Crucea Eroilor Neamului situată pe Vârful Caraiman — 5 iulie 1967
Foto: (c) ION DUMITRU / AGERPRES ARHIVA

Monumentala lucrare metalică a fost ridicată cu sprijinul și la inițiativa Reginei Maria și Regelui Ferdinand I al României, între 1926-1928, în memoria eroilor ceferiști căzuți în timpul primului război mondial în luptele împotriva armatei germane, pentru redobândirea Transilvaniei.

Proiectul ansamblului a fost realizat de către arhitecții români George Cristinel și Constantin Procopiu. Construcția monumentului a început în anul 1926 și s-a finalizat în august 1928. Inaugurarea monumentului și sfințirea acestuia au avut loc la 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci. Din motive de vizibilitate amplasamentul Crucii a fost stabilit pe vârful secundar al Caraimanului de 2291 m, față de cel principal de 2325 m, de unde nu ar fi putut fi văzută decât din apropiere, de pe platou.

Crucea Eroilor Neamului — 14 septembrie 2014
Foto: (c) ION DUMITRU / AGERPRES ARHIVA

Crucea propriu-zisă are o înălțime de 28 m și două brațe de câte 7 m fiecare. Este executată din profile de oțel, fiind montată pe un soclu din beton armat, placat cu piatră, înalt de 7,5 m. Inițial, Crucea a fost introdusă direct în stâncă, însă în anul 1930, la doi ani după sfințire, s-a realizat un soclu din beton armat, îmbrăcat în piatră de calcar fasonată și îngrijit rostuită, pentru o mai bună încastrare a ei. Soclul măsoară 8,37 metri înălțime. În interiorul acestuia se află o încăpere care a adăpostit, la început, generatorul de energie electrică ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii. În anul 1939, Crucea a fost racordată la sistemul energetic național. S-a renunțat astfel la generator ca sursă de iluminare și s-a apelat la sursa cu care era dotată stația complexă de la Coștila (2487 m), legătura făcându-se printr-un cablu subteran.Din decembrie 2004 a fost racordată la energia electrică a orașului Bușteni.

Crucea a fost ridicată sub coordonarea societății ”Cultul Eroilor”, cu sprijinul unui număr mare de voluntari, elevi și studenți, precum și a locuitorilor din zonă. Materialele de construcție au fost transportate, cu trenul până în stația CFR Bușteni, iar de aici cu vehicule trase de boi, pe traseul Bușteni-Sinaia-Păduchiosul-Dichiu-Platou-Caraiman. De asemenea, a fost utilizat funicularul Fabricii de hârtie Bușteni, pe traseul Valea Jepilor-cantonul Schiel-Platoul Bucegi, de unde materialele mai ușoare au fost transportate pe cai, măgari sau chiar cu rucsacii, pe cărări înguste, până în vârful Caraiman.

Crucea de pe Caraiman este iluminată cu 300 de becuri de câte 500 W fiecare și poate fi văzută de la zeci de km depărtare, pe Valea Prahovei.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Cerasela Bădiță, editor foto: Vlad Rușeanu)

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

Darul Romei pentru București este copia unei lucrări antice, realizată de un artist anonim. Monumentul reprezintă o lupoaică de dimensiuni aproximativ reale, sub care se află doi copii, ce îi reprezintă pe frații gemeni Romulus și Remus, întemeietorii legendari ai Romei, concepuți, conform legendei, în urma unei legături dintre zeul Marte și o vestală Rhea Silvia.

Încă din secolul al XVIII-lea, oamenii de știință au avut dispute referitoare la originile statuii-simbol a Romei. Până de curând s-a crezut că Statuia Lupoaicei este o lucrare etruscă datând din secolul al V-lea î.Hr. Teste recente au arătat, însă, că “Lupa Capitolina” a fost realizată abia în secolul al XIII-lea, Romulus și Remus fiind adăugați în secolul al XV-lea.

Originalul este păstrat în ”Museo Nuovo” din Palazzo dei Conservatori din Roma, iar o copie este expusă în aer liber în Piazza Del Campidoglio. De asemenea, mai multe copii ale monumentului sunt răspândite în întreaga lume.

În România, cea dintâi Lupoaică a ajuns aici acum mai bine de un secol, în 1906, când autoritățile române au organizat, în Parcul Carol o Expoziție Națională, după modelul expozițiilor universale de la Paris. Prin organizarea acestui eveniment, în parcul special amenajat cu această ocazie, s-au celebrat cele patru decenii de domnie a regelui Carol I, 25 ani de la proclamarea Regatului României, dar și 1.800 ani de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian.

În cadrul expoziției, au fost atribuie pavilioane și unor țări străine, precum Italia, Elveția, Franța, Germania, dar și Comisiei Europene a Dunării.

Cu acest prilej, în cadrul unei festivități solemne, viceprimarul Romei, șeful delegației municipalității romane, a dăruit orașului București o copie a Lupoaicei, un simbol al latinității poporului român. Cel care a făcut oficiile de primire a fost Comisarul General al Expoziției dr. Constantin I. Istrati, membru al Academiei, profesor la Universitatea din București, senator și fost ministru.

Statuia a fost așezată în Palatul Artelor, o clădire impresionantă aflată în capătul perspectivei ce se deschidea de la intrarea principală în parc, din piața 11 Iunie, spre Dealul Filaretului. În sala principală, luminată printr-o cupolă de sticlă, alături de alte sculpturi și opere de artă de mari dimensiuni, Lupoaica a stat trei săptămâni până la inaugurarea ei oficială, în septembrie 1906, la Arenele Romane.

Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / Arhiva AGERPRES

Statuia a fost așezată pe un piedestal de piatră ce avea mai multe inscripții: Darul Romei — 1906, un scut cu acronimul S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus — Senatul și Poporul Roman) și o stemă reprezentând un soldat roman. Unele surse spun că darul sosise cu tot cu soclu de la Roma, altele susțin că frumosul postament de piatră ar fi fost cioplit de lucrători italieni așezați demult în România.

Aici a putut fi admirată de vizitatori până în 1908, când a fost mutată pentru prima dată în fața Lipscanilor, pe străduța care ducea spre biserica Sfântul Gheorghe Nou, pe locul unui puț de răspântie, străjuit de o nimfă din fontă. Mica răscruce a fost botezată Piața Romei.

”Lupa Capitolina” a fost mutată în 1931, pe Dealul Mitropoliei, puțin mai jos de clopotniță, unde a rămas până în 1965, când regimul comunist a așezat-o în scuarul plin de arbori și arbuști din Piața Dorobanți, care o ascundeau privirilor. Aici a stat peste trei decenii.

Lupoaica, în perioada când era amplasată în Dealul Mitropoliei.
Foto: Arhiva AGERPRES

Cu ocazia vizitei la București a premierului italian Romano Prodi, la 5 mai 1997, statuia a fost mutată în Piața Romană. În spatele ei se deschidea perspectiva bulevardului Lascăr Catargiu, până în Piața Victoriei.

În 2010, Lupoaica s-a întors în locul amplasării sale din 1908, piața de la la intrarea pe strada Lipscani fiind redenumită Piața Roma. La ceremonia de inaugurare au participat ambasadorul Italiei în România, Mario Cospito, primarul Romei, Giovanni Alemanno, care s-a aflat într-o vizită de două zile în București, și primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu. Înainte de a fi instalată în mica piațetă din Centrul Vechi al Capitalei, statuia a fost ținută timp de două luni la Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic, unde a fost recondiționată.

Monumentul Lupa Capitolina din Cluj
Foto: (c) MIRCEA ROȘCA / Arhiva AGERPRES

În 1921, la câțiva ani după actul istoric de la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, atât orașul Cluj-Napoca, cât și orașul Chișinău au primit o copie a statuii ”Lupa Capitolina” din partea municipalității Romei. La 23 aprilie 1926, Timișoara a primit de asemenea, o copie a statuii Lupoaicei.

Lupoaica, statuie amplasată în curtea Muzeului Național de Arheologie și Istorie din Chișinău.
Foto: Mihai POTARNICHE / Arhiva AGERPRES

De-a lungul timpului, replici ale celebrei statui realizate de artiști români, au fost instalate în mai multe orașe din România, printre care: Alba Iulia, Blaj, Brad, Brașov, Constanța, Dej, Galați, Năsăud, Săcele, Satu Mare, Sighișoara, Târgu Mureș, Târnăveni, Toplița, Turda, Zalău.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

1 august 2005
Foto: (c) CONSTANTIN CIOBOATĂ/AGERPRES ARHIVĂ

Principala piesă din ansamblu este piramida din marmură albă, numită ”Piramida Izbânzii”, înaltă de 25 m, ce semnifică trecerea timpului.

Obeliscul prezintă la baza sa, un grup statuar, care semnifică dorința de libertate a oamenilor. În partea superioară a obeliscului piramidal se găsește ”Coroana”, simbolizând jertfa celor căzuți în timpul evenimentelor din decembrie 1989, dar și amintirea acestora, amintire care trebuie să rămână vie în conștiința românilor.

10 februarie 2010
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE/AGERPRES ARHIVĂ

A doua piesă este Calea Biruinței, simbol al drumului către democrație, început de cei care au înfăptuit Revoluția în 1989. Aleea este pavată cu bușteni de stejari.

A treia componentă, ”Zidul amintirii”, este înaltă de 170 cm, iar în partea superioară are un bandou din bronz, pe care au fost trecute numele celor 1.058 de eroi ai Revoluției. Ansamblul include și un loc de reculegere, intitulat simplu ”Piața Reculegerii”, cu paviment de granit și bănci din marmură albă.

Membrii Asociației Memorialul Revoluției 16-22 Decembrie 1989 Timișoara, la manifestările dedicate memoriei eroilor Revoluției Române din Decembrie 1989; depuneri de coroane de flori la ansamblul monumental ‘Memorialul Renașterii’. 20 decembrie 2008
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/AGERPRES ARHIVĂ

Autorul memorialului este arhitectul și designerul Alexandru Ghilduș. Acesta a câștigat, la 16 martie 2004, concursul de machete lansat de Ministerul Culturii și Cultelor pentru realizarea unui monument închinat Revoluției din decembrie 1989.

Proiectul s-a numit inițial ”Glorie Eternă Eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989”.

Amplasarea lucrării în Piața Revoluției a fost aprobată de consilierii municipali la 27 august 2004, după ce Comisia de Urbanism tehnic din Primărie a respins cererea. Ceremonia punerii pietrei de temelie a ansamblului monumental a avut loc la 15 decembrie 2004, în prezența foștilor președinți ai României, Ion Iliescu și Traian Băsescu.

20 decembrie 2008
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/AGERPRES ARHIVĂ
Memorialul Renașterii a fost inaugurat la 1 august 2005. Cu acel prilej, Alexandru Ghilduș a explicat că ansamblul a fost conceput ca un memorial, fiind un obelisc ce reprezintă ”un tradițional ceas solar menit a marca ora astrală când, prin sacrificiu, România a intrat în fluxul istoriei”.

AGERPRES/ (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Date istorice

Necesitatea apărării drumului comercial important, paralel cu albia Mureşului, respectiv a trecătorii de peste râu aflată în zona Aradului actual s-a impus deja în epoca regilor Arpadieni. Prima fortificaţie a Aradului, cetatea regală, care adăpostea şi reşedinţa comitatului Arad, se situa la marginea comunei Vladimirescu (înainte de 1947 Glogovăţ) aflată la cca. 7 km de oraşul actual. Cetatea trapezoidală, construită din pământ pe o structură de bârne a fost fortificată în două etape. Materialului arheologic identificat pe spaţiul cetăţii a fost datat între secolele IX–XI, indicând funcţionarea fortificaţiei în această perioadă. Cimitirului medieval, descoperit în cetate a fost datat cu monedele emise în prima jumătate a secolului al XI-lea, identificate în morminte. În prima jumătate a secolului al XII-lea regele Béla al II-lea (1131–1141)  a donat cetatea capitlului mănăstirii înfiinţate la Arad de către acesta. Drept urmare, rolul militar al fortificaţiei a decăzut simţitor în perioada consecutivă. Izvoarele medievale atestă în schimb activitatea capitlului ca loc de adeverire, o instituţie importantă a regatului, care îndeplinea rolul notariatelor zilelor noastre. Cetatea a dispărut aşadar probabil încă înainte de invazia tătară (1241) şi nici nu s-a clădit vreo altă fortificaţie în zonă până în secolul al XVI-lea.

În perioada anilor 1551–1552 Banatul devenise o zonă a confruntărilor neîntrerupte dintre forţele militare ale Regatului Ungar şi trupele otomane. După cucerirea Timişoarei (22 iulie, 1552), cetăţile din regiune, au trecut pe rând în posesia turcilor, tot atunci fiind cucerit şi Aradul. Musulmanii au desfiinţat mănăstirea medievală, păstrându-se până în prezent doar ruinele bisericii capitulare de odinioară, aflate în comuna Vladimirescu. Poarta a instaurat administraţia militară otomană în teritoriu, prin urmare Aradul a devenit centrul unul sangeac, subordonat vilaietului Timişoarei. Între 1554–1556 turcii au ridicat o cetate nouă în Arad, fortificaţia de palisadă (parkan) fiind amplasată pe teritoriul oraşului actual, şi nu pe locul cetăţii regale şi a capitlului de odinioară. După cucerirea cetăţii Giula (Gyula, Ungaria) în 1566 centrul sangeacului a fost mutat în această nouă fortificaţie, ceea ce a dus la diminuarea importanţei Aradului în perioada următoare, lucru sugerat de altfel şi de dispoziţiile repetate ale autorităţilor otomane, care prevedeau demolarea cetăţilor inutile, printre care menţionau şi Aradul. Cu toate acestea cetatea a rămas se pare în picioare, fiind redusă doar garnizoana acesteia. În 1595, în cursul războiului de 15 ani, palisada Aradului a revenit în posesia Principatului Transilvaniei. La începutul veacului al XVII-lea principele Sigismund Rákóczi (1607–1608) i-a înnobilat pe soldaţii sârbi care au luptat la eliberarea Lipovei, donându-le târgul Aradului împreună cu cetatea. Revendicările Porţii privind retrocedarea cetăţilor aflate pe frontiera vestică a Principatului Transilvaniei –în primul rând cetatea Lipovei şi a Ineului– deveniseră tot mai vehemente în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Situaţia a fost soluţionată de principele Gabriel Bethlen (1613–1629), care în 1616 a cedat Porţii cetatea Lipovei şi Aradul, reuşind să păstreze în schimb Ineul. Aradul a revenit pentru scurt timp în posesia principatul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea: confruntarea cu trupele otomane, care au invadat Transilvania în 1658, în urma campaniei militare poloneze condusă de Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648–1660), a debutat cu succesele principelui. Acesta eliberase şi cetatea Aradului, pe care a evacuat-o şi a incendiat-o. Odată cu sosirea întăririlor armatei otomane însă situaţia s-a schimbat, la începutul anilor 1660 turcii reuşind să recucerească cetăţile de pe valea Mureşului. În perioada următoare ei au reclădit cetatea Aradului. Aceasta a trecut definitiv sub controlul trupelor creştine doar în decembrie 1685, în contextul războiului purtat de Liga Sfântă pentru eliberarea Europei centrale de sub ocupaţie otomană. Pacea de la Karlowitz (1699) care a pus capăt conflictului armat, prevedea printre altele şi demolarea cetăţii Lipovei. Această măsură a impus construcţia unei fortificaţii creştine noi pentru supravegherea văii Mureşului, însemnând implicit creşterea rolului strategic al Aradului. Inginerul militar Giovanni Morando Visconti a întocmit un proiect pentru fortificarea Aradului deja în 1693, construcţia cetăţii noi a avut loc însă doar spre finele secolului al XVII-lea, sub coordonarea inginerului Nicolas Du Mont. Noua fortificaţie delimita un plan aproximativ dreptunghiular, colţurile acesteia fiind flancate de două bastioane, respectiv două semi-bastioane. Apărarea porţilor cetăţii şi a podului Mureşului din vecinătatea acesteia era asigurată de lucrări de fortificare avansate. La cumpăna secolelor XVII–XVIII cetatea fusese integrată în sistemul regimentelor de grăniceri din Banat. În timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi al II-lea curuţii conduşi deSándor Károlyi au asediat cetatea timp de două săptămâni, însă fără succes. Schiţa întocmită de Károlyi probabil la faţa locului redă cu aproximaţie planului fortificaţiei dreptunghiulare şi împrejurimile acesteia. În 1716 s-au reparat clădirile cetăţii, s-a construit o cazarmă şi depozite noi. Odată cu eliberarea de sub dominaţie otomană a Câmpiei Banatului în 1718 Aradul a încetat a mai fi cetate de frontieră, a rămas însă în continuare un important centru militar. În 1727 s-au efectuat din nou reparaţii în cetate. Rolul important al acesteia s-a menţinut şi după desfiinţarea regimentelor de grăniceri din Banat (1750). Ca dovadă, în perioada anilor 1763–1783 la Arad s-a construit una dintre cele mai moderne fortificaţii la vremea respectivă. Cetatea a fost ridicată din temelii spre nord-est de fortificaţia de secol XVII, pe malul opus al Mureşului. Aceasta a funcţionat până la desfiinţarea Monarhiei Austro-Ungariei (1918) ca punct strategic important al liniei de apărare sudice a regatului.

Numele cetăţii s-a întipărit în opinia publică în primul rând datorită rolului acesteia jucat în cursul revoluţiei din 1848–1849. La începutul lunii octombrie 1848 s-a instalat starea de asediu în oraş. Comandantul cetăţii a refuzat supunerea faţă de guvernul revoluţionar maghiar şi, la dispoziţia sa, garnizoana austriacă retrasă în spatele zidurilor fortificaţiei a deschis focul asupra oraşului. Revoluţionarii s-au convins imediat că singura modalitate de a ocupa cetatea era încercuirea ei şi tăierea căilor de aprovizionare ale acesteia. După mai multe acţiuni soldate cu eşec ale revoluţionarilor aceştia au îngrădit cetatea în 24 aprilie 1849. În condiţiile în care şi Timişoara se afla la momentul respectiv într-o situaţie asemănătoare, comandantul Aradului nu mai putea spera la întăriri armate, prin urmare a predat fortificaţia trupelor maghiare la 30 iunie 1849.  Revoluţionarii l-au desemnat în fruntea cetăţii pe generalul János Damjanich, care, la ştirea apropierii trupelor ţariste, a dispus reparaţia imediată şi dotarea cu armament a lucrărilor de fortificaţie. În august 1849 s-a refugiat la Arad şi guvernul maghiar în frunte cu Lajos Kossuth. În urma înfrângerii trupelor lui József Bem la Timişoara s-a spulberat speranţa menţinerii cetăţii Aradului, dar şi încrederea în victoria forţelor revoluţionare. În aceste condiţii armata revoluţionară maghiară a capitulat la Şiria la 13 august 1849, iar peste patru zile József Damjanich ceda cetatea Aradului trupelor ţariste. În lunile următoare şi-a desfăşurat activitatea la Arad curtea marţială numită de generalului austriac Jacob von Haynau. Procesele care au decis soarta generalilor şi ofiţerilor armatei revoluţionare maghiare s-au disputat în cursul lunii septembrie, executarea sentinţelor având loc pe 6 octombrie 1849 pe teritoriul cetăţii: generalii Ernő Kiss, József Sweidel, Arisztid Dessewffy şi colonelul Vilmos Lázár au fost împuşcaţi, iar generalii Ernő Poeltenberg,János Damjanich, Lajos Aulich, György Láhner, József Nagysándor, Károly Leiningen-Westerburg, Károly Knezich, Ignác Török şi Károly Vécsey spânzuraţi. Mai mult de 500 de ofiţeri ai armatei maghiare au fost condamnaţi la închisoare în cetate. După 1849 fortificaţia şi-a pierdut rolul defensiv, aceasta funcţionând în perioada următoare ca închisoare, respectiv, în anii primului război mondial, ca lagăr de internare. În iunie 1919 controlul fortăreţei a fost preluat de armata română. În cursul lunii septembrie 1944 armata maghiară a ocupat cetatea, însă peste câteva zile trupele ruso-române au recucerit-o. Forţele militare sovietice s-au retras din Arad doar în 1958, cetatea fiind preluată de armata română. Monumentul găzduieşte şi în prezent o unitate militară, cu toate că deja de mai bine de un deceniu autorităţile oraşului solicită cedarea ansamblului în vederea valorificării acestuia în scopuri culturale şi turistice.

SURSA ARAD INFO