Foto: (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

Mănăstirea Buluc își are începutul în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, când, un boier cunoscut al acelor timpuri din Odobești, Ioan Caragea, ridică într-o dumbravă din codrii Mereilor, biserica de astăzi a mănăstirii, construcție din lemn având hramurile ‘Pogorârea Sfântului Duh’ și ‘Sfânta Treime’.

Ctitorirea acesteia, ”vorbește” o legendă a locului, ar fi fost declanșată de ,,frica iscată în inima boierului de o dezlănțuire a naturii, neașteptată și de mare intensitate în timp ce se afla la vânătoare împreună cu mai mulți slujitori ai săi în pădurea deasă”. Cuprins de deznădejde la gândul că s-ar putea să nu mai scape cu viață, boierul Caragea, alături de ceilalți participanți la vânătoare, se roagă la Dumnezeu să fie salvați, promițând că ieșind teferi din acel infern va ridica chiar pe respectivul loc, în semn de mulțumire adusă divinității, o biserică cu toate cele necesare pentru întemeierea unei vieți mănăstirești. Cum a scăpat fără vreo suferință, boierul a purces imediat la edificarea lăcașului de cult.

La sfințirea sa, în data de 8 martie 1679, biserica a primit drept danii mai multe terenuri și păduri de la proprietarii din împrejurimi, transformându-se într-un schit unde, ulterior, chiar ctitorul său s-a călugărit, devenind ieromonahul Isaia. El a ajuns apoi stareț al acestui așezământ monahal. Faptul este consemnat în actul pe care l-a găsit istoricul C. C. Giurescu în ,,Colecția Pamfileștilor” din Odobești.

”Eu Isaia Caragea, ieromonahul, am făcut schitul Bulucului de iznoava din Codrul Merei, unde se cinstește și prăznuiește hramul Sfintei Troițe și a Sfântului Duh”, se consemnează în documentul care menționează în continuare darurile făcute de răzeșii adunați la sfințirea bisericii, ”pentru veșnica pomenire a fericiților ctitori”.

Foto: (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

Donațiile au continuat și în următoarele două secole schitul a fost înzestrat cu multe păduri și poieni, cu vii, în Vărsătura și Odobești, cu o moară pe gârlă trasa din Milcov în partea de sud a târgului Odobești. Un document autentic, datat 2 mai 1744, consemnează ca Athanasie monahul a dăruit lăcașului un pogon de loc când s-a făcut călugăr. La 25 octombrie 1751, ieromonahul Mitrofan, starețul schitului schimba două pogoane vie cu cramă și casă ”pe ulița de la Jariștea la Vale de la Hodor”, vie ce fusese ”dăruită de Safta, văduva lui Constantin Nenical, vel capitan”.

În catagrafia eparhiei Romanului din anul 1809, schitul Buluc apare cu zece ,,viețuitori”. La 6 august 1816 Constantin Chihaia și soția sa, Floarea donează schitului Buluc un lot de teren, zis al Chihaiei, ca ”să fie de hrana părinților călugări”.

La rândul lor, răzeșii din Odobești, la 6 aprilie 1828, dăruiesc și ei ”opt fălci de pădure și poieni” schitului Buluc. Ion Buda și soția sa, Maria, din Focșani împroprietăresc lăcașul, la 23 decembrie 1835, cu ”o moară pe gârla trasă din Milcov”, apoi cu ,,două pogoane de vie pe rod în dreptul morii și două ciozvârte de loc sterp”.

La 10 iulie 1859, conform actelor existente, iermonahul Veniamin, egumenul schitului, a făcut un schimb cu azilul ”Apostol Pavel” din Bușteni, pentru ,,un pogon și jumătate vie în Vărsătura Mică”. Statistica din 1936 a eparhiei Romanului care avea și ținutul Putna, pomenește între cele 13 schituri și schitul Buluc. În 1937 așezământul a fost împroprietărit cu șapte hectare teren arabil în satul Ivănești. Tot în acel an s-a refăcut lacul Chihaia și s-a populat cu pește. Afluența credincioșilor care vizitau schitul fiind mare, s-au construit patru case cu 10 camere, iar ca punct de atracție s-au plantat 5000 puieți de brazi, grup de arbori ce se poate zări și în prezent la sud-vest de incinta schitului.

Așezare monahală ferită încă de la început de ochii și furia năvălitorilor, schitul Buluc a fost apărat de pericolele seculare ale acelor vremuri.

Foto: (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

În anii 1922-1928, călugării au ridicat, alături de biserica veche, una nouă, având hramul ‘Schimbarea la Față’. Construită din cărămizi și mult mai mare decât cea dintâi, aceasta a fost distrusă parțial de puternicul cutremur din 10 noiembrie 1940, dar conducerea legionară a timpului a demolat-o până la temelie. Tot atunci a fost furată ,,Salba din aur” a bisericii Bulucului. După dărâmarea bisericii noi, a rămas pentru slujire numai biserica din bârne de brad a lui Isaia Caragea ieromonahul.

În toată istoria schitului se constată că viața monahală a fost susținută de călugări, dar în 1951 au rămas prea puțini viețuitori. Cum aceștia nu s-au mai putut întreține singuri, schitul a devenit locul de trai pentru o obște de maici, fiind aduse aici 30 de monahii de la mănăstirea Cotești.

Desființat prin Decretul 410/1959 și scos din Lista Monumentelor Istorice, schitul a rezistat cu greu în perioada comunistă mulțumită activității misionare a preoților din satul Vărsătura, în jurisdicția căruia fusese trecută biserica după 1959. Închiderea oficială a acesteia de către autoritățile timpului, între 1959 și 1989, nu i-a îndepărtat pe creștini de locul unde veneau an de an în pelerinaj. Dimpotrivă, pelerinajele la Buluc după 1959 au devenit un fenomen de masă, iar de sărbătoarea ‘Schimbarea la Față’, grupuri mari de credincioși din toate localitățile vecine urcau în pelerinaj drumurile bătătorite de secole până la bisericuța de lemn pentru a participa la slujba oficiată de preotul de la parohia din Vărsătura.

Redeschis după 1989, așezământul, ridicat la rangul de mănăstire, continuă să rămână refugiul spiritual al credincioșilor din zona Jariștea, în ultimii patru ani în incinta domeniului zidindu-se o clopotniță și o casă mare pentru chilii, unde locuiesc maici și surori de caritate.

La propunerea Direcției Județene pentru Cultură Vrancea, mănăstirea Buluc și-a recăpătat, la 11 noiembrie 2014, sub semnătura premierului, statutul de obiectiv inclus pe lista monumentelor din patrimoniul național.

Accesul în incinta ansamblului mănăstiresc se face printr-o frumoasă și impresionantă poartă din lemn sculptat cu motive laice și religioase specifice zonei Vrancei. Monumentala intrare gândită și creată de meșteri populari este străjuită de o parte și de alta de doi brazi, unul, fapt curios, având miros de tămâie, iar celălalt, la fel de ciudat, cu miros de lămâie.

Foto: (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

Arhitectura lăcașului, având un plan în forma de cruce și fiind construit, în totalitate, din bârne de brad impresionează prin simplitate. La fel ca majoritatea bisericilor ortodoxe, este structurată în trei compartimente: naos, pronaos și altar. Cel mai impresionant detaliu decorativ din interiorul lăcașului este reprezentat de catapeteasma sculptată în lemn, care, prelungindu-se până la peretele coborâtor din boltă lăcașului, desparte naosul de altarul luminat de o fereastră la est. Naosul are absidele largi și este luminat de câte o fereastră la sud și nord, delimitându-se de pronaos prin grinzi de lemn. Pe naos este o turlă înfundată, oarbă, de formă octogonală. Toate ferestrele sunt din lemn, duble, dreptunghiulare, terminate în arc. Pridvorul închis în față cu geamuri are și câte o fereastră la sud și nord. Intrarea în pridvor se face pe o ușă din lemn în două canaturi și tot printr-o ușă din lemn se intră din pridvor în pronaos, dar aceasta este într-un singur canat. Pardoseala este din scândură, acoperișul din tablă zincată.

Pereții interiori lăcașului nu sunt pictați cu sfinți, cum se obișnuiește de obicei, ci sunt zugrăviți într-o culoare simplă, bleu, fiind însă împodobiți cu peste o sută de reprezentări iconografice, între care ”Icoana cu dublă față”, una reprezentându-i pe Sfântul Mina și Sfântul Haralambie, cealaltă pe Maica Domnului ”Hadighitria”, pictată în 1831 în ulei pe lemn, reprezentare ce a avut drept destinația inițială a fi icoană împărătească. ”O altă icoană se află în vechea biserică de lemn redând-o tot pe Maica Domnului ”Hadighitria” dar datată 1840 și avându-l autor pe Dinake Zugrav; precum și alte două reprezentări — ”Hristos Învățător” — , nedatată, care avut destinația inițială de icoană împărătească și a fost creată de un pictor român necunoscut și ”Maica Domnului Împărăteasă”, de asemenea având destinația inițială de icoană împărătească, autor pictor român necunoscut, datată 1824, au fost clasificate, în ultimul an, în patrimoniului cultural național mobil”, a precizat, pentru Agerpres, Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură Vrancea.

Fațadele exterioare ale bisericii mănăstirii Buluc sunt tencuite peste bârnele de lemn și văruite în alb numai în zona Altarului, naosului și pronaosului. Pridvorul la exterior este căptușit cu scândură.

Ciprian, arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, nu a ezitat să-i îndemne pe credincioșii prezenți la ceremonia de resfințire a bisericii, care a avut loc în urmă cu un an, să considere venirea la mănăstirea Buluc ca pe un pelerinaj simbolic în Țara Sfântă. ”Acest lăcaș de închinăciune este Taborul Vrancei. Nu e neapărat necesar să mergeți în fiecare an pe muntele Taborului, dar vă sfătuiesc măcar o dată în viață să faceți un pelerinaj, să vă împărtășiți cu binecuvântarea lui Dumnezeu și să vă umpleți de sfințenie la mănăstirea Buluc. Să urcați spre această oază de lumină dumnezeiască’, le-a recomandat credincioșilor înaltul ierarh al Bisericii Ortodoxe Române.

”Mănăstirea Buluc este căutată de numeroși credincioși atât pentru semnificația sa religioasă, dar și datorită cadrului natural lipsit de poluare și zgomot”, a declarat, pentru Agerpres, maica stareță Justiniana Talaban. Lăcașul este foarte bine întreținut de măicuțele care și-au găsit aici pacea sufleteasca, trăind în comuniune cu natura și divinitatea.

Cea mai frumoasa perioadă în care poate fi vizitată mănăstirea este în sezonul cald, atunci când florile care împânzesc aleile din curtea interioară formează un covor multicolor, iar pădurea emană miresme tonifiante și adăpostește de arșiță pe pelerin. Acesta își găsește acolo acea liniște pe care mai rar ”o auzi” în ziua de astăzi, dar întâlnești, de asemenea, smerenia locuitorilor zonei, cât și modestia celor veniți din alte părți de țară și chiar de peste hotare. Chiliile sunt adevărate oaze de răcoare în zilele caniculare din vară, iar iarna pline parfumul, căldura și misterul luminii emanate de focul lemnelor arse în sobe.

Impresionant este și faptul că pelerinii sunt invitați la masă, masă la care nu se consumă carne de porc ori vită nici atunci când nu este post. În schimb, preparatele puse în farfuriile de lut ars întrec, prin gustul lor, toate preparatele ”fițoase” din restaurantele de lux. Astfel, aperitivul este format din roșii umplute cu salată de vinete, pifteluțe din ciuperci, măsline și pește marinat. Urmează întotdeauna o ciorbă de pește ori legume la cazan, cu ardei iute, ciorbă în a căror rețete măicuțele utilizează ”ierburi potrivite” care dau un gust minunat fierturii. Vine apoi o saramură de pește cu mămăliguță, acompaniată de ardei iute, urmată ardei umpluți cu legume ori hribi. La desert sunt servite baclavale făcute în foi întinse în bucătăria lăcașului, umplute cu miez de nucă și scăldate în miere de albine.

Pentru a ajunge la Mănăstirea Buluc din Focșani se merge spre Odobești cale de 16 km., apoi, din centrul acestui oraș un drum asfaltat duce 4 km. până în comuna Jariștea, iar de acolo sunt numeroase indicatoare către mănăstirea Buluc, până la care mai sunt aproximativ 4 km.

O altă atracție turistică a comunei Jariștea o reprezintă biserica ”Sfinții Împărați” din satul Scânteia, un adevărat monument de arhitectură religioasă. Lăcașul de cult, care are și astăzi ușa de intrare bătută în nituri și a aparținut de un schit construit în anul 1730 de familia Stamatinescu, atrage atenția și prin elementele arhitectonice de influență arabă care își au locul în construcția bolților și coloanelor integrate stilului bizantin.

Oameni cu suflet mare și cu frica în Dumnezeu, dar îndrăgostiți de ocupația lor ancestrală, podgorenii din Vrancea au ridicat și alte biserici și mănăstiri care astăzi stau pe drumul podgoriilor din zonă, lăcașuri sfinte în care vița de vie și strugurele își află prezența în forme stilizate în motivele religioase din sculpturile ori picturile interioare, întărind sentimentul că viticultura, făcând parte din tradiția spirituală a Vrancei, reprezintă pentru creștinii locului puritatea și viața. Indirect aceste mărturii din lăcașurile vrâncene ”vorbesc” despre faptul că vinul și pâinea au fost oferite de Domnul nostru Iisus Hristos apostolilor săi la Cina cea de Taină și că aceste două alimente simbolizează sângele și trupul Mântuitorului.

Faptul că vinul se împletește cu spiritualitatea vrânceană este reliefat și de numeroase mărturii întâlnite de cei ce trec pragul și altor mănăstiri și biserici unice în această parte a țării.

Unice prin simbolistica și valorile depozitate sunt pe drumul podgoriilor vrâncene Schitul Dălhăuți, monument istoric din comuna Cîrligele, mănăstirea Vărzărești, din comuna Urechești ori mănăstirea Recea, monument istoric din comuna Dumbrăveni.

Pe dealurile din podgoria Odobești mai pot fi vizitate și mănăstirea Tarnița, construită în apropierea vârfului dealului Măgura Odobești, al cărui vârf se înalță la aproape o mie de metri, fiind cel mai înalt deal al Subcarpaților de Curbură, dar și mănăstirea ”Adormirea Maicii Domnului”, pe stil vechi.

Despre Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel’ din cartierul odobeștean Cazaclii cuvintele sunt de prisos, căci această biserică, clasificată în anul 2007 drept monument istoric, nu doar că a fost construită de negustorii de vinuri din zonă, ci este amplasată chiar în mijlocul viilor din zonă.

La mănăstirea Brazi din orașul Panciu, turiștii se pot ruga la moaștele Sfântului Teodosie de la Brazi, dar pot vizita și paraclisul subteran Brazi, monument istoric datat sfârșitului de secol XVII. Paraclisul subteran al Mănăstirii Brazi făcea legătura, în trecut, printr-un tunel, cu Schitul ”Sfântul Ioan Botezătorul’ situat pe un deal, la câțiva zeci de metri distanță.

Pe DJ 202 E, spre Tâmboiești, călătorul poate admira peisajele din partea de sud a județului Vrancea și se poate reculege în Biserica ”Cuvioasa Parascheva’, sfințită în anul 1858, ori în Biserica ”Nașterea Maicii Domnului’, clădită un an înainte, în 1857.

Vrancea este însă și depozitara unor volume de carte bisericească având mare valoare istorică, între care un “Ceaslov”, datat 1846, ”Istoria Noului Testament”, cu anul de apariție 1824, ”Carte folositoare de suflet”, anul ieșirii de sub tipar 1819, ”Sfintele și dumnezeieștile Liturghii”, editată în 1827, toate aflate în custodia Bibliotecii Județene ”Duiliu Zamfirescu” din Focșani.

”În ceea ce privește procedura de clasare în patrimoniul cultural național mobil a acestor valori scrise, la fel ca și a celor pictate de la Mănăstirea Buluc, de menționat este faptul că un asemenea demers a fost inițiat pentru prima dată în județul Vrancea abia în urmă cu un an”, a subliniat Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură a județului Vrancea.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Adrian Drăguț)

Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FLUX

Dacă depresiunea Horezu constituie un centru ecumenic și cultural românesc, străbătut de axa sfintelor mănăstiri Hurezi, Bistrița și Govora, adevărate școli și tipografii de carte veche, regiunea Olănești aduce cu sine un alt culoar spiritual, mituri și legende, spiritualitate și noblețe. Nu mai puțin de patru mănăstiri urcă spre munte din Valea Cheii, până sus, în adâncul pădurilor de fag ale Munților Căpățânii. Acestea sunt Sărăcinești, Iezer, Pahomie și Pătrunsa, dispuse ca niște trepte spre cer, unde pelerinii merg alături de apele reci ale râului Cheia.

După ce pelerinul trece de sfântul schit Iezer, locul unde în urmă cu sute de ani s-a produs cel mai crud asasinat, zeci de călugări fiind omorâți pentru a destăinui locul unde a fost îngropată comoara lui Mihai Viteazul, drumul se afundă în pădurile din Munții Căpățânii, ajungând la un lăcaș de cult despre care nimeni nu știe când a fost zidit — Pahomie sau ”schitul haiducilor”. Biserica centrală este pe trei sferturi acoperită de stânca sub care a fost construită. Este o biserică simplă, sub formă de navă cu un pridvor mic și sprijinită pe stâlpi rotunzi de cărămidă.

Lăcașul de cult se află la poalele Muntelui Buila din Masivul Căpățânii, pe Valea Cheii, la 7 km. de schitul Iezer, pe drumul care duce apoi la Schitul Pătrunsa, ”schitul copiilor” cum mai este cunoscut.

Istoria schitului Pahomie este păstrată de memoria celor bătrâni de la poalele muntelui, fiindcă date scrise despre începuturile lui nu s-au păstrat. Nici măcar pomelnice, “e ca și cum Dumnezeu l-a ridicat, fără să spună nimănui”, spune istoricul vâlcean Ion Popescu.

”După tradiție, schitul ar fi fost durat în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu de către postelnicul Popa, devenit în călugărie Pahomie, feciorul stolnicului Iordache Pâșcoveanu’, Valeriu Anania în lucrarea sa ”Cerurile Oltului’. Iordache Pâșcoveanu, căsătorit fiind cu Ancuța, fiica lui Preda Brâncoveanu, era prin urmare, unchi al marelui voievod.

Dar ca în toate poveștile Căpățânilor, există și o altă legendă, spune istoricul Ion Popescu, care leagă începuturile schitului de amintirea banului Barbu Craiovescu, unchi al domnitorului Neagoe Basarab și întemeietor al Mănăstirii Bistrița. Se spune că Barbu Craiovescu s-ar fi retras aici pentru a scăpa de atacul lui Mihnea cel Rău asupra Mănăstirii Bistrița, pe care a pus tunurile și i-a smuls până și copacii din rădăcini, în anul 1509. Printre însoțitorii banului se afla și căpitanul Sava Haiducul căruia i s-a spus așa deoarece “pribegii au zăbovit mai mult timp aici și pentru a hrăni oamenii, el a fost nevoit să procure hrană prădând gospodăriile mai înstărite ale localnicilor din jur’, spune prof. Ion Popescu. Cei doi ar fi întemeiat schitul drept mulțumire că au supraviețuit ascunși în acest loc.

Prezența unui haiduc la ridicarea unui schit, păstrată în memoria colectivă, este explicată de Valeriu Anania în cartea menționată mai sus: “(…) o ctitorie haiducească nu putea să existe decât în Țara Jianului și a Vladimirescului. Zice-se că peștera de deasupra schitului — azi năpădită de trunchiuri și rădăcini — slujea odinioară drept adăpost a haiducilor (…) După un veleat de hoție și omor, ei își schimbau numele și, în parte năravurile, călugărindu-se”.

Așadar, schitul Pahomie se pare că a fost întemeiat de haiduci, schimbând astfel imaginea acestor hoți de codru, pentru că acești fugari după ce “oboseau în pribegie și răzvrătire, fie putrezeau în ocnă, fie alegeau calea bisericii și se călugăreau”, spune prof. Popescu. Este astfel o imagine care vine să îmblânzească figura tâlharului valah care la bătrânețe schimba pușca cu sutana călugărească, venind spre Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor din vremurile de răzvrătit.

Primele date scrise despre schit apar în două documente: în 1793, pe timpul domnitorului Alexandru Moruzi și în 1798, pe timpul lui Constantin Hangerii. În 1824, în Catagrafia Episcopiei Râmnicului se consemnează că biserica schitului era total ruinată, iar în 1945 se mai zăreau doar o parte din zidurile roase de vreme și temeliile a trei chilii, adaugă profesorul Ion Popescu.

Schitul haiducilor a fost readus la viață de ieromonahul Veniamin de la Schitul Pătrunsa, cu sprijinul preotului Boboacă, a locuitorilor din Bărbătești, a preoților și protopopului din Horezu, episcopului Iosif al Râmnicului și Argeșului și al patriarhului Justinian.

Denumirea pe care o mai are lăcașul, schitul de la Izvorul Frumos, are legătură cu o cascadă din apropierea bisericii centrale. De altfel întreg complexul monahal este așezat într-o căldare de munte, pe malul Cheii. De aici, drumul se duce spre inima munților, în sălbăticie. Pahomie este hotar pentru mulți pelerini pentru că mergând mai departe pădurea devine tot mai deasă, mai întunecată, iar apele râului Cheia devin repezi și aleargă din cascade în cascade, acolo unde doar vulturii se încumetă să trăiască.

“În acești codrii au trăit și s-au născut poveștile haiducilor fioroși, spaima poștelor și conacelor boierești din zona Olănești, care, la vârsta senectuții, și-au ascuns definitiv viața de blam sub crucea sfântă a lui Hristos”, încheie povestea schitului Pahomie, istoricul vâlcean.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Fotografii: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Unul din aceste daruri sfinte, zestre a spiritualității românești, este Mănăstirea Surpatele, ctitoria doamnei Maria Brâncoveanu, care în 1706 — 1707 a construit pentru ”călugăricioarele’ de aici o biserică nouă și a împodobit-o cu pictură, tâmplărie sculptată din lemn de tei aurit, icoane, candelabru de aramă făcut de meșterul Hans Georg Beck, odoare și averi din care să se poată întrețină obștea de călugărițe. Pictorii pe care i-a ales Doamna Maria au fost Andrei, Iosif ieromonahul, Hranite și Ștefan, ai renumitei echipe de zugravi hurezeni conduși de Constantinos.

Pisania de deasupra ușii de la intrare amintește că mai înainte mănăstirea avea o biserică ce ”zidită a fost oareș-cându de Buzești, însă mică și prost lucrată’—(Constantin Bălan, ‘Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea’).

“Deși mică și neînsemnată, mănăstirea de la Surpatele apare înainte de a se ocupa doamna Maria Brâncoveanu de ea, într-un număr mare de documente ale vremii, peste 30, care îi leagă istoria de boierii Drăgoești și potrivit legendei chiar de voievodul Ștefan Surdul (1591 — 1592), după cum afirmă Doru Căpătaru în cartea pe care o dedică mănăstirii. Tehnic vorbind, biserica mănăstiri Surpatele este armonios construită, are planul triconic cu turla înălțată deasupra naosului și pridvor deschis susținut pe stâlpi legați între ei prin arcade în acoladă”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.

Decorațiunea exterioară este simplă, dar plină de rafinament, brâul floral în relief, ancadramente de piatră la ferestre, înconjurate de chenare decorative. Inițial incinta era compusă din corpuri de chilii care formau în jurul bisericii un patrulater cu cerdace și galerii elegante.

După secularizarea averilor mănăstirești, așezământul monahal de la Surpatele a fost abandonat din lipsa posibilităților materiale și financiare de a mai fi întreținut. Începând cu anul 1927, prin strădania unor maici venite de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, ansamblul a fost refăcut.

Comisiunea Monumentelor Istorice a restaurat complexul monahal între anii 1927-1935. Au urmat lucrări de consolidare între anii 1958-1959 și în anul 1984, când biserica a fost învelită cu tablă de plumb, din îndemnul și sub conducerea episcopului Râmnicului, Gherasim Cristea, și tot prin strădania acestui adevărat ctitor pentru multe dintre mănăstirile din Vâlcea și Olt, fresca și iconostasul de la Surpatele au fost restaurate în anul 2004, de Simona Cătălina Petrescu și Anca Corina Nicolaescu.

Dar amintirile și legendele mănăstirii leagă acest lăcaș de suflet al doamnei Maria Brâncoveanu de perioada în care i-a servit ca loc de reculegere după martiriul soțului și copiilor, împreună cu cealaltă văduvă a tragediei, soția lui Ianache Văcărescu, decapitat și el alături de Brâncoveni, dar și de trei povești de iubire care îi au ca protagoniști pe zugravul Gheorghe Gherontie, Iancu Jianu și Anton Pann.

La această mănăstire, Maria Brâncoveanu și-a plâns, în ultimii ani ai vieții, soarta crudă care-i răpise, în mod dramatic, bărbatul și copiii. De altfel, drumul care leagă acest mic așezământ monahal de Mănăstirea ‘Dintr-un Lemn’, aflată nu foarte departe, se numește chiar Drumul Doamnei și se spune că Maria Brâncoveanu parcurgea des, mergând pe jos, acest drum de vreo 5—6 km., care străbate comuna Frâncești de la un cap la altul, rugându-se printre lacrimi pentru sufletele răposaților.

Legenda zugravului Gherontie spune că acesta a iubit toată viața pe fiica unui boier de-al locului, dar fără niciun rezultat, domnița respectivă nu i-a răspuns sentimentelor, ba mai mult artistul a fost chiar invitat la nunta domniței. Nesuportând această durere a sufletului, zugravul mănăstirii, Gheorghe Gherontie, a decis să se călugărească.

Cea de a doua poveste care are legătură cu Iancu Jianu ascunde de fapt o tragedie. Circulă de fapt două variante. O primă variantă ar fi cea în care Florica, sora lui Iancu Jianu și logodnică a lui Tudor Vladimirescu, în timpul răscoalei, a fost siluită de guvernatorul Olteniei, serdarul Stoica. Florica a preferat să se sinucidă, nu înainte de a-i povesti fratelui cele petrecute. Iancu Jianu l-a prins pe serdar și ca pedeapsă l-a înjunghiat chiar pe mormântul Floricăi, aflat în curtea Mănăstirii Surpatele. În cea de-a doua variantă, în cauză, victima serdarului Stoica ar fi fost chiar logodnica lui Iancu Jianu, Lenuța Golfineanu.

Ultima legenda are legătură cu Anton Pann, unde lucrurile sunt clare și fac parte din biografia poetului și muzicianului. La Surpatele, poetul s-a îndrăgostit de călugărița Anica, nepoata stareței Platonida de la mănăstirea ”Dintr-un Lemn”, și a convins-o să fugă cu el, trecând-o munții prin Pasul Bran, deghizată în bărbat.

Sunt și alte povești care pot fi auzite de pelerinul sau turistul care alege, preț de un ceas sau mai multe, să se oprească la una dintre cele mai frumoasă mănăstiri, ctitorie a Mariei Brâncoveanu, soția martirului voievod.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Photo credit: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES PHOTO

‘The Plaviceni Monastery was certainly built under ruler Matei Basarab by high-ranking court official Dragomir and his wife, a next of kin of the ruler. The monastery operated for quite some time, but toward the end of the 18th century and then in the 19th century it was greatly damaged, especially by a strong earthquake of 1802, when part of the building collapsed. Little by little, it was turned in a church and then it became a ruin. Its reconstruction started only in 1990, but it was hard to carry out. The Plaviceni Monastery is unique in this part of Teleorman because we did not have such monasteries and it is also the best preserved. It is located more than 12km from the village of Dudu, on the banks of the Olt,’ says Director of the Teleorman Directorate for Culture and Heritage Constantin Tantariu.

The Plaviceni Monastery is also known as the Alunisul Monastery. Legend has it that the monastery was founded by Lady Stanca, the wife of ruler Michael the Brave who, as she was fleeing from the Ottomans, she climbed up a tall hazelnut tree in the area to hide. To show her gratitude to God, she erected the church and she left the trunk of the hazelnut tree there to be used as an altar, and later on governor Dragomir had the church built on the site. Hence the name of the Alunis Monastery [alunis is Romanian for hazelnut tree forest]. Some occurrences have made the believers believe in the existence of a tomb in the monastery’s yard that would contain remains of the Michael the Brave’s body.

Archaeological diggings have revealed that the monastery founded by Dragomir was built atop of the foundation of an old, probably wooden church. With the death of the founder in 1652 who had no heirs, the monastery was handed over to the care of his relative Radu Cretulescu, who owned land in the area.

‘It was built toward mid-17th century, but because of the vicissitudes of weather and location, it was abandoned and re-founded in the early 19th century. The monastery and the land earmarked went into the possession of the Cretulescu Foundation, and later on, after the time of ruler Cuza, it was abandoned again and fell into disrepair. Left of the old monastery now are only the ruins of its church with traces of paintings, a part of the interior wall and the belfry at the entrance. The rest of the monastery’s building is no more. There are no more traces of its walls. Because of the wish to capitalise on this historical building, the Culture Ministry has invested in remaking the monastic life of the place, and currently there is only a small community of monks living and protecting the investment conducted,’ says Bishop Galaction Stanga of Alexandria and Teleorman.

Believers who dare to head for the Plaviceni Monastery have a hard journey ahead. Coming from Alexandria to Turnu Magureal, beyond the commune of Plopii Slavitesti, the monastery lies at the end of a road that crosses a nearby forest. Some kilometres before reaching the monastery, an old cross mentions the name and the age of the monastery that lies right in the middle of a field. AGERPRES

Foto: (c) LUIZA ABU-SALEM/AGERPRES FLUX

”Mănăstirea de la Plăviceni a fost ridicată cu siguranță în vremea domniei lui Matei Basarab de către marele vornic Dragomir și soția acestuia care era rudă foarte apropiată cu domnitorul. Mănăstirea a funcționat multă vreme, dar la finalul secolului XVIII și apoi în secolul XIX a fost grav afectată în special de cutremurul din 1802, când o parte din construcție s-a prăbușit.

Treptat, ea nu a mai fost mănăstire ci a devenit biserică și apoi a ajuns ruină cu totul. Abia după 1990 au început activitățile de refacere, din nefericire însă extrem de greoaie. Mănăstirea de la Plăviceni, pentru zona asta a Teleormanului, practic a rămas cu un aspect de unicitate pentru că nu am avut asemenea mănăstiri și este cea care se păstrează cel mai bine.

Este și amplasată extraordinar de bine la 12 kilometri de satul Dudu, pe malul Oltului”, a declarat directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național Teleorman, Constantin Țînțariu.

Mănăstirea Plăviceni este cunoscută și sub denumirea de Mănăstirea Alunișul. O legendă spune că lăcașul ar fi fost ridicat de Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, care a fost urmărită de turci și care, pentru a scăpa, s-a ascuns într-un alun mare, în această zonă. Pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu, ea a ridicat biserica, iar trunchiul alunului l-a lăsat ca altar de rugăciune, pentru ca mai târziu vornicul Dragomir să ridice mănăstirea.

De aici și numele de Mănăstirea Aluniș. Câteva întâmplări i-au făcut, în timp, pe credincioși să creadă în existența, în curtea mănăstirii, a unui mormânt în care s-ar regăsi o parte din osemintele domnitorului Mihai Viteazul.

Săpăturile arheologice au indicat faptul că lăcașul de cult ctitorit de Dragomir vornicul a fost ridicat peste o altă fundație de biserică probabil de lemn. Odată cu moartea ctitorului, în 1652, în lipsa urmașilor, a trecut în grija rudei sale, Radu Crețulescu care avea moșii în zonă.

”Mănăstirea Plăviceni este una dintre singurele mănăstiri ale cărei ruine au rămas până astăzi în proporție mai mare. Se păstrează astfel zidurile bisericii până la centura ferestrelor și pe aceste ziduri o parte din pictura originală a bisericii care are o valoarea deosebită.

A fost ridicată la începutul către jumătatea secolului al XVII-lea însă din cauza vitregiilor vremii și zonei în care este amplasată a rămas în părăsire fiind rectitorită la începutul secolului al XIX-lea. Ea a ajuns, împreună cu moșiile care îi erau arondate, la Fundația Crețulescu și mai târziu, după perioada lui Cuza, a rămas în părăsire și s-a ruinat, în prezent existând din vechea mănăstire doar ruinele bisericii păstrând urme de pictură, o parte din zidul din incintă și turnul clopotniță de la intrare. Restul clădirilor aferente mănăstirii au dispărut. Nu se mai văd urme ale zidurilor, ale ruinelor acestei mănăstiri.

Datorită dorinței de a pune în valoare acest monument istoric s-a investit din partea Ministerului Culturii și pentru a se da o finalitate investiției s-a reorganizat viața monahală în această mănăstire, în prezent fiind o mică obște de călugări care se ostenesc cu rugăciunea după rânduiala vieții monahale dar și cu protejarea investițiilor făcute”, a declarat PS Galaction Stângă, Episcop al Alexandriei și Teleormanului.

Credincioșii care se încumetă să ajungă la mănăstirea Plăviceni au de parcurs un drum dificil. Pe direcția de mers Alexandria — Turnu Măgurele, dincolo de comuna Plopii Slăvitești, mănăstirea se regăsește la capătul unui drum ce străbate pădurea din zonă. Cu câțiva kilometri înainte de obiectiv, într-o intersecție, o cruce veche indică atât destinația cât și vechimea lăcașului de cult aflat chiar în mijlocul unui câmp.

AGERPRES/(AS — autor: Luiza Abu Salem, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) facebook.com/RohiaMaramures

De mănăstirea Rohia se leagă destinul actualului arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, IPS Iustinian Chira (93 de ani), dar și a scriitorului-monah Nicolae Steinhardt.
O vreme a cochetat cu ideea unei mutări pentru a scrie la Rohia și regretatul poet Ioan Alexandru, care a finanțat prin anii ’70 construcția cunoscută sub numele de ‘casa poetului’, în care au trăit câțiva ani monahul Nicolae Steinhardt, dar și alți viețuitori ai lăcașului de cult.

“Rohia rămâne o emblemă a Maramureșului care se remodelează la nevoile creștinilor, dar impune și un concept cultural firesc bisericii prin implicare și dăruință. Anual, organizăm împreună cu frații mănăstirii Rohița tabere de pictură, sculptură și fotografie pentru tineri, iar în colaborare cu editura Polirom (Iași), tipărim integrala operei Steinhardt. Contribuția noastră e una cât se poate de benefică, vine în sprijinul iubitorilor culturii cât și a tinerilor atrași de viața creștină’, a spus starețul Mănăstirii Rohia, arhimandritul Macarie Motogna.

Legenda mănăstirii povestește că preotul Nicolae Gherman (1877-1959), paroh în satul Rohia, a ridicat mica biserică a mănăstirii în memoria fiicei sale Anuța, pe care a pierdut-o la vârsta de 10 de ani, după ce aceasta i-a cerut preotului în vis să ridice lăcașul de cult la poalele Dealului Viilor din apropierea satului Rohia, lucru care s-a și întâmplat. La ridicarea micii bisericuțe din cărămidă, pământ și lemn, acum demolată, preotul a fost sprijinit de sătenii și oamenii de dare cu mână ai vremii, în condițiile economice dificile de după Primul Război Mondial. Actul funcțional trimis de ctitor, preotul Gherman, Episcopiei Clujului din 18 iunie 1925, stipulează: ‘mănăstirea a fost dată, canonic, sub jurisdicția Eparhiei; prin construirea ei, a fost preamărit Dumnezeu care alină suferințele oamenilor, și acest locaș de cult este prim așezământ de acest feliu, în Ardealul alipit’.

Bisericuța de mici dimensiuni a fost construită pe un pisc muntos cu fața îndreptată spre răsărit, iar pe frontonul pridvorului de la intrare a fost pictată fresca ‘Adormirea Macii Domnului’. Interiorul bisericii a fost numai tencuit și văruit, însă cu trecerea anilor pe pereți s-au adunat icoane cu scene din viața Mântuitorului Iisus Hristos, icoane cu sfinția și icoane praznicale. Până la demolarea bisericuței, ornamentația interioară a fost asemănătoare caselor de rugăciune din care făceau parte altarul și mica turlă din lemn învelită cu șindrilă.

Sfințirea bisericii a avut loc pe 15 august 1926 și, potrivit presei vremii de la Cluj, a fost un moment de mare bucurie pentru ortodocșii transilvăneni, slujba fiind oficiată de episcopul Clujului, Nicolae Ivan, înconjurat de 36 de preoți din ținutul Maramureșului, Bistriței, Lăpușului și Clujului. Corul Catedralei din Cluj s-a deplasat la Rohia pentru a participa la sfințire, iar publicațiile timpului au estimat că peste 10.000 de persoane au participat la slujba religioasă.

Documentele lăcașului din Rohia susțin că prin aprobarea Sfântului Sinod hramul a fost stabilit pe 15 august, de Sfântă Maria, și așa s-a reînnodat firul tradiției monastice ortodoxe în Transilvania după 217 ani de pauză.

Între anii 1940-1944, lăcașul de cult este administrat de numai doi călugări, după ce câțiva dintre viețuitori aleg să părăsească mănăstirea după cedarea Transilvaniei spre Ungaria prin Dictatul de la Viena. După război, viața monahală reintră pe făgașul normal, însă prin anii ’50, de această dată sub comunism, odată cu reducerea numărului de călugări, în mănăstire rămâne pentru o perioadă de timp administrator și preot pe atunci tânărul Iustinian Chira, acum arhiepiscop al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului. La numai 23 de ani, Iustinian avea să devină starețul Rohiei în vara anului 1944, iar timp de aproape 30 de ani a avut una dintre cele mai îndelungate stăreții în care a promovat munca, a construit și s-a rugat împreună cu credincioșii

Pe când era stareț la Rohia, Iustinian Chira a cultivat o frumoasă prietenie cu cel care avea să devină faimos peste ani: poetul Ioan Alexandru. Corespondența dintre cei doi, publicată de Iustnian Chira la începutul anului 2000, avea să scoată la lumină dorința poetului de a se retrage temporar la Mănăstirea Rohia pentru a crea. De altfel, poetul a finanțat din bursa sa germană de studii o parte din construcția unei case obișnuite cu etaj care avea să capete numele de ‘casa poetului’, în care el nu avea însă să locuiască vreodată. Apoi relațiile dintre cei doi s-au răcit, iar la moartea sa poetul avea să fie îngropat la mănăstirea Râmeți, în județul Alba.

La recomandarea filosofului Constantin Noica, după mai multe pelerinaje prin anii ’70, avea să se decidă pentru a rămâne la mănăstirea Rohia fostul deținut politic, convertit la ortodoxie, scriitorul de origine evreiască Nicolae Steinhardt. Timp de nouă ani cât a trăit la Rohia, Steinhardt avea să fie tuns în monahism, deși Securitatea n-ar fi dorit acest fapt. Pe lângă participarea la programul bisericii, el avea să pună la punct celebra bibliotecă care numără peste 45.000 de volume. În martie 1989, monahul Nicolae, așa cum era cunoscut după numele de botez, avea să se stingă din viață pe patul de spital din Baia Mare, sub privirea unuia dintre cei mai devotați prieteni, Florian Rasmoș.

După 1989, faima mănăstirii Rohia a crescut după ce mass-media a început să prezinte trecutul evreului convertit la ortodoxie în temnițele comuniste, Nicolae Steinhardt, iar obștea a început să organizeze anual întâlniri în cinstea lui.

Administrația Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului a demarat, în urmă cu cinci ani, un ambițios proiect arhitectonic: construcția unui centru cultural dedicat memoriei scriitorului monah, menit să deservească o serie de activități culturale, teologice, studiilor și diferitelor manifestări legate de biserica ortodoxă.

Se poate spune că astfel, dintr-o mănăstire modestă, cu aer bătrânesc îmbietor, Mănăstirea Rohia s-a transformat în ultimii 20 de ani într-o citadelă a monahismului transilvan.

AGERPRES/(AS — autor: Leontin Cupar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) episcopiagiurgiului.ro

‘Era în luna decembrie a anului 2002 când enoriașii au aflat minunea și zile și seri de-a rândul am stat în biserică și am văzut cum din ochii Maicii Domnului izvorau lacrimi de mir’, povestește o bătrână din comuna Letca Nouă.

După ce din Icoana Maicii Domnului au început să curgă lacrimi de chihlimbar, slujba Sfintei Liturghii se desfășura zilnic, iar vestea minunii a răzbătut peste granițele satului, aici începând “să curgă” pelerini din toate colțurile țării.

La vremea aceea, Prea Sfințitul Varsanufie Ploieșteanul, episcop vicar de la Arhiepiscopia Bucureștilor, a venit la Letca Nouă și a spus că ceea se întâmplă aici ‘e o minune, icoana nu plânge pentru că o icoană nu poate plânge, ci din ea izvorăște mir’ și chiar el a dus ștergarul care a fost așezat la icoană.

După sosirea pelerinilor și rugăciunile neîncetate ale acestora la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, au apărut și veștile privind primele vindecări miraculoase și se spune chiar că un copil care nu vorbea, la finalul slujbei, a spus pentru prima dată cuvântul mamă.

Icoana de lemn a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe a fost pusă într-un iconostas prin grija oamenilor și Maica Domnului își arată mila față de orice credincios i-a cerut vreodată ajutorul.

‘Icoana are o vechime de aproape o sută de ani și a fost adusă aici din fosta bisericuță de lemn din cimitir, aproape de finalizarea lucrărilor de pictură din biserica de astăzi, lucrări realizate de pictorul Tăttărescu și ucenicii săi. Mulți creștini care au venit cu credință au primit binecuvântare sufletească și trupească, foarte multe familii care s-au rugat au primit prunci și vin mereu acum, pentru a mulțumi’, a declarat pentru AGERPRES parohul bisericii din Letca Nouă, preotul Nicoale Edmond Popa.

Această bisericuță albă și strălucitoare în soarele sudului, născută din bârne între bordeiele care au reprezentat prima așezare a satului, a fost construită de către Mitropolitul Țării Românești, Nifon, iar pictura murală din interior a fost realizată de marele pictor Gheorghe Tăttărescu.

Până la începutul secolului al XVIII—lea, toată întinderea de teren de la Letca Veche la Letca Nouă și până la hotarul pădurii Bulbucata și satul Bălăria forma o singură moșie al cărui proprietar era boierul Iordache Filipescu ce își avea conacul în Letca Veche. În anul 1856, Mitropolitul Țării Românești Nifon, a cumpărat de la baronul Meitany moșia Sinești numind-o Letca Nouă.

În anul 1752, locuitorii zonei și-au ridicat o bisericuță din bârne în cimitirul care există și astăzi și a funcționat nu demult ca biserică de cimitir după zidirea noii biserici a lui Nifon Mitropolitul.

Biserica, denumită și astăzi de locuitori Mănăstirea lui Nifon, a fost clădită aici între anii 1864-1867 pe cheltuiala acestuia. Pictura bisericii a fost executată în ulei în stil neoclasic între anii 1866—1867, de pictorul Gheorghe Tăttărescu, fapt pentru care biserica a fost declarată monument istoric. Între anii 1927—1929, biserica a fost complet renovată, a fost dotată cu obiecte noi de cult și a fost resfințită de către Prea Sfințitul Episcop Tit Târgovișteanul, vicarul Arhiepiscopiei Bucureștiului. În anul 1952, fiind complet afumată, pictura a fost spălată de pictorii Nicolae Stoica și Gheorghe Vânătorul din București.

Picturile lui Tăttărescu reprezintă un ansamblu pictural în mărime naturală în tehnica secco, în ulei. Deși au stat acoperite o bună perioadă de fumul lumânărilor, sunt încă într-o stare bună de conservare. Din acestea se mai păstrează catapeteasma și icoanele de lângă naos ale Sfântului Dimitrie și ale Sfântului Gheorghe.

În anul 2009, a avut loc o nouă resfințire a bisericii, slujba de târnosire fiind ținută de Preasfințitul Părinte Ambrozie Episcopul Giurgiului.

În prezent, Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul în Brațe se află așezată în naos pe un tetrapod de lemn sculptat.

AGERPRES/(AS — autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

Însă orice creștin care vine aici își găsește liniștea după ce trece pe sub racla Sfântului Grigorie Decapolitul, care se află în naosul bisericii, moaște cunoscute pentru minunile care au adus daruri, au alungat molime (ciuma lui Caragea), au vindecat suflete și trupuri, au îndepărtat seceta sau au oprit urgii.

Păstrătoare a acestor moaște este Mănăstirea Bistrița, leagăn de civilizație, muzeu de carte veche, locul unde a funcționat unul dintre cele mai vechi tipare din Țara Românească.

Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei a înălțat această mănăstire între anii 1492-1494 și a adus de la Constantinopol, în anul 1497, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

“Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduce ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Racla de argint în care odihnesc moaștele sfântului și care se păstrează până astăzi, a fost lucrată de meșterii brașoveni și dăruită mănăstirii de către Constantin Șerban Voievod, în anul 1656. În timpul domnitorilor Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei lăcașul a fost rezidit și înnobilat cu valoarea neprețuită a picturilor interioare realizate de Gheorghe Tattarescu”, spune prof dr. Florin Epure, director al Direcției pentru Cultură și Culte Vâlcea.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

Pelerinii care ajung la mănăstirea Bistrița trebuie obligatoriu să vadă singurele biserici rupestre din județ, aflate acolo unde numai “vulturii pot să ajungă”, spune profesorul Epure. ”Asta deoarece peștera Decapolitului sau Peștera Liliecilor se află sus, în munte, deasupra celor mai înguste chei în calcar din România, pe Valea Bistriței. Drumul nu e lung, dar este pe o potecă de stâncă, trepte săpate de natură până acolo, unde sunt chiliile ascunse, loc de închinare și asceză pentru monahi de sute de ani, loc unde erau ascunse în vremuri tulburi odoarele Bistriței și moaștele Decapolitului”, spune Epure.

Tot complexul monahal de la Bistrița este legat de acest mit, al moaștelor lui Grigorie Decapolitul. Despre viața și minunile Sfântului Grigorie a scris ucenicul său, Ignatie Diaconul (manuscrisul a fost tradus din grecește și slavonă), dar și mitropoliții Matei al Mirelor și Dosoftei al Moldovei, Ilarion al Bistriței, istoricul Dragoș P. Petroșanu și, în zilele noastre, arhimandritul cărturar Veniamin Micle de la Bistrița.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

 Din aceste scrieri hagiografice aflăm că Serghie și Maria i-au dat viață lui Grigorie în anul 780, la Irinopolis, una din cele zece cetăți din Decapolea Isauriei. Părinții săi l-au dat la învățătură aleasă dar atunci când au dorit să-l însoare, dorința lui a fost aceea de a se rupe de cele lumești. Pentru aceasta a ales mănăstirea unde era stareț unchiul său, Sfântul Simeon Mărturisitorul. Vreme de 14 ani va sta acolo, după care îl găsim printre credincioși în ținuturile din Efes, Enos, Hrisopolis, Corint, Roma, Siracuza și la mănăstirea Sfântul Mina din Tesalonic, unde a primit darul preoției. A mers ulterior spre Bizanț și a ajuns în cele din urmă la muntele Olimp.

 “Cuviosul Grigorie s-a dovedit un opozant fervent al iconoclaștilor — cei care luptau împotriva sfintelor icoane — în timpul împăratului bizantin Leon al V-lea Armeanul, atitudine pentru care a avut mult de suferit. Hagiograful său amintește multe din vindecările făcute de Avva Grigorie prin puterea rugăciunii, ca și multe din cuvintele de mustrare pe care le rostea, atunci când era nevoie, împotriva ereticilor sau necredincioșilor. Mai mulți monahi și credincioși stăpâniți de duhuri necurate au fost vindecați în urma rugăciunilor cuviosului Grigorie. Sfântul Grigorie se îmbolnăvește de hidropizie și adoarme întru Domnul la 20 noiembrie 842. Trupul lui nu a putrezit nici astăzi, ci s-a dovedit purtător de mari daruri și minuni”, relatează prof. Florin Epure.

Moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un boier turc care le deținea în casa sa din Constantinopol. Legenda spune că ‘slujitorul lui Alah’ bănuia că se va pricopsi cu o cantitate importantă de aur, echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea boierului român față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler, într-adevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu începe să pună galbenii pe brațul celălalt, talerul s-a echilibrat la o sumă mică. Acest lucru ar fi făcut ca turcul să exclame cu obidă: ‘Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage!’.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

“În vremuri de restriște, moaștele erau ascunse în peștera de sub munte, așa cum s-a întâmplat când hoardele turcești prădau teritoriul dar și în anul 1610, când principele Gabriel Bathory a invadat Țara Românească. Există foarte multe mărturii care vorbesc despre minunile Sfântului. Documentele au consemnat că la anul 1763 moaștele, aduse de la Bistrița, au alungat epidemia de ciumă din București. În iarna anului 1778, Sfântul a scăpat orașul Craiova de invazia lăcustelor. Ciuma lui Caragea a fost alungată din București tot cu ajutorul moaștelor Sfântului Grigorie aduse în 1813: ‘și s-a cunoscut în faptă ajutorul, că au început boala a scădea până s-au și contenit mai de tot’, spun textele vremii”, menționează directorul Direcție de Cultură Vâlcea.

Ținutul Vâlcii a fost salvat de o secetă cumplită care pusese stăpânire pe el în anul 1859. Patru ani mai târziu, Râmnicul a fost lovit de secetă și de boli grele care au doborât oameni și animale. După procesiunea cu sfintele moaște, seceta și bolile au dispărut, ca și cum le-ar fi îndepărtat o putere nevăzută. În vara anului 1904, racla a fost dusă prin orașele și satele vâlcene pentru potolirea secetei care cuprinsese tot ținutul, procesiune la care a luat parte și Athanasie Mironescu, episcopul Râmnicului.

În vara anului 1958, un hoț a venit noaptea la mănăstire și a furat din raclă degetul cel mare al mâinii drepte a Sfântului. În noaptea următoare, preotul de mănăstire l-a visat pe sfântul care i-a indicat numele și locul hoțului și astfel s-a putut recupera. O altă minune s-a petrecut în anul 1959, atunci când comuniștii au vrut să ridice racla cu moaștele sfântului ca să oprească astfel pelerinajul anual de la Bistrița, însă camionul în care a fost pusă racla nu mai putut fi pornit, deși avea combustibil și nu avea probleme la motor.

În Oltenia există două lăcașe de cult care poartă hramul Sfântului, Schitul Păpușa (Costești-Vâlcea) și Popânzălești-Dolj. Chipul Sfântului este zugrăvit în mai multe biserici din țară. În fiecare an, la hramul Sfântului Grigorie — 20 noiembrie, racla de argint este scoasă pe esplanada din fața bisericii de la Mănăstirea Bistrița pentru ca miile de credincioși veniți din toată țara să se închine la sfintele moaște și să se roage pentru sănătate și mântuirea sufletului.

Și azi moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul pot fi văzute în miez de vară, când e arșiță, pe străzile Olteniei, în deja bine cunoscutul convoi al paparudelor, chemând ploile….

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Photo credit: (c) Paul BUCIUTA / AGERPRES ARCHIVE

The monastery entered a new historical stage in 1498, when ruler Stephen the Great built a one-storey belfry with a small chapel dedicated to St John the New of Suceava, the mural painting, preserved until today, being of a great artistic and iconographic value.

In 1546, Peter Rares rebuilt the surrounding walls of the monastery and the entrance tower, erected a new princely house next to the ruins of the first founder’s home, and ‘restored the holy monastery from scratch’, as according to a document from 1546. He also endowed the monastery with the Mojesti village. Eight years later, ruler Alexander the Good completely rebuilt the monastery.

The Bistrita Monastery has a special historical and archaeological value, having been built in the Byzantine style, with rich ornaments. The original front door is still well-preserved until today.

Highly remarkable is the icon of Saint Anne, given as a present to Lady Anne, the wife of ruler Alexander the Good, in 1401, by Empress Irene, the wife of the Byzantine Emperor Manuel II Palaiologos and Patriarch Matei of Constantinople. Later, the princely family donated the icon to the Bistrita Monastery. In the 18th century, the icon was restored and in 1853 it was placed in a pew made out of carved wood covered in gold, donated by Hieromonk Varnava, the Abbot of the Pangarasi Monastery, who was cured here of a serious disease, as the medallion above the icon tells the story.

The main building of the Monastery is square-shaped, being surrounded by a 4 to 6 metres high stone wall with battlements. The entrance to the monastery is made through a canopy tower, with a chapel devoted to St Nicholas built upstairs by Peter Rares, between 1541 and 1546. The wall also had a defence role, having been rebuilt in 1776 by Abbot Iacov the Archimandrite.

In the north-eastern wing of the church there is the Belfry Tower built by ruler Stephen the Great, in 1498. In the churchyard there is also the royal house of Alexander the Good, restored by Peter Rares, alongside one row of monks’ cells from the 18th century.

The Bistrita Monastery is the place where one of the oldest monuments of the Romanian medieval culture, the diptych of the Bistrita Monastery, can be found. The diptych offers the most interesting data about the beginning of the voivodal history and the beginning of the church history in Moldavia. Started, continued and concluded at this monastery, including the names of rulers and their family members, bishops, archimandrites, monks, donors, high dignitaries, scribes, governors, boyars and soldiers who fell on the battlefield at Podul Inalt, this document is, without any doubt, a historiographical work of a great importance for the history of Moldavia. The first entry in the diptych was the date of 6915 (the year 1407, when the diptych began to be written at the Bistrita Monastery).

Photo credit: (c) Paul BUCIUTA / AGERPRES ARCHIVE

The introduction includes general considerationS about mercy and salvation, followed by the listing of the benefactors of the monastery, which list had to be approved first by ‘the abbot with counsel from all the other brothers in Christ.’ Then follows the list of the godly rulers of Moldovlahia’.

The diptych was written by more than one person, which was proved by the various handwriting styles it shows. Thus, two pages and a half, where the rulers until Stephen the Great are listed, are written in one style and then follows a series of other different styles.

Although the introductive part has on it the supposed date when they started to write the diptych, the debate over the precise date of this important document was quite vivid, renowned scholars coming up with different hypotheses.

After studying this valuable manuscript, Damian P. Bogdan came to the conclusion that the first three pages were copied during the rule of Stephen the Great after a diptych dated in 1407, which was probably written on wooden boards or painted on the wall behind the table of oblation. Later, the diptych was completed with names and notes, the last one being from 1682.

Starting with 1407, after Dometian became the Abbot of the Neamt and Bistrita Monasteries, the diptych was recopied, completed with new names of rulers, hierarch, monks and believers and translated into Romanian.

No one seems to have ever questioned the place where the diptych was written and neither the authors or the writers of this valuable historiographical document. The document itself says it very clearly that this was — the Bistrita Monastery — the place where the first words were written and also the subsequent completions.

The writers of the diptych didn’t put their names in, but from the content it becomes very clear that they were monks living at the Monastery. For instance, the decision to write in the diptych the names of the founders and donors only after getting the approval of ‘the abbot with counsel from all the other brothers in Christ’ was taken at the Monastery.

The theological considerations on benefaction, reward and salvation, from the introduction, were probably the words of a monk. The correct mentioning of the ranks and titles of the clerks that appear in the diptych — Metropolitan, Bishop, Archimandrite, Abbot, Monk, Hieromonk, Hierodeacon, Confessor, Verger (Grigore), the Ecclesiarch of the Metropolitan — all are proofs that the authors were monks who were familiar with the religious terminology. Moreover, they mentioned famous copyists and miniaturists from the Neamt and Putna Monasteries, such as Gavriil, Paladie and Teodor.

Most probably, this historiographical work was written either in the altar or at the abbot’s place under the abbot’s guidance, either in the anonymous monks’ cells, who had to be scholars back then.

The grave of ruler Alexandru the Good, his wife Anne, of Alexandru, the son of Stephen the Great, and of Chiajna, the wife of Stefan Lacusta and Anastastie, the Bishop of Suceava are to be found in the church of the Bistrita Monastery. AGERPRES

Photo credit: (c) Gabriel APETRII / AGERPRES STREAM

‘The longest road is the one from home to home,’ father Justin quoted poet Nichita Stanescu as saying.

The monastery can be reached through a forest road, a by-passing from Petru Voda village, connecting Poiana Largului to Targu Neamt town.

The monastic complex erected by father Justin Parvu is made up of two monasteries, one in Petru Voda and one in Paltin-Petru Voda. If in Petru-Voda, a monk monastery, there is only the church and their sanctums, in Paltin-Petru Voda father Justin built a church, sanctums for nuns, an asylum for elder people, an orphanage and a clinic with general practice and dentistry consultation rooms, all for needy people.

The nuns of Paltin have a laboratory for the preparation of natural remedies, through medicine herbs processing. The team preparing these remedies is made up of doctors, pharmacists and GM nurses.

The social and medical activity of all these places is coordinated through a foundation initially called Petru-Voda and renamed Justin Parvu, in the memory of its founder. The foundation also owns a book publishing house, Petru Voda Monastery Publishing House and Atitudini magazine.

The most known figure of the monastic places is, most certainly, that of the founder, archimandrite Justin Parvu, increasingly more often compared with father Arsenie Boca.

Justin Parvu was born in Petru-Voda village, on February 10, 1919, and began his monastic life at Durau Monastery, at the age of 17. In 1939, after he became a monk, he entered the monastic seminar of Cernica, near Bucharest. During the Second World War, between 1942 and 1944, he served as military priest on the Eastern Front, all the way through Odessa. After the communists took power, the father was arrested on political grounds and sentenced to 12 years in prison, serving his sentence in the jails of Suceava, Vacaresti, Jilava and Aiud. Before being sent for re-education to Pitesti, he was sent, while still a prisoner, to work in the mine of Baia Sprie. He served the largest part of the sentence in Aiud prison, which was also the toughest period of the 17 years of detention.

After he finished his sentence, in 1960, he got 4 more years of prison for not having abandoned his faith. In 1964, he was released and became a forest worker. After two years, in 1966, he came back to the monastic life, at Secu Monastery, where he was a monk priest. With the intent of controlling him, the communist ruling forced father Justin in 1975 to serve in Bistrita Monastry. After 1990, father Justin returned to Secu Monastery and worked as priest and confessor at this monastery. Two years later, he withdrew to solitude, thinking of spending the rest of his days in fasting and prayer. In 1991, he established the Monastery of Petru Voda. The father continued his mission of changing even a bit this world, and in 2000, he built a nuns’ hermitage near Petru Voda Monastery, an education centre for children and an asylum for elder persons and three years later he established an orthodox education and attitude monthly publication, called Glasul Monahilor (The Voice of Monks).

Father Justin Parvu died on June 16, 2013, at 94 years of age, and was buried near the church he built in Petru-Voda. The cemetery of this church is also the resting place of priest Gheorghe Calciu Dumitreasa and poet Radu Gyr.

The name of Petru-Voda Monastery has been connected over the past few years with data concerning the active involvement in national disputes like that on biometric passports or on the exploitation of shale gas. Thus, through the voice of archimandrite priest Justin Parvu positions contrary to the idea of introducing the respective type of passport have often been expressed. In 2013, on the ground of a wider movement supporting the manifestations against the exploitation of shale gas, part of the monks of Petru-Voda made a solidarity gesture with the anti-Chevron protestors of Pungesti — Vaslui. This gesture materialised in bringing to the protest site a symbolic roadside crucifix from the Petru-Voda Monastery cemetery.

The monastery’s community is also linked to some controversial moments. Thus, archimandrite Justin Parvu was recorded on video in February 2009 and 2011, while the nun choir of Paltinu was singing to him, on his birthday, legionary songs.

In November 2013, seven years after father Gheorghe Calciu Dumitreasa was buried in the monastery’s cemetery, his remains were exhumed, contrary to the provisions of his testament. By father Calciu’s son perseverance, who threatened to send the monastery to court, his body was buried again, although part of the monastic community wanted his canonisation, as the remains were not rotten.

Shortly after that, in January 2014, on the monastery’s website, a release in the form of an open but not assumed letter by the monastery’s leaders accused the intelligence services of supervising and controlling the activity of the monks through some moles, for deteriorating the image of the monastery.

Beyond all these aspects, the Monastery of Petru-Voda remains a piece of heaven, a place of high spirituality, sought by thousands and thousands of believers. AGERPRES