Foto: (c) muzeulgazelor.ro

Muzeul a fost inaugurat în anul 2010 de compania Romgaz, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la prima sondă comercială de gaze naturale din România. Este vorba despre Sonda 2 Sărmășel, din județul Mureș. Aceasta, destinată inițial extragerii sărurilor de potasiu, a accesat, în anul 1910, unul dintre cele mai bogate zăcăminte de gaze naturale ale lumii din acea perioadă, potrivit istoriei gazelor naturale în România prezentată pe site-ul amintit.

Astfel, anul 1910 a marcat prima intenție de transport de gaze din Europa, intenție finalizată patru ani mai târziu, în 1914, odată cu realizarea primei conducte de transport gaze naturale din Europa, de la Sărmășel la Turda pe o distanta de 55 km.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

În anul 1915 a fost constituită prima societate din Europa, Ungarische Erdgas Gesellschaft (UEG), ce avea ca obiect de activitate exclusiv explorarea, forarea, exploatarea, transportarea și distribuirea gazelor naturale din bazinul Transilvan. În anul 1969 țara noastră deținea locul patru în lume la producția de gaze, un procent de 2,54% din producția mondială, iar în 1996 România a semnat o Convenție cu Federația Rusă pentru creșterea cantității de gaze importate și a capacității de tranzit a gazelor pe teritoriul României, pentru mai multe țări din Blacani între care Turcia și Grecia. Între pionierii industriei gazului din România amintim pe Constantin Ioan Motaș, Augustin Vancea, Oprescu Oprea.

Constantin Ioan Motaș
Foto: (c) muzeulgazelor.ro


O adevărată poveste a gazului, Muzeul prezintă în cadrul colecției deschisă publicului, denumită “Gazele naturale — trecut și prezent” exponate specifice sectorului gazifer, fotografii de istorie a industriei gazului, manuscrise, documente, harta digitală interactivă a ramurilor industriei gazifere, dar și o frumoasă colecție de minerale și carote.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

Astfel, pot fi admirate aici, potrivit www.romgaz.ro, de la machete, panouri, documente, insigne, brevete de inventator, echipamente, până la medalii,fotografii, minerale și roci.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

De asemenea, muzeul deține o bibliotecă de carte tehnică și lucrări științifice ce cuprinde studii, articole, manuscrise și documente, reviste, cărți de specialitate, CD-uri și DVD-uri cu filme ce prezintă activitatea diferitelor personalități care au activat în domeniul gazelor naturale. Biblioteca poartă denumirea “Constantin Ioan Motaș” și este structurată pe domenii precum: Gelologie, Foraj, Transportul gazelor naturale, Zăcăminte de petrol, Manuscrise de teren (C.I: Montaș, Augustin Vancea), Teze de doctorat, Carte Diversă.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

Muzeul Gazelor Naturale este locul unde este valorificat trecutul istoric al gazului natural, pot fi consultate lucrări de specialitate și pot fi organizate conferințe, simpozioane, cursuri, mese rotunde dar și întâlniri de afaceri.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro


Prin înființarea acestui muzeu se dorește, potrivit surselor amintite atât păstrarea și dezvoltarea unei memorii colective a industriei gazifere prin organizarea de expoziții, programe și proiecte, cât și asigurarea unui acces liber la informare printr-un sistem inteligent de documentare si informare pe plan național și internațional.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Silvia MARCU / Arhiva AGERPRES

Amplasat pe strada Gării 20 din localitatea Vama, județul Suceava, pe drumul european E85, Muzeul Oului este un obiectiv turistic inedit în descoperirea tradițiilor din această zonă, a meșteșugului încondeierii ouălor, un meșteșug ce a făcut înconjurul lumii.

Foto: (c) judetulsuceava.ro

Este găzduit de casa familiei Letiției Orșivschi, artist, profesor de artă textilă și decorativă, care a avut inițiativa întemeierii acestui muzeu colecționând, în peste paisprezece ani de participări la expoziții și saloane internaționale, ouă din toate colțurile lumii.

Colecția muzeală cuprinde peste 3000 de ouă lucrate în tehnici diferite, pe diferite tipuri de suport (coajă de ou, lemn, ceramică, porțelan, piatră, sticlă) și este expusă în 22 vitrine, fiind structurată pe două secțiuni: “Ouă din Bucovina” și “Ouă din toată lumea”, așa cum reliefează siteul www.muzeuloului-vama.com.

Foto: (c) Silvia MARCU / Arhiva AGERPRES

Pot fi văzute aici ouă încondeiate cu ajutorul diverselor tehnici, ouă cu motive vechi din Bucovina sau ouă rare precum cele de emu, nandu, tinamu, broască țestoasă, crocodil sau flamingo.

De asemenea, pot fi admirate ouă de diverse dimensiuni, de la cele de potârniche, vrabie, porumbel, fazan, păun, prepeliță, până la cele de rață, gâscă, curcan, struț. Cele mai mici sunt de prepeliță, bibilică sau găinușă americană, iar cele mai mari sunt de gâscă, struț, crocodil sau broască țestoasă.

Cel mai vechi ou din colecție este al unui struț australian emu, încondeiat în urmă cu o sută de ani, de un aborigen.

Foto: (c) Silvia MARCU / Arhiva AGERPRES

La intrarea în muzeu vizitatorul este întâmpinat de celebrul mesaj al lui Constantin Brâncuși “Oul… maica formelor, a tuturor… formelor”.

Prima secțiune a muzeului, îmbogățită permanent, cuprinde, potrivit siteului www. judetulsuceava.ro, ouă cu motive vechi din Bucovina, ouă din colecția familiei Orșivschi ce au o vechime de peste 50 de ani. Acestea sunt încondeiate prin tehnica “batik”, la care se folosesc diferite culori, iar motivele regăsite pe ele sunt geometrice și așa cum se mai găsesc pe țesăturile populare (cămășile tradiționale, covoare și prosoape).

Foto: (c) Silvia MARCU / Arhiva AGERPRES

De asemenea sunt reprezentate și motivele ce reprezintă meșteșugurile tradiționale — coarnele berbecului, cârja ciobanului, potcoava, fierul plugului, vârtelnița, grâul — dar și motivele religioase — crucile de diferite dimensiuni. Între simbolurile utilizate la decorarea acestor ouă predomină cele ale vieții precum: frunza de stejar (simbolul veșniciei), trifoiul (simbol al norocului), apa (simbolul vieții).

Culorile folosite sunt naturale — roșu, maro, galben, verde și negru — fiind obținute din coajă de ceapă, suc de sfeclă, petale de trandafiri, frunze de nuc, frunze de mentă arin sau șofran.

Foto: (c) aeagency.ro

Tot în această secțiune pot fi admirate “ouă cu bobițe” realizate prin tehnica cu ceară în relief, o tehnică unică în lume, specifică zonei Bucovinei. Coaja oului nu mai este netedă, pentru că se suprapun până la șase straturi de ceară, formându-se reliefuri ca niște perluțe sau bobițe. Pentru a rezista cât mai mult ouăle sunt golite de conținut înainte de a fi vopsite.

Cea de a doua secțiune a muzeului expune, conform sursei amintite, colecția internațională ce conține ouă perforate din Cehia, ouă zgâriate din Germania, ouă tradiționale slovace cu paie decupate sau fire metalice aplicate. De asemenea pot fi admirate adevărate opere de artă precum: ouă din pietre șlefuite sau din porțelan decorat manual, ouă de porțelan Fabergé acoperite cu foiță de aur, un ou de lebădă pictat în Franța, ou de barză pictat în Elveția, un ou din Japonia pictat cu muntele Fuji și sakura special pentru colecția acestui muzeu.

Foto: (c) Silvia MARCU / Arhiva AGERPRES
Din această secțiune, vizitatorii află informații despre tehnicile folosite la realizarea acestor ouă și remarcă varietatea de motive utilizate.

Se constată, astfel, că țările slave folosesc aceeași tehnică a batikului, dar au culori și motive diferite: în Rusia predomină icoanele pictate pe ouăle de lemn, în Ungaria predomină motivele florale, în timp ce în Serbia și Slovenia reprezentative sunt păsările desenate.

În Grecia predomină motivele religioase, în Italia reprezentative sunt măștile venețiene, iar în India pe ouă se regăsește cultul elefantului.

Foto: (c) Silvia MARCU / Arhiva AGERPRES

Dacă în Cehia este utilizată tehnica perforării cojii oului, în Macedonia, Danemarca și Luxemburg sunt întâlnite tehnici textile, iar în Cașmirul pakistanez, tehnica emailului. Pe insula Bali, oul este pictat cu măști și este dăruit copiilor la naștere, pentru a-i apăra de duhurile rele.

Colecția internațională este completată de acuarela pe sticlă, porțelan și jad din China, sau ouă de broască țestoasă din Vietnam.

Un punct de atracție pentru turiști, în preajma Sărbătorilor Pascale, Muzeul Oului include un atelier unde vizitatorii pot încondeia singuri ouăle pentru Paști, dar și un magazin de unde pot achiziționa diverse modele de ouă la prețuri variind de la câțiva lei la câteva sute de euro.

AGERPES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru

Foto: (c) www.amalr.ro

Datorită situării în centrul de interferență a acestor zone etnografice, aria de cercetare a muzeului cuprinde peste 600 de așezări rurale în județul Mureș și aproximativ 300 de localități din județele limitrofe, potrivit siteu-rilor ghidulmuzeelor.cimec.ro și cultura.inmures.ro.

Muzeul Etnografic Reghin
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Muzeul a fost înființat în anul 1960 de etnograful Anton Badea, pornind de la 64 de piese de port popular, iar în 1970 a devenit muzeu județean, precizându-se aria lui de cercetare.

Este adăpostit de o clădire monument istoric construită în anul 1892, care a servit în trecut ca locuință și școală profesională. În perioada 1989-1990, clădirea a fost restaurată, iar din anul 1991 expoziția permanentă a muzeului, intitulată “Uneltele și tehnici populare de Valea Mureșului superior și din Câmpia Transilvaniei”, prezintă, în opt săli, cele mai reprezentative exponate ilustrând meșteșuguri și ocupații ale zonei, obiecte aparținând artei populare, ceramică mobilier, port popular și textile, așa cum relevă muzeureghin.xhost.ro.

Muzeul etnografic din Reghin; război de țesut. 
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Patrimoniul muzeal s-a îmbogățit permanent ajungând în prezent la peste 7000 de obiecte, între care reprezentative sunt ceramica, icoanele pe sticlă, dar și instalațiile tehnice (presă de ulei, moară de apă, teasc pentru struguri). De asemenea, muzeul deține o bogată arhivă ce cuprinde peste 10.000 de fotografii, diapozitive, filme etnografice schițe, desene, relevee, fișe de cercetare, cu ajutorul cărora se realizează o imagine completă asupra trăsăturilor definitorii ale zonei reprezentate.

Muzeul etnografic din Reghin, interior 
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Expoziția pavilionară este întregită de o secție în aer liber organizată în grădina muzeului pe o suprafață de un hectar. Aceasta cuprinde 14 obiective — așezări, instalații populare tradiționale, biserică de lemn — adevărate monumente de tehnică și artă ce redau imaginea satului. Între ele se fac remarcate: o casă din comuna Hodac, datând din secolul al XVIII-lea, construită din bârne de stejar îmbinate, alături de grajdul cu șură — constituind gospodăria tipică Văii Gurghiului—, o casă din satul Călimănel, de pe Valea superioară a Mureșului, de la începutul secolului al XIX-lea.

Foto: (c) www.muzeureghin.ro

Arhitectura interiorului este adaptată nevoilor casnice, funcționale și estetice, atrăgând atenția organizarea “pe colțuri” precum colțul cu pat, cu perne mari, cu căpătâie dungate în roșu și negru, sau colțul cu masă. Dintre piesele de mobilier se impun, prin execuția artistică, lada de zestre, scaunele și blidarul așa cum arată ww.amalr.ro.

Interior de casă
Foto: (c) www.muzeureghin.ro

Biserica de lemn din Mureș, satul Iara, este un monument de arhitectură din secolul al XVIII-și totodată, un document istoric care certifică prezența românilor în acele locuri.

Imagine din secția în aer liber 
Foto: (c) www.muzeureghin.ro

În sectorul instalațiilor populare tradiționale pot fi văzute presa de ulei, moara de apă, teascul pentru struguri dar și alte tipuri de prese și zdrobitori ce ilustrează procedeele tehnice tradiționale pentru obținerea din natură a resurselor agroalimentare.

Muzeul etnografic din Reghin rămâne unul dintre cele mai importante obiective turistice din Transilvania.

AGERPRES (Documentare—Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Paula NEAMȚU / Arhiva AGERPRES

Muzeul de la Gărâna a fost înființat în anul 2012 de inginerul geolog Tiberiu Stoia. Pasionat de mineralogie și călătorii, Tiberiu Stoia a avut ocazia, prin natura meseriei, să viziteze peste 50 de țări din Europa și alte continente, colecționând roci, minerale, pietre semiprețioase, dar și lemne pietrificate, vechi de milioane de ani.

Pădurea de lemne fosilizate de la Gărâna se află în Poiana Lupului, unde se desfășoară anual renumitul festival de jazz din Munții Banatului. Muzeul deținea, la deschidere, peste douăzeci exponate aduse din Banat, Țara Almăjului sau din zona Bozovici. Au fost expuse, de asemenea, fosile din Munții Apuseni, din Țara Hațegului, de la Roșia Montană, zona Maramureș, precum și o piesă achiziționată din Austria.

Primele lemne transformate în piatră au fost descoperite de geologul bănățean în fostele mine de la Bozovici, de pe Valea Almăjului, având o vechime de 18 milioane de ani. Este vorba despre Chiparosul de baltă care, potrivit geologului, în prezent mai există în formă de pădure doar în nordul Mexicului și sudul Statelor Unite ale Americii. În rest, se mai găsește doar ca și copac ornamental.

inginerul geolog Tiberiu Stoia
Foto: (c) Paula NEAMȚU / Arhiva AGERPRES

Buștenii sunt cu adevărat spectaculoși întrucât arată precum lemnul, dar sunt de fapt pietre. Cel mai mare are doi metri lungime și un diametru de aproape un metru. Potrivit inițiatorului muzeului, în anii 80, din cauza unui copac pietrificat foarte dur, cu o lungime de șase-șapte metri, a fost necesară devierea galeriei de la Bozovici, întrucât acesta nu a putu fi distrus nici cu dinamita.

Vizitatorii muzeului în aer liber de la Gărâna sunt surprinși de imaginea “pădurii împietrite” și, ascultându-l pe Tiberiu Stoia, pot afla detalii despre felul în care aceste lemne au ajuns să se pietrifice. ”Dacă te uiți atent la aceste lemne, se văd încă inelele, forma lemnului, tot, însă, acestea sunt doar pietre acum. Deocamdată, muzeul este mic, dar îl voi crește din an în an”, preciza Stoia la deschiderea muzeului.

Foto: (c) Paula NEAMȚU / Arhiva AGERPRES

Lemnele pietrificate sunt rezultatul acțiunii silicei (dioxid de siliciu), care în soluție apoasă a substituit moleculele lemnului original. Altfel spus, aceste lemne, aflate de obicei în zone vulcanice, din cauza emisiilor de soluții fierbinți, numite silicite, s-au silicifiat, adică în loc să putrezească, s-au pietrificat. De-a lungul a milioane de ani, țesutul lemnos a tot fost acoperit de straturi de sediment, iar materialul organic a fost parțial înlocuit de silice. Lemne pietrificate se găsesc majoritar în SUA, dar și în alte zone din întreaga lume, în special în cele vulcanice, dar și în râuri, în foste cariere de cărbune.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Printre speciile care vor fi prezentate în cadrul expoziției se numără “Latrodectus mactans”, cunoscută și sub numele de “Văduva neagră”, întâlnită în SUA, Mexic — America Centrală, este un specimen puternic veninos, care trăiește în medie 1-2 ani și se hrănește cu insecte; “Theraphosa blondi”, cel mai mare păianjen din lume, un specimen agresiv, ușor veninos. Îl putem întâlni în Guyana Franceză, Brazilia, Surinam, Venezuela; se hrănește cu insecte, rozătoare și reptile mici, trăind între 12 și 14 ani; “Acanthoscurria geniculata”, o tarantulă de culoare neagră, cu încheieturile picioarelor albe, pe care o întâlnim în Brazilia. Se hrănește cu greieri, șoareci, șopârle; “Androctonus australis”, întâlnit în Algeria, Ciad, Egipt, Libia, Mauritania, Somalia, Sudan, Tunisia, Arabia Saudită, Mali. Este un specimen agresiv, foarte veninos, cu o constituție masivă, activ în timpul nopții; “Brachypelma albopilosa” (specie periclitată, protejată prin convenția internațională CITES care reglementează comerțul cu specii de floră și faună periclitate), întâlnit în Costa Rica, Brazilia, Venezuela, Nicaragua, Mexic, Honduras, Panama și Guatemala. Este un specimen blând, lent, ușor de înmulțit, activ noaptea.

Cu ajutorul terariilor din sticlă, care permit o expunere în condiții de siguranță, “Țesături periculoase” oferă o fascinantă incursiune în lumea acestor misterioase viețuitoare, punând la dispoziția vizitatorilor informații despre obiceiurile și principalele lor caracteristici, cum se adaptează ele la mediul înconjurător, rolul pe care-l joacă în ecosistem, precum și modul în care specialiștii le studiază.

Doar 200 dintre cele 44.000 de specii de păianjeni cunoscute în prezent sunt considerate a fi periculoase. Aversiunea sau frică de păianjeni, alimentate de literatură și filmele comerciale, determină oamenii să aibă uneori reacții exagerate față de ei, generând frici patologice de tipul arahnofobiei. Intenția acestui proiect este să ofere o nouă perspectivă asupra comportamentului păianjenilor și să schimbe modul de raportare al publicului fată de aceste specii destul de puțin cunoscute, se arată în comunicatul citat.

Expoziția poate fi vizitată de marți până vineri între orele 10,00 — 18,00 (ultimul vizitator intră la ora 17,00) iar sâmbăta și duminica între 10,00 — 19,00 (ultimul vizitator intră la ora 18,00).

Prețurile biletelor sunt de 10 lei pentru copii, studenți și pensionari și 15 lei pentru adulți. Copiii cu vârste mai mici de 3 ani au gratuitate.

AGERPRES/(AS — autor: Petronius Craiu, editor: Mihai Simionescu)

Foto: (c) melidonium.ro

Muzeul a luat ființă în anul 1964 și a fost amenajat în casa și gospodăria fondatorului Neculai Popa (n. 13 aug. 1919 — m. 20 oct. 2010), neîntrecut meșter popular și etno-folclorist și un colecționar pasionat de artă populară autentică, dar și de obiecte folclorice. De mic copil, aceasta a învățat să confecționeze măști de Anul Nou, iar cu timpul, a început să sculpteze în lemn și gresie. Cioplea chipurile oamenilor așa cum îi vedea el, reușind să creeze adevărate opere inedite lăudate de personalități precum Gheorghe Aldea, Romulus Vulcănescu, Vasile Savonea și Ion Vlăduțiu. Adrian Păunescu i-a dedicat și un poem, “Artistul din Târpești”.

Foto: (c) infoturism-moldova

Expoziția permanentă a muzeului, prezentată în patru camere și într-un pavilion special construit, cuprinde mai multe colecții grupate în fonduri distincte, cum ar fi: Mărturii arheologice rezultate din săpăturile ce au fost organizate în localitate și în alte zone învecinate, Colecția de etnografie locală ce cuprinde obiecte utilitare, decorative și piese de port popular specifice zonei, Colecția numismatică formată din piese antice și piese actuale, românești și străine, Colecția de pictură naivă românească, Colecția de sculptură naivă — formată din câteva lucrări realizate în decursul anilor de artistul Neculai Popa — și Colecția de icoane și obiecte de cult.
infoturism-moldova

Măștile realizate de Neculai Popa sunt împărțite în două categorii: antropomorfe (Urât, Cucoană, Bătrân, Babă, Anul Nou, Anul Vechi, Negustor, Ofițer, Evreu, Țigan, Țigancă) și zoomorfe (capră, urs, berbec, țap). Acestea sunt expuse chiar pe prispă și sunt folosite și de tineri, la diverse sărbători, la diverse dansuri și ritualuri tradiționale.

Foto: (c) ghiduri-turistice.info 

În afară de colecționarea de măști creații proprii și de folclor, Neculai Popa a pictat și chiar a sculptat în lemn și piatră, curtea sa fiind împodobită cu propriile creații, niște sculpturi ciudate ce duc cu gândul la imaginea misterioaselor statui de pe Insula Paștelui.

Foto: (c) drumurilenoastre.blogspot.com

În casa colecțiilor, în afară de costume populare românești și de colecții numismatice bogate, cuprinzând monede din mai multe țări, mai pot fi văzute: instrumente de tors, fiare de călcat, fotografii, mobilier, radiouri, vase, icoane, ouă încondeiate, tablouri, cornuri sculptate, cojoace și bundițe, curele din piele cu mărgele, curele ciobănești cu rozete, talăngi și clopote, unelte pentru păstorit, râșnițe pentru măcinat, ceasuri, gramofoane și patefoane, multe obiecte de cult religios.

Foto: (c) romaniamama.ro

Multe dintre creațiile lui Nicolae Popa au foste expuse în muzee și expoziții din țară și de peste hotare: Anglia, Polonia, Italia, Franța, Elveția, Iugoslavia, Cehoslovacia, Belgia, Olanda, Germania, Suedia, Bulgaria, Mongolia, China, URSS, Mexic, Japonia, SUA ș.a. Despre acestea au rulat filme documentare, iar distinși critici de artă i-au apreciat în studii și articole creația.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Andreea Onogea)

Clădirea morii din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

În județ mai există funcțională, în prezent, o singură moară tradițională cu valțuri, în localitatea Hida, aceasta fiind cu un motor electric ce funcționează neîntrerupt de aproape o jumătate de secol. Doi frați care au morăritul în sânge țin încă în viață această ocupație, însă nu știu să spună cine va urma după ei. În satul vecin Dragu, o altă moară tradițională cu valțuri, în prezent nefuncțională, așteaptă o soluție pentru a fi readusă la viață.

Salvarea morilor și a morăritului din Sălaj poate veni de la fiica fostului morar din Dragu, ce propune organizarea unui festival al morilor din zonă, în care să fie incluse cele două mori amintite, alături de moara din Așchileu Mare, județul Cluj. Specialiștii în domeniul patrimoniului industrial cred că primul pas ce trebuie făcut este introducerea acestor mori pe lista monumentelor istorice, pentru a putea fi accesate fonduri europene ce ar permite salvarea lor.

Valț pentru măcinat grâu, moara din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Pășind în moara din Hida ai senzația că intri într-o adevărată catedrală a morăritului. Încăperea principală, cea care găzduiește valțurile și elevatoarele, te întâmpină cu un aer sobru, dominat de grinzi uriașe de lemn patinat de timp și ziduri albe, înalte. Câțiva saci de făină se odihnesc între două scări, tot din lemn, așteptând să fie duse în gospodăria vreunui sătean. Construită în vremea imperiului austro-ungar, între anii 1932-1934, moara era, la momentul inaugurării, una dintre cele mai mari și mai moderne din zonă. Cele patru valțuri de măcinat grâul fuseseră aduse de la o renumită fabrică din Ungaria, Ganz Danubius Budapesta, o parte din utilaje provenind de la fabrica timișoreană “Klug — construcțiuni de mașine și mori”, așa cum se mai poate încă citi scris cu litere negre pe o etichetă aurie de alamă, fixată pe unul dintre elevatoarele de lemn ale morii. Întreaga moară era acționată la început de un motor cu aburi, pentru funcționarea căruia au fost sacrificați mulți arbori din pădurile satului. Motorul nu deservea doar moara, ci o întreagă mică industrie locală, ce includea un gater, o presă de ulei și o instalație de dărăcit lână. Instalația cu aburi a fost înlocuită cu una ce funcționa cu gaz rezultat tot din arderea lemnelor, mai apoi cu două motoare diesel și, în fine, din 1963 și până astăzi, cu un motor electric de dimensiuni impresionante.

Alexandru Sâmpetrean, morarul din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

“Moara funcționează din 1934 și e cu trei valțuri duble. Era o societate la Timișoara care făcea utilaje de morărit. O parte din mașini s-au făcut la Timișoara, iar valțurile de la Ganz Danubius, din Budapesta. Prima dată cu aburi a fost motorul. A ‘mâncat’ păduri întregi. Erau oameni care aduceau lemne în fiecare zi la moară și era unul care numai tot tăia lemne și băga pe foc. Băga metrul ster odată, întreg, nu-l tăia. Era nevoie de putere, pentru că motorul acționa și o presă de ulei, un gater și o drebe (instalație de dărăcit lâna — n.r.). Tot în asta clădire au fost. O singură transmisie și un singur motor le-au dus pe toate. Este beton de opt metri turnat în pământ sub motor. A fost aici o industrie locală completă. A funcționat până la începutul anilor ’60. A rămas apoi numai moara propriu-zisă după ce au venit comuniștii. Motorul actual e unul electric, ce funcționează fără nicio reparație din 1963. E tot de la Ganz Danubius. Înainte de a-l aduce aici a lucrat la concasoarele din cariera de la Morlaca”, spune Alexandru Sâmpetrean, unul dintre cei doi frați care mai lucrează încă la moară, cu jumătate de normă, deși e pensionar.

Frații Alexandru si Cozma Sâmpetrean, morari în Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Se ocupă de moară încă din 1971, când s-a alăturat fratelui său Cozma, care a fost angajat ca morar din 1957 până în 2000. Cei doi prezintă și astăzi, cu pasiune și însuflețire, procesul de fabricare a făinii, pe care l-au supravegheat vreme de jumătate de secol.

“Mai întâi grâul se triază, intră jos în manta, unde este o piatră abrazivă ce ia coaja de pe bob, iar mai apoi intră într-o altă mașină ce are o plasă prin care grâul bun rămâne, iar restul îl aruncă afară. Camera de praf preia tot praful care vine de la grâu. Apoi grâul intră la măcinat, la valțuri, începe și se macină și ajunge la elevatoare. Fiecare elevator în parte are un altfel de rol, duce o altfel de marfă. La fiecare valț sunt două elevatoare. Unul duce de la o parte de măciniș, unul de la alta. Făina e trecută mai apoi prin sită. Moara are două sită dublă, cu 24 de rame care cern făina și 24 de rame colectoare. Fiecare ramă are site cu găuri de alte dimensiuni. Sitele sunt acoperite cu mătase italiană. Mai întâi rezultă grișul, care măcinat din nou se transformă în făină. Pentru a ajunge făină, un bob de grâu se macină de șapte ori și rezultă șapte calități de făină: trei șroturi, trei șime și tărâța. E moară sistematică în șapte mersuri. Al șaptelea măciniș e la o piatră ce funcționează aici de 70 de ani și scoate făina neagră. Moara de la Dragu e în cinci mersuri. La Surduc era o moară în trei mersuri, cu un singur valț”, explică Alexandru Sâmpetrean.

Site pentru cernut făina, moara din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Dintre cele 24 de mori ce existau în județ în 1972, astăzi mai este funcțională doar cea din Hida. Iar faptul că la Hida se mai macină încă făină e în mare parte meritul celor doi frați. Din păcate, le e greu și lor să spună ce se va întâmpla în viitor cu această moară și cu meseria pe care au practicat-o cu pasiune întreaga viață.

“Noi suntem particulari, privatizați din 2000, când am devenit Multiprod. Suntem singura moară veche din Sălaj. Am mai avut o moară de la Sărmășag, vândută și mai apoi transformată în service auto, cea de la Zăuan a devenit pescărie, moara de la Ip și ea e vândută. Moara de la Vârșolț a fost revendicată, s-a predat foștilor proprietari de trei ani și nu mai funcționează. O mai fost moară la Surduc — o ars, o mai fost la Zimbor — o ars, o fost la Românași — s-o prăpădit toată. După noi urmează doar cei care o vor strica. Noi am avea urma care să o ducă, dar merg la un alt serviciu. Amândoi avem feciori care știu să lucre aici. Ar fi interesați, dar moara nu mai e rentabilă. Nu poți asigura un venit stabil, pentru că nu au măciniș continuu. Pe vremuri erau foarte mulți oameni care veneau la moară. Se stătea la rând câte trei zile. Astăzi toți cumpără pâine de la ABC. Diferența între pâinea din făina de la moara noastră și cea din comerț e ca de la cer la pământ. Când mănânci o bucată de pâine de casă, ești sătul toată ziua, când mănânci pâinea din comerț, e ca și cum ai mânca floricele de porumb”, crede morarul din Hida.

Clădirea morii din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

La o aruncătură de băț de Hida se află localitatea Dragu, unde o altă moară cu valțuri, cu câțiva ani mai în vârstă ca cea prezentată, este, cel puțin pentru moment, nefuncțională, dar cu toate utilajele la locul lor. Unele site de cernut făina au fost roase de șoareci, unele utilaje au nevoie de mici reparații, însă moara, care este actualmente în proprietatea primăriei, ar putea fi readusă la viață. Cel puțin acest lucru și-l dorește cu ardoare Eva Tulgodi, soție, fiică și nepoată de morar care locuiește chiar în casa de lângă clădirea morii. Eva a copilărit de altfel în moara Dragu, iar casa familiei sale era, în vremurile bune, plină de sătenii care veneau să-și macine grâul și erau obligați să stea la coadă zile în șir.

“Bunicul meu, din partea mamei, a fost adus aici în 1918, la prima moară, care a fost la Voivodeni. După câțiva ani, moara de la Voivodeni a ars și a început construcția morii de la Dragu, iar el a venit aici, tot ca și morar. Primii proprietari au fost Kiss și Hamlet, un maghiar și un evreu din sat. În 1928 s-a finalizat moara de aici. În același an s-a născut mama mea, în casa ce aparținea tot de moară. Bunicul a venit din Buza, județul Cluj. Bunicul din partea tatei a fost mecanic, specializat pentru instalarea de mori în Austria, fiind chemat aici pentru instalarea motoarelor de la morile din Hida și Dragu. Așa s-au cunoscut și părinții mei, pentru că bunicii au lucrat împreună. Tata, Racz Martin, a lucrat prima oară la moară la Hida, iar apoi a venit aici, unde a lucrat până în 1998. De sărbători era așa de mult de lucru că nu mai știai dacă e zi sau noapte. La noi în casă era tot timpul plin de oameni, Veneau oamenii la moară și intrau la noi și își făceau plăcinte, pentru că stăteau câte două-trei zile la rând. Veneau de pe o rază de 50 de kilometri”, povestește Eva Tulgodi.

Eva Tulgodi, în fața morii din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Naționalizată în 1948, moara a ajuns în prezent în proprietatea primăriei, care a închiriat-o în ultimii ani familiei Evei Tulgodi. Din păcate, lipsa clienților a făcut imposibilă menținerea în funcțiune a morii, o problemă importantă fiind și imposibilitatea găsirii unor morari, după ce tatăl și soțul Evei au decedat. Acesta și-ar dori însă ca moara să nu fie abandonată și distrusă, ci să fie redeschisă și, mai mult, chiar inclusă într-un circuit turistic.

“Abandonarea patrimoniului industrial vechi, tradițional, pe motivul lipsei de fonduri, nerentabilității și a faptului că este depășit din punct de vedere moral și tehnic e la fel cu decuplarea unui bolnav de la aparate înainte de a se epuiza căile medicale de a salva pacientul, dar în lipsa unei investiții iminente, datorită stării avansate de degradare, atât a utilajelor, cât și a clădirii, starea ei se va înrăutăți pe zi ce trece. Trebuie făcute eforturi pentru a se găsi resurse financiare prin diferite proiecte pentru a fi realizate investiții de primă necesitate pentru punerea în siguranță a clădirii prin repararea acoperișului. Moara de la Dragu este un reper identitar major pentru comunitatea locală, putând fi considerată fără niciun fel de reținere cartea de vizită a acestei comune. Se pot găsi surse de finanțare din fondurile structurale ale Uniunii Europene și alte mecanisme de finanțare, pentru a susține valorificarea produselor tradiționale locale și a turismului cultural”, consideră Eva Tulgodi.

Concret, aceasta crede că o idee pentru salvarea morii și a tradiției morăritului ar putea-o reprezenta realizarea unui festival al morilor din zonă, în care să fie incluse morile din Hida și Dragu, alături de moara din Așchileu Mare, județul Cluj. Cei interesați ar putea asista la demonstrații de măcinat grâul și ar putea degusta produse făcute din diferitele sortimente de făină de la moară.

Mecanism moara din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Importanța acestor clădiri din patrimoniul industrial, ce ar trebui mai întâi inventariat și clasat, este subliniată și de Valeria Lehene, conductor arhitect în cadrul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniul Național (DJCPN) Sălaj.

“Astfel de clădiri industriale sunt foarte importante, pentru că au elemente specifice. În momentul în care mergi într-o localitate, poți să-și dai seama care-i clădirea școlii, mă refer la școlile mai vechi, știi exact care-i clădirea căminului cultural, știi care-i moara, primăria sau casa parohială. Dacă ele s-au păstrat, trebuie protejate pentru că dau specificul localității. Chiar dacă nu ar fi puse în valoare ca un muzeu, deși aici cred că este cazul, ele contribuie la păstrarea specificului. Dacă în momentul aceste ce vedem mai important este în interior, și oricum va rămâne ce este în interior, cred că ar trebui lucrat și la exteriorul clădirilor pentru a fi aduse la aspectul inițial. Ne referim în principal la tencuiala exterioară, care a fost evident refăcută. Ar merita căutate poze vechi, pentru a se vedea cum arătau”, afirmă Valeria Lehene.

Interior moara din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Asemenea fiicei morarului din Dragu, și reprezentanta DJCPN Sălaj crede că fondurile europene ar putea reprezenta o soluție pentru salvarea morilor, însă mai întâi acestea ar trebui clasate, respectiv introduse pe lista monumentelor istorice.

Patrimoniul industrial este protejat în România de o lege specială, adoptată încă din 2008, dar prea puțin pusă în practică până în prezent, în principal din cauza lipsei de personal din cadrul direcțiilor de cultură județene, crede arhitectul Irina Iamandescu, președintele al AIR — Asociația pentru Arheologie Industrială din România.

“Există o lege privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial care a fost aprobată în 2008, dar care nu are nicio eficiență. Nu a fost urmată de niște metodologii și nu are eficiență în practică. Situația dificilă provine din faptul că aceste obiective nu mai au funcțiunea care le-a creat și aparțin unor societăți care nu mai au activitate economică. În concluzie, intră în degradare și se distrug exponențial. (…) Punctul meu de vedere este că e neapărat nevoie să se păstreze ce a mai rămas, amândouă dacă doar două au mai rămas, și să se investigheze dacă mai există și alte cazuri. Ministerul Culturii a făcut în urmă cu șapte-opt ani un apel în teritoriu să se facă aceste propuneri de clasare, dar cu rezultate minime din cauza lipsei de personal. Lucrează câte un om pe județ sau niciun om pe județ, din păcate”, afirmă Irina Iamandescu.

Ea spune că păstrarea unor astfel de obiective este la fel de importantă precum conservarea oricărei clădiri de patrimoniu.

“Este la fel de important ca și conservarea unei biserici sau ca și conservarea unei case în care s-a născut o personalitate locală, un poet, un scriitor. De ce aceste clădiri să fie mai puțin importante? Sunt un segment din istoria noastră și au aceeași importanță. Nici legea și nici societate n-ar trebui să distingă între ele. Legea nu face distincție și le consideră la fel de importante. Sunt la fel de importante ca orice segment din istoria noastră, fie el cultural, religios sau social”, conchide specialista în arheologie industrială.

Și sfatul Irinei Iamandescu se îndreaptă spre clasarea unor astfel de clădiri și încercarea de accesare a unor proiecte europene.

Acoperite de praful fin de făină, cele două mori din Sălaj așteaptă și speră la vremuri mai bune, așa cum au trăit la începuturile existenței lor. Se spune că speranța moare ultima. În cazul lor, speranța că praful de făină nu va fi înlocuit cu praful uitării.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Amplasat pe strada Lorena nr. 35, din Jimbolia, județul Timiș, muzeul a fost inaugurat în septembrie 2007, la inițiativa poetului Petre Stoica (1931-2009). Acesta, s-a stabilit în oraș în anul 1995 și a donat colecția sa de cotidiene, reviste, almanahuri, calendare scoase de publicații, cărți de vizită ale unor personalități precum Mihai Eminescu, Anton Bacalbașa, Geo Bogza, fotografii și legitimații ale jurnaliștilor, monografii ale periodicelor, statute ale asociațiilor ziariștilor, caricaturi de presă, afișe etc.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Poartă numele lui Sever Bocu (1874-1951), cel care, în opinia inițiatorului muzeului “… a sintetizat la modul superlativ calitățile gazetarului (Tribuna — Arad, România Mare — Kiev, Vestul și Voința Banatului — Timișoara), ale întregitorului de țară, ale militantului politic”.

Colecția muzeului, prezentată pe o suprafață de 600 mp, cuprinde publicații din diferite domenii (literatură, istorie, medicină, industrie, sport, modă) apărute începând cu prima jumătate a secolului al — XIX—lea, atât pe teritoriul țării cât și în diaspora (Basarabia, nordul Bucovinei, Banatul Sârbesc, Ungaria, Viena, Paris etc.), în limbile română, germană, maghiară, sârbă, franceză, engleză, bulgară, rusă, ucraineană, croată, italiană, turcă, ebraică etc.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Inestimabila colecție donată de Petre Stoica s-a îmbogățit permanent cu exponate provenind, mai ales, din donații, oferite de biblioteci din Sibiu, Galați, Focșani, Bocșa, Timișoara, Jimbolia, redacții ale publicațiilor din țară și străinătate și de colecționari din Sibiu, Brăila, Iași, Timișoara, Jimbolia.

Semnificativă este donația făcută de Biblioteca Astra din Sibiu, structurată cronologic (secolul XIX, 1900-1950, 1951-1989, după 1990), în funcție de limba în care a apărut publicația și geografic — în țară (orașul în care a fost editată — București, Arad, Timișoara, Cluj, Sibiu, Brașov, Blaj, Iași etc.) sau diaspora (Cernăuți, Chișinău, Silistra etc.).

Patrimoniul a mai fost îmbogățit și prin: abonamente, achiziții (din anticariate sau a primului număr al noilor periodice) și schimburi, numărul exponatelor crescând substanțial la toate segmentele: ziare și reviste din țară și din diaspora, almanahuri, calendare, legitimații, cărți de vizită, fotografii, foi, plicuri și cărți poștale cu antet, monografii, cărți de istorie a presei și de reportaje, volume dedicate Banatului.

Foto: (c) www.infopensiuni.ro

Pot fi văzute aici cele mai vechi publicații de pe actualul teritoriu al României, printre care: “Albina românească” (1837, 1839), prima publicație de limbă română din Moldova (Iași, 1829), “Dacia literară”, “Albina” (Viena, 1867), “Higiena și școala” (Timișoara, 1876-1877; Gherla, 1878-1880), “Dreptatea” (Timișoara, 1894-1898), “Gazeta poporului” (Timișoara), “Biserica și școala” (Arad), “Foaia diecesană” (Caransebeș), “Tribuna”, “Telegraful Român” și  “Foaia Poporului” (Sibiu), “Foaie pentru minte, inimă și literatură, revista Familia” (Oradea), “Gazeta Bucovinei” (Cernăuți), “Democrația” (Ploiești), “Resboiul”, “Timpul”, “Epoca”, “Moftul român”, “Moș Teacă” și “Steaua României”, toate din București.

Foto: (c)www.memoriabanatului.ro

Muzeul deține, de asemenea, numeroase publicații din perioada 1900-1950, între care: Neamul românesc, Luceafărul, Revista Fundațiilor Regale, Convorbiri Literare, Transilvania, Bilete de papagal, Gândirea, Boabe de grâu etc., marile cotidiene bucureștene (Universul, Curentul etc.); Nădejdea, Monitorul Municipiului Timișoara (1924-1936), Primăvara (Sânnicolau Mare). Este prezentă și presa apărută după 1989, cu precădere primul număr al fiecărei publicații postdecembriste, dăruit acestui muzeu.

Pe lângă bogata listă de publicații, almanahuri și calendare din secolele al XIX-lea și al  XX-lea, muzeul deține și documente legate de viața internă a ziarului (legitimații, plicuri, etc.), fotografii de epocă și o frumoasă bibliotecă de specialitate în domeniul presei scrise.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Încăperile muzeului sunt ornate cu specimene de ziare rare, imagini din viața cotidiană a tipografilor și desene de presă, iar pentru a sugera vizitatorului o imagine cât mai coerentă a vieții poligrafice, muzeul a achiziționat o tiparniță și piese de atelier tipografic.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Anual, pragul muzeului este trecut de circa 900 de vizitatori din țară și din străinătate, în special din Serbia, Ungaria, Republica Moldova, Austria, Germania, Belgia, Turcia, Canada.

AGERPRES (Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

‘Galeria de artă s-a deschis în 1913, iar patrimoniul expus vine ca urmare a unei modificări esențiale făcute în timp prin achiziții și donații. Începând din 2011, Palatul Culturii găzduiește două mari galerii, Galeria de Artă Clasică Maghiară, cu un patrimoniu deja existent de la 1913 și ușor îmbunătățit pe parcurs, și Galeria de Artă Românească, care a fost o idee foarte veche, o dorință foarte veche, dar care a fost înfăptuită acum, după aproape 100 de ani. A fost un secol în care s-au adunat și s-au achiziționat picturi, a fost o perioadă prolifică după război, în anii ’50-’60 au venit transferurile și donațiile importante către muzeu. Așa s-a putut constitui și galeria de artă românească. Avem 2.450 de lucrări — nu numărul e important, ci valoarea lor — care pot să stea oriunde în România sau Europa, pe simezele unei galerii’, a declarat șeful Secției de Artă a Muzeului Județean Mureș, Ioan Șulea.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Deși sunt extrem de valoroase, între cele două galerii de artă există o diferență și de aceea sunt organizate în două spații diferite: reprezintă două școli distincte, școala de artă maghiară, cu influențe mai degrabă nordice, care se simte în ‘cromatică, în modul de exprimare și în suprafața pânzelor, unele cu dimensiuni copleșitoare’, și școala de artă românească, ‘mai solară, mai deschisă, spre partea cu influență pe filieră franceză și sudică’.

‘Galeria de Artă Clasică Maghiară este dedicată în special secolului la XIX-lea, cuprinzând elemente ale marilor curente care s-au succedat în arta europeană, influențe preluate de artiștii maghiari și topite prin fondul propriei personalități. Sunt lucrări la care noi ținem foarte mult, adevărate bijuterii aparținând lui Munkacsy, Pal Laszlo, cu pionerii Școlii de la Baia Mare, respectiv Tormo, Rethi Istvan și Ferenczi Karoly. Avem și reprezentanți locali mureșeni, un portret al lui Dorso Geza, dar avem și lucrări ale marilor profesori ai școlii maghiare, cum ar fi Wagner Sandor sau Locz Sandor. În Galeria de Artă Românească Modernă sunt nume deja consacrate, este vorba de triada de început a artei românești moderne, Grigorescu, Luchian și Andreescu, continuată cu nume din perioada interbelică, Gheorghe Petrașcu, Pallady, pe urmă grupul celor 4, cu Tonitza, Șirato, Ștefan Dimitrescu și sculptorul Oscar Han. Avem un număr important de lucrări aparținând lui Țuculescu, avem lucrări aparținând marilor profesori, deschizători de drumuri în arta românească, respectiv Corneliu Baba. Ciucurencu, Camil Ressu etc. Dar am ținut în mod special să avem și un spațiu consacrată artiștilor ardeleni din zona mureșeană și spațiul transilvan, respectiv Aurel Ciupe, cel care a fost custode pentru 10 ani la pinacotecă, cel care a inițiat această colecție de artă românească modernă, apoi ar fi Ion Vlasiu, mare personalitate a artei moderne, Eugen Gâscă sau școala de la Baia Mare, Țifăr. Toate piesele din cele două galerii sunt originale’, a declarat istoricul de artă Cora Fodor.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Potrivit acesteia, cea mai veche lucrare expusă la galeriile de artă din Târgu Mureș este cea a lui Barabas Miklos, din 1838, denumită ‘Portret de femeie’, însă cel mai bine cotat pictor din galerie este Mihaly Munkacsy, care are o cotă mare la nivel european, precum și Nicolae Grigorescu, care are cotă foarte mare la nivel național.

Experții Muzeului Județean Mureș susțin că la casele de licitații din România a început să se facă o ierarhizare a picturilor, dar că nu întotdeauna banul înseamnă și valoare artistică, iar diferența e dată în ziua de azi nu neapărat de valoare, ci de modul în care artiștii au fost promovați.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Dată fiind originalitatea picturilor de aici, Muzeul de Artă din Târgu Mureș a participat anul trecut cu 25 de picturi în valoare totală de peste 1,3 milioane de euro la prima ediție a Pavilionului Art Safari București. Printre lucrările care au fost la Pavilionul Art Safari se numără “Fata cu ulciorul” de Nicolae Grigorescu, “Muza pamfletarului” de Nicolae Tonitza, precum și alte tablouri valoroase din colecție.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Muzeul Județean Mureș a inaugurat abia în 2011 prima Galerie de Artă Românească Modernă din Târgu Mureș, în care sunt expuse peste 120 de opere inedite aparținând maeștrilor Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Aurel Ciupe, Ion Vlasiu sau Octav Băncilă. Cele 120 de lucrări valoroase din expoziție fac parte din colecția muzeului, au fost achiziționate în anul 1930 de pictorul Aurel Ciupe și au stat ani de zile în depozitele instituției, fiind expuse doar sporadic.

Până atunci în pinacoteca Palatului Culturii din Târgu Mureș exista expoziția permanentă de Artă Maghiară Modernă, înființată în 1913, iar noua expoziție de Artă Modernă Românească a fost concepută să aibă tot un caracter permanent, fiind amenajată în cinci săli.

Lucrările din această galerie alcătuiesc un traseu reprezentând un secol de artă românească realizată în perioada 1850-1950, începând cu Theodor Aman, Ștefan Luchian, Nicolae Grigorescu și terminând cu Corneliu Baba.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

La realizarea Galeriei de Artă Românească Modernă s-a lucrat mai bine de trei ani și jumătate și s-au realizat investiții de 400.000 lei, plus tipărirea catalogului trilingv, cu un tiraj de 2.500 de exemplare, care a costat 70.000 lei.

Directorul Muzeului Județean Mureș, Zoltan Soos, a arătat că primele colecții de artă de la Târgu Mureș se leagă de aristocrația locală, prima colecție publică cunoscută fiind a lui Teleki Domokos din Gornești, înființată în 1890, era vorba de Muzeul de Artă Industrială Secuiască.

După anul 1920 a fost inițiată o “mișcare locală” în fruntea căreia se afla Aurel Filimon, cel care a pus bazele muzeului, respectiv a colecțiilor de etnografie, parțial a celei de istorie, a galeriei de artă, care astăzi sunt parte a Muzeului Județean Mureș.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

‘Galeria de artă a fost înființată în 1913 de primarul de atunci, Bernady Gyorgy. Toate aceste colecții și muzee au fost închegate într-o structură numai în 1968, când s-a înființat Muzeul Județean Mureș în forma sa actuală. Au fost atrase și alte colecții private, ce a rămas din colecția Rhedely de la Sângeorgiu de Pădure, ce a rămas din colecția Liceului Romano-catolic și din colecția familiei Teleki din Gornești. Din păcate, foarte multe dintre aceste colecții valoroase s-au pierdut după naționalizare, numai o parte ajungând în colecțiile muzeelor. Am avut însă o bază destul de bogată pe care am reușit să o îmbogățim pe parcurs, momentan colecția totală a muzeului numără peste 300.000 de piese de colecție, dacă luăm ca număr de inventar, ceea ce face ca acesta să fie printre cele mai mari din țară’, a susținut Zoltan Soos.

Muzeul Județean Mureș are șapte secții — de istorie, arheologie, etnografie, artă, științele naturii artă, secția Gurghiu și restaurarea — care funcționează într-o serie de clădiri de patrimoniu extrem de valoroase.

‘Palatul Culturii este cea mai cunoscută clădire, în sine este o valoare inestimabilă, fiind una dintre cele mai valoroase clădiri Art Nouveau din Europa Centrală. Pe lângă acesta mai avem un patrimoniu bogat, clădiri de patrimoniu, cum ar fi Palatul Toldalagi unde funcționează Muzeul de Etnografie, avem Muzeul de Științele Naturii, Cetatea Târgu Mureș și Castelul Borbelmissza de la Gurghiu, care au o importanță locală, dar sunt foarte valoroase. De exemplu, Palatul Toldalagi este una dintre cele mai elegante clădiri baroce din județul Mureș, Castelul Bornemissza din Gurghiu este una dintre puținele clădiri renascentiste care s-au păstrat în forma originală, fiind un castel de vânătoare al principelui Gheorghe Rakoczi I’, a mai arătat Zoltan Soos.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES ARHIVĂ

În 1990, ministrul Culturii Andrei Pleșu l-a numit la conducerea Muzeului de la Șosea pe pictorul Horia Bernea, cel care timp de 10 ani, împreună cu echipa sa, va reașeza colecția înstrăinată în anii comunismului și va face “să renască un muzeu centenar”, după cum își amintește Irina Nicolau, citată în comunicat.

În anul 1996, reprezentanții muzeului au primit Premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Până în prezent, Muzeul Țăranului Român este singurul din țară care deține această distincție în patrimoniul său.

“Prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi, dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea ‘produselor țăranului român’, prin activitățile sale cu copiii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme, colocvii și seri culturale etc.), Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate”, se arată în comunicat.

În zilele de 5, 6 și 7 februarie, publicul beneficiază de ghidaje gratuite la orele 11,00 și 15,00. Muzeul se va sărbători pe tot parcursul anului cu expoziții, concerte, târguri cu meșteri și ateliere de creativitate pentru copii.

AGERPRES/(AS)