Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Supă de perișoare cu mentă și tocană de carne de porc “ostia” cu linte, alături de “panis militaris” — pâinea soldaților romani, au fost felurile principale de mâncare romană ce au fost preparate de firma de catering ce servește zilnic masa de prânz pentru angajații celor două fabrici a producătorului de anvelope Michelin de pe platforma industrială din Zalău, toate preparatele fiind realizate sub atenta supervizare a maestrului bucătar Mircea Groza, un bun cunoscător al bucătăriei de acum două milenii.

“Trebuie mereu să ne surprindem clientul. Nu e ca și la restaurant, unde clienții sunt alții în fiecare zi și nu există riscul să intri în monotonie. În schimb, la noi sunt tot noi și aceeași clienți și trebuie să-i surprindem din când în când cu ceva. Fiind vorba de o companie franceză, nu uităm să sărbătorim ziua națională a Franței, de exemplu. Cunoscând priceperea lui Mircea Groza în ceea ce privește tradiția și având în vedere castrul roman de la Moigrad, de lângă Zalău, am încercat să combinăm o tematică între cultura locală și tradiția gastronomică locală”, a declarat joi, pentru AGERPRES, Angelica Gherasim, managerul regional al firmei de catering.

Pentru ca angajații companiei să intre mai bine în tematica propusă prin mâncarea romană, la cantina unde servesc masa au fost prezenți și doi “soldați romani”, de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, în vreme ce bucătarul Mircea Groza a purtat straie dacice.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Sean Parry, directorul Michelin Romania — platforma industrială Zalău, a apreciat la rândul său evenimentul culinar de joi, el declarându-se încântat și de mâncărurile românești.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

“Sunt în România de câteva luni. Este o țară foarte interesantă. Istoria ei este foarte interesantă și astăzi stau chiar lângă doi romani și un dac. Bucătăria din România, mâncărurile sunt excelente. Soția mea este din Franța și este și ea de acord că e excelentă. Am avut mai multe evenimente la cantina unde servim masa, nu doar acesta, cu preparate diferite, ceea ce este foarte bine. Încercăm un meniu variat pentru angajații noștri și eu personal sunt foarte mulțumit cu mâncarea de aici”, a afirmat Sean Parry, pentru AGERPRES.

AGERPRES / (A — autor: Sebastian Olaru, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

În această săptămână vă propunem ”Supă de piurea de castane” și ”Varză românească”, rețete care au fost publicate în seria ”Buna Menajeră — Carte de bucate, practică” (1907) scrisă de doamna Ecaterina Colonel Steriad.

Supă de piurea de castane

Ia 300 sau 600 grame de castane, după numărul persoanelor; curăță-le de coajă și pune-le la foc într ‘o tingire cu apă încălzită; ferbe-le până ce se vor putea curăța bine de pelița de a doua și pisează-le într ‘o piuliță de marmoră, cu o bucățică de franzelă muiată în bulion și sarea necesară.

Pune apoi această piurea în bulion cald, strecoar-o printr ‘o strecurătoare de tinichea deasă, adaogă bulion (dacă e necesar), ferbe-o aproape 30 de minute și când vrei s ‘o dai la masă, toarn-o peste franzelă rumenită, tăiată bucățele și pusă în castron, potrivind grosimea piurelei cu zeamă de legume.

Tot astfel se prepară și supa de piurea de cartofi.

Foto: (c) Gabriel PETRESCU / Arhiva AGERPRES


Varză românească

Opărește mai multe verze românești mici și îndesate. Pregătește orez cu ceapă mărunțică prăjită în el, sarea necesară și o lingură de zahăr. Apoi aruncă orezul treptat printre foi, leagă varza foarte ușor cu o ață, pune-o în tingire turnând 150 grame de untdelemn, 600 grame de vin, boabe de piper, și două felii de lămâe; astup-o, las-o să scadă bine și răstoarn-o pe farfurie. Umplutura poți s ‘o faci și cu păsat.

Tot cu această preparațiune poți pregăti sarmale de orez cu varză dulce sau acră, cu deosebire că varza crudă o opărești, iar cea acră o speli în apă.

Sarmalele cu foi de viță se prepară tot în felul de mai sus, punând în orez ceapă și o lingură de bulion de pătlăgele roșii; orezul însă îl pui cu o măsură după numărul persoanelor, și tot cu aceeași pui două de borș, în loc de apă, și untdelemn după voie.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Sarmale cu semințe de dovleac a savurat și preparat și artistul popular Constantin Nițu din Poboru, cunoscut pentru țesăturile și costumele tradiționale pe care le-a creat în timp cât și pentru faptul că și-a transformat locuința în muzeu în care sunt alături creații ale sale cât și piese reprezentative pentru meșteșugurile și portul tradițional. Constatin Nițu își amintește cu nostalgie de sarmalele cu semințele de dovleac preparate de bunica și de mama sa precum și de claca de semințe, ce se organiza în seara de dinaintea zilelor de sărbătoare.

Contantin Nițu spune că în copilăria sa femeile de la sate trudeau cât era ziua de mare prin gospodărie sau la câmp și aveau familie numeroasă, cu multe guri de hrănit, de aceea doar în serile de dinaintea sărbătorilor găseau timp de a se aduna laolaltă, însă nici atunci pentru a sta, ci cu diferite îndeletniciri, cum este decojitul semințelor de dovleac pentru sarmale.

“Când o gospodină se hotăra să facă sarmale din miez de semințe de dovleac lua legătura cu vecinele, pentru că avea nevoie de ajutoare să le decojească. Gospodina mergea prin vecini și anunța că seara, de obicei sâmbătă seara ori înaintea sărbătorilor, va face clacă de semințe. După ce se întuneca și începeau să fie aprinse luminile în case, vecinele celei care avea clacă de semințe se îndreptau una câte una spre aceasta și începeau să curețe cojile, dar cu ochii pe copii, care pândeau să ia din miezul curățat. Ele vorbeau, mai cântau, mai povesteau bucurii sau necazuri și copii le ascultau, cu privirile spre semințele decojite din troacă”, își amintește Constantin Nițu, care menționează că de multe ori a stat alături de bunică și mamă la clacă, atras de semințe, dar mai ales de povești.

Pentru a prepara sarmalele cu semințe de dovleac după rețeta tradițională de la Cornățelu, sunt necesare semințe de dovleac, foi de varză murată, roșii uscate sau bulion, mirodenii, respectiv leuștean, cimbru și mărar uscate, boia dulce de ardei, pentru sarmalele de post, iar pentru cele cu carne se folosește și ou și cubulețe de carne de porc.

“Troaca era coaja uscată a unui dovleac românesc, tăiat pe jumătate. După ce curățau semințele și umpleau troaca, le puneau pe un șervet din cânepă, pe sobă, la uscat. A doua zi dimineața le luau de la uscat și le pisau în piuă de lemn până când ajungeau ca o făină. Făina rezultată, bine piuită, se trecea printr-o sită nu prea deasă. Se punea apoi într-un castron mare din lut, cu ou, pentru a fi frământată. Între timp, pe o tablă, la sobă, se puneau frunze de leuștean, cimbru și mărar pentru a fi uscate și a se sfărâma ușor. Leușteanul, cimbrul și mărarul se adăugau în castronul cu făina din semințe de dovleac și ou și se mai punea un pic de boia de ardei roșu, dulce. Se frământa și se făceau grămăjoare de mărimea unui ou, ce se puneau pe un cărpător de lemn, una lângă alta. Dacă se tăiase porcul și gospodina mai păstra carne, câte un cub de carne se punea în mijlocul fiecărei grămăjoare de pe cărpător”, mai spune Constantin Nițu.

El menționează că pentru a nu risipi foile de varză, gospodinele numărau grămăjoarele cu amestec pentru sarmale astfel încât să știe exact câte foi de varză murată au de pregătit. Se numărau toate grămăjoarele de amestec pentru sarmale și se pregăteau un număr egal de foi de varză acră, scoase din putina cu varză pusă la acrit pentru iarnă. “Familiile erau mai numeroase pe vremuri și gospodinele pregăteau bucatele cu economie, de aceea numărau grămăjoarele de amestec și foile de vază, pentru a nu risipi varza acră și a pregăti mai multe foi decât erau necesare. Se împachetau sarmalele, se legau bine cu ață din cânepă sau bumbac, circular și apoi în cruce, pentru a nu se desface în timpul fierberii și una dintre sarmale era lăsată cu legături mai slabe, ce se desfăceau ușor, aceasta urmând a fi așezată pe ultimul rând de sus în oală, spre mijloc, pentru a o încerca gospodina din timp în timp, să observe dacă s-a fiert. În perioadele de post nu mai puneau bucățică de carne în mijloc iar în loc de ou pentru a da consistență și a lega amestecul, se folosea apă cu făină de grâu”, relatează Constantin Nițu.

Sarmalele se fierbeau la Cornățelu în oale mari din lut, la focul din vatră, iar alături de cocea pâinea sau mălaiul. Pregătirea sarmalelor începea dimineața și se fierbeau până la prânz, când constituiau felul principal de mâncare.

“Se puneau sarmalele la fiert în oală mare de pământ, pe fundul căreia se așezau două-trei foi de varză mai grosiere, să nu se lipească sarmalele. Peste foile de varză se puneau sarmalele, una câte una, în straturi până se umplea oala. În partea de deasupra a straturilor cu sarmale lăsau loc pentru varză tocată și pentru o mână de roșii uscate, care dădeau culoare, aromă și gust preparatului. Oala era apoi pusă la foc, pe vatră, pentru câteva ore, până aproape de masa de prânz. Lângă sarmale se cocea și pâinea sau mai ales mălaiul, făcut din făină de porumb, făină de grâu și drojdie. Sarmaua din mijloc, legată mai puțin se încerca din timp în timp și când era bine fiartă, se lua oala de la foc. Se puneau câteva sarmale în străchini pentru vecinele ce veniseră la clacă, drept răsplată pentru ajutor și apoi pentru cei din familie. Din sarmalele gătite duminica sau la zi de sărbătoare punea gospodina la masă timp de trei, chiar patru zile”, își mai amintește artistul popular din Cornățelu.

Acesta afirmă că nu a uitat gustul sarmalelor din semințe de dovleac legate cu ață și nici savoarea poveștilor de la clacă.

“Eu am făcut aceste sarmale de multe ori, mai ales când trăiau bunica și mama mea. Acum se pregătesc mai rar, doar la sărbători și le mai prepară numai bătrânele care știu rețeta și au putere să mai gătească și să curețe atâtea semințe. Se sting bătrânii de la sate rând pe rând, ca lumânările, și clacă nu se mai face. Erau savuroase și sarmalele din semințe de dovleac și claca, mai ales pentru copii. Se cânta, se spuneau snoave, ghicitori, vorbeau despre întâmplările fericite ori amare din viața comunității. De la clacă am aflat multe dintre obiceiurile locului. Așa am aflat despre obiceiul de Sânziene. Atunci fetele din satul acesta, din Cornățelu, aruncau pe gârlă batiste cu anumite semne, iar băieții din satele învecinate, din aval, le luau din apă și le duceau tinerelor. Dacă fetei îi plăcea băiatul care a găsit batista ei, recunoștea că ea a cusut-o, dacă nu îi plăcea tânărul, spunea că nu recunoaște batista. Mai sunt și astăzi în sat cupluri care s-au format după ce fetele au recunoscut batistele”, conchide Constantin Nițu.

AGERPRES / (AS — autor: Cristina Matei)

Foto: (c) condimenteweb.ro

Leurda, Allium ursinum (usturoiul ursului), este o plantă erbacee, perenă, de talie medie-mică, cu frunze cărnoase, de un verde puternic, care face flori mici și albe. Are un puternic miros de usturoi și înflorește în perioada aprilie — iunie. Leurda crește numai în pădurile din Europa Centrală, iar până în prezent nu a putut fi aclimatizată în nici o altă regiune. În țara noastră, verdele viu al frunzelor și albul luminos al florilor ei împodobesc pădurile din Muntenia, Transilvania și sudul Moldovei.

Frunzele se culeg în lunile martie — aprilie, înainte să își facă apariția tija cu flori mici și albe, moment în care frunzele își pierd mare parte din principiile active. Pentru a obține preparate cu valoare terapeutică, trebuie să alegem frunzele tinere. Bulbii se culeg la sfârșitul verii și toamna (lunile august — octombrie).

Frunzele de leurdă au componente asemănătoare cu cele ale usturoiului, predominând sulfura de alil, care imprimă gustul și mirosul caracteristice tuturor speciilor din genul Allium. În plus, conține carotenoizi, vitaminele A și C, vitamine din complexul B, levuloza, ulei eteric complex, săruri minerale, calciu, fier, fosfor, natriu, magneziu, cupru și proteine.

Cu frunzele ei în formă de paloș, leurda este unul dintre cele mai puternice remedii din farmacia naturii. Consumată sub formă de salată, suc, infuzie, decoct, tinctură, acționează favorabil în numeroase afecțiuni.

În urma unor studii efectuate în laboratoarele din Germania, leurda a fost declarată “Planta mileniului trei” pentru multiplele sale efecte benefice asupra organismului nostru. În prezent, leurda este considerată din punct de vedere terapeutic mai puternică decât usturoiul.

Leurda este foarte bogată în adenozină, substanță care, conform unor studii recente, are un rol esențial în reducerea colesterolului, în scăderea tensiunii arteriale. Este eficientă în ateroscleroză coronariană, hematurie și previne accidentele vasculare, evitând apariția trombozei și tromboflebitei.

Substanțele active conținute de leurdă au efecte vasodilatatoare și reduc hipertensiunea arterială.

Ultimele studii arată că anumite substanțe active din leurdă neutralizează radicalii liberi din sânge, au efecte de relansare a activității endocrine, previn sclerozarea vaselor de sânge și favorizează circulația cerebrală, oprind astfel procesul de îmbătrânire.

Leurda stimulează capacitatea de memorare, combate momentele de lapsus, amneziile, insomniile, amețelile de dimineață, stările depresive, tensiunea la nivelul capului și stările de anxietate și de neliniște. În tratamentul insomniei și al stărilor de neliniște, sunt indicați bulbii, care se pot consuma ca atare sau sub formă de salată.

Frunzele consumate sub formă de salată sunt benefice persoanelor cu bronșite, în tuberculoza pulmonară și în tratarea infecțiilor de la nivelul căilor respiratorii superioare (gripe, raceli), datorită efectului antiseptic și antiinflamator. Acțiunea benefică a plantei este datorată și substanțelor volatile pe care le conține. Aceleași substanțe au și un pronunțat efect expectorant, eliminând mucusul din arborele bronșic. Tinctura de leurdă este un bun adjuvant în tratamentul bolilor ce afectează aparatul respirator.

Leurda curăță rinichii și vezica urinară, favorizează urinarea și elimină excesul de acid uric, foarte dăunător la bolnavii de gută. Are efecte în diaree acută și cronică, dizenterie, indigestii, insuficiență biliară, colici abdominale, balonări. Prin efectul depurativ, leurda ajută cu succes la eliminarea paraziților intestinali, fiind eficientă și în tratarea sclerodermiei, psoriazisului, acneei și în general a bolilor de piele care apar pe fondul intoxicării organismului. Este indicat și pentru a combate reumatismul degenerativ. Tinctura contribuie semnificativ la funcționarea optimă a sistemului digestiv.

Folosită pentru uz extern, leurda este eficientă în combaterea reumatismului degenerativ, eczeme, herpes, răni greu vindecabile, scrofuloză și alte boli cronice de piele. Datorită principiilor active, cu proprietăți antibiotice și antimicotice, uleiul de leurdă se folosește în principal pentru uz extern în tratarea diferitelor afecțiuni cronice ale pielii.

Tinctura de leurdă contribuie eficient la distrugerea candidei, indiferent de localizare. Cura cu vin de leurdă contribuie în mod esențial la prevenirea bolilor de natură virotică.

Atât clorofila din frunzele proaspete de leurdă, cât și anumite substanțe similare cu cele conținute de usturoi au efecte antitoxice puternice și ajută la înlăturarea efectelor nocive ale nicotinei și fumatului. Ele contracarează efectele dăunătoare ale nicotinei și al gudronului din țigări, fiind un mijloc de protecție excelent, atât pentru fumătorii activi, cât și pentru cei pasivi.

Leurda este extrem de bine tolerată de ficat. Și, deși are un puternic miros de usturoi, nu dă respirației izul neplăcut pe care îl dă usturoiul.

Leurda este contraindicată mamelor care alăptează, deoarece poate afecta calitatea laptelui și poate provoca colici sugarului. Persoanele care suferă de gastrită hipoacidă, indigestie sau colită trebuie să consume leurdă cu prudență.

AGERPRES/ (Documentare—Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Săptămâna aceasta vă propunem ”Fasole verde gătită mocănește” și ”Cartofi țărănești”, ambele rețete fiind publicate în ”Carte de bucătărie — 1501 feluri de măncări” (1935), cu o prefață de Constantin Bacalbașa.

Fasole verde gătită mocănește

Curăță, spală și fierbe fasolea în apă sărată. Pentru ca să rămâie verde pune o mare cantitate de apă, nu acoperi oala și pune în apă cu două degete puțin bicarbonat de sodiu. Bicarbonatul menține coloarea vie a legumelor. Fasolea nu se aruncă toată odată în apă colcotindă, ci, câte o mână.

Apoi tae ceapă și rumenește-o într’o cratiță cu untdelemn, adaogă fasolea, pătrunjel tocat, sare, piper; lasă să dănțuiască puțin, toarnă peste ea puțin oțet și dă la masă. Poți adăoga și sos de pătlăgele roșii.

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Cartofi țărănești

Rumenește într ‘o cocotă de pământ o carotă și o ceapă. Apoi adaogă o jumătate de kilo cartofi tăiați în rondele subțiri. Pune sare, piper, cimbru și foaie de dafin. Umple cu apă și acoperă. Să fiarbă la foc domol. Servește la cocotă.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / AGERPRES FOTO

Muzeul Satului din localitatea Cerneți, situată la doi kilometri de Drobeta Turnu Severin, are în inventar și o carte de patrimoniu, scrisă cu litere chirilice, care a fost tipărită în anul 1817 la Tipografia Mânăstirii Neamț. Titlu ei: ”Istoria lui Alexandru cel Mare”.

Pe paginile acesteia, mai multe persoane, cel mai probabil cititori, au făcut diferite însemnări. Unele dintre acestea se referă la moartea unei fete măritate cu forța și la diferite evenimente istorice petrecute în Transilvania și Țara Românească, pe alte zece file cineva a încercat să imite semnătura lui Mihai Eminescu, dacă nu o fi chiar a poetului, fapt care ar dovedi că această carte a ajuns și în mâinile ”Luceafărului poeziei românești”.

Pe coperta a II-a a ”Istoriei lui Alexandru cel Mare”, cu litere chirilice, caligrafice și groase, este scrisă cu cerneală neagră o ”Rețetă de făcut dulceață din boabe de soc”.

”De pe ciorchii se desprind bobițele negre-negre. Se spală în mai multe ape și se pun la zvântat într-o pânză, ca aceea de strecurat zerul. Separat se ia un castron de pământ ars adânc, în care se îndeasă un kil de zahăr de la osmalâii din Ada-Kaleh, peste care se toarnă o jumate de sticlă de apă folosită pentru vânzarea brăgii. Se pune la foc pe plită și se mestecă până iese siropul. Peste acesta se toarnă boabele de soc, patru-cinci feli înjumătățite de lămâie. Maglavaisul se lasă la fiert până se leagă. (Adică când iei cu lingura de lemn să se scurgă ca mierea). Când e gata, se pune într-o ulcea, tot din pământ, se leagă la gură și se așază într-un tuci larg în gură, unde se ține până a doua zi. Când se ivește sorocul, se împarte în vase mai mici, pentru a fi servită dulceața în salon la 10-15 oaspeți”, este rețeta așa cum a fost scrisă la acea vreme. Sub text se află mențiunea: ”La conac. 13 aprilie 1821”.

AGERPRES/ (AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Luiza Abu-Salem / AGERPRES

Din dragoste pentru cei dragi, Domnica Dumitru, în vârstă de 80 de ani, face din frământatul pâinii un adevărat ritual, care se termină evident cu coacerea acesteia. Gustul este incomparabil, spune gospodina care dezvăluie câteva dintre secretele produsului tradițional.

Este suficient astfel un kilogram de făină albă de grâu și 400 ml de apă, o lingură de sare și zece grame de drojdie. Nimic mai simplu. Se amestecă toată compoziția și se lasă la dospit. Se formează o lipie rotundă, care se unge de regulă cu ou. Ca să iasă mai gustoasă, se unge pâinea cu roșii coapte ori suc de roșii.

Foto: (c) Luiza Abu-Salem / AGERPRES

“Facem aluatul seara. Eu frământ așa cum pot și apoi fac focul la țest și mi-o aduc băieții că eu nu pot. Făina o punem să se încălzească seara pe sobă, apoi o fac cu lingura și cu mâna. După aceea frământ iar, le tai cu cuțitul și fac pâinea. Una, două, trei… câte cred eu”, a povestit, pentru AGERPRES, Domnica Dumitru.

Înainte de coacere, pâinea se înțeapă cu furculița și se introduce în țestul încins. După 15, 20 minute se rotește pentru a se coace bine peste tot, iar peste alte câteva minute este gata, numai bună de mâncat.

Foto: (c) Luiza Abu-Salem / AGERPRES

“La țest durează cam 20 de minute până se coace. O învârtim un pic, dacă vedem că e albă o lăsăm mai mult și apoi o scoatem. Apoi facem focul iar, băgăm altă pâine, câte pâini avem. Eu cred că este mai bună decât pâinea cumpărată. Pâinea cumpărată se face cocoloș. Folosim orice făină, toată e bună”, a adăugat doamna Dumitru.

Pâinea la țest se consumă de preferat cu brânză ori cu pastramă de oaie. Cunoscătorii spun că un vin roșu este perfect în această combinație.

AGERPRES/(AS — autor: Luiza Abu-Salem, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

În această săptămână vă propunem ”Mucenici (sfințișori)” și ”Anghinare cu untdelemn”, rețete care au fost publicate în seria ”Buna Menajeră — Carte de bucate, practică” (1907) scrisă de doamna Ecaterina Colonel Steriad.

Mucenici (sfințișori)
Ia făină bună, după trebuință, plămădește și frământă aluatul până ce se face ca de pâne, lăsându-l ca să se dospească; apoi se ia o bucată dintr ‘însul, se adună pe o masă, se împletește în patru sau în două, se fac colăcei și se dau în cuptor ca să se coacă; în vremea aceasta se pregătește sirop legat așa de gros, ca cel de turte de Crăciun, punând și apă de flori; apoi, având mai multe nuci curățite și pisate cu zahăr pisat și puțină scorțișoară, scoate-i din cuptor, când sunt copți, și unge-i c’o măturică de pană unul câte unul cu sirop; pe urmă se presară cu nucă și se servesc.

Foto: (c) Doxologia.ro

Anghinare cu untdelemn
Ia un număr oarecare de anghinare, curăță-le foile din afară întregi și pe acele dinăuntru pe jumătate, de vor fi tinere; iar de vor fi bătrâne, curăță-le de tot, lăsându-le numai fundul; aruncă-le într ‘un vas cu apă rece una câte una, curățite și spălate toate în vre-o șease rânduri de ape reci; apoi ia o lămâe tăiată în două și freacă anghinarele cu zeama ei, ca să nu se înegrească, aruncă-le iar în apă rece și lasă-le să stea vre-o zece minute în acea apă cu lămâe; clătește-le iar, pune-le într ‘o tingire spoită, toarnă apă până ce le va acoperi sau în raport cu frăgezimea lor (uneori nu trebue multă), toarnă untdelemn în jumătatea apei și prea puțină sare; apoi pune-le pe foc iute, lasă-le descoperite, deșeartă-le într ‘o farfurie, pune-le să se recească și dă-le la masă.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) George CĂLIN / Arhiva AGERPRES

“Nu vreau să mă laud gratuit, dar cei opt bucătari din comuna noastră gătesc cel mai bun produs de patiserie românesc. Este vorba de cozonacul de casă, fie cu stafide, fie cu nuci, fie cu rahat. Acest cozonac folosește cele mai bune și ecologice ingrediente și mă refer la ouăle din curtea omului, nu din comerț, laptele de vacă de țară, făina este din grâu netratat. Rețeta este una la care nici eu nu am acces, deși am vorbit cu investitorii. Este o rețetă de sute de ani, moștenită de la femeile satului. Procedura de coacere este tot una tradițională, prin cuptoare clasice. De aceea, acest cozonac de Slătioara este un produs pufos, moale la gust și care, chiar dacă stă afară mult timp, nu se întărește”, susține primarul Romcescu.

Fabrica respectivă se află la început și are în vedere mărirea producției, o dată cu promovarea produsului.

“Nu doar cozonacul de Slătioara este produsul nostru autentic. Numai cine a cunoscut dulcețurile din fructe de pădure și din alte fructe, siropurile și compoturile de aici are drept să comenteze. Toate acestea sunt preparate strict ecologic, după rețete tradiționale, nescrise pe hârtie”, a mai adăugat edilul din Slătioara.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) viata-libera.ro

“Crap cu solzi se face la toate petrecerile, dar crap cu varză mai rar și numai în familiile în care există un bătrân care să îi împingă, poate și pentru că cere mai mult timp — varza are nevoie de o oră în cratiță, iar apoi aștepți iar o oră să dai la cuptor tot. Plus focul din sobă care trebuie pregătit și el. Că rezultatul este de excepție, e altceva”, spune Amelian Chirilă.

În ceea ce privește pregătirea celor două mâncăruri, Amelian Chirilă a afirmat că nu există niciun secret, fiind nevoie doar de răbdare și puțină pricepere în ale bucătăriei.

“Făceau părinții și bunicii mei mâncărurile la sobă oarbă: se făcea focul la gura sobei care era în afara camerei, iar cuptorul în cameră. Aveau pirostrii dreptunghiulare cam de un metru și ceva, cât era soba de mare, cu picioare și cu tălpi să nu se zgârie vatra și, cum nu era sudură la vremea aceea, aveau o sârmă groasă încinsă. Pe pirostriile alea puneau tăvile cu crap cu varză la cuptor și crapul cu solzi la cuptor. Numai la cuptor făceau”, arată Amelian Chirilă.

* Crap cu solzi la cuptor, moștenire de la părinți

“Părinții mei spintecau pe spate crapul căruia îi lăsau solzii, îi dădeau, pe lungimea lui, câteva tăieturi, după care desfăceau peștele. Apoi, făceau un fel de mujdei de usturoi cu mult piper roșu — pe vremea aceea nu aveau piper negru, puneau chiper roșu, mirodenii și multe roșii, pe care le băgau înăuntrul peștelui, la coaste, acolo, apoi acopereau cu roșii. Mai puneau o lingură de ulei și atât. Îl așezau în tavă și o trimiteau la cuptor cam 40 minute. Trebuie verificat, că e gata când roșiile sunt puțin înnegrite. În momentul în care ai tăiat pește și ai mâncat cu roșiile coapte… Ieșea ceva nemaipomenit”, povestește Amelian Chirilă.

* Crap cu varză la cuptor, o mâncare de ai vrea să o mănânci cu mâna

“Crapul cu varză la cuptor se face puțin mai greu. Mai întâi, se pregătește varza, ca și cum s-ar prepara varza scăzută — tăiată foarte mărunt, pentru că nu are niciun rost să fie mare, și se pun ingredientele: sare, piper, foi de dafin, busuioc verde tăiat mărunt, puțin coriandru. Iese apoi o mâncare de varză de ai vrea să o mănânci cu mâna din cratiță de cât de frumos miroase. Apoi ai tăiat peștele pe spate, dar de sub ceafă, cam de o palmă și îi faci o gaură. Se scot solzii doar de pe partea care rămâne deasupra, cea de pe partea tăvii rămâne cu solzi. Umpli peștele cu varză multă, că el se desface și ajunge să fie varză de cinci centimetri pe zece. Îi bagi varză și în urechi — le desfaci și bagi multă, bagi o farfurie de varză. Apoi îl bagi la cuptor, unde se lasă cam 40 minute. Deși peștele se face foarte repede la cuptor, mai ales că varza e deja făcută, îl lași până varza ‘suge’ din pește toată aroma și, în momentul în care ai băgat furculița în varză, simți că mănânci pește”, dezvăluie rețeta Amelian Chirilă.

AGERPRES/(AS — autor: Dan Paic, editor: Cristian Anghelache)