipul aureolat al Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul. Pe contrafort este pictat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, patronul Mănăstirii Voroneț, iar pe primele rânduri ale acestui ansamblu de pictură, sus, “Acatistul Sfântului Nicolae” și mai jos, “Acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava”.

Mănăstirea Voroneț, frescă, detaliu
Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

În pridvor pictura reprezintă calendarul creștin ortodox. Deasupra ușii de la intrare, în pronaos, se află o minunată icoană — “Dulcea îmbrățișare” și mai sus inscripția în piatră ce precizează numele ctitorului și timpul înălțării mănăstirii.

Biserica Mănăstirii Voroneț face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din Bucovina care și-a păstrat forma inițială. Ea are un plan trilobat, având turla cu boltă deasupra naosului.

Singura excepție privind forma construcției o reprezintă adăugarea unui pridvor, în 1547. Acest pridvor închis reprezintă o soluție arhitectonică particulară, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat, peretele dinspre apus al pridvorului fiind un perete plin, fără nicio deschidere.

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Biserica este o construcție din zid de piatră, gros de peste un metru, în formă de cruce, cu interiorul împărțit în altar, naos, pronaos și pridvor închis. Altarul este luminat natural de o fereastră mare la răsărit și câte una mică pe laterale. Catapeteasma bisericii este lucrată din lemn de tisă aurit, ușile împărătești fiind o adevărată capodoperă de sculptură în lemn. Naosul, având absidele puțin pronunțate în adâncime, este delimitat de pronaos printr-un zid de peste un metru grosime, care lasă o deschidere cât o ușă obișnuită. Deasupra naosului se află o turlă mare, circulară, luminată de patru ferestre. Pronaosul este luminat de câte o fereastră pe fiecare parte.

În partea din dreapta a pronaosului se găsește mormântul schimonahului Daniil (prăznuit la 18 decembrie), primul stareț al Mănăstirii Voroneț, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992.

Mănăstirea Voroneț este împrejmuită de ziduri groase, ca de cetate, acestea neavând totuși dimensiunile și masivitatea celor de la mănăstirile Putna, Moldovița sau Sucevița.

AGERPRES / (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Este o mănăstire ortodoxă de călugări, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, un lăcaș cu o istorie zbuciumată, cu un trecut deosebit. Aici, în 1573, a luat ființă prima tipografie din București și a treia din Țara Românească, în timpul ocupației țariste a fost transformată în închisoare și, tot aici, a funcționat un muzeu al epocii lui Matei Basarab.

Monument de arhitectură tipic muntenească cu influențe de tip gotic din secolul al XVI-lea, mănăstirea are aspect de curte domnească fiind împrejmuită de ziduri groase de cetate. A fost ctitorită de domnitorul Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna. Acesta a început construcția lăcașului în anul 1560, dar a fost terminată de domnitorul Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), care în 1585 a închinat așezământul mănăstirii Xiropotamu, de la Muntele Athos. Un al doilea rând de ctitori au fost Alexandru Vodă și Ecaterina Doamna, mama sa, care au înfrumusețat mănăstirea și au înzestrat-o cu averi: păduri, mori, vii, terenuri arabile și multe odoare bisericești — vase de cult, icoane, veșminte.

Prin așezarea sa strategică, în nordul orașului, pe drumul care ducea spre Moldova, a însemnat un punct important de apărare împotriva cotropitorilor, servind deseori ca cetate de apărare, marcând astfel viața religioasă și politică din Țara Românească. Mărturie stau ferestrele mici de la beciul din subsol și de la chilii, numai bune pentru flintele soldaților care o apărau.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ
Istoria acestui așezământ monahal este legată și de personalitatea lui Tudor Vladimirescu, care, în timpul Revoluției din 1821 și-a stabilit aici tabăra, pentru a opri ieșirea din oraș a boierilor vremii. De asemenea, în timpul Revoluției de la 1848, mănăstirea a fost transformată în închisoare, autoritățile vremii arestând și încarcerând în beciurile de la Plumbuita, o parte din capii Revoluției.

Numele Mănăstirii Plumbuita i-a fost dat, potrivit unor legende, de locuitorii de pe malurile Colentinei, uimiți de acoperișurile ei neobișnuite, făcute din tablă de plumb. Se spune că Matei Basarab, ajungând să nu mai aibă ghiulele de tun, a pus să se topească acoperișurile mănăstirii, pentru a-și face din ele muniția necesară.

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/AGERPRES ARHIVĂ

De-a lungul timpului, mănăstirea a cunoscut zile de glorie, dar și multe incidente și prefaceri. A fost distrusă de cutremurul din aprilie 1595 și de incendiul din 1614 fiind refăcută din temelii în timpul domniei lui Matei Basarab, în anul 1647, în forma în care se află astăzi, inspirată din cea a Mănăstirii Dealu, ctitorită de Radu cel Mare. Atunci i s-au adăugat și Casa Domnească, întărită cu ziduri mari de apărare și a fost fortificată ca o cetate, pentru a putea proteja, la nevoie, familia domnitorului și pe cele ale boierilor valahi.

În secolul al XIX-lea, secularizarea averilor mănăstirești a dus la o degradare treptată a lăcașului de cult, care mai apoi a devenit biserică de mir, dar nu înainte ca starețul Dionisie Ianina, fost stareț atonit la Xiropotamos, să își lase amprenta asupra zidurilor, din vremea sa dăinuind frumosul turn-clopotniță.

Așezământul are cu ziduri groase din cărămidă, din care se înalță turnul clopotniței. Poarta sculptată artistic cu motive florale, este decorată cu chipurile a patru domnitori: Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Ștefan cel Mare și Petru cel Tânăr.

Foto: (c) CONSTANTIN CIOBOATĂ/AGERPRES ARHIVĂ

În fața zidurilor se află mormântul arhimandritului Simeon Tatu. Dincolo de ziduri, în curtea interioară a complexului arhitectonic Plumbuita se află biserica propriu-zisă, Casa Domnească și chiliile. Biserica mănăstirii are plan triconc, cu turla pe naos, și prezintă atât caractere arhitecturale tipic muntenești, cât și ancadramente de tip gotic la ferestre, care evidențiază influența arhitecturii moldovenești. Casa Domnească are arcade pe masive de zidărie la parter și arcade mai numeroase, sprijinite pe coloane cilindrice, la etaj, fiind unul dintre exemplarele rare de arhitectură civilă anterioară secolului al XIX-lea păstrate în București. Casa Domnească găzduiește Muzeul, unde există numeroase busturi din piatră a unor domnitori români, picturi murale originale, precum și multe obiecte de artă religioasă. De asemenea, adăpostește Biblioteca, ce cuprinde o importantă colecție de cărți vechi de 500 de ani.

Foto: (c) wikigogo.org

Aici au apărut în 1582, primele cărți tipărite în București: două Tetraevangheliare și o Psaltire — din care se păstrează numai un fragment, în Biblioteca Națională din Sofia. Tiparul, executat sub îndrumarea monahului Lavrentie și a ucenicului Iovan, prezintă particularități specifice, unice în istoria tiparului românesc, ce nu pot fi confundate cu alte caractere poligrafice din Transilvania sau Țara Românească.

Printre figurile emblematice ale mănăstirii rămân stareții Sofian Boghiu — în vremea căruia, în anii 50, se termina amplul proces de restaurare — și părintele Simeon Tatu cel care a stărețit timp de 40 de ani la Mănăstirea Plumbuita și care a sculptat înaltele porți cu chipuri de voievozi și sfinți.

Foto: (c) ARMAND ROSETHAL/AGERPRES ARHIVĂ

În prezent, mănăstirea se află în grija binecuvântată a părintelui stareț Visarion Marinescu și adăpostește moaște ale Sfântului Ierarh Nicolae și ale Sfinților Mucenici Gheorghe, Pantelimon și Ioan cel Nou de la Suceava.

În cadrul apreciatului centru monahal funcționează din 1999, programul social medico-farmaceutic “Vasiliada” realizat cu sprijinul  Patriarhiei Române și  a Colegiul Medicilor și Farmaciștilor din România. De asemenea, funcționează Atelierele Secției de Pictură, Restaurare și Patrimoniu din cadrul Facultății de Teologie din București.

AGERPRES/ (Documentare — Cerasela Bădiță, redactor Arhiva foto: Vlad Rușeanu; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Istoria Mănăstirii Brâncoveanu începe în secolul al XVII-lea, în anul 1654, când satul și moșia de la Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea boierului muntean Preda Brâncoveanu, care a construit o bisericuță de lemn pe valea râului. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a zidit în piatră o mănăstire.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, românii din Transilvania abia scăpaseră de atacurile repetate ale principilor calvini asupra punctului principal al identității lor — credința ortodoxă, iar apoi prin trecerea Ardealului sub stăpânirea Habsburgilor (1683) a apărut pentru ortodoxia română transilvăneană pericolul catolicizării. În acest context, domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat și reorganizat vechea mănăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaștri, într-o mănăstire mai mare cu viață de obște, cu călugări care trăiesc, muncesc și se roagă împreună, spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam și credință a românilor de pe ambele versante ale Carpaților. Nu trebuie să uităm că domnul Țării Românești — considerat la 1699 patronul adevărat al mitropoliei din Ardeal — a fost unul din cei mai convinși și hotărâți apărători ai unității de credință a românilor din Transilvania.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Voievodul martir a înființat la mănăstirea din Sâmbăta de Sus și o școală de grămătici, un atelier de pictură în frescă și o mică tipografie, instalate în noua incintă de piatră, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile sale domnești. Unul din cei mai de seamă stareți ai mănăstirii din secolul al XVIII-lea a fost egumenul Visarion, care a condus-o aproape 40 de ani, până la distrugerea ei în 1785.

În vara anului 1761, generalul austriac Bukow a dispus desființarea mănăstirilor, pe care le considera focare primejdioase de menținere a conștiinței ortodoxe, iar ordinul său cerea ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid și piatră să fie demolate. În Făgăraș, ordinul a fost executat de contele Nicolae Bethlen în iunie 1761, dar mănăstirea Sâmbăta de Sus a fost cruțată de distrugere, foarte probabil la intervenția familiei Brâncoveanu, proprietara moșiei și satului. Rămasă singura mănăstire ortodoxă din Țara Făgărașului, prestigiul ctitoriei brâncovenești a crescut și mai mult.

Printr-o rezoluție din 12 decembrie 1782, Curtea de la Viena dispunea desființarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor ordine de călugări și călugărițe care duc numai viață contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele societății civile, iar cu toate intervențiile făcute de boierii Nicolae și Emanuil Brâncoveanu către guvernul Transilvaniei, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus nu a mai putut fi salvată, distrugerea având loc în noiembrie 1785. Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica, având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de aproape un secol și jumătate.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

După dărâmarea mănăstirii, palatul brâncovenesc de la Sâmbăta de Sus, aflat la 10 km distanță, a fost locuit vremelnic de urmașii familiei Brâncoveanu care au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei Sibiului aceste proprietăți, împreună cu ruinele mănăstirii de la Sâmbăta de Sus.

În decursul celor 140 de ani de părăsire în ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe încercări de restaurare a mănăstirii, însă cinstea de a deveni al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu i-a revenit Mitropolitului Nicolae Bălan, care a început restaurarea bisericii în vara anului 1926, când s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părțile ce lipseau și s-a ridicat acoperișul. Sfințirea bisericii și a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii.

A fost păstrată în interiorul bisericii frumoasa pictură veche care a rezistat intemperiilor vremurilor, iar arhitectura bisericii refăcute se încadrează întru-totul în stilul brâncovenesc. La exterior, decorația în piatră a încadrărilor de la uși și de la ferestre, dar mai ales a pilaștrilor sculptați și a panourilor de piatră traforată din pridvorul bisericii dau o deosebită frumusețe acestui monument. Brâul de cărămidă așezat în zimți, acoperișul de șindrilă și proporțiile perfecte înfățișează un monument vrednic de epoca domnitorului Brâncoveanu. Turla bisericii este octogonală la exterior și cilindrică în interior. Interiorul bisericii, în formă de cruce, e împărțit în altar, naos, pronaos și pridvor. Pictura din pridvorul bisericii este în întregime nouă și cuprinde scene din Vechiul Testament, precum și Judecata de apoi, Raiul și Iadul. Intrarea din pridvor în pronaos se face printr-o ușă de lemn de stejar, fixată într-un ancadrament de piatră sculptată, iar deasupra ușii se află pisania săpată într-o placă de piatră. Pe peretele vestic al pronaosului, unde este pictată Maica Domnului, se află tabloul ctitorilor Brâncoveni. În naos, pictura este aranjată în cinci registre: sfinți mucenici, scene din Noul Testament, proroci, Învierea Domnului și Schimbarea la Față.Tâmpla bisericii, construită din zid masiv, care permite intrarea în altar prin trei uși, este de asemenea pictată în întregime în frescă cu icoane corespunzătoare canonului bisericesc. Pictura în frescă a altarului este dispusă în patru registre: Maica Domnului pe tron, împărtășirea Apostolilor, Sfinți Ierarhi în două registre. Mitropolitul Nicolae Bălan a reconstruit și vechea clopotniță a mănăstirii în formă inițială, unde până în anul 1997 au fost adăpostite cele cinci clopote a căror greutate depășește 2000 de kg, mutate acum în incinta turlei.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Fântâna Izvorul Tămăduirii atestată documentar la anul 1500, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia de-a lungul timpului s-au petrecut și țesut multe întâmplări miraculoase și legende, a fost restaurată mai întâi de Mitropolitul Nicolae Bălan, iar în zilele noastre s-a construit în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar. Tot ca o lucrare de înnoire a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie și renovarea și extinderea altarului din pădure, unde se săvârșesc slujbele religioase în aer liber.

Foto: (c) NICOLAE BADEA / AGERPRES ARHIVA

Al treilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu a fost Antonie Plămădeală, ales în anul 1982 Arhiepiscop al Sibiului, Mitropolit al Transilvaniei, Crișanei, și Maramureșului. Acesta a rezidit din temelie incinta Mănăstirii Brâncoveanu, lucrare începută în 1985. După 208 ani de la dărâmarea ei, Mănăstirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de 15 august 1993, la sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, când s-a sfințit biserica nouă ce poartă hramul Sfinților Martiri Brâncoveni, ca și întreaga mănăstire. Printre stareții Mănăstirii Brâncoveanu se numără părintele Arsenie Boca în perioada 1939-1948, când a fost transferat de către Mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei la Mănăstirea Prislop din județul Hunedoara, unde este și înmormântat.

Mănăstirea Brâncoveanu deține una dintre cele mai valoroase biblioteci mănăstirești, nu numai de la noi din țară ci și din alte părți, având un fond de peste 70.000 de volume de carte și periodice organizat după principii moderne și deschis publicului. Unul dintre obiectivele cultural-religioase care măresc strălucirea pe care o are Mănăstirea Brâncoveanu este Centru Ecumenic — Academia de la Sâmbăta de Sus, care a fost inaugurată la sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului din 15 august 2003. Clădirea are 130 de locuri de cazare, un amfiteatru cu o capacitate de 150 de locuri și o sală de mese. Aici se organizează conferințe, simpozioane, întâlniri și sunt găzduiți oameni din afara mănăstirii, veniți din dorința de studiu și retragere pentru liniștea sufletească în acest adevărat monument al credinței ortodoxe și al culturii românești.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Zeci de mii de pelerini se adună în fiecare an la Mănăstirea Sâmbăta la 15 august, de sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, când slujba are loc de obicei la altarul din pădure.

AGERPRES/(AS — autor: Jana Pintili, editor: Marius Frățilă)

Mănăstirea “Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus
Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

Este imposibil să ajungi în această zonă și să nu vizitezi Mănăstirea “Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Rupestră și Schitul de la Șinca, Mănăstirea Bucium din satul cu același nume.

După intrarea sub ocupație austriacă au început și persecuțiile religioase pentru românii din Ardeal. În anul 1762 a început catolicizarea forțată, dar bisericile și mănăstirile Făgărașului au adunat mereu oamenii în jurul lor, chiar și după ce au fost incendiate sau dărâmate cu tunul.

Oamenii locului nu au abandonat învățătura primită, potrivit căreia orice stăpânire nu are voie să strice rostul locului și astfel și-au apărat credința și nu au cedat în fața asupritorilor.

Vechi sat românesc din Țara Făgărașului, atestat documentar din secolul al XII-lea, Șinca Veche este cunoscut localnicilor, dar și turiștilor, prin enigma ce înconjoară o veche mănăstire aflată în apropierea satului. Atunci când împărăteasa MariaTereza a pornit campania de catolicizare a Transilvaniei și înființarea regimentelor grănicerești formate din localnici, oamenii din Șinca au refuzat înrolarea și nu au renunțat la ortodoxie. Ei pur și simplu au mutat satul mai spre munte, ducându-l cât mai departe de autorități.

Mănăstirea rupestră de la Șinca Veche este monument unic în Transilvania, prin scobirea în gresie a două biserici alăturate și a anexelor, dar mai ales prin turla săpată în piatră de jos până sus. Turla, înaltă de 10,5 metri, deschisă în partea de sus cu o lunetă, face legătura de taină între bisericile de sub pământ și cer. Înscrisuri din anul 1204 atestă faptul că mănăstirea a avut o obște monahală formată din călugări. În anul 1762, în timpul prigoanei generalului Bucow, în peștera din Dealul Pleșu s-au refugiat călugări care au trăit și au slujit aici. Există numeroase controverse privind originea acestui locaș dar majoritatea cercetătorilor afirmă că este o mănăstire creștin-ortodoxă, realizată probabil în jurul anului 1700.

Un alt loc de rugăciune din Țara Făgărașului este mănăstirea Bucium din satul Bucium, comuna Șinca. În anul 1737 este pomenit Ambrozie, un monah care la mănăstirea Bucium copia “Viețile Sfinților”, fapt care dovedește că sălașul fusese clădit cu mult înainte.

În veacul al XVIII-lea, mănăstirea a fost trecută prin foc de stăpânirea habsburgică. La două sute de ani după acest moment, autoritățile comuniste au folosit tot focul pentru a opri refacerea așezământului. Cu toate acestea, oamenii satelor din jur și-au dus înainte dorința de a reclădi mănăstirea în satul Bucium.

Sunt o serie de legende care vorbesc despre dărâmarea mănăstirii de către armatele austriece. Se spune că, în fața tunurilor, starețul Isaia și călugării s-au închis în mănăstire și au început să se roage. Ghiulele nu au reușit să dărâme zidurile și atunci s-a ordonat incendierea mănăstirii. Cu câteva icoane și odoare bisericești, starețul Isaia a reușit să fugă spre munte. Cu rugăciuni fierbinți, el a reușit să urnească lespedea unei peșteri și a ascuns cele sfinte înăuntru. În cele din urmă a fost prins de urmăritori și i s-a tăiat capul. Corpul i-a fost aruncat în fântână în poiana mănăstirii. Se spune că din acea fântână a izvorât, a doua zi, apă limpede și tămăduitoare.

Prima încercare de reconstruire a mănăstirii este în anul 1928, când Regina Maria a început aici zidirea sub numele “Întregirea Neamului Românesc”. Moartea reginei și vremurile tulburi care au urmat au oprit reconstrucția.

În anul 1953, Moș Ilie, așa cum îl știu sătenii care își mai amintesc întâmplările, obține aprobarea și binecuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan pentru lăcașul de cult. Proiectul este blocat însă de comuniști și va fi reluat în 1976 de Moș Ilie ajutat de Ioan și Elisabeta Șandru care reușesc să construiască o cabană de lemn sub pretextul înființării unei stupine, cabană în care reușesc să ascundă o mică biserică. Securitatea află iar flăcările mistuiesc cabana și bisericuța, rămânând doar o singură cruce. Crucea stă astăzi la loc de cinste în altarul de vară al mănăstirii. Biserica a fost reconstruită, iar mitropolitul Antonie Plămădeală a sfințit-o cu hramul Schimbării la Față, în anul 1995.

În satul Berivoii Mari din comuna Recea se află Mănăstirea Sfântul Apostol Andrei. Vechea mănăstire este pomenită încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, iar aici trăiau mulți călugări, duhovnicul așezământului fiind vestit pentru harul său. Lăcașul a dispărut sub prigoana habsburgilor însă sătenii din Recea și din satele apropiate au continuat să spună locului “la mănăstiri” apoi au rezidit lăcașul de cult.

În anul 1992, preotul Andrei Răduleț, ajuns vicar la Arhiepiscopia Sibiului, a dat glas dorinței oamenilor de a reclădi mănăstirea și astfel, un an mai târziu, pune piatra de temelie. Prima dată s-a ridicat un paraclis de vară, cu hramul Sf. Apostol Andrei, apoi s-a clădit al doilea, câteva chilii și gospodăria mănăstirii. În anul 1997 s-a început ridicarea unei noi biserici, zidită în formă de cruce și cu trei turle.

Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Dejani, comuna Recea, este pomenită în cărți bisericești la începutul veacului al XVIII-lea. Se știe că aici era o biserică mică din lemn, așezată pe o temelie de piatră. Chiliile călugărilor erau colibe, tot din lemn, risipite în pădurea din jurul bisericii. După anul 1990, în poiana mănăstirii sătenii au așezat o troiță, iar după doi ani câțiva călugări s-au așezat aici venind de la mănăstirile moldovenești Sihăstria și Sihla. Când au vrut să facă o fântână, au dat repede de vechea fântână. Apoi, când au curățat locul pentru zidirea unei temelii, a fost regăsită chiar cea veche. Locul a fost însemnat, și se vede în pardoseala noii biserici, ridicată tot din lemn, însă mult mai mare decât cea dintâi. Pentru înzestrarea locașului s-au mai găsit câteva dintre odoarele străvechi, salvate și păstrate de săteni. Dintre acestea, cele mai prețioase sunt icoana Sf. Ierarh Nicolae și clopotul cel mic. Despre clopot se spune că este mult mai vechi decât biserica dintâi, și că ar fi fost turnat la începutul secolului al XIV-lea.

Toate aceste locuri, de liniște și rugăciune, atrag numeroși turiști români și străini care sunt impresionați de modul în care oamenii știu să prețuiască și să ducă mai departe tradițiile zonei.

AGERPRES/(AS — autor: Jana Pintili, editor: Adrian Drăguț)

Photo credit (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

At its consecration on March 8, 1679, the church received as donations several plots of land and forests from the landowners in the surroundings, and it turned into a hermitage where subsequently, its founder himself took vows, becoming hieromonk Isaia. He became then the abbot of this place of worship. The fact is mentioned in the documents discovered by historian C. C. Giurescu in the “Collection of the Pamfilesti” in Odobesti.

The donations have also continued over the 18th and 19th centuries. An authentic document dated May 2, 1744 reads that Athanasie the monk gave the church a plot of land when he became a monk.

A monastic settlement safe from the very beginning from the invaders’ eyes and anger, the Buluc hermitage was defended by the secular dangers of those times.

Over 1922-1928, the monks constructed a new church, next to the old one, dedicated to The Transfiguration of Jesus. Made up of bricks and much bigger compared to the first one, this was partially destroyed by the powerful earthquake occurred on Nov. 10, 1940, but the legionary leadership at that time ordered its full demolition.

Disbanded by Decree 410/1959 and removed from the List of Historic Monuments, the hermitage hardly came through the communist period thanks to the missionary activity of priests in the Varsatura village. Its official closing by the then-authorities, between 1959 and 1989, did not prevent the Christians from visiting the hermitage each and every single year. On the contrary, the pilgrimages to Buluc became a mass phenomenon after 1959. On The Transfiguration of Jesus feast, large groups of believers from all the surrounding towns used to climb the century-beaten roads till the little wooden church to attend the church service held by the priest of the Varsatura parish.

Reopened after 1989, the settlement, elevated to the status of a monastery, continues to be the spiritual refuge of the believers in the area of Jaristea. Over the past four years, a steeple and a big house for cells, home to nuns and charity sisters were constructed.

At the proposal of the Vrancea County Department for Culture, the Buluc monastery regained its status of tourist attraction included on the list of monuments of the national heritage, on Nov. 11, 2014, under the signature of the prime minister.

The interior walls of the church are not painted with images of saints, but painted in a simple colour, blue, being adorned with over one hundred iconographic representations, such as the icon with double face, one representing St. Mina and St. Charalambos, the other one the Mother of God ”Hadighitria”, painted in oil on wood in 1831.

“The Buluc monastery is visited by many believers for both its religious significance, and the noise and pollution-free natural environment,” abbess Justiniana Talaban told AGERPRES. The place of worship is very well maintained by the nuns who found here their peace of mind, living in communion with nature and divinity.

Summer is the best time to visit the monastery, when the flowers in the courtyard form a multicolored carpet and the forest smells like heaven. The pilgrim finds the peace and calm one rarely “hears” nowadays, but also the humility of the local residents, and the modesty of those who come from other parts of the country and even beyond the country’s borders. The cells are true oases of coolness in the hot days of summer and in the winter, the fire of the wood burned in stoves spreads a unique fragrance, heat and mystery.

To arrive to the Buluc monastery in Focsani, one travels to Odobesti for 16 km, then from the city centre there is a 4 km-long road leading to the Jaristea commune, and another 4 km till the end of the journey.AGERPRES