‘Muzeul Preot Zosim Oancea’ din Sibiel.
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

În această regiune a țării icoanele pe sticlă au cunoscut o mare înflorire în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, atingând culmea dezvoltării între 1750 și sfârșitul anilor 1800. Pictura pe sticlă era practicată de simpli țărani, la ei acasă, prin acest mod dorind doar să-și arate credința. Artistul popular a introdus în arta icoanei pe sticlă, pătrunsă în țara noastră, motivele artei populare românești, astfel că icoana pe sticlă a devenit icoană românească, dar și cel mai la îndemână mijloc de exprimare a vieții.

Pictura icoanelor pe sticlă s-a răspândit în diverse zone ale Transilvaniei — Nicula, Valea Mureșului, zona Făgărașului, zona Brașovului, Valea Sebeșului-Alba Iulia, Mărginimea Sibiului — caracterizându-se în fiecare din acestea prin motive stilistice specifice. Aceste zone sunt bine reprezentate prin patrimoniul inestimabil de peste 600 de exponate ale muzeului printre care se găsesc și unele provenind din zona Bucovinei, a Banatului, și chiar unele de origine austriacă.

Muzeul de la Sibiel adăpostește icoane cu o vechime de peste 200 de ani, fiecare dintre acestea unică în felul ei, atrăgând prin povestea și mesajul ce stau dincolo de un simplu desen pe sticlă.

Muzeul este opera preotului Zosim Oancea (1911-2005), care a decis după anul 1960 să adune icoane pe sticlă de la enoriași și să le depoziteze într-o magazie din spatele bisericii din Sibiel, reușind câțiva ani mai târziu, în 1969, să creeze un muzeu care s-a bucurat și de susținerea unor instituții și donatori privați români și straini. Icoanelor achiziționate, s-a constituit în prima colecție găzduită în primul sediu al Muzeului, vechea magazie din spatele bisericii reconstruită complet între anii 1970-1971.

Foto: (c) Wikipedia

Mărirea progresivă a colecției a dus la realizarea celei de-a doua clădiri, începută în 1976 și încheiată în 1983, care este în prezent principalul sediu al Muzeului. Așa-zisul “Muzeu Nou” este organizat pe două niveluri și dezvăluie lumea credinței rurale transilvănene, fiind un amestec unic de tradiție orientală și de tehnică occidentală. Edificiul vechi, reprezentând primul sediu istoric al Muzeului adăpostește astăzi, secțiuni suplimentare ale colecției unde pot fi văzute și icoane pe lemn, ceramică, piese de mobilier, obiecte tradiționale de uz casnic, țesături brodate cu motive populare, precum și o serie de cărți bisericești vechi printre care un text liturgic slavon din secolul al XIV-lea, Noul Testament de la Belgrad, un exemplar rar al Bibliei lui Șerban Cantacuzino.

Foto: (c) Wikipedia

Colecția muzeului este ordonată pe mai multe secțiuni din mai multe zone ale țării, putând fi văzute, pe lângă icoanele din Transilvania și icoane din Nicula, Valea Mureșului, zona Făgărașului, Brașovului, zona Mărginimii Sibiului, Valea Sebeșului și Alba Iulia, zona Banatului, zona Bucovinei.

Icoanele din Nicula, de format mic de circa 20×30 cm, se recunosc prin strălucirea deosebită a sticlei și culoarea întinsă în tonuri de albul, negrul, ocru, maro închis, roșul-cărămiziu, verde-măsliniu, albastrul-gri, auriu. În prim plan se află subiectul reprezentat iar pe margine se regăsesc motive decorative, dintre care cel mai frecvent o bordură pe trei laturi care reproduce o funie, simbol al celor două naturi ale lui Hristos și al eternității. Reprezentativă pentru această zonă este icoana “Mesei de Rai”, înfățișând o masă în formă de romb la care se așează Maria, Iisus și doi Sfinți.

Foto: (c) Wikipedia

Valea Mureșului este reprezentată de icoane realizate printr-o îmbinare unică între influența tradiției bizantine, tipică icoanelor pe lemn și motivele inspirate de obiceiurile locale. De o atenție deosebită se bucură “Fecioara cu Pruncul” și “Sfântul Nicolae” realizate de Sandu Popa. Acestea au fondul aurit și caractere chirilice care amintesc de stilul icoanelor clasice pe lemn.

Foto: (c) Wikipedia

Pictura de icoane pe sticlă a atins culmile artistice și în zona Făgărașului și pe Valea Mijlocie a Oltului, fiind susținută de un interes profund pentru folclor și arta populară. O temă răspândita în aceasta zona este cea a Judecății de Apoi. De altfel, din această regiune provine una din cele mai importante femei-iconar — Ana Tămaș. Autori reprezentativi din zona Făgărașului sunt: Savu Moga, Matei Țâmforea, familiile de pictori Moldovan, Grecu și Tămaș. Între creațiile acestora se remarcă icoana “Buna-Vestire” a lui Savu Moga (1816-1899) în care sunt folosite în mod variat nuanțe și amestecuri de culori, cu extraordinare efecte de rafinament. De asemenea icoanele cu Sfântul Ilie și istoria evanghelică a Sărmanului Lazăr și a bogatului nemilostiv, opere ale lui Matei Țâmforea (1836-1906) se caracterizează prin simț de observație, atenție la detalii, gust narativ.

‘Maica Domnului îndurerartă’
Foto: (c) Wikipedia

Icoanele provenind din zona Brașovului se caracterizează prin forță cromatică, fiind predominante culorile tari — roșu, portocaliu, albastru — și dimensiunile mari ale figurilor. Subiectul Maicii Domnului cu Pruncul este larg răspândit, icoanele fiind caracterizate de elemente tipice tradiției și folclorului local precum colierul din monede de aur (salbă).

‘Sfânta Troiță’ (Valea Sebeșului-Alba Iulia)
Foto: (c) Wikipedia

Valea Sebeșului-Alba Iulia este reprezentată de icoane cu compoziții puțin mai statice și culori mai sobre, larg răspândită în această zonă fiind utilizarea foiței de argint sau de aur, resimțindu-se tradiția bizantină a icoanelor pe lemn care a fost aici mai puternică. Procesul de oxidare degradează însă efectul cromatic unitar care este dominat în final de verdele acid.

Mărginimea Sibiului, satele din jurul Sibiului — Săliște, Vale și Poiana — au dat importanți pictori de icoane printre care Ion Morar (1815-1890) renumit îndeosebi pentru lucrarea “Cina cea de Taină” care reflectă o puternică influență barocă. În aceasta zona este raspândită și icoana așa-numită “Prăznicar” structurată în jurul unei reprezentări centrale a unui eveniment fundamental din viața lui Iisus Hristos — îndeosebi Învierea.

‘Cina cea de Taină’ (Mărginimea Sibiului)
Foto: (c) Wikipedia

Arta icoanelor pe sticlă din Transilvania este prezentată și în volumul “Icoanele pe sticlă din Sibiel. Muzeul Zosim Oancea” al jurnalistului italian Giovanni Ruggeri, cu o prefață de dr. Laurențiu Streza, arhiepiscopul Sibiului și mitropolitul Ardealului. Volumul, disponibil în limbile română, engleză, germană și franceză și reprezintă un inestimabil ghid pentru cunoașterea pe larg a istoriei icoanelor pe sticlă din Transilvania.

De-a lungul istoriei sale, muzeul s-a bucurat de vizite ale unor oaspeți iluștri, începând cu oameni ai bisericii, precum diverși Mitropoliți ai Transilvaniei, episcopul anglican Robert Runcie, mai târziu arhiepiscop de Canterbury și conducător al Comuniunii anglicane, teologi de renume mondial precum Oscar Cullmann, Jürgen Moltmann, Olivier Clément, Dumitru Stăniloae, dar și oameni de cultură, delegații guvernamentale și diplomatice străine, persoane publice.

Anual, pragul muzeului este trecut de circa 15 mii de vizitatori din întreaga lume.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) muzbioph.ro

Pot fi văzute aici colecții de plante superioare, moluște, fluturi exotici, precum și Expoziția permanentă — Muzeul Omului — ce reunește cele mai importante aspecte ale existenței umane (antropogeneza — antropologie, rasele umane, sub-rasele, anatomie, fiziologie, genetica umană, ecologie, demografie, ocrotirea naturii, creativitate umană, precum și ecosisteme antropice din România). De asemenea, Acvariul expune 60 de vase-acvarii cu circa 50 de specii de pești exotici, precum și o expoziție de păsări exotice.

Foto: (c) muzbioph.ro

Amplasat pe Strada Erou Călin Cătălin, nr. 1 din Ploiești și găzduit de Palatul Culturii, muzeul a luat ființă în 1956, prin grija profesorului emerit Margareta Moșneaga ce a pus bazele primelor colecții. Impresionanta clădire a a fost construită în 1923, în stil neoclasic francez și a funcționat ca Palat de Justiție până la începutul anilor ’50 când a devenit Palatul Culturii. Edificiul a fost reparat după cutremurul din 1977, fără a fi consolidat, iar muzeul a fost refăcut cu o nouă tematică de biologie umană (Muzeul Omului) la inițiativa și sub conducerea Zoei Stoicescu-Apostolache, în colaborare cu numeroși specialiști din muzee, instituții de cercetare, medici, antropologi.

Foto: (c) muzbioph.ro

În prezent, muzeul reunește șapte secții: Ploiești, Bucov, Sinaia, Slănic, Cheia, Vălenii de Munte, Plopeni. În Ploiești există Acvariul și Muzeul Omului aflate în Palatul Culturii, unde există un bogat material informativ, completat de un valoros material tridimensional. Piesele expuse sunt atât de natură organică — preparate uscate din colecțiile de botanică, entomologie, ornitologie, anatomie și preparate umede în alcool sau formol din colecția de preparate anatomo—patologice, cât și de natura anorganică din colecțiile de paleontologie, mineralogie și mulaje.

Unic în țară, Muzeul Omului a fost modernizat și redeschis publicului din 2013 și reunește cele mai importante aspecte ale existenței umane: antropogeneza — antropologie, rasele umane, sub-rasele, anatomie, fiziologie, genetică, ecologie, demografie, ocrotirea naturii, creativitate, precum și ecosisteme antropice din Romania. Este organizat în trei săli: “Originea și evoluția vieții pe Terra; antropogeneză”, “Anatomia și fiziologia omului” și o sală de proiecții, conferințe, prezentări. Selecția exponatelor și elaborarea informației științifice, modului de etalare a textelor și a pieselor muzeale — panouri de sinteză informativă, mobilier specific, vitrine, sistem de iluminare, un complex arsenal IT — proiecții pe ecrane LED, simulări electronice, jocuri interactive, infochioșcuri, inclusiv un prezentator virtual 3D al funcțiilor corpului uman, în mărime naturală, ceea ce reprezintă o premieră națională în domeniu, asigurând acestui muzeu o deosebită atractivitate și un eficient caracter instructiv și educativ.

Sectorul de antropogeneză prezintă apariția și evoluția vieții pe Terra, apariția și evoluția omului, mulaje a numeroase fosile și unelte ce au aparținut purtătorilor unor străvechi civilizații, printre care cele de Australantrapus oltenensis identificat la Bugiulești-Vâlcea, cel mai vechi tip de om din Europa.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Sectorul de anatomie și fziologie umană, normală și patologică prezintă corpul omenesc, precum și medicamente românești apreciate în țară și peste hotare. Una dintre atracțiile muzeului o constituie Sala de genetică, modernă și unică la nivel național, unde există o masă multi-touch ce prezintă noțiuni de bază despre ereditate, procesele prin care materialul genetic determină structura, funcțiile organismelor și transmiterea caracterelor la descendenți. Aici, vizitatorul, printr-o simplă apăsare pe un ecran poate deschide fișiere cu informații despre gene, structura ADN-ului, transmiterea materialului ereditar, diviziunea celulară, ARN (acidul ribonucleic) etc . De asemenea, copii pot învăța noțiuni despre corpul uman prin intermediul unor jocuri interactive.

Foto: (c) circuitculturalploiesti.ro

Sectorul de ecologie prezintă raporturile stabilite între oameni și biosferă, posibilități de adaptare a omului la diferite condiții de mediu. Sunt înfățișate zonele protejate din lume și din țara noastră (parcuri și rezervații naturale), elementele de floră și faună ocrotite de lege în țară și în lume.

Prezența tehnicii multimedia în spațiile de expunere ale muzeului completează informațiile sălilor cu date de ultimă oră facilitând vizitatorilor și accesul pe internet.

Pe lângă expozițiile permanente, Muzeul Județean de Științele Naturii din Prahova organizează și expoziții temporare, itinerante, pe diverse teme precum biologie, geologie, mineralogie, paleontologie, antropologie, protecția mediului, dar și conferințe și simpozioane, dedicate domeniilor prezente în tematica muzeului.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) www.muzeulvieisivinului.ro

Amplasat pe strada Logofăt Tăutu, nr. 7 din orașul Hârlău, muzeul este adăpostit de o clădire monument istoric datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ce a aparținut unui descendent al logofătului Ioan Tăutu. Clădirea a fost restaurată în anul 1900, iar între anii 1875-1983 a funcționat ca Oficiu Poștal, cunoscut drept “Casa Poștei”, printre primele din țară. După 1983 a trecut sub jurisdicția Primăriei orașului Hârlău fiind amenajat Muzeul de istorie și etnografie, iar din 1990 a trecut în administrarea Primăriei județului Iași. La sfârșitul anului 1999 a fost supus unui amplu proces de consolidare a structurii de rezistență, prilej cu care au fost date la iveală noi spații de la demisolul edificiului (umplute, anterior, cu pământ), demonstrându-se astfel că întregul demisol a fost locuit, ori servea drept spațiu de depozitare a alimentelor.

Foto: (c) www.muzeulvieisivinului.ro

Muzeul Viei și Vinului din Moldova a fost inaugurat la 20 iulie 2006, oglindind prezența acestei băuturi în viața omului de la naștere până la moarte. Colecțiile sunt prezentate în zece săli structurate pe două nivele ale clădirii. Astfel, primele trei săli surprind prezența vinului, în cadrul momentelor importante ale vieții: nașterea cu botezul, nunta și moartea cu înmormântarea, fiind ilustrate tradițiile și obiceiurile moldovenilor, credințe și superstiții legate de vița de vie. Sunt prezentate obiecte originare, alături de sugerarea unor obiceiuri și credințe — practici mitico-magice specifice acestor momente.

”Șezătoare din Moldova”
Foto: (c) www.muzeulvieisivinului.ro

În cea de-a patra sală este reconstituită atmosfera hanului sau ratoșului, cu masa cu picioarele tip capră, o poliță cu măsuri pentru băutură, piese de harnașament, piese de port, traiste și desagi ale călătorilor etc. Este locul unde se întâlneau, cel mai adesea, drumeții de altădată. Un loc special în cadrul acestei săli îl ocupă mijloacele de transport și de păstrare a vinului, prin intermediul cărora vizitatorii pot reconstitui imaginea străvechilor “drumuri ale vinului”: din cramă în pivniță, din pivniță în piață, târg, iarmaroc sau chiar peste hotarele țării.

”Han din Moldova”
Foto: (c) www.muzeulvieisivinului.ro

Cea de-a cincea sală găzduiește un interior tradițional specific satelor vecine Hârlăului, cu toate elementele definitorii: vatra, colțul de pat, cel de masă și cel pentru păstrarea vaselor și alimentelor, cu mobilier, țesături și ceramică, reconstituind “universul domestic” al țăranului — producătorul vinului.

”Ulcioare din Moldova”
Foto: (c) www.muzeulvieisivinului.ro

La demisolul muzeului se găsește, în cea de-a șasea sală, o parte din inventarul unei crame din vie, mare parte din piese fiind achiziționate dintr-o cramă din județul Vaslui. Această originală construcție avea rolul unui adăpost de noapte, dar și pe acela de depozit pentru uneltele, instalațiile și recipientele utilizate la munca în vie.

”Cramă din Moldova — butoaie și zdrobitoare”
Foto: (c) www.muzeulvieisivinului.ro

Sala a-VII-a este destinată obiectelor, care aduc în atenția vizitatorului credințe și superstiții, ce înconjurau vița de vie și vinul. Aici sunt expuse unelte folosite în vii (chitonogul, furca mare și cosorul), prin procedee muzeologice speciale fiind prezentate câteva obiceiuri și credințe de la sărbătorile din calendarul viticol (Sfântul Trif, Mucenici, Armindeni, Joile Oprite, Schimbarea la Față, Ziua Crucii, numită și Cristovul Viilor etc).

”Instalații tehnice Moldova — ansamblu”
Foto: (c) www.muzeulvieisivinului.ro

Holul de la demisol, sala a VIII-a, adăpostește instalații tehnice utilizate la tescuirea strugurilor. Sunt expuse cele cinci teascuri din colecția Muzeului Etnografic al Moldovei, de mare valoare prin ingeniozitatea lor. Aceste instalații, esențiale pentru obținerea vinului, păstrate în crame sau folosite direct în vii, ajută privitorii să-și contureze o imagine cât mai completă asupra viticulturii din Moldova.

Nu lipsesc obiectele necesare unor meșteșuguri conexe viticulturii, cum ar fi butnăritul, dogăritul expuse în cea de-a noua sală. Aici pot fi văzute multe dintre uneltele dogarului, dar și unele recipiente de lemn necesare depozitării, conservării șsi transportului vinului: butoaie, butoiașe, fedeleșe, ciubere, balerci s.a.

”Unelte de dogărit din Moldova”
Foto: (c) www.muzeulvieisivinului.ro

Ultima sală a muzeului, a zecea, este destinată unui alt meșteșug care avea multiple legături cu viticultura, olăritul. Sunt expuse oalele de pământ (bardăci sau căni) folosite cel mai adesea la băutul vinului, inclusiv de către boieri și domni. Pe lângă ceramica arheologică, pot fi văzute și obiecte ceramice ce formau așa-numitul “inventar viticol”: fierbători de vin și vase pentru păstrat și consumat vin (leici, ulcioare, ploști, căni mari și cănițe). De asemenea, este reconstituit un atelier de olar, fiind prezentate obiecte de ceramică smălțuită și nesmălțuită, roșie sau neagră și centrul de ceramică neagră de la Poiana Deleni.

”Atelier de olărit din Moldova”
Foto: (c) www.muzeulvieisivinului.ro

Muzeul reușește să prezinte publicului, prin expoziția de obiecte etnografice și tehnică populară, precum și prin concepția de prezentare, imaginea vie a tradiției populare din zona Hârlău. Totodată, vizitatorii au ocazia să cunoască și să înțeleagă din poveștile vinului, cu misticul ce-l definește.

AGERPRES/ (Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea

Fotografii: (c) DORINA MATIȘ/AGERPRES FLUX

Muzeul din Sighișoara are expoziția de bază în Turnul cu Ceas, este structurat pe 6 nivele, cinci dintre acestea închise, până unde se află mecanismul ceasului, iar etajul 6 este balconul. În afara de expoziția de bază, în imediata vecinătate a Turnului cu Ceas se află colecția de arme medievale și vechea închisoare militară a orașului, cunoscută drept ‘Camera de tortură’.

‘Muzeul de Istorie din Sighișoara putem spune că este un muzeu unic pentru că, spre deosebire de alte muzee din țară, este organizat pe verticală. În toate celelalte se intră dintr-o sală în alta, aici se urcă dintr-o sală în alta.

Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas are o expoziție arheologică, o expoziție dedicată istoriei farmaciei și medicinii din Sighișoara, una dedicată mobilierului urban, în sala în care au avut loc ședințele vechiului consiliu orășenesc, o expoziție mare dedicată breslelor meșteșugărești din Sighișoara, o expoziție de orologerie, la care se mai adaugă două expoziții dedicate unor personalități, este vorba despre o mică expoziție dedicată fondatorului muzeului, dr. Joseph Bacon, aflată chiar la intrare, și o expoziție dedicată celei mai mari personalități a orașului, savantul Hermann Oberth, părintele cosmonauticii.

De asemenea, muzeul mai are, în apropiere, o bogată colecție de arme, atât arme medievale, cât și arme moderne și, de asemenea, în fosta închisoare militară a cetății este organizată o cameră de tortură cu replici după obiecte de tortură de secol XVIII’, a declarat Nicolae Teșculă, directorul Muzeului de Istorie a Sighișoarei.

Potrivit acestuia, cel mai vizitat este Turnul cu Ceas, iar anual Muzeul de Istorie are peste 150.000 de vizitatori, de diferite vârste și diverse naționalități, cei mai mulți în perioada de vară.

Deși muzeul sighișorean deține numeroase comori, conducerea instituției susține că exponatul care captează cel mai mult atenția vizitatorilor este macheta orașului așa cum arăta acesta în anul 1735, care a fost realizată în 1952 de către Julius Misselbacher, cel care a realizat și macheta Cetății Dacice de la Costești.

‘Dacă ar fi să facem o analiză, cea mai interesantă piesă pe care o avem este macheta orașului. De ce spun asta? Pentru că este destul de recent făcută, undeva în anii ’50, dar reconstituie fidel, în proporție de 90%, orașul Sighișoara în anul 1735, pe baza unor vechi hărți cadastrale austriece consultate în perioada interbelică, la Viena.

Este opera unui comerciant sighișorean, Julius Misselbacher, și această machetă are o relevantă importanță istorică pentru că arată o realitate din acele vremuri și, în același timp, este și un obiect didactic extraordinar pentru că atât copiii, dar nu numai, pot să afle pe viu foarte multe lucruri vizavi de ceea ce s-a întâmplat la Sighișoara în secolele trecute’, a spus Teșculă.

Julius Misselbacher, care a avut preocupări intense în domeniul istoriei artei și istoriei Sighișoarei, a realizat macheta pe baza planului orașului aflat în arhiva de război din Viena, a completat-o cu desene și planuri din perioada anilor 1700 și doar 3 până la 5% din aceasta a fost realizată fără documente, însă a fost făcută în analogie cu case similare vecine.

De asemenea, în Muzeul din Turnul cu Ceas inclusiv ceasul este unic: figurinele sunt realizate din lemn de tei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fiind în mare parte opera unui meșter peregrin, Johann Kirchel, care apare în Consiliului Orașului menționat ca ‘Orologus et automotorus’, fiind menționat ca și creator al păpușilor, făcute după ‘un baroc mai țărănesc’.

‘Johann Kirchel este cel care a realizat și sferturile, probabil era mecanismul mai vechi.

Ele sunt poziționate spre cetate și spre oraș; spre cetate este un toboșar care anunță ora exactă, o altă păpușă care simbolizează pacea, două figurine mari, care simbolizează justiția — cea cu balanță, justiția umană, cea cu sabia, justiția divină — este foarte interesant faptul că justiția divină are ochii legați, nu justiția umană, și era vorba despre secolul al XVII-lea, și doi îngerași, ziua și noaptea, care își schimbă poziția dimineața la 6,00 și seara la ora 18,00. Partea opusă are un alt toboșar care anunță ora exactă pentru locuitorii din oraș.

Lângă, un alt personaj, este vorba de călău, ceea ce arată faptul că Sighișoara avea un mare privilegiu, dreptul de a condamna la moarte, Jus gladii în Evul Mediu, și 7 figurine așezate pe un carusel, care anunță ziua săptămânii. Ele își mișcă poziția la miezul nopții și reprezintă zeii patronimici romani: luni-Diana, marți-Marte, miercuri-Mercur, joi-Jupiter, vineri-Venus, sâmbătă-Saturn, iar duminică, Soarele’, a precizat Nicolae Teșculă.

Directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara mai spune că instituția deține și alte piese unicat, în funcție de colecție. ‘De exemplu, putem să ne lăudăm că avem una dintre cele mai mari colecții de obiecte din perioada bronzului, este vorba de Cultura Wittenberg.

De asemenea, avem din epoca dacică, din același sit arheologic, niște piepteni dacici făcuți din os, de o acuratețe și o frumusețe extraordinară, adevărate opere de artă, din câte am înțeles de la arheologi, sunt cam unici în Transilvania. La colecția de farmacie avem truse medicale, de exemplu truse de chirurgie, una ginecologică și una pentru amputație de la finele secolului al XVIII-lea, cei care studiază istoria medicinii spun că sunt foarte importante pentru că atestă aceste practici din cele mai vechi timpuri. Avem un clavicord, un prim pian care este realizat în apropiere de Sighișoara, la Biertan, la începutul secolului al XIX-lea’, a spus Teșculă.

Clavicordul de la Sighișoara este unicul de valoare din România aflat în perfectă stare de funcționare. Acesta funcționează pe principiul coardelor lovite și nu al coardelor ciupite, ca în cazul instrumentelor mai apropiate lui ca vârstă și aspect, cum ar fi clavecinul, spineta și altele.

Clavicordul a fost construit în anul 1825 la Biertan, județul Sibiu, de către Samuel Maetz, meșter transilvănean specializat în instrumente cu claviatură, care provine dintr-o familie germană cu tradiție în construcția de orgi. În anul 1924, instrumentul a fost donat Muzeului de Istorie din Sighișoara de către o familie de sași din oraș. În anul 1999, instrumentul a fost supus unei expertize de către Benedikt Claas din Northeim (Germania), la solicitarea Societății Bach din România, conduse de Dan Racoveanu, iar în anul 2005 restauratorul englez de instrumente de epocă, Edmund Handy, a restaurat toate componentele sale originale, cu excepția corzilor.

Instrumentul din colecția Muzeului Sighișoarei este confecționat din lemn de diferite esențe — cireș, fag, brad și stejar — dispune de 5 octave, claviatura este lucrată în fildeș și abanos, iar conform normelor de interpretare a muzicii vechi, instrumentul este acordat în La = 415 Hz.

Trecând la expoziția de bresle, muzeul sighișorean prezintă o serie de obiecte care sunt capodopere de meșter, adică obiecte confecționate de pentru examenul prin care o calfă ajungea meșter.

De asemenea, la colecția de arme, aflată într-o clădire de la poalele Turnului cu Ceas, muzeul deține inclusiv arme exotice, cum ar fi armele africane, iar unic, la camera de tortură, aflată în apropiere, s-a păstrat o piatră de 6 kilograme, care era legată de gâtul celui care era condamnat să stea la stâlpul infamiei din Piața Cetății. ‘Piatra are și o inscripție interesantă în limba germană, care tradusă ar suna cam așa: ‘trăiește creștinește, ferește-te de cele rele și astfel piatra nu-ți va mai atârna de gât’. La stâlpul infamiei erau cei care făceau mici furturi, găinării, supuși oprobriului public’, a precizat Nicolae Teșculă.

Primul curator al muzeului a fost Joseph Bacon, medic de profesie dar foarte pasionat de istoria locală, care a adunat obiecte valoroase pe care le-a aranjat și le-a structurat într-o expoziție în Turnul cu Ceas. Muzeul avea la început un caracter mixt, conținea elemente ecleziastice, dar baza consta, ca și astăzi, din obiecte, unelte și produse ale breslelor sighișorene, mai ales că breasla era celula economiei medievale.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Ideea înființării unui muzeu al căilor ferate a apărut în 1924. Cu această ocazie, au fost salvate de la dezmembrare mai multe locomotive și vagoane vechi, care staționau prin diferite depouri. Ca o soluție de moment s-a recurs la gararea pe liniile din parcul Stadionului Giulești a întregului material rulant salvat. Toate celelalte exponate au fost etalate în condiții improvizate, într-o sală de 45 m lungime din cadrul arenelor aceluiași stadion. Aici s-a format nucleul Muzeului Ceferiștilor.

Curând după deschiderea acestui muzeu a izbucnit al Doilea Război Mondial. În timpul bombardamentelor anglo-americane din primăvara anului 1944 a fost atins și stadionul Giulești, inclusiv muzeul, când au fost distruse multe dintre exponate. Ceea ce mai rămăsese din colecția muzeului distrus a fost depozitat într-o sală de la parterul Palatului administrativ C.F.R.

În primăvara anului 1953 a fost înființat Muzeul Tehnic al Căilor Ferate, amenajat în actuala clădire din Calea Griviței nr.193 B, care se află în imediata apropiere a Gării de Nord din București. În iulie 1968, muzeul a fost închis pentru reamenajare și a fost redeschis cu ocazia sărbătoririi centenarului liniei București Filaret-Giurgiu, în anul 1969.

Din cauza lucrărilor pentru construirea stației de metrou ”Gara de Nord”, în 1991 a fost demolată mica hală ce adăpostea garnitura Călugăreni, iar exponatele au fost mutate în celelalte săli ale muzeului sau conservate în depou.

În patrimoniul Muzeului Căilor Ferate Române se află garnitura trenului care a făcut prima cursă pe o cale ferată în România, în luna octombrie a anului 1869, între București și Giurgiu, fiind tras de locomotiva cu abur Călugăreni. Locomotiva Călugăreni a circulat timp 31 de ani, între 1869 și 1900, pe linia București-Giurgiu, după care, locomotiva a rămas la depou și a fost folosită doar pentru a executa manevre. Locomotiva Călugăreni, care a remorcat trenul festiv la serbările Ceferiadei din anul 1939, a fost expusă în Muzeul CFR de la stadionul Giulești.

În timpul bombardamentelor din 1944, locomotiva a suferit serioase avarii. A fost reparată și, începând din 1953, s-a expus la Casa Tehnică a căilor ferate. În anii 1969 și 1994 a suferit reparații capitale pentru a remorca de la București la Giurgiu și retur trenurile de epocă cu ocazia centenarului și, apoi, a împlinirii a 125 de ani de exploatare a căii ferate București — Giurgiu. Garnitura trenului Călugăreni, compusă din locomotivă și 3 vagoane de tip clasă, și anume clasa a I-a, a II-a și a III-a, se află pe o linie din incinta Remizei CFR Mogoșoaia, într-un hangar special amenajat, destinat vagoanelor speciale, reducând la minim degradarea fizică a vagoanelor, fiind ferit de soare, ploaie și zăpadă. Viteza maximă de circulație a acestui tren este de 30 km/h. În muzeu este expusă o machetă a locomotivei.

Tot în Muzeul CFR a fost expusă prima locomotivă realizată la Reșița, în anul 1873, machete reprezentând locomotive construite în țară, macheta unei instalații de centralizare electrodinamică cu relee, înzestrată cu bloc de linie automat și cu instalații dispecer.

Colecția muzeului mai cuprinde vagoane, telegraf Morse (1869), fotografii, acte vechi, costume de ceferiști, obiecte cu caracter memorial legate de personalități cum ar fi Anghel Saligny (1854 — 1925) și Elie Radu (1853 — 1931), cu realizări deosebite în domeniul podurilor feroviare.

Din ordinul conducerii Ministerului Transporturilor s-au fișat și înregistrat în actele contabilității Centrului de Perfecționare o mulțime de exponate originale reprezentând vagoane, pluguri și locomotive cu aburi. Acestea sunt în custodia Muzeului CFR și sunt păstrate în incinta unor depouri din țară. De exemplu, locomotivele cu aburi de la Muzeul de Locomotive de la Depoul  Sibiu, în majoritate covârșitoare, sunt proprietatea Muzeului CFR din București.

Câteva locomotive cu aburi care fac parte din patrimoniul național: locomotiva cu abur 046 Călugăreni, de la Depoul București Călători; locomotiva cu abur 1467, de la Depoul Sibiu; locomotiva Diesel Electrica 241-242, de la Depoul Dej-Triaj.

Alături de acestea, în incinta Muzeului Căilor Ferate sunt exponate care fac parte, de asemenea, din patrimoniul national: firmanul sultanului Abdul Medjid din 1857; masa de cabinet, cu placă de marmură, ce a aparținut inginerului Anghel Saligny; pulverizatorul Gheorghe Cosmovici; injectorul de păcură Theodor Dragu; certificat de activitate al inginerului I.V. Cantacuzino emis de Căile Ferate Elvețiene.

În sălile muzeului exponatele sunt prezentate publicului larg în mai multe moduri. Sala principală adăpostește machete de locomotive cu abur, lucrate artistic, printre care la loc de frunte se află renumita Pacific. Tot aici este o enormă dioramă care înfățișează, prin exponatele sale, evoluția vagoanelor și a locomotivelor de-a lungul timpului.

Interiorul Muzeului CFR, 1965
Foto: (c) MARIA POSTELNICU / AGERPRES ARHIVĂ

Interiorul Muzeului CFR, 1965
Foto: (c) MARIA POSTELNICU / AGERPRES ARHIVĂ

În mijlocul acesteia se află o superbă garnitură a unui tren de epocă, alcătuită dintr-o locomotivă cu abur 231, plus două vagoane de marfă, unul acoperit și altul descoperit. Garnitura are o lungime de 9 m, locomotiva fiind de 5 m, cu tot cu tender.

Locomotiva trenului de epocă, 1883
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Se află aici și plăci (unicate) ce au fost montate pe vechile locomotive cu abur: Maffei, Hanomag, Reșița și altele.
Macheta funcțională, demonstrativă, pe care circulă minitrenulețe într-un decor interesant, este un punct de mare atracție pentru copii.

Machete în interiorul Muzeului CFR, 1983
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Machete în interiorul Muzeului CFR, 1983
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Machete în interiorul Muzeului CFR, 1983
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

În sala mijlocie există machete de vagoane de marfă și de călători care reproduc până la cele mai mici detalii modelele adevărate. Tot acolo există o masă a impiegatului de mișcare din secolul al XIX-lea, dotată cu toată aparatura specifică. De asemenea, sunt expuse: o centrală de ceasuri Siemens-Halsche, vechi unelte de lucru la calea ferată, precum și un drapel care a aparținut societății sindicale a mecanicilor de locomotivă din Cluj din anul 1927. Acesta face parte din patrimoniul național.

Sala din mijloc mai găzduiește o bicicletă mecanică (drezină) care circula pe calea ferată între cele două Războaie Mondiale. Un interesant tunel desparte sălile între ele. Un hol de trecere adăpostește felinare cu gaz originale. Ca o curiozitate, tot aici există un minifelinar care funcționa cu ulei de rapiță, folosit de însoțitorul de tren.

În ultima sală sunt exponate de mare valoare istorică ce ar face cinste oricărui muzeu al lumii. Dintre acestea, putem menționa: biroul original al inginerului Anghel Saligny (masa de lucu, călimara argintată, ochelari, tablouri, covor, trusa tehnică și o masă din marmură cu vechea hartă a țării), donat de familia sa — patrimoniu național; teleimprimator rapid Hughes (30 de cuvinte/min, fără decodificarea mesajului, cu un design unic — clape de pian); firmanul sultanului Abdul Medjid (1857) — de concesionare a liniei de cale ferată Cernavodă-Constanța; dosarul de răscumpărare a liniei în 1862 de către Statul Român; teleimprimator Siemens cu taste metalice; sabie — ținuta de gală — CFR; medalii de o valoare deosebita; uniforme, șepci, ceasuri din toată Europa; cutia de unsoare Gheorghe Cosmovici — o mare inovație care facilita funcționarea locomotivei cu abur cu posibilitatea schimbării uleiului la trei ani; piese originale de la vechile locomotive cu abur.

Machete, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVĂ

Machete, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVĂ

Machete, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVĂ

După o lungă perioadă cât nu a fost accesibil publicului, muzeul a fost redeschis la 16 mai 2012. Cu acest prilej a fost inaugurată cea mai mare dioramă feroviară la scara 1:87 din România. Diorama are dimensiunile de 14.4 x 4 m, are 260 m de șine (H0 + H0e) dispuse pe 3 nivele, și este complet automatizată.

Materialele și documentele care alcătuiesc colecția muzeului ilustrează evoluția mijloacelor de transport feroviare în general, o atenție aparte fiind acordată dezvoltării Căilor Ferate Române.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, redactor Arhiva foto: Vlad Rușeanu, editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES FLUX

“Evenimentul de astăzi este legat de proiectul Muzeului Municipiului București de a deschide cât mai multe spații pentru public, noi muzee”, a declarat directorul instituției, Adrian Majuru.

El a precizat că trei muzee sunt, în șantier, în momentul de față, cu finanțare europeană: Vila Doctor Nicolae Minovici, Casa Costică Cesianu de pe Calea Victoriei și Observatorul Astronomic “Amiral Vasile Urseanu”.

“În doi ani vom avea trei muzee noi. Vom avea foarte mult de muncit, dar, alături de colegii mei, vom reuși”, a spus Majuru, care a mai anunțat că anul viitor se va deschide o expoziție permanentă la Muzeul George Severeanu.

În noul spațiu din Muzeul Aman sunt prezentate tablouri din depozitul instituției, restaurate de specialiștii Muzeului Municipiului București, cuprinse în seria “Vindecări miraculoase” având ca tematică scenele țărănești, naturi statice cu flori și fructe și portrete.

“Majoritatea lucrărilor au fost într-o stare accentuată de degradare, ele fiind restaurate special pentru acest eveniment”, a declarat, pentru AGERPRES, șeful Secției Restaurare a Muzeului Municipiului București, Ioan D. Popa.

El a anunțat că, după restaurarea unor alte lucrări aflate în depozite, va fi regândit Atelierul Mare din Muzeul Aman, unde se va reamenaja panotarea lucrărilor, acestea având o tematică similară celor expuse în sala inaugurată marți.

Un proiect al Editurii Noi Media Print 2014, al cărui prim exemplar — semnal a apărut printr-un parteneriat cu UNArte, volumul “Theodor Aman. Renaștere și edificare” de Marian Constantin se dorește un omagiu adus personalității marelui artist, în anul când se împlinesc 150 de ani de la fondarea Școlii de Belle-Arte și 145 de ani de la inaugurarea Muzeului Aman.

Autorul a declarat pentru AGERPRES că în iarna anului viitor cartea va vedea lumina tiparului în două ediții, română și engleză.

Pictorul Theodor Aman (1831—1891) și-a deschis prima expoziție retrospectivă în 1883, la București, urmată de o a doua în anul 1890.

În atelierul lui Aman au pășit toate personalitățile importante ale epocii, iar tablourile sale au surprins evenimentele din 1848, 1859, 1866 și 1877.

Primul muzeu de artă din Capitală, Muzeul “Theodor Aman” a fost deschis pentru public începând cu 1908. Imobilul este casa în care a trăit și a creat peste 22 de ani artistul, cel care a conceput fiecare detaliu al clădirii, de la proiectul de arhitectură pus în practică de antreprenorul german Fr. Scheller între anii 1867-1869, până la decorația exterioară și cea interioară (vitraliile, pictură murală, medalioanele sculptate pe uși, pictura aplicată pe uși, mobilierul sculptat, lambriurile și soba din atelier, stucatura tavanelor).

În anul 1904, soția sa, Ana Aman, donează statului casa cu operele artistului rămase în colecția personală după moartea sa, obiectele și tot mobilierul.

Muzeul găzduiește un mare număr de tablouri ale artistului, Colecția Theodor Aman cuprinzând compoziții istorice, peisaje, naturi moarte, portrete. Alături de uleiuri și pânze reprezentative, muzeul posedă o amplă colecție de gravuri, tehnică pe care Aman a experimentat-o către sfârșitul vieții.

În 2004, au început lucrările de consolidare a clădirii, lipsa fondurilor ducând la prelungirea duratei lucrărilor de la trei la cinci ani, în aprilie 2009 muzeul fiind deschis parțial marelui public. În mai 2013, cu prilejul Nopții Muzeelor, instituția și-a redeschis integral porțile, după aproape zece ani de restaurări și reparații.

Clădirea a mai fost reparată, parțial, în anii 1920 și în anii 1960, dar nu fusese consolidată după cutremurele din 1940 și 1977.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Claudia Stănescu)

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Clădirea care adăpostește muzeul este monument istoric, construit, în stil neoromânesc, în anul 1940, de către arhitecții Gheorghe Simotta și Nicolae Lupu și a aparținut familiei Nae și Tita Simian, proprietari ai unei fabrici de încălțăminte în Râmnicu Vâlcea, la jumătatea secolului al XX-lea.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

În construcția casei sunt îmbinate armonios elemente stilistice romanice, gotice și renascentiste, creând o impresie generală de vilă italiană, accentuată de existența grădinii interioare, terasată, cu portic și acoperiș din olane. Structura arhitectonică a casei însumează două tipuri de spațiu, unul punând în valoare expresivitatea casei vechi a familiei Simian, din 1940, și altul neutru, funcțional pentru necesitățile unei galerii de artă, construit odată cu transformarea locuinței în muzeu de artă, în anul 1968.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

Expoziția permanentă a muzeului reunește lucrări de valoare de pictură și de sculptură românească aparținând unor artiști de renume de la sfârșitul secolului al XIX-lea precum Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Storck, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Ion Țuculescu sau Camil Ressu. Din prima jumătate a secolului al XX-lea sunt expuse lucrări semnate de Gh. Petrașcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Corneliu Michăilescu.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

A doua jumătate a secolului al XX-lea cuprinde în expunere lucrări de pictură ale artiștilor Henri Catargi, Florin Niculiu, Margareta Sterian, Michaela Eleutheriade, Lucia Demetriade Bălăcescu, Corneliu Baba, Horia Bernea, Virgil Almășanu, Dan Hatmanu, Sabin Bălașa, Ion Sălișteanu, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Marin Gherasim, Viorel Mărgineanu. De asemenea sunt expuse lucrări de sculptură între care se remarcă cele realizate de George Apostu, Ovidiu Maitec și Costel Badea.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

Muzeul deține și un tablou din Școala venețiană, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dar și o bogată colecție de lucrări donate din partea artiștilor Gheorghiță și Gregorian Rusu.

În expunerea muzeală sunt incluse și obiecte de artă veche românească, icoane și obiecte de cult reprezentative pentru județul Vâlcea. Astfel, se păstrează piese unicat precum ușile împărătești de la Mănăstirea Govora (1497) sau icoana pe lemn “Duminica Floriilor” (1668), dar și un crucifix cu elemente din epoca Renașterii germane (sfârșitul secolului al—XVI-lea), icoane și alte obiecte de cult ortodox.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Anual, Muzeul de Artă “Casa Simian” organizează expoziții temporare de pictură și sculptură contemporană, tabere de creație, astfel că din anii 1990 colecțiile muzeului au fost îmbogățite cu o serie de lucrări de grafică, desene și acuarele, ale unor artiști contemporani precum: Vasile Tolan, Horia Petruțiu, Vioara Bara, Mircea Cătușanu, Adrian Chira, Ion Augustin Pop, Ștefan Pelmuș, Epaminonda Tiotiu.

Muzeul de Artă “Casa Simian”, mică bijuterie arhitectonică, rămâne printre cele mai importante obiective turistice din Valea Oltului, anual trecându-i pragul peste 2000 de vizitatori.

AGERPRES (Documentare—Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) CRISTIAN FLORIN FRANT/ AGERPRES ARHIVA

‘Muzeul Locomotivelor cu Abur din Reșița se individualizează, în primul rând, prin unitatea sa de conținut. Cele 16 exponate, aflate în proprietatea și administrarea Fundației Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, sunt monumente istorice de valoare națională și universală, clasate în Patrimoniul cultural național mobil, categoria Tezaur și sunt reprezentative pentru întreg ciclul de fabricație reșițean, început în 1872 și încheiat în 1964. Spre deosebire de majoritatea muzeelor tehnice, amplasamentul muzeului reșițean este exclusiv în aer liber’, afirmă Walter Fleck, purtător de cuvânt al Fundației Uzinele de Fier și Domeniile Reșița.

Colecția de locomotive cu abur a fost constituită pe actualul amplasament în anul 1972, la aniversarea unui secol de producție de locomotive cu aburi la Reșița, prin eforturile inginerului Mircea Popa, director al Uzinelor reșițene din acea vreme. Locomotivele, pregătite pentru casare după retragerea lor din circulație, au fost practic salvate de la dezmembrare și topire.

Inaugurarea colecției a reprezentat ultimul act al amplelor manifestări prilejuite de celebrarea bicentenarului uzinelor reșițene, 1771-1971, marcate cu mare fast în municipiul de pe Bârzava. Relansarea colecției sub sigla ‘Muzeul Locomotivelor cu Abur Reșița — Cel mai mare muzeu tehnic în aer liber din Europa’ a avut loc la 16 septembrie 2012, în cadrul evenimentului ‘1-40-140’ organizat de Fundația Uzinele și Domeniile Reșița și dedicat împlinirii a 140 de ani de la construirea primei locomotive cu abur din sud-estul Europei, la Reșița, și a 40 de ani de la constituirea colecției Muzeului de Locomotive cu Abur Reșița.

Locomotiva RESICZA, capul de serie al producției reșițene, și, prin extensie, românești, de locomotive cu abur, reprezintă piesa centrală a colecției muzeului. Locomotiva, de tipul StEG 52, este prima dintre cele trei construite în premieră în spațiul sud-est european. RESICZA a fost realizată după modelul locomotivei ‘SZEKUL’, construită în atelierele StEG de la Viena, după proiectul lui John Haswell. ‘SZEKUL’ a fost adusă la Reșița în 1871, după o călătorie pe Dunăre de la Viena la Baziaș, continuată pe calea ferată până la Oravița, iar de aici pe o platformă trasă de boi, până la Reșița. Locomotiva, care dezvolta 45 CP și o viteză de 11 km/h a primit numărul de circulație 1 și a fost folosită o lungă perioadă pe linia de cale ferată Reșița — Sekul.

RESICZA, prima locomotivă construită în spațiul sud-est european a primit, evident, numărul de circulație 2, număr pe care și l-a pierdut însă în timp, la fel ca și placa nominală. De altfel, locomotiva a ajuns, după câteva decenii de funcționare neîntreruptă, la Câmpia Turzii. Aici a fost reperată, la sfârșitul anilor 50, de un grup de elevi reșițeni aflați într-o excursie. Informația a stârnit vii ecouri la Reșița, iar în urma demersurilor făcute de oficialii vremii, locomotiva a fost readusă în municipiul de pe Bârzava, în 1961, și garată pe o linie de manevră în fața Fabricii de locomotive din complexul uzinal local. Aici a stat până în 1972, când și-a luat locul pe actualul amplasament, în centrul colecției de locomotive din Triaj, loc în care se găsește și în ziua de astăzi.

Poate că tocmai concursul de împrejurări prin care a ajuns la Câmpia Turzii a salvat-o de la casare. Celelalte două locomotive surori (‘BOGSAN’ și ‘HUNGARIA’) au fost casate în perioada interbelică, după zeci de ani de serviciu pe căile ferate ale StEG și, după reîntregire, ale UDR.

‘Vedetă la timpul ei a fost HUNGARIA, ea fiind expusă în anul 1873 la Expoziția Mondială de la Viena. Dacă, din păcate, nu ne-a rămas nicio fotografie care s-o înfățișeze expusă în pavilionul de la Viena, alături de alte locomotive cu abur construite în vestul Europei, locomotiva cu numărul de circulație 4 este prezentă într-o fotografie-document, realizată la Oravița, unde a fost transportată de la Reșița, tot pe o platformă trasă de boi, asemeni locomotivei SZEKUL’, susține Walter Fleck.

Al doilea exponat, în ordinea importanței istorice și a valorii simbolice, îl reprezintă locomotiva 704.402 (15) ‘PRINCIPESA ELENA’. Aceasta este a doua locomotivă construită pe actualul teritoriu al României, în 1925, prima locomotivă — 704.401 (14) purtând numele ‘PRINCIPELE CAROL’. Construirea acestor două locomotive și contractele pentru dotarea CFR care au urmat transferă producția reșițeană din zona pseudo-artizanală și de prototip în cea de producție industrială și de serie.

Cele două locomotive de cale ferată îngustă, folosite pe căile ferate forestiere din zonele Oravița și Anina, au fost totodată și primele locomotive cu abur supraîncălzit fabricate în România de Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, care au preluat și dus mai departe, după reîntregirea țării, tradiția industrială a uzinelor StEG. Cele două locomotive aveau un ecartament de 700 mm, o greutate în serviciu de 22 tone și o putere de 220 CP. Dacă locomotiva CFF 704.401 a fost casată în 1970, ‘sora’ ei, CFF 704.402 a supraviețuit, găsindu-și locul în 1972 pe unul din soclurile actualului muzeu.

Dacă la momentul respectiv i s-a rezervat acest loc din considerente mai curând practice — fiind mai ușoară a putut fi ridicată cu macaraua—în momentul de față putem spune că a fost vorba de o coincidență fericită, ținând cont de importanța ei în ansamblul de monumente istorice care constituie patrimoniul Muzeului de Locomotive cu Abur Reșița, susține Walter Fleck.

‘Chiar dacă trei dintre celelalte 14 exponate nu sunt construite la Reșița, colecția Muzeului de Locomotive cu Abur este reprezentativă pentru întreg ciclul de fabricație, incluzând și mentenanța locomotivelor, început în 1872 și încheiat în 1964. Prin faptul că locomotivele CFU28 (fabricație MAV Budapesta — 1900), CFF 704.209 (fabricație StEG Viena — 1917) și CFR 50.025 (fabricație StEG Viena — 1921) au fost utilizate cu precădere pe liniile uzinale și forestiere ale UDR, odată cu reparațiile aduse de-a lungul exploatării lor, ele au fost practic asimilate producției locale de locomotive’, spune purtătorul de cuvânt al Fundației Uzinele de Fier și Domeniile Reșița.

Intrarea la Muzeul de Locomotive cu Abur Reșița este este gratuită.

AGERPRES/(AS — autor: Paula Neamțu, editor: Diana Dumitru)

Fotografii: (c) Paula Neamțu / AGERPRES FLUX

Banatul, peninsulă apărată din trei părți de apă (Mureș, Tisa și Dunăre), dispune, pe lângă diversitatea bio-geografică, etnică și culturală, și de un enorm potențial de patrimoniu, iar instituția chemată să-l valorifice și să-l conserve este muzeul.

În acest sens, Muzeul Banatului Montan este reprezentantul județului Caraș-Severin, derulând o activitate arheologică și de cercetare pentru un spațiu geografic de aproximativ 9.000 km. pătrați.

Povestea Muzeului Banatului Montan din Reșița începe în anul 1957 când, pe fondul unui oraș eminamente industrial, societatea civilă a solicitat înființarea unei ”oaze culturale”.

Importanța instituției a crescut din anul 1968, deoarece, muzeul orașului Reșița devenea Muzeul de Istorie al județului Caraș-Severin. Industrializarea în forță a orașului în perioada comunistă a marcat nefericit și destinele muzeului reșițean, care a fost nevoit să-și mute sediul și patrimoniul în mai multe locații, începând cu anul 1976 și până în anul 1987, când a fost finalizată construcția actuală a muzeului din Reșița.

Patrimoniul muzeal s-a înfiripat prin donații particulare, într-o primă fază apoi, prin cercetările de teren, s-a îmbogățit și cu artefacte din descoperiri arheologice de pe întreg teritoriul județului.

Muzeul adăpostește în depozitele sale colecția de arheologie, care cuprinde peste 19.000 de artefacte ce ilustrează locuirea în acest spațiu încă din Paleolitic, o bogată colecție de numismatică, ce grupează 15.000 de monede, dar și costume populare, dovezi vii ale simțului estetic al bănățencelor, plăci foto și fotografii, ”martorii oculari” ai trecutului industrial al zonei, dar și afișe de cinema și, mai nou, discuri audio, adică tot atâtea valențe date trăirilor și trecerii, simțurilor și bucuriei de a te întâlni cu alte vremuri.

PUBLICITATE

”Sălile de expunere oferă mostre ale colecțiilor în fața publicului fiind — rânduite — în spirală, caracteristică dată de arhitectura imobilului, varianta reșițeană a Muzeului Guggenheim. Expozițiile comprimă în mesajul lor diversitatea culturală, etnică, și chiar geografică. Astfel, suntem întâmpinați de expoziția — Portul popular la Dunărea de Jos apuseană. Identitate și alteritate — al cărei mesaj este că Banatul a ființat întotdeauna ca un spațiu multietnic și multicultural, consecință a melanjului de populații care au conviețuit aici. Piese deosebite, aparținând fondului etnografic al Muzeului Banatului Montan, sunt însoțite de o documentație fotografică ce ilustrează ipostaze de ieri și de azi ale portului popular’, explică Livia Magina, cercetător în cadrul Muzeului Banatului Montan.

Periplul se continuă cu o expoziție deosebită de artă naivă cu tablouri din colecția pictorului reșițean Mihai Vintilă, inspirate din viața satului. Expoziția ”Europa în flăcări” a fost montată pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial. Prin intermediul obiectelor simbolice și a instrumentarului de luptă — armament, obiecte personale ale soldaților, fotografii de pe front, medalii, insigne, hărți, documente și cărți — se încearcă și o conturare a viziunii soldatului, dar și a celor de acasă, cu toții aflați sub impactul conflagrației.

”Muzeul Banatului Montan găzduiește și expoziția ‘Bogăția din adâncuri’. Florile de mină reprezintă un pretext de a arăta cât de fantastic poate fi subsolul acestei regiuni. Cu o imensă baghetă magică, în creuzete neștiute și fierbinți, natura, mare alchimist, creează de mii de ani, dinainte de dinozauri și mamuți, bijuterii pe care le ascund în subteran aceste flori de mină. Niciun alt meșteșug de pe lume nu dă naștere unor asemenea splendori, cu atât mai mult cu cât trebuie căutate în măruntaiele pământului, labirintic, febril. Luând forme bizare, ca-ntr-un vis de copil, fiecare dintre acestea este unică și te determină, într-un impuls al imaginației, să le botezi: Valurile mării, Mica Sirenă, Palatul de sub ape, Pânza de păianjen, Dalia neagră, Kilimandjaro, Ploaie de aur…’, spune cercetătorul Livia Magina.

Mineralele provin din minele de la Dognecea și Ocna de Fier.

Trecând mai departe, muzeul oferă o poveste și mai fascinantă, prin intermediul expoziției ‘De la piatră la… computer. Investigații în lumea scrisului’. Practic, este vorba despre trei povești într-o poveste: a caracterelor, a materialului-suport, a instrumentelor de scris. Dacă la început a fost Cuvântul, mai apoi el a fost dat pietrei, lemnului, metalului, pergamentului ori hârtiei, în latină, în maghiară, germană, cu litere chirilice ori latine, cu stylusul ori cu tastatura, toate reflectând evoluția și necesitatea de schimbare a societății. Cărămida cu scris cursiv de la Gornea, una dintre puținele de acest fel de pe teritoriul țării noastre, argumentează prin prezența sa în vitrină o tehnică aparte de scriere. Diploma militară sau monedele romane definesc o altă latură a impactului scrisului în societate.

De toate aceste expoziții se pot bucura toți cei care trec pragul Muzeul Banatului Montan din Reșița, acolo unde un mic, dar inimos personal, condus de prof. univ. dr. Dumitru Țeicu, face muncă de cercetare asiduă. Mai exact, în perioada post-comunistă, muzeul s-a integrat perfect prin cercetări, expoziții, conferințe științifice internaționale, prin programe europene, în fluxul cultural al acestui spațiu dunărean și european.

Activitatea departamentului de cercetare din cadrul muzeului s-a evidențiat prin elaborarea de lucrări privitoare la istoria și arheologia regiunii și prin editarea de documente. Cooptarea cercetătorilor instituției în echipe de cercetare din marile centre universitare și academice (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Institutul de Istorie George Barițiu, Cluj—Napoca), dar și derularea propriilor proiecte de cercetare transfrontaliere în cooperare cu vecinii din Serbia, dovedesc o calitate profesională deosebită a acestora. Banatica, anuarul muzeului, cu o tradiție de peste 30 de ani, reunește între coperțile sale studii și articole ale cercetătorilor din țară dar și din străinătate (Anglia, Ungaria), fiind indexat în mai multe baze de date de profil.

AGERPRES/(AS — autor: Paula Neamțu, editor: Adrian Drăguț)