Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Locuirea în zona Saschizului este semnalată încă din penultima epocă a preistoriei, din neolitic, una dintre primele construcții durate aici, denumită Cetatea Uriașilor, situată în nord-estul localității de azi, fiind datată în jurul anilor 2500-1800 înainte de Hristos și ale cărei urme abia se mai observă. Acesteia i-au urmat și alte construcții remarcabile, o bazilică romană, apoi Cetatea Țărănească, care este amplasată la vest și a cărei construcție a început în 1347, apoi Biserica fortificată ‘Sfântul Ștefan’, construită în secolele XIV-XV.

În jurul anilor 1150-1200, este consemnată în istorie perioada colonizării populațiilor germanice, aduse în zonă de regii Geza al II-lea și Andrei al II-lea, pentru a-și consolida stăpânirea. Profesorul Alin Pora precizează în monografia localității că, în jurul anilor 1200, aici a fost instalat Scaunul Keisd (o altă denumire a Saschizului, alături de Kaizd, Huhnenburg și Szaszkezd, plus cea neoficială de Siebenkirchen, adică șapte biserici) de care aparțineau 7 sate, iar pentru o scurtă perioadă de timp acesta a fost centrul de putere al zonei, până când Sighișoara și-a impus supremația.

‘Acest centru de putere este demonstrat și de vastul sistem de fortificații care s-a păstrat, cum ar fi Biserica fortificată care deține un Turn cu Ceas similar cu al Sighișoarei, Cetatea Țărănească a celor șapte sate, a cărei construcție a început în 1347, care avea șapte turnuri — dintre care unul era al școlii, un heleșteu și o fântână adâncă de peste 50 de metri, despre care legenda spune că ar avea legături printr-un tunel subteran cu biserica fortificată de jos. În jurul anilor 1490, a început construcția Bisericii Fortificate, așezate pe un platou din centrul comunei. Atestarea bisericii este dovedită și de Ordinul pe care principele Transilvaniei l-a dat la vremea respectivă, prin care poruncea jujilor din Saschiz să aresteze pe oricine se opunea plății tributului pentru ridicarea bisericii închinate Sfântului Ștefan. În tipologia bisericilor fortificate din Transilvania, biserica din Saschiz este considerată cap de serie pentru edificiile care pot face față independent unui atac, cunoscute sub denumirea de biserici-reduit’, a precizat profesorul.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Biserica Fortificată este construită în stilul gotic tardiv, a fost ridicată de locuitorii din Saschiz împreună cu cele șapte sate afiliate dar și cu ajutor acordat de Scaunul Sibiului, fiind zidită pe temelia unei basilici romane, din care se mai păstrează unele urme.

‘Din exterior, edificiul apare ca un bastion, cu arcuri impunătoare construite deasupra uriașilor contraforți de piatră și cărămidă, elemente caracteristice tuturor monumentelor gotice. Frumusețea arhitecturală se îmbină însă cu destinația defensivă a Bisericii fortificate, în spatele arcurilor fiind încă vizibile fantele gurilor de aruncare. Datorită distanței considerabile dintre vatra satului și colina pe care a fost construită Cetatea Țărănească, în decursul timpului Biserica fortificată a devenit principalul loc de refugiu al sătenilor’, mai precizează monografia localității.

Potrivit monografiei comunei Saschiz, construcția bisericii fortificate a început în 1493 și s-a încheiat la 1525, iar Turnul Bisericii a fost conceput ca parte a sistemului defensiv, formând împreună cu zidul înconjurător un sistem de fortificație extrem de greu de trecut.

Ca și în cazul Sighișoarei, pârjolită în 1676, în aprilie 1714, un incendiu devastator a distrus cea mai mare parte a clădirilor din Saschiz, topind inclusiv cele trei clopote ale turnului cu ceas.

Turnul și biserica mică au ajuns la înfățișarea actuală în anul 1677, fiind conceput după modelul Turnului cu Ceas din Sighișoara, dar nu cel pe care îl vedem astăzi, ci așa cum arăta acesta înaintea incendiului din 1676. Turnul din Saschiz a fost renovat 1832, dar a fost serios avariat de cutremurul din 1986, iar în perioada 2000-2011, biserica și turnul au fost cuprinse în Planul Național de Restaurare.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Modelul Turnului din Saschiz este aproape identic cu Turnul cu Ceas din Cetatea Sighișoarei în privința găurilor din partea superioară, folosite pentru a ataca năvălitorii, având și un ceas cu un mecanism mult mai vechi decât cel sighișorean, care deține o statuetă denumită Bogdan.

‘Turnul adiacent bisericii fortificate este un pandant al Turnului cu Ceas din Sighișoara, care, la începutul secolului XX, primește țigla smălțuită, la fel ca cel din Sighișoara. Mecanismul ceasului din Saschiz este mult mai vechi decât cel din Turnul cu Ceas al Sighișoarei și nu are atâtea păpuși, ci doar una, numită Bogdan, chiar și în dialect săsesc. Bănuim că denumirea are o conotație religioasă — în majoritatea bisericilor fortificate care dețin ceasuri, figurina este numită Bogdan — întrucât Bogdan este pandantul lui Theodor, cel adorat, cel aflat în grațiile Domnului. Ceasul este poziționat spre piața din fața bisericii, unde erau târgurile’, a declarat pentru AGERPRES, Nicolae Teșculă, directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara.

Potrivit acestuia, în anul 1999, Biserica Fortificată din Saschiz a fost cuprinsă în patrimoniul mondial UNESCO, alături de Cetatea Medievală a Sighișoarei, la concurență cu care, de-a lungul secolelor, a cunoscut mărirea, însă și decăderea.

Directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara a arătat că, după ce Saschiz a pierdut în favoarea Sighișoarei sediul scaunului săsesc, și-a păstrat, totuși, importanța din punct de vedere religios, însă nu fără sacrificii.

‘Decăderea acestui târg se datorează faptului că drumul comercial care mergea spre Brașov își modifică cursul, în sensul că se dezvoltă mult Cetatea Făgăraș, iar de la Sighișoara către Brașov se mergea parțial pe Valea Hârtibaciului până la Agnita, apoi pe actualul Deal Frumos, Făgăraș și Brașov, ocolindu-se ruta pe care acum trece Drumul European 60. Astfel, se dezvoltă mult Sighișoara, însă decade Saschizul, care până în secolul al XIX-lea își păstrează totuși denumirea de oppidum, adică târg. Avea dreptul de a ține târg și era a doua localitate ca importanță din scaunul Sighișoara. În secolul al XVII-lea, are loc și un conflict major între scaunul Sighișoara și Saschiz care, la un moment dat, refuză să plătească niște taxe, socotindu-se o localitate majoră. Are loc arestarea primarului și a oficialităților din Saschiz și, în cele din urmă, lucrurile se clarifică, procesul este pierdut de Saschiz în favoarea Sighișoarei, și astfel localitatea decade’, a spus Teșculă.

Istoricul a precizat că, în ciuda acestui fapt, Saschizul va găzdui în 1663 o Dietă a Transilvaniei, chiar în Biserica Fortificată.

Aceasta deține și în prezent obiecte cu o valoare deosebită, printre care un potir gotic, lucrat acum mai bine de 500 de ani, de către un artist necunoscut.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Diana Dumitru)

PUBLICITATE

Fotografii: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Castelul este situat la poalele dealului pe care tronează ruinele Cetății Gurghiului, atestată documentar în secolul al XIV-lea (1358) și distrusă în urma unui asediu cu tunurile, care a durat aproape o jumătate de an, de trupele imperiale austriece conduse de comandantul Jean-Louis de Bussy-Rabuti, în 1708, în timpul Războiului Curuților.

Potrivit unui studiu realizat de istoricii de artă Karacsony Istvan și Kovacs Zoltan, domeniul Gurghiului a fost unul dintre cele mai întinse și mai importante domenii regale ale Transilvaniei medievale, pe parcursul secolelor XIV-XV, fiind, de obicei, în posesia voievodului transilvan, a comitelui secuilor sau a vicecomitelui.

“Centrul acestui domeniu, format din mai mult de 20 de sate, era Cetatea Gurghiului, atestată pentru prima dată documentar în anul 1358, dar după toate probabilitățile cetatea a fost construită încă în perioada regilor Arpadieni (Dinastia Arpadiană, 1001-1301 — n.r). Documentele secolelor al XIV-XV-lea au păstrat numele mai multor castelani ai cetății.

Prin parcurgerea șirului acestora se poate concluziona, că în cazul în care aceeași persoană purta funcția de voievod transilvan și comite al secuilor, Cetatea Gurghiului îi revenea vicecomitelui secuilor, care de cele mai multe ori era și castelanul cetății. Pe lângă acestea, importanța acestei fortificații este subliniată și de unele evenimente istorice: de exemplu cu ocazia vizitei sale din 1366 în scaunele secuiești însuși regele Ludovic de Anjou (1342-1382) a fost cazat în cetate. Prima donație a domeniului o cunoaștem de la mijlocul secolului următor, când în anul 1453 regele Ladislau al V-lea (1452-1457) o donează lui Iancu de Hunedoara pentru meritele lui în luptele antiotomane.

La începutul domniei lui Matei Corvin (1458-1490) domeniul reintră în posesia vistieriei regale, revenind voievodului sau comitelui secuilor, acestea rămânând posesorii lui până la formarea principatului transilvan. În perioada principatului domeniul se afla în proprietatea fiscului, fiind folosită de către principii Transilvaniei, dar ei deseori l-au ipotecat unor nobili din anturajul lor”, se arată în studiu.

Potrivit lui Karacsony Istvan, în anii de după bătălia de la Mohács din 1526, Gurghiul era în posesia regelui Ioan de Zápolya, care l-a donat, ca dar de nuntă, soției sale Izabella de Iagellon.

Castelul din Gurghiu, care a fost inițial un conac construit la poalele cetății de principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczi I în perioada domniei sale, între 1630-1648, avea rolul de a-l adăposti pe parcursul partidelor de vânătoare.

“Pentru asigurarea unor condiții mai comode pentru ocazia acestor vânători, el, principele, a decis construirea unui conac sub poalele Dealului Cetății. Din informațiile documentare și cronicărești ale vremii se poate reconstitui în amănunte construirea acestei prime clădiri a castelului din Gurghiu.

Astfel, în primăvara anului 1642 au fost sistate lucrările noului bastion al cetății, și zidarii clujeni, conduși de András Kis, au demarat construirea acestui conac sub supravegherea arhitectului Imre Sárdi. La mijlocul lunii septembrie patru dulgheri, veniți tot din Cluj, au amplasat deja grinzile tavanelor și cele ale șarpantei”, se arată în studiul celor doi istorici de artă, care precizează că situația construcțiilor acestei clădiri este dezvăluită inclusiv într-o scrisoare din 10 octombrie 1642.

Domeniul Gurghiului, care se afla la depărtare de regiunile expuse incursiunilor turcilor și tătarilor, era prevăzut și cu o cetate greu de cucerit, iar după mijlocul secolului al XVII-lea a devenit tot mai important pentru curtea princiară a Transilvaniei.

“Acestei importanțe i se datorează și faptul, că după ce moara de hârtie de la Lancrăm a fost distrusă de către oștile turcești, în jurul anului 1655 pentru nevoile curții princiare, la Gurghiu a fost construită o nouă moară de hârtie. După detronarea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea în 1657, datorată dezastruoasei sale campanii poloneze, el a fost recompensat prin donația acestui domeniu, dar pe parcursul sângeroaselor lupte de succesiune la tron, îi revine vistieriei princiare. În perioada domniei principelui Mihail Apafi (1660-1690) Gurghiul rămâne fără întrerupere în posesia principelui, fiind una dintre frecventele locuri de ședere ale principesei Ana Bornemisza, ea supervizând de fapt organizarea bunei funcționări a administrației domeniale. Importanța clădirii conacului este demonstrată și de faptul că între zidurile sale a fost ținută dieta din martie 1662”, susțin istoricii.

Aceștia spun că au avut la dispoziție, la elaborarea studiului, care va sta la baza restaurării Castelului din Gurghiu, descrierile celor trei inventare ale clădirii de la sfârșitul secolului la XVII-lea (aprilie 1688, iulie 1694, iulie 1697), însă cercetarea nu este deloc ușoară. În inventarul din 1697 se oferă descrierea cea mai amănunțită a edificiului, este identificată camera Principesei, adică prima încăpere a aripii estice.

În fiecare inventar se menționează faptul că atât deschiderile parterului, cât și cele ale etajului aveau ancadramente din piatră, dar niciodată nu au fost dezvăluite informații despre forma și decorațiile lor.

După decesul principesei Ana Bornemisza din 1690, edificiul a devenit locuința juzilor domeniului fiscal. Războiul Curuților și repetatele asedii ale cetății au afectat grav castelul, iar în inventarul din 1706 prin care judele curții predă succesorului său această funcție se arată că o parte a conacului a rămas fără șindrilă și că în acesta nu se găsește nimic demn de luat în seamă.

După ce castelul a stat un timp părăsit, domeniul Gurghiului intră, în anul 1717, în posesia familiei Bornemisza, când Ioan Bornemisza devine vicecancelarul țării și îl primește pentru 99 de ani.

Familia Bornemisza renovează, mobilează vechile clădiri, construiește aripi noi, iar pe parcursul acestei renovări a fost construită, în anul 1730, și capela castelului, pe un plan elipsoidal, un plan mai rar în Transilvania.

Istoricii au spus că datorită acestor noi transformări ale edificiului, clădirea numită consecvent în perioadele anterioare “conac”, într-un document din 1734 acest ansamblu apare deja denumit “castel”.

Cercetările au scos la iveală că fiecare dintre membrii familiei Bornemisza care au stăpânit castelul și-au adus aportul la dezvoltarea domeniului, prin adăugarea de noi clădiri ansamblului, dar și prin construirea de fabrici de hârtie și de porțelan.

Istoricii susțin că perioadele de înflorire ale domeniului Gurghiului au alternat cu cele de distrugere, iar Revoluția din 1848 a jucat de asemenea un rol important în viața castelului din Gurghiu.

“În seara zilei de 8 noiembrie 1848, curtea baronală a fost asediată de către iobagii localităților domeniului, fiind distrus tot mobilierul și bunurile imobile aflate în castel, nefiind cruțate de distrugere nici canaturile ferestrelor și ușilor, nici sobele. După terminarea revoluției de la 1848, familia Bornemisza, constrânsă și de procesul de retrocedare a domeniului, renovează urgent clădirile distruse în evenimentele revoluționare, într-un document din 1855 castelul fiind considerată ‘în general locuibil’. Singurul izvor despre funcțiile încăperilor în perioada familiei Bornemisza este inventarul pagubelor din 1848, pe baza căruia se poate identifica denumirea și funcția fiecărei încăperi a castelului, aceasta, din cauza marilor distrugeri, fiind și un izvor primordial în privința interioarelor edificiului”, au precizat cei doi istorici.

Castelul avea la etaj o sală festivă, cameră de biliard, camere de dormit, sufrageria dinspre parc, salon, camere de oaspeți, iar la parter camere de spălat, cuptor, bucătăria, sufrageria administrației domeniale, camera judelui curții și cea a preotului.
În curte mai exista și “Micul palat”, o încăpere cu cinci ferestre dinspre parc, a cărui pereți au fost decorați cu 33 de picturi în ulei.

Întrucât în clădirile castelului a funcționat din 1893 Școala Silvică din Gurghiu, clădirile s-au păstrat funcționale, însă necesită investiții foarte mari pentru restaurare, iar parcul dendrologic din spatele castelului este și acum unul dintre cele mai bine păstrate parcuri istorice ale Transilvaniei.

Din studiul celor doi istorici mai aflăm că în acest parc exista o grădină cu flori, cu zarzavaturi și o livadă, care avea și un lac cu broaște. În spatele acestei livezi a fost îngrădit un loc special pentru animale sălbatice (cerbi, căprioare, cerbi lopătari). Plantarea parcului englez, a cărui forme, în linii mari însă se păstrează îi este atribuită lui Leopold Bornemisza.

În 1835, după expirarea perioadei de 99 ani de folosință, statul a recuperat domeniul de la familia Bornemisza, după care castelul și clădirile anexe au fost renovate pentru transformarea ansamblului într-un castel de vânătoare al prințului succesor Rudolf.

Cu ocazia acestor lucrări grânarul curții a fost transformat în 1882 în casă de oaspeți. După sinuciderea prințului Rudolf, în 1893 în clădirile castelului a fost inaugurată o școală silvică.

“Ansamblul castelului din Gurghiu este unul dintre cele mai importante ansambluri ale arhitecturii laice din Transilvania, păstrând pe lângă castel și o serie de clădiri adiacente funcției de centru domenial, dar și unul dintre cele mai bine păstrate parcuri istorice din regiune.

În forma sa actuală castelul Rákóczi-Bornemisza păstrează planimetria și cele mai importante elemente ale fațadelor conacului princiar de la mijlocul secolului al XVII-lea, fiind astfel una dintre reprezentativele edificii ale arhitecturii acestei epoci. Forma ancadramentelor de factură renascentistă târzie, cu fronton triunghiular, face parte din seria acestor tipuri arhitecturale răspândite în Transilvania începând cu ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, fiind una dintre formele specifice construcțiilor patronate de principii Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I. O altă caracteristică a edificiului o reprezintă elementele baroce, ce provin din construcțiile familiei Bornemisza”, au mai afirmat Karacsony Istvan și Kovacs Zoltan.

Studiul celor doi istorici de artă va sta la baza proiectului european pe care Muzeul Județean Mureș intenționează să îl promoveze, evaluat la circa 9,3 milioane de euro, pentru restaurarea obiectivului.

Până atunci, Muzeul Județean Mureș a inițiat demersuri pentru scoaterea din circuitul forestier a pădurii de pe dealul pe care se află ruinele Cetății Gurghiului, din care se văd o serie de ziduri, unele cu înălțimi considerabile, precum și o capelă, care a fost construită în secolul XIX, de episcopul romano-catolic de Egert.

AGERPRES/(A, AS — autor: Dorina Matiș, editor: Cristian Anghelache)
 

Fotografii: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Fortificația de aici se remarcă astfel prin supraviețuirea în fața expedițiilor militare otomane de la jumătatea secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XVII-lea și legenda uriașului care a poposit pe Hula Apoldului, în drumul său către Valea Târnavei Mari, lăsând în urma sa trei dealuri, după ce și-a scuturat cizmele de noroi.

Directorul Muzeului de Istorie a Sighișoarei, Nicolae Teșculă, a declarat pentru AGERPRES că este foarte greu de stabilit o cronologie exactă a fazelor de construcție a bisericii fortificate din Apold și că în această situație se regăsesc majoritatea celor peste 300 de fortificații săsești din Transilvania.

‘Biserica din Apold a fost ridicată în secolul al XIII-lea, ulterior în secolele XV și XVI i s-a adăugat și un sistem de fortificații duble și neregulate, astăzi zidurile interioare măsoară până la un metru lățime, însă în trecut mergeau până la 4 metri. Și astăzi fortificația are 4 turnuri de apărare. Cetatea și biserica au obținut finanțări europene și sunt restaurate. Biserica dispune de un orologiu care este în restaurare și până în anii ’90 dispunea și de o figurină, numită Bogdan, care avea rolul de a bate ora exactă. Din păcate, odată cu plecarea sașilor, cetatea nefiind păzită, aceasta a dispărut’, a spus Nicolae Teșculă.

Potrivit acestuia, satul Apold este atestat documentar în 1309 și este posibil ca acest edificiu de cult să fie mult mai vechi, întrucât documentele din 1504 care fac referire la lucrări de construcție la biserica din Apold se referă la fortificarea unei biserici deja existente și nu la ridicarea din temelii a unei biserici noi.

Teșculă a arătat că originea denumirii localității Apold — care se numea Trappold, Apoldu, iar în dialectul săsesc Pult sau Polt — ar putea fi legată de polderii care au lucrat la sistemul de drenare a apei din zonă.
‘Sunt anumiți cercetători care spun că această denumire ar veni de la vechii polderi, deci o populație mai flamandă din zona olandeză, primii locuitori care ar fi venit și ar fi desecat o zonă mlăștinoasă, ei fiind specializați în crearea de poldere. Pe drumul către Brădeni, de pe deal se poate vedea că în sat sunt mai multe pâraie care se intersectează și care acum formează Valea Șaeșului. Probabil că din punct de vedere a formei geografice era o zonă de mlaștină. Prin lucrări de regularizare țăranii sași au reușit să redea agriculturii acele pământuri. Localitatea e atestată documentar în 1309, când Nicholaus din Apoldia îl dădea în judecată pe episcopul din Alba Iulia pentru plata dijmei’, a spus directorul Muzeului de Istorie.

În secolul al XIX-lea, Apoldul dă o mare personalitate, un profesor de germană, Michael Albert, unul dintre cei mai cunoscuți poeți de limbă germană din spațiul românesc, care a fost elevul lui Joseph Haltrich — pedagog, filolog, preot și etnograf sas din Transilvania, cel mai mare culegător de povești și poezii populare săsești.

‘De numele lui Michael Albert din Apold se leagă foarte multe poezii, unele se recită cu ocazia Crăciunului în familiile săsești, dar și unele piese de teatru transpuse pe muzică, cea mai cunoscută fiind ‘Angelina’ sau ‘Turcii în fața Cetății Sighișoarei’, o legendă despre cum o tânără fecioară salvează cetatea de la invazia turcilor: cea mai frumoasă fată din oraș, Angelina, reușește să îl convingă pe pașa turc care conducea atacul să nu distrugă orașul, chiar dacă acest fapt însemna sacrificarea ei (…) În zonă mai sunt și alte legende.

La urcarea pe Hula Apoldului, către Brădeni (Sibiu) sunt trei movile pe partea dreaptă, care par foarte atipice, unii spun că ar fi vorba despre tumuli, de fapt sunt niște activități geotermale și legenda locului spune că la un moment dat a venit un uriaș, care trecând de pe Valea Hârtibaciului către Valea Târnavei Mari s-a așezat pe colină și și-a șters cizmele de noroi, creând cele trei movile, care și astăzi sunt acolo’, a spus Nicolae Teșculă.

Acesta a precizat că în zonă există descoperiri arheologice din preistorie și din perioada migrațiilor, iar urmele locuirii în acest perimetru sunt mult mai vechi. Până la stabilirea modului în care au apărut cele trei dealuri pe Hula Apoldului și eventual ce s-a ales de uriașul care a poposit în zonă, cercetătorii precum George Oprescu au ajuns la concluzia că apariția fortificațiilor bisericești în Transilvania, inclusiv a celei din Apold, este o cauză a condițiilor dificile din prima jumătate a secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XVII-lea, când expedițiile militare otomane erau frecvente.

Din registrele orașului Sighișoara rezultă că, în anii 1504-1507, comunitatea săsească din Trappold a beneficiat de o serie de înlesniri în privința taxelor plătite autorităților centrale tocmai pentru a-și putea fortifica biserica.

Cu această ocazie turnul clopotniței a fost supraînălțat și prevăzut în partea superioară cu creneluri, ca de altfel și zidurile navei și ale corului. Biserica este înconjurată de două incinte fortificate, adică două ziduri de piatră de formă relativ ovală, iar traseul zidurilor este punctat de mai multe turnuri de apărare. Inelul exterior al incintei fortificate, având o înălțime de 3 până la 4 metri, se desfășoară la poalele dealului pe care este amplasat întreg edificiul și prezintă 28 de contraforturi de piatră masive.

Principala poartă de acces a cetății este amplasată la nord-vest. În partea dreaptă a intrării principale în incinta fortificației se află un bastion de piatră destinat în trecut scopurilor defensive, care a fost transformat ulterior în școală, Turnul Școlii Vechi, iar în partea sud-vestică se găsește un turn care era folosit ca depozit de alimente, Turnul Ovăzului. În partea nordică se găsește o construcție lungă de 18 metri, cu mai multe etaje, iar Turnul Alb era folosit la locuire în timpul asediilor.

Cercetătorul a arătat că biserica a fost modificată odată cu lucrările de fortificație din prima jumătate a secolului al XVI-lea, tavanul a fost boltit, folosindu-se în acest scop arcuri încrucișate, de formă ușor ogivală. Pentru susținerea acesteia au fost ridicați patru stâlpi interiori, dispuși pe două rânduri, care ‘dau astăzi impresia că biserica din Apold ar fi o Hallenkirche’.

Potrivit acestuia, biserica din Apold se încadrează în aria goticului german, presupune existența a trei nave egale ca înălțime: sala bisericii are lungimea de 13,3 metri, iar lățimea este de 11,5 metri, corul bisericii este lung de 11,3 metri și are o lățime maximă de 7,5 metri.

În Biserica din Apold specialiștii au constatat și un lucru atipic, adică montarea orgii în partea din față a corului, în condițiile în care, în mod normal, locul orgii într-o astfel de biserică este exact în partea opusă, adică în galeria din partea vestică a corpului bisericii.

Biserica Evanghelică fortificată din Apold a fost reabilitată în urma unei investiții de peste 400.000 de euro (16,9 milioane de lei), în cadrul proiectului cu finanțare europeană ‘Tezaure Fortificate Redescoperite — Dezvoltarea durabilă a Regiunii Centru prin punerea în valoare a potențialului turistic al rețelei de biserici fortificate săsești din Transilvania’.

Reabilitarea bisericii fortificate din Apold a fost realizată în cadrul unui proiect al cărui beneficiar este Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România, în valoare totală de 5,25 milioane de euro, din care suma nerambursabilă a fost de 3,95 milioane euro, în care au fost restaurate și consolidate alte 17 obiective de acest gen din județele Sibiu, Mureș și Alba.

AGERPRES/ (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Amplasat în Piața Muzeului nr. 1 din Sighișoara, județul Mureș, muzeul și-a deschis porțile la 24 iunie 1899 sub denumirea de “Alt Schassburg” (Sighișoara Veche). Este adăpostit de Turnul cu Ceas, monument istoric din secolul al XIV-lea.

Turnul face parte din complexul porții din față ce asigură accesul din Orașul de Jos în în Cetatea Sighișoarei, așa cum arată ghidulmuzeelor.cimec.ro. Are o înălțime de 64 de metri și numără șase nivele (110 trepte) cu galerie deschisă din lemn la ultimul nivel. Parterul Turnului este alcătuit din piatră de râu cu pereți groși de 2,30 metri, iar primele nivele au ferestre mici și goluri de tragere înguste. La cel de al treilea nivel, are console de zidărie spre Cetate și Orașul de Jos, ce susțin etajele superioare evazate. Afectat de un incendiu în 1676, Turnul a fost refăcut în secolul al al XVI-lea și apoi în 1678 și 1894, de către meșteri de formație barocă — Veit Gruber, Philipp Bonge și Valentinus Zimmermann. De asemenea, Johan Kirschel din Königsberg a refăcut, potrivit site-ului www. muzeusighisoara.ro, orologiul prevăzut, după moda orașelor Europei Centrale, cu statui din lemn de tei înalte de 0,80 de metri, înfățișând zeii ce reprezentau zilele săptămânii — Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn și Soarele. Aceste figurine au fost restaurate între anii 1999 — 200, iar mecanismul ceasului este unul executat în Elveția și instalat la 1 aprilie 1906. Turnul cu Ceas a servit reuniunilor Sfatului și depozitării arhivei, a fost până în 1556, Primăria orașului, iar din 1889 adăpostește muzeul de istorie Sighișoara.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Inițiatorul și primul custode al muzeului a fost medicul Josef Bacon (1857-1941), un colecționar pasionat care, prin colaborarea cu Karl Seraphin, Betty Schuller, Friederich Meltzer, Julius Hollitzer, Julius Misselbacher (1903-1963), a avut o importantă contribuție la sistematizarea științifică a primelor colecții ale muzeului, așa cum relevă infosighisoara.ro. Lui Julius Misselbacher i se datorează realizarea machetei cetății Sighișoara ce înfățișează orașul în anul 1735.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Din anul 1904, sprijinită de Asociația Sebastian Hann din Sighișoara (o asociație culturală a sașilor transilvăneni), instituția muzeală și-a îmbogățit colecțiile de la an la an cu piese de arheologie, textile, cu o valoroasă colecție de icoane pe lemn și sticlă din Târnava Mare, aparținând etnografului ardelean Gheorghe Cernea, potrivit infosighisoara.ro.

Colecțiile Muzeului de Istorie Sighișoara sunt grupate și prezentate, potrivit www.muzeusighisoara.ro în săli tematice: arheologie (preistorie, daco-romană, medievală), etnografie (mobilier, unelte de uz gospodăresc, textile, ceramică, icoane pe lemn și pe sticlă, arme albe și arme de foc, numismatică), farmacie și instrumentar medical, mobilier din diferite perioade istorice, meșteșuguri și bresle, ceramică transilvăneană, artă decorativă, ceasuri de epocă și elemente de orologerie, inclusiv mecanismul actual al ceasului din turn. De la ultimul nivel al muzeului vizitatorul poate admira orașul în toată splendoarea sa.

Exponatele de la primul nivel al muzeului sunt prezentate în trei săli: Sala Arheologie, Mobilier Țărănesc și Sala Farmacie. În Sala Arheologie sunt expuse: ceramică cu decor incizat și motive spiralo-solare aparținând culturii Sighisoara-Wietenberg (2200-1500 î.Hr.), copia unei vetre-altar (unul din cele mai vechi calendare din spațiul sud-est european), obiecte rituale, arme din epoca bronzului, descoperiri aparținând civilizației dace (vase rituale, fructiere, ceramică casnică, obiecte de podoabă și unelte) provenite din așezarea dacică de pe Dealul Wietenberg, obiecte din perioada romană din secolele II-III d. Hr (ceramică fină, opaițe, un altar închinat zeului Mithra, vârfuri de sulițe romane, monede).

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

De asemenea, pot fi văzute aici obiecte de ceramică de secolele VIII-X aparținând Culturii Plaiurilor Transilvane care se remarcă prin decorul specific, unic în spațiul carpato-balcanic și sud-est european, constând din serii de impresiuni alungite realizate cu pieptenul, aranjate sub forma unor benzi orizontale, combinate cu striuri verticale și benzi de valuri tip ghirlandă.

Încăperea Mobilier Țărănesc prezintă, potrivit sursei amintite, piese de mobilier țărănesc din zona Târnavei Mari, de mare valoare fiind presa de ulei ce datează din anul 1767.

Sala Farmacie adăpostește obiecte medicale și farmaceutice provenite de la farmacia “La Vulturul”: recipiente din lemn (secolul XVII-XVIII), porțelan și sticlă (secolul XVIII), truse homeopatice, truse medicale (de chirurgie pentru amputări și ginecologică), diplome de medic eliberate de Universitățile din Viena (1865) și Cluj (1893).

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Următorul nivel, la care urcă printr-o scară în spirală, este dedicat Sălii Mobilier unde se face remarcată o frumoasă ușă din lemn datând anul 1536, decorată cu motive vegetale. Aceasta are în partea superioară inscripționat un text în limba latină “Filius Christis Maria Mater”. Pot fi admirate aici piese de mobilier din diferite perioade istorice, adevărate opere de artă, ce oferă o imagine asupra influențelor curentelor artistice și modului de decorație a mobilei. Printre cele mai reprezentative piese se numără o masă din secolul al XVI-lea cu influențe gotice și baroce, bufetul și lada de zestre (secolul XVII), dulapul de secol XVIII, care impresionează prin masivitate, dar și clavicordul realizat în secolul al XIX-lea de către meșterul Samuel Maetz.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

De un real interes sunt două vitralii, unul reprezentând stema Universității Saxone, iar celălalt stema Sighișoarei, patru picturi reprezentând portrete atribuite unor artiști anonimi și datând din secolul al XIX-lea, precum și o vitrină în care sunt prezentate cupele din argint parțial aurite (secol XVII-XVIII), aparținând breslei aurarilor.

Sala Breslelor, aflată la nivelul al treilea cuprinde unelte, însemne de breaslă și produse meșteșugărești aparținătoare principalelor bresle din Cetatea Sighișoara — fierari, lăcătuși, cizmari, croitori, dogari, cojocari, cositorari. Se remarcă aici două mecanisme pentru porțile Cetății, operă a meșterilor lăcătuși, o cană mare cu capac realizată de meșterii cositorari, însemnul breslei cojocarilor și obiectul—reclamă a unui atelier de pălărieri.

Printre piesele expuse în Sala Ceramică Transilvăneană de la etajul al patrulea, se numără cancee, căni, farfurii, ploști, interesante prin forme dar și prin decor: motivul lalelei aparținând ceramicii săsești din Transilvania și produse în ateliere de olari din Sighișoara, motivul garoafei reprezentat pe ceramica din zona Sibiului, sau motivul tablei de șah pe ceramica din Țara Bârsei.

Mecanismul Ceasului este încăperea de la nivelul al cincilea unde turiștii pot admira ceasuri din diferite perioade: ceasul solar (gnomon în limba greacă), o nisiparniță de secol XVIII, un ceas de perete cu arc de secol XVII-XVIII, ceasornice cu cuc din secolul al — XVIII-lea, precum și ceasornice de tip pendulă din secolul al XIX-lea (semibiedermeier). La acest nivel vizitatorii sunt atrași îndeosebi de mecanismul actual al ceasului din Turn cuplat la curentul electric și conectat la o platformă rotativă pe care sunt fixate cele șapte figurine reprezentând zei simboluri ale zilelor săptămânii.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

De la Standul Muzeului vizitatorii pot achiziționa obiecte de artă și artizanat, materiale publicitare, lucrări de specialitate, ilustrate, ghidurile muzeului și orașului, albume, DVD-uri.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Printre piesele care suscită interesul se regăsesc fibula cu butoni în formă de ceapă, o serie de aplice de harnașament, catarame și capete de curea folosite la încălțăminte, o catamară mare încrustată cu granate, cercei din aur cu capete poliedrice ajurate, precum și un inel sigilar, pe care specialiștii le atribuie familiilor regale ale gepizilor.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Toate aceste piese din aur, expuse la Târgu Mureș, prezintă o variantă specială de folosire a stilului Cloisonne, care suprinde prin perfecțiune, piesele fiind adevărate mozaicuri în miniatură, decorate, brodate pe margine cu granate mici, semisferice, cu casete cu pereții ondulați și sunt încrustate cu granate inclusiv pe cant.

Șefa secției de Arheologie a Muzeului Județean Mureș, Nicoleta Man, a declarat pentru AGERPRES că pentru intervalul dintre secolele al V-lea și al VII-lea în centrul Transilvaniei se detașează trei tezaure impresionante ca dimensiune, calitate artistică și atribuire etnică și culturală — tezaurele de la Apahida, Someșeni și Florești, toate din județul Cluj.

‘La Apahida, în apropierea orașului roman Napoca, au fost descoperite de-a lungul timpului în 1889, 1968 și 1979 trei morminte princiare atribuite neamului germanic al gepizilor (migratori de origine germanică care în secolul al V-lea s-au stabilit în Bazinul Pannonic, ajungând și în Vestul Transilvaniei, n.r.). Nu se păstrează informații amănunțite despre condițiile de descoperire a lor, dar natura pieselor descoperite ca inventar funerar este grăitoare. Primul mormânt a fost descoperit accidental la marginea estică a cimitirului din Apahida în anul 1889. O parte a inventarului a fost recuperat și a intrat în patrimoniul muzeului clujean, iar două piese au fost achiziționate de pe piața de antichități de către Muzeul Național Maghiar (inelul sigilar cu monogramă și un pandantiv cu clopoței)’, a spus Nicoleta Man.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Potrivit arheologului, din acest mormânt s-au păstrat mai multe obiecte din aur: o fibulă cu butoni în formă de ceapă, o brățară, trei inele dintre care unul sigilar cu numele posesorului OMAHARUS și unul gravat cu trei cruci, o cataramă de centură încrustată cu granate, șase pandantive cu clopoței, două căni de argint, unele dintre acestea fiind prezentate la Târgu Mureș.

Nicoleta Man a arătat că inelul cu numele OMAHARUS poate fi interpretat ca un atribut al statutului moștenitor al posesorului, în timp ce crucile existente subliniază proveniența dintr-un mediu care cunoștea valorile creștinismului.

Al doilea mormânt princiar de la Apahida a fost descoperit în 1968 de către muncitorii care săpau o groapă pentru un stâlp electric. ‘Au ascuns descoperirea, aflându-se despre ea în februarie 1969, când au fost recuperate parțial piesele și s-au executat săpături de recuperare a restului de inventar din mormânt. Inventarul era format din podoabe, aplici, garnituri, catarame, 15 piese de joc, zăbale și piese de harnașament. Toate piesele sunt din aur și bogat decorate cu granate. Obiectele depuse în mormânt ne vorbesc despre statutul aparte al celui înmormântat, astfel fibula cu butoni reprezenta o insignă purtată doar de un grup restrâns de oficiali ai Imperiului Roman, căpătând valoare simbolică numai în relațiile cu Imperiul Roman (…) Deși descoperite în afara granițelor politice ale Imperiului Roman, toate indică încadrarea personajului în sistemul ierarhic politico-militar roman’, a remarcat arheologul.

Potrivit Nicoletei Man, cel mai probabil datorită asemănării stilistice a execuției, piesele din cele două morminte au fost realizate în același atelier și anume undeva în Imperiu, probabil la Constantinopol, iar prezența lor la Apahida poate sugera ideea existenței unei legături privilegiate între Imperiu și comunitatea gepidică de la Apahida.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES 

Un alt tezaur, cel de la Cluj-Someșeni a fost descoperit întâmplător în 1963, de către muncitorii care săpau gropi pentru răsadnițe. ‘Tezaurul a fost descoperit la marginea satului, la câțiva kilometri distanță de tezaurul de la Apahida. Toate piesele au fost depozitate într-un vas, inițial a avut peste un kilogram. Din această greutate s-au recuperat 618 grame. Tezaurul se compune din mai multe tipuri de pandantive, de perle și mărgele, un medalion masiv ornamentat pe față cu o cruce, patru inele, două brățări și două catarame. Toate sunt filigranate și decorate cu granate. Evident, contextul descoperirii sugerează ascunderea, depunerea tezaurului în mod voluntar în pământ, metodă folosită des în epocă datorită instabilității politico-militare’, a mai spus Man.

Arheologul a mai spus că în perioada septembrie 2006 — iunie 2007, cu ocazia construirii centrului comercial Polus din comuna Florești, județul Cluj, a fost descoperită și o necropolă din epoca migrațiilor compusă din 121 de morminte, care au fost atribuite tot gepizilor.

‘Un mormânt se remarcă prin inventarul funerar fastuos și poziția relativ izolată, fiind amplasat la 20 metri distanță de celelalte. Conform studiului antropologic, defuncta era o tânără care a decedat la vârsta de 18-20 de ani. Inventarul funerar este extrem de bogat, fiind singurul mormânt de epocă gepidă care conține aproape în totalitate obiecte din aur: podoabe și piese de port. Tânăra gepidă purta cercei din aur cu capete poliedrice ajurate, lăcașurile fiind umplute cu pietre, probabil almandine, care au dispărut încă din antichitate. De asemenea, purta un colier cu 9 pandantive din aur identice. Tunica se pare că era prinsă pe umeri cu două ace din aur, înlocuind clasicele fibule. Din cordonul care îi lega hainele pe talie s-a păstrat numai catarama din aur’, a precizat Nicoleta Man.

Arheologii cred că mormântul de la Florești — Polus aparține unei aristocrate est-germanice și se înscrie în rândul celor mai fastuoase morminte princiare descoperite nu numai în Transilvania, ci în toată Europa.

‘Prin bogăția și diversitatea obiectelor de inventar, mormântul aduce noi contribuții referitoare la moda aristocrației feminine din a doua jumătate a secolului al V-lea. Alături de importantele descoperiri din zonă (mormintele regale de la Apahida, tezaurul de la Someșeni, mormântul princiar de la Turda etc.), mormântul de la Florești — Polus aduce argumente importante în privința existenței regatului gepid din Transilvania, al cărui centru de putere se afla în zona orașului antic Napoca’, a subliniat arheologul.

Nicoleta Man a precizat că toate aceste trei tezaure clujene — alături de alte sute de piese din aur și argint, expuse la Sala de Oglinzi a Palatului Culturii, în Expoziția ‘Aurul și argintul antic al României’ — încântă prin măiestria execuției, putând fi așezate în rândul pieselor cu o valoare artistică deosebită.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

‘Făcând abstracție de aceste evaluări, aurul și argintul, atât cantitativ cât și calitativ, ne oferă indicii despre elemente de viață — economice, statut social și cultural, rit și ritual funerar — prin interpretarea contextului descoperirilor (…) În zorii Evului Mediu, când granițele culturale și etnice nu erau bine delimitate la hotarele Imperiului Roman, obiectele lucrate din aur și argint s-au bucurat constant de un statut special, putând fi tezaurizate sau în perioade de cumpănă reduse la valoarea intrinsecă a metalului. Unele dintre ele, încărcate de valoarea prestigiului sau simbolică, s-au păstrat în rândul familiilor sau comunităților timp de mai multe generații, unele au fost uzate, considerate demodate și atunci au fost topite și refolosite pentru confecționarea altor piese. Ceea ce pe noi ne încântă astăzi într-o mare măsură reprezintă de fapt pentru purtătorii lor piese de podoabă, simple accesorii ale vieții acestor oameni. Evident că podoabele, în funcție de calitatea și cantitatea lor, denotă atât statutul cât și situația economică a deținătorului, chiar și gradul de prosperitate al comunității când e vorba de obiecte de cult sau însemne ale puterii. Oricum, o podoabă cu lucrătură fină se pretează la veșminte pe măsură, cu alte cuvinte o anumită etichetă, un cadru adecvat în care aceste podoabe să fie purtate, arătate, văzute și admirate’, a conchis Nicoleta Man.

Morminte ale gepizilor au mai fost descoperite în 2004, la Vlaha — 202 morminte datând în secolul al VI-lea d.Hr — și la Turda în județul Cluj, precum și în județul Sibiu la Miercurea Sibiului, Brăteiu, Șeica Mică, Sibiu, dar și în județul Mureș, la Morești, însă comorile de la Apahida, Florești și Someșeni nu au fost nicicând egalate.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) www.amalr.ro

Datorită situării în centrul de interferență a acestor zone etnografice, aria de cercetare a muzeului cuprinde peste 600 de așezări rurale în județul Mureș și aproximativ 300 de localități din județele limitrofe, potrivit siteu-rilor ghidulmuzeelor.cimec.ro și cultura.inmures.ro.

Muzeul Etnografic Reghin
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Muzeul a fost înființat în anul 1960 de etnograful Anton Badea, pornind de la 64 de piese de port popular, iar în 1970 a devenit muzeu județean, precizându-se aria lui de cercetare.

Este adăpostit de o clădire monument istoric construită în anul 1892, care a servit în trecut ca locuință și școală profesională. În perioada 1989-1990, clădirea a fost restaurată, iar din anul 1991 expoziția permanentă a muzeului, intitulată “Uneltele și tehnici populare de Valea Mureșului superior și din Câmpia Transilvaniei”, prezintă, în opt săli, cele mai reprezentative exponate ilustrând meșteșuguri și ocupații ale zonei, obiecte aparținând artei populare, ceramică mobilier, port popular și textile, așa cum relevă muzeureghin.xhost.ro.

Muzeul etnografic din Reghin; război de țesut. 
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Patrimoniul muzeal s-a îmbogățit permanent ajungând în prezent la peste 7000 de obiecte, între care reprezentative sunt ceramica, icoanele pe sticlă, dar și instalațiile tehnice (presă de ulei, moară de apă, teasc pentru struguri). De asemenea, muzeul deține o bogată arhivă ce cuprinde peste 10.000 de fotografii, diapozitive, filme etnografice schițe, desene, relevee, fișe de cercetare, cu ajutorul cărora se realizează o imagine completă asupra trăsăturilor definitorii ale zonei reprezentate.

Muzeul etnografic din Reghin, interior 
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Expoziția pavilionară este întregită de o secție în aer liber organizată în grădina muzeului pe o suprafață de un hectar. Aceasta cuprinde 14 obiective — așezări, instalații populare tradiționale, biserică de lemn — adevărate monumente de tehnică și artă ce redau imaginea satului. Între ele se fac remarcate: o casă din comuna Hodac, datând din secolul al XVIII-lea, construită din bârne de stejar îmbinate, alături de grajdul cu șură — constituind gospodăria tipică Văii Gurghiului—, o casă din satul Călimănel, de pe Valea superioară a Mureșului, de la începutul secolului al XIX-lea.

Foto: (c) www.muzeureghin.ro

Arhitectura interiorului este adaptată nevoilor casnice, funcționale și estetice, atrăgând atenția organizarea “pe colțuri” precum colțul cu pat, cu perne mari, cu căpătâie dungate în roșu și negru, sau colțul cu masă. Dintre piesele de mobilier se impun, prin execuția artistică, lada de zestre, scaunele și blidarul așa cum arată ww.amalr.ro.

Interior de casă
Foto: (c) www.muzeureghin.ro

Biserica de lemn din Mureș, satul Iara, este un monument de arhitectură din secolul al XVIII-și totodată, un document istoric care certifică prezența românilor în acele locuri.

Imagine din secția în aer liber 
Foto: (c) www.muzeureghin.ro

În sectorul instalațiilor populare tradiționale pot fi văzute presa de ulei, moara de apă, teascul pentru struguri dar și alte tipuri de prese și zdrobitori ce ilustrează procedeele tehnice tradiționale pentru obținerea din natură a resurselor agroalimentare.

Muzeul etnografic din Reghin rămâne unul dintre cele mai importante obiective turistice din Transilvania.

AGERPRES (Documentare—Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Potrivit datelor furnizate de Direcția Județeană de Statistică, din cei 408.843 de turiști sosiți în județ, 142.026 s-au cazat la Târgu Mureș, 94.434 au stat la Sovata și 73.353 la Sighișoara, însă se presupune că numărul turiștilor este mult mai mare, nefiind incluse în statistică locurile de cazare oferite în locuințe familiale.

Cei 408.843 de turiști au efectuat 845.228 de înnoptări, cu 73.297 mai multe decât în 2013, durata medie a sejurului fiind de 2,1 înnoptări pe turist.

Dintre cei 73.223 de turiști nerezidenți în România, 28.923 au preferat Sighișoara, 20.696 au preferat Târgu Mureș și 15.701 au preferat stațiunea Sovata.

Conform DJS Mureș, după țara de origine a turiștilor străini, ponderea cea mai mare au avut-o cei din Ungaria, cu 13.739 de persoane (18,8%), Germania — cu 9.312 (12,7%), Republica Moldova — cu 8.856 (12,1%), Spania — cu 6.703 persoane (9,2%), Italia — cu 5.145 (7%), Polonia — 2.979, Franța — 2.973, Regatul Unit — 2.720, Israel — 2.422, SUA — 2.365 de persoane.

AGERPRES/(AS — autor: Dorina Matiș, editor: Ștefan Gabrea)