Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Directorul unui complex turistic a declarat pentru AGERPRES că încearcă să-i convingă pe turiștii care preferă să mănânce doar pește prăjit că este la fel de bun și crapul preparat la proțap, motiv pentru care ne dezvăluie rețeta.

“Pentru rețeta de crap la proțap avem nevoie de un crap de trei sau patru kilograme, de preferință proaspăt, pe care-l curățăm de solzi, urechi, de osul amar de la cap și pe care apoi îl tăiem în două pentru a-l eviscera. Îl spălăm și-l tamponăm cu un șervet pentru a scoate surplusul de apă”, spune directorul.

Crapul astfel pregătit este împănat cu usturoi și slănină afumată tăiată în felii subțiri, dar, potrivit sursei, are anumite secrete. “Împănarea trebuie să se facă la o distanță de două degete și pe o parte și pe alta a peștelui tăiat.

Apoi se sărează și se pune piper. Se badijonează pe partea despicată cu bulion sau sos de tomate într-un strat de aproape un centimetru, după care se pune din nou sare și piper într-o cantitate chiar mai mare decât s-a pus în interior”, continuă prezentarea rețetei directorul complexului turistic.

Peștele se așează pe grătar, iar coacerea este gata atunci când crusta de bulion devine dură. “Se recomandă ca aperitiv sau ca fel de bază al unei mese, alături de apă sau vin sec alb din belșug”, conchide directorul complexului turistic.

AGERPRES/(AS — autor: Luisiana Bîgea, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Sălățica, numită și untișor sau grâușor (Ranunculus ficaria), aparține familiei Ranunculaceae, fiind o plantă ierboasă, perenă, destul de măruntă, care înflorește la începutul primăverii, în martie-aprilie, potrivit site-ului bioterapi.ro. Frunzele sunt cărnoase, lucitoare, cu marginile rotunjite, complet lipsite de perișori. Floarea este galbenă.

Este răspândită în Europa și în Asia Centrală. La noi în țară, untișorul se găsește atât la câmpie, cât și la munte. Acolo unde găsește condiții prielnice, se dezvoltă în masă.

Părțile aeriene și subpământene ale untișorului conțin anemonină, protoanemonină, acid ficaric, ficarină, tanin, săruri minerale. Primăvara devreme, înainte de înflorire, în frunze se acumulează cantități apreciabile de vitamina C, precum și de vitamina E, calciu, potasiu și fibre, potrivit sursei citate.

Se folosește atât în bucătărie, cât și ca plantă medicinală. Frunzele crude de grâușor se utilizează în alimentație, mai ales sub formă de salată. Ele pot fi și preparate ca spanacul sau folosite în supe și ciorbe. Frunzele sunt comestibile doar înainte de înflorire, după care devin toxice din cauza conținutului de protoanemonină, un iritant sever.

Frunzele tinere și proaspete sunt antiscorbutice, antiastenice și depurative. Combat astenia de primăvară și ajută la refacerea calitativă și cantitativă a sângelui, drenându-l în același timp de toxine.

Datorită conținutului de potasiu și de fibre alimentare, untișorul ajută la reducerea nivelului colesterolului în sânge și la reglarea tensiunii arteriale, potrivit site-ului biaplant.ro.

Curele cu frunze de untișor sunt un stimulator al circulației venoase, ajutând totodată la tonifierea pereților capilari.

Consumul de salată din frunze de untișor scade riscul de cataractă și ajută la menținerea sănătății creierului datorită acidului folic, pe care îl are în compoziție.

Frunzele de untișor sunt renumite pentru proprietățile lor anestezice și antiinflamatoare. Reduc sensibilitatea alergică, previn agravarea problemelor respiratorii, care apar în timpul polenizării.

Principiile active din salata de untișor calmează iritațiile la nivelul epidermei, drenează tubul digestiv, favorizând eliminarea masivă a toxinelor și curățarea pielii, în special a tenului.

Din martie până în mai, se recoltează întreaga plantă, cu rădăcini, tuberi, tulpini, frunze și flori. Sălățica înflorită, cu sau fără rădăcini, este toxică, utilizându-se doar pentru prepararea unor produse fitoterapeutice cu aplicație externă.

Tinctura de untișor și unguentul au efecte antiinflamatorii, antihemoroidale, astringente și acaricide. Ele se aplică în zonele afectate de: eczeme, flebită, varice, hemoroizi, mușcături de păianjeni, râie, căpușe înfipte în piele.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Cerasela Bădiță )

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Medicul Gheorghe Bunciu din Drobeta Turnu Severin, specializat în investigații cu biorezonanță, recomandă bolnavilor care îi trec pragul unul dintre cele mai populare tratamente împotriva anemiilor, bronșitelor și astmului: cură de o săptămână cu urzici.

Potrivit medicului, consumul de urzici înlătură bacteriile, accelerează metabolismul și ajută și la slăbit.

”Urzica este un miracol pentru organismul uman, mulți o consideră alimentul omului sărac, fiindcă planta se găsește pe toate drumurile, dar greșesc, întrucât urzica este, dacă vreți, un aliment care poate rivaliza cu oricare altul din cele mai luxoase restaurante din Occident. Alături de spanac, ea contribuie la detoxifierea rapidă a organismului, eliminând toxinele acumulate de-a lungul sezonului rece”, explică dr. Bunciu.

El consideră că cea mai bună soluție pentru a nu diminua valoarea nutritivă a urzicilor este folosirea lor în stare crudă, pentru că fierte acestea își pierd peste 60% dintre proprietăți. ”De aceea, urzica trebuie consumată crudă. O dietă repetată poate însănătoși orice bolnav”, afirmă dr. Bunciu.

Medicul are și o rețetă de succes, pe care o recomandă tuturor celor care vor să profite de beneficiile acestei plante.

”Se iau crenguțele și frunzele culese, se spală și se întind pe un platou. Se ia un făcăleț și se trece presat, de mai multe ori, peste acestea pentru a anihila țepii minusculi. Se toacă precum varza și se pune într-un castron. Tot acolo radem un măr roșu, cu coajă, peste care se adaugă o banană tăiată cubulețe. Pentru a o aroma, peste compoziție se pun frunzulițe de busuioc. Se servește cu furculița sau lingura și nu se adaugă sare sau oțet”, spune dr. Bunciu.

AGERPRES/(AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Maria MITRICA / Arhiva AGERPRES

Cunoscând-o pe Elena Motorga, în vârstă de 67 de ani, profesor de Istorie pensionar din comuna Stejari și autorul monografiei localității sale natale, gospodină aprigă, ce păstrează moștenirea de familie prin preparate culinare învățate de la înaintașele sale și pe care, cu mare bucurie, vrea să le transmită tuturor celor care îi trec pragul casei, înveți să apreciezi o mâncare simplă și naturală într-o lume în care foarte puține produse alimentare mai sunt sănătoase.

“Carnea și pâinea erau pentru cei bogați, pe vremuri”, își amintește Elena Motorga, rememorând anii copilăriei alături de mama și bunica sa, persoanele care au format-o ca om.

“Poporul de rând le consuma numai cu prilejul sărbătorilor, iar cei săraci, destul de rar. De-a lungul anilor am cules de la sătenii și mai ales de la bătrânii din Stejari rețete țărănești sau rețete culinare cu povestiri. De exemplu, nea Victor Tănase, născut în 1925, ne-a povestit că înainte să plece la munca câmpului, la săpat mai ales, primăvara, ‘mâncam lobode cu turte și săpam de ne găseau dracii!’ Turta sau mălaiul erau de neînlocuit, fie că era post, fie că mâncam de dulce. Grâu nu avea toată lumea ca să facă pâine. Iarna, femeile gospodine făceau un meniu în funcție de ce aveau pe acasă: varză călită cu jumări, ciulama de oase de porc, ciorbă de oase de porc afumate (așa se păstrau mai bine și mai mult timp), acrită cu zeamă de varză. Uleiul se folosea cu economie, se mânca untura de porc. Primăvara și vara nu se prea vorbea de carne. Laptele, ouăle și brânza erau la putere. Iarna mâncam de două ori pe zi, iar vara de trei ori, fiind ziua mai mare și mult mai mult de muncă. Meniurile pentru zilele de post când mergeam la muncă în sat erau alcătuite din legume crude sau gătite, legume uscate. Mai mâncam prăjitură de mălai, ciorbă de lobodă cu găluște de prăjeală, zăbic, chisăliță, murături prăjite și salate, varză acră cu boia pe ea și cu ulei, papară”, povestește Elena Motorga.

Despre unul dintre felurile de mâncare preferate pe care l-a preparat de multe ori de-a lungul anilor, prăjitura de mălai, ea spune, cu regret, că nu a mai reușit să simtă gustul din copilărie, atunci când mama și bunica sa o făceau.

“Trebuie să știi tehnica, degeaba știi rețeta! Îmi amintesc cum mama m-a pus să i-o fac și am avut atâtea emoții. Am lăsat ceapa să se înmoaie mai bine, am lăsat păsatul mai mult pe foc, să se coacă bine, ouă am pus atâtea câte am crezut, mărar n-am mai pus deloc, am pus pătrunjel la final, ceva mai mult. Jumări n-am pus multe, nu atâtea câte aș fi vrut, dar am pus mai multă untură. Este grozav de bună! Cu mălaiul din ziua de azi nu mai iese așa de bună, din păcate”, spune fosta profesoară.

Se mai făcea de către unele femei prăjitura “păsat mare”: un fel de mămăligă din boabe de porumb sfărâmate la râșniță. “Se puneau la fiert și în păsatul ăsta se adăugau ouă multe bătute și, când era gata cu fiertul, se adăuga zahărul și diverse arome. Femeile care nu aveau zahăr puneau jumări în ea și o consumau pe post de mâncare de Paște”, spune pensionara.

Tot cu gândul la copilărie, nostalgică, doamna Motorga își amintește că bunica și mama sa au fost cele de la care a învățat să facă mămăligă, dar și pâine, ea devenind ulterior una dintre bucătăresele de seamă ale satului, fiind chemată să pregătească mâncarea la nunți sau la diferite evenimente care aveau loc. Din acest motiv se mândrește acum că a ajuns să facă una dintre cele mai bune pâini din sat.

“Iei ceaunul, îl cureți, pui apă în el și îl pui la fiert. Aștepți până ce apa se înfierbântă bine, fără a da în clocot, iei o mână de mălai și o presari deasupra apei, iar când mălaiul se ridică și formează o pojghiță ca de smântână și se cutează este semn că apa din ceaun este destul de fierbinte ca să faci păsatul. Torni făina în ploaie până obții un păsat potrivit de subțire, adică până nu se mai ridică să dea în foc în momentul când clocotește, deci nu așa de gros. Îl lași să fiarbă până îi piere spuma albă. Ai grijă să nu se prindă mălaiul pe fundul ceaunului. Când mălaiul a ajuns la temperatura potrivită, trebuie să te apuci de mestecat mămăliga. Mesteci până ce dispare tot mălaiul uscat și se dă mămăliga după mestecău ca o alifie! Când se aude un sfârâit plăcut și pe marginile ceaunului ies fuioare de abur, este timpul să răstorni mămăliga”, explică Elena Motorga.

Ea își amintește că în sat era întrecere între femei care face pâinea mai frumoasă și mai gustoasă.

”Bunica mea făcea pâine pufoasă care stătea proaspătă mai multe zile, așa de bine o cocea! Făcea pâine cu păsat de porumb, pâine cu cartofi, pâine cu mămăligă. Eu am învățat să fac pâine în 1968, la 20 de ani. Mama era grav bolnavă, la pat, și-mi dădea indicații: mi-a spus câtă apă să încălzesc pentru patru pâini, mi-a zis că apa trebuie să fie un picuț mai caldă decât obrazul unui copil cu febră. Până s-a încălzit apa, m-a pus să dizolv drojdia proaspătă. M-a atenționat să fiu atentă să nu fie apa fierbinte că opăresc drojdia și nu e bine. După ce m-a învățat cum să frământ, mi-a zis să o acopăr cu un șervet curat și să o pun la un loc cald. M-a învățat cum să ard cuptorul, ca să mă conving că vatra cuptorului este arsă așa cum ar trebui, m-a pus să arunc o mână de mălai pe ea. Dacă vatra era prea arsă, prea încinsă adică, luam mătăuzul — un băț lung cu cârpe ude prinse pe el — și ștergeam vatra. Puneam pâinea în cuptor, ea era coaptă dacă stătea minimum trei sferturi de oră la cuptor. Am uitat să pun sare în ziua aceea și în mâncare, și în pâine. Se zice că trece Sfânta Fecioară Maria peste noi când uităm să sărăm mâncarea. Mama mai făcea o fasole sleită așa cum nimeni nu știe să o facă. Nici chiar eu. Soțul meu îmi spune și azi: ‘Te-a măritat fasolea mumă-tii, am crezut că și tu o faci la fel de bună!’ “, povestește, zâmbind, Elena Motorga.

De la alte femei a învățat să închine pâinea înainte de a o băga în cuptor.

Printre felurile de mâncare pe care le-a învățat încă din copilărie să le pregătească se numără papara, o mâncare făcută din turtă sau din mălai, laptele de bou — din lapte, semințe de dovleac prăjite și măcinate și chisăliță — fie din fructe, fie din semințe de dovleac.

“Mai toate bunicile Gorjului știu să facă chisăliță din fructe, în special din vișine și din prune sau chiar din corcodușe, însă la Stejari, pe lângă chisălițele din fructe, se făcea chisăliță din semințe de dovleac. Chisălița este mâncare de post, foarte gustoasă și foarte sănătoasă. Chisălița din semințe de dovleac se face din semințe decojite sau din acelea care n-au coajă de felul lor. Semințele se pisează în ouă, căci așa sunt mai fine, se cern printr-o sită fină. Resturile se pisează iar și tot așa până când se termină toți sâmburii. Făina obținută din aceste semințe se opărește cu apă clocotită, adăugându-se apă fierbinte până se obține un sos de tăria celui de clătite, se fierbe până se leagă ca o ciulama ceva mai subțire. Se mănâncă rece sau caldă, cu ce ai la îndemână, pâine sau mălai sau mămăligă”, afirmă pensionara.

Un alt preparat pe care îl pregătește și acum cu drag, mai ales în perioadele de post, este ciorba de lobodă cu găluște.

Această mâncare se gătește în special primăvara, când femeile din Stejari găsesc în grădină verdețuri și când ai casei țin postul Paștelui.

Orice verdeață de primăvară se poate face cu aceste găluște — urzici, dragavei, spanac. “Se culeg plante tinere, lobode, se spală, se pune de ciorbă. Se pune zarzavat, ca la orice ciorbă, și se fierbe. Separat, într-o tigaie cu fund gros, se aurește în ulei ceapa, depinde de cât de multe și de gustoase vrei să fie găluștele. Când s-a aurit ceapa, se adaugă făina de grâu, dar nu atât de multă încât să absoarbă tot uleiul, se rumenește și se știe că e gata când compoziția se desprinde de pe tigaie. Când se desprinde, se astâmpără cu zeamă de lobode din oala care fierbe pe foc și se amestecă încât aluatul să se împartă în găluște, fiecare cât de mari le vrea. De obicei faci ca să bagi una în gură o dată! Când le împarți, le torni peste zeama de lobode care fierbe, peste ciorbă. Fierbi ciorba până piere spuma albă de pe deasupra și adaugi la final verdeață: mărar, pătrunjel, leuștean, după cum îți place. Se consumă acrită cu oțet sau așa dulce”, ne spune Elena Motorga.

Despre umplutura sau mâncarea pomenilor bogate, ea spune că este o garnitură specială care se pregătește la nunți, sărbători și la parastase.

“La Stejari, ingredientele necesare sunt: pipotele și ficatul de pasăre care se fierb, după care sunt tăiate mai mărunt. Orezul se fierbe, se pune cimbru, piper, sare, zahăr un pic și grăsime, ulei de floarea soarelui. Cum se face cu zahărul: se încălzește uleiul într-o cratiță și apoi se adaugă zahărul, când începe să miroase a caramel se adaugă carnea cu orezul și se omogenizează ținând vasul pe foc mic. Se adaugă după gust condimente. Umplutura este un pilaf mai special, făcut de femei care au destulă răbdare și îndemânare în timpul gătitului”, spune Elena Motorga.

AGERPRES/(A, AS — autor: Irina Poenaru, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Paula NEAMȚU/Arhiva AGERPRES

În această săptămână vă propunem ”Varză cu ciuperci (hribi)” și ”Gogoși cu untdelemn”, rețete care au fost publicate în seria ”Buna Menajeră — Carte de bucate, practică” (1907) scrisă de doamna Ecaterina Colonel Steriad.

Varză cu ciuperci (hribi)
Curăță de cocian o varză acră, clătește-o în apă, fă-o sul, taie-o ca tăițeii, pe o masă curată, și apoi așeaz-o într ‘o tingire.

Ia ciuperci, muiate de mai ‘nainte și tăiate subțire ca tăițeii, amestecă-le în varză cu vreo 30 de boabe de piper, 150 sau 300 grame de untdelemn, 600 grame de vin, puțină sare, 450 grame de apă și o lingură de bulion de pătlăgele.

Amestecă toate acestea împreună, acopere tingerea, pune-o la foc să scadă, și dă-o caldă la masă.

Gogoși cu untdelemn
Foto: (c) Paula NEAMȚU/Arhiva AGERPRES

Ia ca două măsuri de apă (cătimea măsurilor după trebuință), una de făină, o lingură de drojdie de bere sau de casă, strecurate, și sarea trebuitoare; se amestecă o oră și se pune la căldură să dospească.

După ce vor dospi, se pune untdelemn să clocotească într ‘o tingire deschisă. Luând o lingură adâncă, rotundă, și udând-o cu apă, se ia aluat și se aruncă în untdelemn, păzind gogoșile să se prăjească pe amândouă părțile; apoi se pun într ‘o farfurie adâncă și se opăresc cu sirop de zahăr gros, fert cu scoțișoară.
AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

În satul Senereuș, sașii obișnuiau să pregătească de Paști o specialitate culinară numită hanklich sau lichiu, iar după emigrarea acestora în Germania, pe la mijlocul anilor ’80, rețetele au fost preluate de gospodinele din sat.

Una dintre specialistele în făcut hanklich sau lichiu este o fostă educatoare din sat, ieșită la pensie, Lucreția Dudaș, care spune că rețeta este foarte ușoară, iar rezultatul este extrem de gustos.

‘Pentru început se ia o cantitate de făină, după câte lichie dorește gospodina să facă, se adaugă lapte cald, drojdie, ou și câteva linguri de zahăr și se face o plămădeală, care se lasă la dospit. Apoi frământăm aluatul și adăugăm unt, margarină, ulei, gălbenuș de ou și sare, care iar se frământă bine și lasă la dospit. Se aprinde cuptorul și după ce aluatul e dospit, se iau bucăți din acesta, se întind cu sucitorul pe planșetă, apoi se ung cu smântână, brânză dulce de vacă și gălbenuș de ou și se pun pe vatra cuptorului. După ce s-a copt, se scoate din cuptor și se presară peste lichiu zahăr vanilat și scorțișoară’, a detaliat Lucreția Dudaș.

În comuna Sântana de Mureș, gospodinele pregătesc înainte de Paști câte o pască, iar localnicii susțin că cea mai bună pască din comună este pregătită de Maria Iușanu.

‘Se frământă făina cu drojdia laolaltă și pe urmă se lasă la dospit o oră-două, cât îi trebuie și pâinii să dospească. Apoi se frământă brânza, brânză de burduf sau din caș, se macină, se frământă, se strică 10-15 ouă, depinde câtă pască faci, pe urmă se întinde aluatul, se pune brânza, și se adună laolaltă. Apoi se bat 3-4 ouă cu spumă laolaltă și se unge ca să le dea o culoare galbenă și frumoasă. Se bagă în cuptor, se lasă până se coace, se scoate, se mătură cu o pană la vatră, deasupra se pune apoi un prosop ud ca să se înmoaie și să fie bună’, a spus Maria Iușanu.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Silviu MATEI / Arhiva AGERPRES

Tocănița cu praz și măsline este cea mai simplă mâncare pe care femeile o pun la masă cât durează interdicția de a folosi carne în bucătărie, iar rețeta acesteia este transmisă din generație în generație.

Ingredientele obligatorii folosite de fiecare gospodină din Cerneți pentru prepararea a patru porții sunt: 5 fire de praz, 5 cepe albe, 200 grame măsline negre, zece căței de usturoi, 100 grame ciuperci, 200 grame sos de roșii, sare, piper, oregano, ardei gras, pătrunjel verde, un pahar de vin alb, 200 mililitri apă, foi de dafin și pătrunjel (acestea din urmă după preferință).

Proprietara unei pensiuni din Șimian, Mona Trușcă, ne mărturisește că modul de preparare a gustoasei tocănițe de praz cu măsline nu necesită operațiuni complicate.

”Se despică prazul în patru pe lungimea firului, după care se taie în cubulețe. Se pune într-un tuci și se călește la cuptor cu ceapa și ciupercile laolaltă. Când ceapa și cu prazul se rumenesc, se adaugă usturoiul și ardeiul gras, după care se adaugă vinul și apa. Se lasă să clocotească, iar când apa începe să scadă se adaugă măslinele și celelalte ingrediente. Se lasă la foc până când prazul se înmoaie. Mâncarea poate fi servită cu mălai, drept garnitură folosindu-se orez fiert cu mărar și salată verde”, spune aceasta.

Rețeta bucătăriei din Cerneți a fost preluată și de gastronomii din zona transfrontalieră care o utilizează cu diverse ocazii, dar cel mai mult la solicitarea vegetarienilor, prazul fiind o plantă aromată, recomandată pentru tratarea problemelor respiratorii și pentru proprietățile ei purifiante și diuretice.

În folclorul local se spune: ”Ai să trăiești 80 de ani /Dacă ouă pe praz dai”.

AGERPRES/ (AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Silviu MATEI / AGERPRES FOTO

Supa de fasole și măcriș

Fierbe 500 gr. fasole uscată în doi litri de apă sărată. Scoatele și păstrează apa. Trece prin sită și pune iarăși în aceeași apă. Toacă 2-3 pumni de măcriș pe care îl rumenești în untdelemn. Amestecă-l cu fasole și fierbe 10 minute. Toarnă peste felii de franzelă.

Fasolea, se știe, trebuie ținută în apă în prealabil timp de cel puțin 12 ore.

Foto: (c) George ANDREI / AGERPRES FOTO

Urzicele

Curăță urzicele, spalăle bine și aruncăle în apă fierbinte. Când nu mai înțeapă la atingere, scoatele, toacăle, punele cu untdelemn într ‘o cratiță încinsă și lasăle pe foc vre un sfert de oră.

AGERPRES/ (Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Cele trei capodopere din aluat de panificație au fost realizate de Brutăria Dioszegi din Sfântu Gheorghe (Castelul Peleș), Brutăria Eldi din Bălăușeri-Mureș (Cetatea Târgu Mureș) și Frontera București (Cetatea Râșnov).

Brutarul Farkas Ferenc de la Brutăria Dioszegi, care a realizat Castelul Peleș, a declarat pentru AGERPRES că dacă această compoziție va câștiga competiția GastroPan, va dona castelul din aluat Regelui Mihai.

Acesta a spus că a lucrat în jur de două luni la realizarea castelului, pentru că a trebuit să acorde timp aluatului, pentru a se vedea dacă nu cumva își pierde din volum sau se înmoaie.

“Copacii, zidurile și clădirea propriu-zisă sunt realizate din făină de hrișcă, făină de ovăz și făină de grâu, fără drojdie sau amelioratori, iar opera este coaptă în cuptor. După ce am făcut schema din carton, pentru a vedea cum va arăta, am încercat aluatul la numite grade, pentru a vedea cum se coace, cum se usucă, cum se deformează sau dacă pierde din dimensiune. Toate trebuie calculate, astfel încât rezultatul să fie bun. Nu e o piesă grea, pentru că aluatul e copt. Am avut o idee să îl dăruim regelui, dacă va fi câștigător”, a spus brutarul, care a precizat că pentru a reda cu exactitate detaliile Castelului Peleș a folosit coloranți alimentari, comestibili.

“Pentru a reuși să redăm culorile castelului a trebuit să folosim coloranți. Piesa este ornamentală, nu e pentru consum. Dar inclusiv lipiciul cu care au fost asamblate bucățile este comestibil”, a precizat Farkas Ferenc.

Realizatorul Cetății Râșnov este Ciprian Mihu, de la firma Frontera din București, și a precizat că aceasta este lucrată din cocă cu aluat din covrig opărit.

Brutarul Tokes Tibor, de la Brutăria Eldi, multiplu premiat național și internațional, a declarat că a lucrat pentru a construi Cetatea medievală din Târgu Mureș din aluat timp de o lună, iar la final a reușit să realizeze o compoziție grea de 15 kilograme.

“Pentru redarea culorilor am folosit produse naturale: cacao pentru a reda culoarea maro, boia pentru culoarea roșie și spanac pentru culoarea verde, drumurile sunt din semințe sezam (susan — n.r.), iar zidurile sunt din aluat mort, așa cum spunem noi, meseriașii. Nu conține drojdie ca să poți să îl lucrezi mai mult, are în compoziție 50% făină de secară cu făină albă și un sirop din zahăr — un litru de apă, 1,4 kilograme de zahăr — și cu acesta l-am frământat. Când se usucă la 150 de grade poți să îl ții într-un loc uscat și răcoros ani de zile”, a spus Tokes Tibor.

Regulamentul concursului GastroPan prevede că la realizarea piesei se utilizează exclusiv ingrediente comestibile, pentru realizarea unui monument din aluat nu a fost impusă nicio limită de greutate sau de înălțime, singura limită fiind aceea ca piesa prezentată să se încadreze în spațiul de expunere alocat pe masă, adică să nu depășească doi metri pătrați.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) AGERPRES

Rețeta nu este deloc complicată. Frunzele de urzici, proaspăt culese, se spală foarte bine și se pun la fiert. După un clocot, acestea se scurg, după care sunt tocate mărunt și puse într-o tigaie la prăjit. Apoi, se face un sos cu făină albă și cu ceapă tocată, care se toarnă în tigaia unde se prăjesc aceste urzici.

”Urzicile se consumă, în tradiția populară, până în Săptămâna Patimilor. I se mai spune și ‘mâncarea săracului’. Cei care nu au prea multe posibilități folosesc această mâncărică de urzici. Aceasta e cea mai simplă variantă de a găti urzicile”, explică etnograful Margareta Mihalache de la Centru Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale.

Mâncărica de urzici se servește, de obicei, cu usturoi și cu mămăligă.

În afara postului, mâncărica de urzici poate fi preparată, în loc de făină albă, cu ou bătut. Urzica mai este folosită de gospodine și în multe alte rețete, în special la ciorba de legume cu fasole.

AGERPRES/ (AS — autor: Cristian Lupașcu, editor: Georgiana Tănăsescu)