Foto: ghidulmuzeelor.cimec.ro

Născut la 1 decembrie 1892 la Hodora-Cotnari, Cezar Petrescu s-a stabilit la Bușteni, în anul 1937, pentru tot restul vieții, după ce la 45 de ani publicase peste 20 de volume și depusese o vastă activitate în presă.

Foto: (c) REPRODUCERE/ AGERPRES ARHIVA

Muzeul a fost înființat la 17 decembrie 1967 și este secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Clădirea ce îl adăpostește este o casă impunătoare declarată monument istoric, ridicată pe trei nivele din care doar parterul și primul etaj sunt deschise publicului. A fost construită în stil românesc orășenesc, în 1918 de familia avocaților Elena și Dionisie Hobilescu. Aceștia au locuit aici până în anul 1937, când a fost cumpărată de Cezar Petrescu, care a locuit împreună cu familia până în anul 1961.

Odată cu stingerea din viață a scriitorului la 9 martie 1961, succesorii au donat statului casa cu tot ce se afla în interiorul său, cu condiția să fie realizat un așezământ de cultură. Astfel, interiorul casei păstrează în starea lor originală o bogată colecție de mobilier rustic, scoarțe vechi românești ceramică, statui și tablouri purtând semnături cunoscute precum și o vastă bibliotecă cuprinzând peste 10000 de volume, ziare și reviste, toate donate de urmașii scriitorului, toate dezvăluind două trăsături majore ale scriitorului: prețuirea pentru arta populară și marea-i pasiune pentru carte.

Foto: histmuseumph.ro

Intrarea în muzeu întâmpină vizitatorul cu o inscripție semnată de scriitorul Demostene Botez : “Aici, sub cerul acesta pur, Cezar Petrescu a cinstit, ca într-o ceremonie antica, Arta, Munca, Dreptatea și Omenia. Fie ca poporul românesc să-și aducă aminte de el, atâta timp cât Caraimanul își va întinde în fiecare seară umbra pe casa aceasta, ca pe o imaterială lespede neagră, uriașa, pe măsura muncii și operei sale. INTRAȚI! Veți găsi prezenta unui om care v-a iubit, … care a iubit pe toți oamenii.”

De o parte și de alta a holului de la intrare se află dormitorul mamei și cel al soției scriitorului, biroul de primire și sufrageria. Prin obiectele expuse în Sufragerie este ilustrată dragostea scriitorului pentru arta populară și bunul gust: mobilier lucrat în stil popular, ceramică din Transilvania, o icoană pe sticlă, două tablouri semnate Bilțiu-Dăncuș. Mobilierul din biroul de primire a fost comandat special după gustul scriitorului, iar covorul a fost realizat în cel mai autentic stil oltenesc și perdelele lucrate ornamental pe pânză topită.

Foto: histmuseumph.ro

Etajul I adăpostește, alături de încăperile rămase intacte, expoziția documentară prezentând documente originale, acte de familie și de stare civilă, corespondența și manuscrise inedite, fotografii, opera scriitorului în ediții princeps. Aceasta a fost amenajată prin dezafectarea a două dormitoare și înzestrarea cu fotografii și piese de grafică realizate de scriitor.
Foto: histmuseumph.ro

Etajul al II-lea al este spațiul unde scriitorul se retrăgea să lucreze. Aici se află Camera de lucru (biroul de iarnă) ce păstrează masa de lucru a scriitorului, fotoliul și uneltele zilnice de scris, scrumiera, ibricul și serviciul de cafea. Aici se regăsesc două categorii distincte de cărți: cărțile cu dedicație (aproximativ 600 de volume) și clasicii români în vechi ediții. Pe Verandă se află biroul de vară, unde pe masa de lucru a rămas un ultim articol, iar alături, pe o măsuță rotundă, veghează și astăzi serviciul de cafea, alături de țigări și medicamente.

Foto: histmuseumph.ro

Tot la etajul al-II-lea este amenajat un cabinet de presă, în care sunt conservate și prezentate colecțiile de ziare și reviste ale celui care care timp de peste 40 de ani a fost gazetar și publicist, întemeietor de ziare și reviste. În această încăpere sunt prezentate colecțiile de ziare și reviste pe care Cezar Petrescu le-a adunat începând din primii ani de liceu și până în ultimul ceas al vieții și care i-au servit drept sursă de informație, atât în activitatea de publicist, cât și în cea de romancier. Printre colecțiile prezentate aici se află: “Adevărul”, “Dimineața”, “Gândirea”, “Convorbiri Literare”, “Revista Fundațiilor Regale”.

Foto: histmuseumph.ro

Cu excepția dormitorului, în toate încăperile de la acest nivel al casei sunt biblioteci, adăpostind cele peste 10000 volume, cât numără biblioteca scriitorului.

Așadar aceasta este casa lui Cezar Petrescu, un inestimabil patrimoniu cultural, un locaș de evocare și aducere aminte, un omagiu personalității și operei sale.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Photo credit: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

The birth certificate of the museum is a first exhibition of archaeological finds from the Drobeta Roman camp located close to the ruins of the foot of the Bridge of Apollodorus (103-105), opened on May 12, 1912 in a wing of the Traian High School as a permanent exhibition. With the addition of more artefacts, some discovered at various archeological sites in Danube riparian areas and others acquired, the exhibition relocated to the I. C. Frimu Hall of the Teodor Costescu Culture Palace, where it remained until 1972, when it relocated for good to its today’s address.

Museum director Doina Chircu told AGERPRES that when it opened, the museum had four sections that today house more than 100,000 exhibits, half of them dating back to the Upper Paleolithic and the remaining covering the next eras to the 20th century.

‘The most sensational item in the museum’s collections is the skeleton of Europe’s oldest Homo Sapiens discovered at Schela Cladovei, Europe’s oldest human settlement, today part of a quarter of the city of Drobeta Turnu Severin, developed in 8,000-5,500 B.C,’ said Chircu.

She added that also at this unique archaeological site, vestiges that are of high importance to the history of human civilisation have been unearthed: the ruins of a workshop that manufactured malachite beads and part of the flint tools used for their manufacturing, a cult altar and more than 65 tombs dating from 7,300-6,300 BC.

After studying the relics, Professor Vasile Boroneant concluded in 1960 that some of these archaeological vestiges, part of which had been preserved at the Iron Gates Region Museum, are a real treasure in the historical heritage of Romania and the rest of the world. Carbon dating of the Schela Cladovei settlement confirms its age of nearly 8,750 years.

‘The artefacts found at Schela Cladovei and displayed at our museum have won world recognition, having been included in the world’s ancient history treatises and university classes. They confirm the fact that we possess clear evidence of a still unknown civilisation comparable to the ancient worlds of the Nile Valley, Tiger Valley and the Euphrates,’ said Chircu.

Photo credit: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

That is not all that imparts uniqueness to the Iron Gates Region Museum. Displayed in Hall I, where an exhibition of Upper Paleolithic history was mounted (about 30,000 years BC), are flint tools collected from the Climente and Cuina Turcului caves, including antler hoes for agricultural purposes, arrows of animal bone and teeth, as well as unique vessels for religious services and food storage.

Especially attractive are also urns, statuettes and ornaments of the Garla Mare civilisation that carry spiral and incised motifs, with the pottery rivalling the one of the Cucuteni civilisation.

Also in Hall I is a copy of the grand treasury of Hinova (12th century BC), discovered by the museum’s former director Misu Davidescu, that weighs nearly 5 kg of gold 980? pureness (24 karats), made up of a diadem, looped rings for hair, necklaces with rhomboid and spheroid elements, bells, earrings, bracelets and a sleeve with buttons weighing 580 grams.

‘Hall II is devoted to the Iron Age. Visitors can see here Gaeto-Dacian pottery, iron farm implements and weapons, silver ornaments and two vessels of precious metal for religious services — a rhyton of Poroina Mare and a vessel of Portile de Fier [Iron Gates], both of which are replicas of the original artefacts in Bucharest and New York, respectively. Also on display are Roman thermal baths, the face of King Decebal and the Dacians’ battle flag,’ said Chircu.

She said Hall III continues the history of Dacians and Romans, with battle scenes from the Trajan Column in Rome, a map with the road carved in a rock by Romans at Clisura Dunarii, Tabula Trajana and the navigable canal through the rocks at Cazane that allowed passage of Roman ships with soldiers. Also exhibited here is the structure built at the Roman camp of Drobeta that would house 1,000 Roman soldiers, tasked exclusively with defending the bridge over the Danube that was rebuilt in miniature in 1906 after a mock-up by French engineer Edgar Duperrex.

‘Hall V is devoted to deities. Visitors find here stone, marble and bronze statuettes that cover the entire Roman pantheon that were manufactured at the local workshops of the province in northern Danube. Some of them were imported by colonists from the Eastern provinces of the Roman Empire, including Isis, Osiris, Seraph, Aphis and Mithras, as well as Cybele. A special place is reserved to the representations of the Danubian Knights also known as the Thracian Knights,’ said Chircu.

‘The artefacts in halls VI, VII, VIII and IX provide precious information about the ancient bastions of Drobeta and Dierna, the Knights of St. John, the mediaeval bastion of Severin, the Painted Chronicles of Vienna of November 9-12, 1330, the rulers of Wallachia, Vlaicu Voda, Mircea the Old, Michael the Brave, Iancu of Hunedoara and Tudor Vladimirescu. Generous spaces are set aside for the 19th and the 20th centuries, both of which are well supported by highly valuable items, allowing visitors to find out about the history of the realm,’ said museum director Doina Chircu.

That is why, the Mehedinti County Council, the administrator of the Iron Gates Region Museum, carried out, December 23, 2009 — December 23, 2014, a European project for rehabilitating the Iron Gates Region Museum and capitalising on it as a tourist product which aim is the restauration and sustainable capitalisation on the local cultural heritage as well as creating/upgrading related infrastructure. The project is worth 53,838,383.46 lei, 36,140,672.41 of which is the eligible non-returnable European funding, 5,527,396.96 lei the contribution of the Romanian Government and 850,368.76 lei the contribution of the Mehedinti County Council.

‘The project is designed to sustainably develop tourist infrastructure and to capitalise on it by restoring elements of Roman civilisation (the Roman camp of Drobeta — the first stone bastion in Roman Dacia), the Trajan Bridge, the Roman thermal baths with palestrae, as well as elements of medieaval civilisation (the mediaeval fortification in the south-western corner of the Roman camp and the ruins of a mediaeval church with buttresses),’ Chircu concluded.

Photo credit: (c) Viorel LAZARESCU / AGERPRES ARCHIVE

She also said that an aquarium as well as exhibits depicting the ethnography, flora and fauna of the Iron Gates region are equally visited by tourists and researchers who arrive in Drobeta Turnu Severin and want to get back in time to the worlds that went down in history. AGERPRES

Muzeul Zambaccian — 1938
Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVA

Muzeul a fost fondat în 1947, piesele expuse aparținând impresionantei colecții de artă donate de Krikor Zambaccian statului român, împreună cu clădirea.

Clădirea Muzeului Zambaccian — 1963
Foto: (c) LAZAR SCHINDEMAN / AGERPRES ARHIVA

“Am dăruit poporului colecția mea de artă, deoarece și talentele pe care le-am întrunit sunt ale poporului, ele fac mândria lui, altfel aș fi trădat și poporul și pe artiștii cărora le-am cules rodul. Pe pragul unei lumi noi, aduc acestui popor, izvor nesecat de energii și elanuri, în mijlocul căruia am văzut lumina zilei, omagiul meu recunoscător pentru ideile generoase pe care mi le-a inspirat”, scria Kricor Zambaccian în ultimul capitol din cartea sa “Însemnările unui amator de artă “.

Muzeul Zambaccian — 1963
Foto: (c) LAZAR SCHINDEMAN / AGERPRES ARHIVA

Muzeul Zambaccian — 1963
Foto: (c) LAZAR SCHINDEMAN / AGERPRES ARHIVA

Muzeul a fost închis de regimul lui Nicolae Ceaușescu în 1977, când exponatele au fost mutate în alt loc, și redeschis în 1992, în sediul inițial.

Casa lui Zambaccian, proiectată de arhitectul C.D. Galin, fusese special concepută nu numai ca spațiu de locuit, ci și ca spațiu expozițional pentru opere de artă. Casa era deschisă o zi pe săptămână pentru publicul amator de artă încă de la terminarea construcției, în 1942. Donația s-a făcut în trei etape succesive: 1947, 1957 și 1962. Actul de donație stipula ca sediu casa lui Zambaccian, unde se afla deja colecția. Muzeul a fost inaugurat la 1 martie 1947. Construcția a fost extinsă în 1957, pentru a mări spațiul de expunere.

După cutremurul din 1977, colecția de artă de la Muzeul Zambaccian a fost mutată la Muzeul Colecțiilor de Artă, nou înființat, format din colecțiile unor mici muzee și din colecții particulare expropriate. Colecția Zambaccian a putut fi vizitată ca o secțiune în cadrul Muzeului Colecțiilor de Artă până după Revoluția română din 1989. A fost returnată în anul 1996, iar muzeul a fost redeschis.

Imagine de la redeschiderea Muzeului Zambaccian — 1996
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA

Imagine de la redeschiderea Muzeului Zambaccian — 1996
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA

În anul 2008 muzeul Zambaccian a fost închis pentru renovare. Cu acest prilej clădirea a fost consolidată și s-a mărit spațiul de expunere. A fost restaurată o mare parte din lucrări, iar redeschiderea a avut loc într-o nouă formulă expozițională, extinsă.

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Muzeul Zambaccian este una dintre cele mai bogate și valoroase colecții de artă din țara noastră. Operele de artă expuse cuprind lucrări de pictură, sculptură, grafică și mobilier. Colecția se distinge în special prin calitatea deosebită a lucrărilor de artă românească. Acestea oferă o imagine cuprinzătoare a evoluției artei românești, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului XX.

În patrimoniul muzeului se află lucrări ale pictorilor români Ion Andreescu, Corneliu Baba, Henri Catargi, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Nicolae Dărăscu, Lucian Grigorescu, Nicolae Grigorescu, Iosif Iser, Ștefan Luchian, Samuel Mutzner, Alexandru Moser Padina, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Vasile Popescu , Camil Ressu, Nicolae Tonitza și ale pictorilor francezi Pierre Bonnard, Paul Cézanne, Camille Corot, Eugene Delacroix, André Derain, Raoul Dufy, Marquet Albert, Henri Matisse, Camille Pissarro, Pierre-Auguste Renoir și Maurice Utrillo, precum și piese ale pictorilor spaniol Pablo Picasso și englez Alfred Sisley. De asemenea, muzeul găzduiește opere ale sculptorilor Constantin Brâncuși, Cornel Medrea, Milița Petrașcu, Dimitrie Paciurea și Frederic Storck.

* * *

Krikor H. Zambaccian, critic și colecționar de artă, s-a născut la 6 februarie 1889, la Constanța. A studiat la Institutul Superior de Comerț din Anvers, făcând paralel și studii de vioară. În această perioadă a vizitat muzeele din oraș, luând un prim contact cu creațiile lui Rubens și Van Dyck.

Atras de artă, a călătorit mult, vizitând cele mai de seamă muzee din Europa și achiziționând opere de artă de mare valoare.

Întors la Constanța în 1913 îi cunoaște pe pictorii Marius Bunescu și Theodorescu-Sion, cu care are lungi discuții despre artă. De asemenea, cunoaște pe sculptorul Medrea și pictorii Camil Ressu și Dărăscu.

În țară, beneficiind de vaste cunoștințe în domeniul artelor plastice, s-a apropiat de artiști ai vremii — Ciucurencu, Dărăscu, Iser, Pallady, Petrașcu, Ressu, Steriadi, Șirato, Tonitza ș.a., reușind totodată să elaboreze, de-a lungul anilor, câteva monografii ale unor mari artiști: “Gheorghe Petrașcu” (1945), “Nicolae Tonitza” (1955), “Cornel Medrea” (1957), “Corneliu Baba” (1958).

A fost ales în 1948 membru corespondent al Academiei Române. S-a stins din viață în 1962.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan; redactor arhivă foto: Mihaela Tufega, editor: Marina Bădulescu)

Clădirea muzeului Theodor Aman din Capitală, 1959
Foto: (c) MIRCEA NOVAC / AGERPRES ARHIVA

Muzeul funcționează ca atare de la deschiderea sa, în 1908, în locuința pictorului, un edificiu inedit în peisajul arhitectonic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Este prima casă-atelier de artist din România. Valoarea patrimonială constă în primul rând în aspectul memorial pe care îl reprezintă acest ansamblu plastic și arhitectonic.

De la planurile casei și decorația exterioară (realizată în colaborare cu sculptorul Karl Storck), la decorația interioară: pictura murală, vitralii, decorația pictată aplicată pe uși, stucatura tavanelor, lambriurile din atelier și mobilierul sculptat, toate sunt rezultatul viziunii lui Aman. Planul edificiului imaginat de pictor se va concretiza într-un proiect, realizat de antreprenorul Fr. Scheller, la indicațiile precise ale artistului.

În octombrie 1869 locuința, un adevărat templu al artei, era ridicată. În articularea edificiului său, Aman va apela la elemente ale arhitecturii neoclasice și renascentiste, vizibile mai ales pe fațadele nordică și estică, dar și la stilistica neogotică, în decorarea atelierului de pictură, cea mai spectaculoasă încăpere a casei. Aici va trăi și lucra artistul până la sfârșitul vieții, în 1891. Casa a revenit prin testament soției sale. Într-o scrisoare, Ana Aman mărturisea că dorința pictorului a fost ca această casă să devină muzeu. De aici și demersurile pe care ea le va face în acest sens pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și pe lângă Casa Regală. În 1904 clădirea, colecția de pictură, gravură, instrumentele de lucru, mobilierul, intrau în posesia statului, iar patru ani mai târziu, la 16 iunie 1908, se deschidea oficial Muzeul ”Theodor Aman”.

Colecția muzeului este extrem de variată și deosebit de valoroasă, întrucât constă din lucrări, semnate Aman, în aproape toate genurile și tehnicile artei de șevalet, gravură, artă decorativă și diverse obiecte care i-au aparținut. Expuse în casa artistului acestea alcătuiesc un tot unitar, conservă atmosfera de sfârșit de secol XIX și spațiul în care a trăit și creat primul pictor român modern. Fondul principal îl constituie donația Anei Aman din 1904, sporit ulterior prin alte donații, transferuri sau achiziții, dar și privat, în 1950, de un lot important, ce a contribuit la constituirea Galeriei Naționale.

Tablou reprezentând casa pictorului Theodor Aman, 1965
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

Muzeul deține 165 de lucrări de pictură în ulei pe pânză sau pe panouri din lemn. Sunt pânze ce urmăresc evoluția artistului din perioada de început a creației, până la lucrările de maturitate. Aman este primul artist român care excelează în abordarea genurilor noi: consacră scena de bătălie și portretul istoric, ”atelierul artistului”, ambianța din interiorul sau peisajul imediat al casei sale, reuniunile mondene, scenele de gen în peisaj citadin sau rural (unele adevărate documente de epocă, ce surprind aspecte din cotidianul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și evoluția modei acelor vremuri), peisajul din anii maturității, nudul, ca gen nou (înaintea lui Nicolae Grigorescu) sau scenele orientale. Toate acestea sunt ilustrate în colecție și probează modernitatea lui Theodor Aman.

Interior din Muzeul ”Theodor Aman” din Capitală, 1965
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

Grafica ocupă un loc important în cadrul colecției, în special gravura în acvaforte, tehnică pe care Aman a deprins-o în anii de studii, la Paris, și căreia i se va consacra cu perseverență începând cu 1872 până în 1881. Pentru performanțele de excepție în această tehnică este ales membru al Societății Aquafortiștilor de la Paris în 1875. Grație relației cu editorul A. Cadart, care i-a publicat o serie de planșe, cinci plăci de gravură ale lui Aman au intrat în posesia Societății Aquafortiștilor. Planșe ale lui Aman vor figura și în publicația societății, ”L’Illustration nouvelle”.

În inventarul din 1904 erau înregistrate 53 de aquaforte încadrate, cărora li se vor adăuga alte donații ale Anei Aman și exemplare din tirajele postume Fisher Galați, Adrian Maniu — Mișu Teișanu sau Alexandru Moscu, unele transferuri și achiziții, astfel că în prezent din colecție fac parte 298 de gravuri. Muzeul păstrează și cele 43 de plăci de gravură pe care Ana Aman le-a donat în 1904. În ceea ce privește acuarela, relativ slab reprezentată în colecție, însă doar sub aspect cantitativ (33 de lucrări), tratează teme diverse, unele inedite, altele prezente și în pictură, gravură sau desen. 

Cu excepția unui bust al Pepicăi Aman, al bustului lui Mihai Viteazul și al unui cap de femeie modelat în ceară sau plastilină, sculptura ține mai mult de latura decorativă și se regăsește la piesele de mobilier, care în inventarul din 1904 figurau astfel: ”1. Un dulap de stejar în stil gotic (sculptat 1865); 2. Un dulap mai mic cu două base-reliefuri reprezentând sculptura și pictura; 3. Un dulap pe patru piciore cu încuetura secretă cu base-reliefuri reprezentând două femei nude; 4. O masă de stejar sculptată și gravată. Pe față sunt cioplite nouă chipuri de voievodi naționali; 5. O cutie pentru lemne (cu figuri alegorice); 6. Dulap de haine. Amor și Psyhia sculptați pe față; 7. Un lavabou cu oglindă și sculpturi; 8. Cadrul unui ceasornic; 9. Două uși cu două canaturi. Pe care sunt ciopliți Titien, Rembrandt, Veronese și Raphael”.

Ustensilele de lucru — presa pentru gravură adusă de la Paris în 1872, bancuri de lucru, dăltițe, ace de gravură, palete, cutii și bastoane de pictură, pensule, mojare, sticluțe — conferă un plus de autenticitate atmosferei atelierului de pictură și gravură. În bibliotecă, concepută și sculptată de către Aman, se păstrează o parte dintre cărțile artistului, cele pe care doamna Aman le lăsa în casă în 1904. Câteva piese de costum oriental (șalvari, mantale și papuci de cadână, fes), ii și catrințe oltenești, panoplia cu arme (puști și pistoale orientale cu intarsii de alamă, fildeș sau sidef), vase românești sau orientale, ciubuce, narghilea, ce figurează și astăzi în patrimoniul muzeului, erau folosite de către Aman ca material de lucru și pot fi recunoscute în pânzele lui. Alături de alte obiecte personale, toate alcătuiesc colecția de peste o mie de piese a muzeului.

Sculpturile de pe fațada muzeului — fosta casă a pictorului Theodor Aman — sunt lucrate chiar de artist și îi înfățișează pe Michelangelo și pe Leonardo da Vinci.

Theodor Aman s-a născut la 20 martie 1831 la Câmpulung Muscel, ca fiu al serdarului Dimitrie Mihali Dinu “Aman” (aroman, macedonean stabilit în Oltenia prin 1873 sau 1874) și al Despinei Pepica Paris (grecoaică de origine).

După studii la Craiova și București, cu pictorii Lecca și Wallenstein, pleacă la Paris, unde va lucra cu maeștrii Michel Drolling si Francois Picot. Studiază pe Watteau și Rubens, sensibil la reușitele unor pictori de renume precum Delacroix, Ingres, Courbet, Couture.

Revenit în țară — fără să piardă legătura cu Parisul și permanent atent la modelele epocii — lucrează scene de gen, compoziții istorice, portrete, autoportrete, peisaje, naturi statice, interesându-se, în același timp, de arhitectură, muzică, literatură și, mai ales, de gravură.

Pictează scene de luptă (prezent fiind la asediul Sevastopolului de către trupele franceze, ori lupta de la Alma). A contribuit la ridicarea statutului artistului în societatea românească, la fondarea Școalei de Arte Frumoase (1863), al cărei prim director a fost. Aman a fost printre altele, pionierul picturii peisagistice românești, al impresionismului și mai ales al gravurii în acvaforte. Celebritatea și succesul de public îi sunt umbrite odată cu afirmarea lui Nicolae Grigorescu, a cărui primă expoziție avea loc în 1873. Theodor Aman a murit la 19 august 1891.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, redactori arhivă foto — Mihaela Tufega, Elena Bălan, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Photo credit: (c) Marius AVRAM / AGERPRES PHOTO

The Mociu meteorite, which is also the best known in Romania, fell from the sky more than 130 years ago, on February 3, 1882, with pieces resulting after its entry into the Earth’s atmosphere having scattered over 15 km. The largest piece, which weighs 35.7 kilograms, is now on display at the Museum of Mineralogy of Cluj-Napoca, while smaller pieces were sent to more than 100 museums worldwide.

It is estimated that the Mociu meteorite debris weighed more than 300 kilograms, of which several pieces weighing about 42 kilograms in total are on display at the museum in Cluj-Napoca.

But according to specialists, the Mociu meteorite should have weighed at least 30,000 kilograms before entering the atmosphere, but, as happens in almost all cases, air friction makes meteorites lose most of their mass and arrive on Earth at only about 8-10% of their original weight.

Geology Ph.D and meteorite specialist Razvan Andrei told Agerpres that the Mociu meteorite had exploded two or three times after it entered the atmosphere and that only a small part of it reached Earth. ‘When it entered the atmosphere, its mass was much higher, at least 30 tonnes. It lost 90-92% of its mass,’ said Razvan Andrei.

He added that the largest known meteorite fell at Hoba in Namibia. It weighs about 60 tonnes, it is metallic and it punched a crater that is 50 metres in diameter and 10 metres deep.

It is said that the Mociu meteorite generated some panic among the population, but no human casualties were reported.

Curator of the Museum of Mineralogy of Cluj-Napoca Luminita Zaharia told Agerpres that there are testimonies according to which the noise made by the Mociu meteorite was heard as far away as Budapest.

Photo credit: (c) Marius AVRAM / AGERPRES PHOTO

‘It was fantastic, from what I understand, especially as it happened somewhere in the evening and the meteorite left those burning paths in the atmosphere. There are testimonials, from what I read, that the noise was heard as far away as Budapest and the light was seen even farther. It must have been something of a doomsday for those people,’ says Zaharia. It is also said that the meteorite was shining very brightly in the night skies, like a big ball of purple fire that left behind a greyish—white trail after the fall.

It is also said that the noblemen of the area would send peasants to look for pieces of the meteorite in the fields, for money, and that the largest of them were found, especially because it was winter and the traces left in the snow were evident.

Razvan Andrei says the Mociu meteorite is a primitive piece from the protosolar nebula, which has remained relatively unchanged since the birth of the solar system and which can be up to five billion years older than the Sun.

He also tells about the meteorite market where such heavenly pieces can be more expensive than any precious metal, even up to 5,000 US dollars a gram.

‘The market for meteorites is a very big market. It depends on type and analysis. One gram can reach up to several thousand dollars, like 5.000. The market was very high until about 2000, prices were very high. But discoveries began in Sahara, the place where very many meteorites originate, and prices dropped. Meteorites are very rich in iron that in a climate like that in Romania can waste away, whereas in Sahara, with a very arid climate, they can be preserved much longer,’ explains Razvan Andrei.

Eight meteorites have so far been officially registered in Romania, with the last of them being the meteorite of Plescoi, Buzau County. It weighs 6.9 kg and it fell into the courtyard of a local.

Razvan Andrei told Agerpres that a new meteorite was found in Romania currently undergoing scientific certification. The meteorite had lain for decades in the courtyard of a villager from Gresia, Teleorman County.

Along with pieces of the Mociu and Plescoi meteorites, there are more than 220 other samples of meteorites having fallen all over the world on display at the Museum of Mineralogy of the Babes-Bolyai University. In fact, the museum houses the only collection of meteorites in Romania. AGERPRES

Foto: (c) www.bucketlist.ro

Deschis publicului la 20 august 1971, ideea înființării muzeului se datorează perseverenței lui Ioachim Miloia, fost director al Muzeului Bănățean între anii 1928-1940, cunoscută personalitate culturală a Banatului — pictor, istoric de artă, restaurator de biserici. În 1967, muzeul a primit actuala suprafață de teren, pe care s-a dezvoltat muzeul etnografic în aer liber al Banatului funcționând ca secție a Muzeului Banatului. Prin Hotărârea nr. 48 din 22 decembrie 1999 a devenit instituție separată, în subordinea Consiliului Județean Timiș.

Primăria din Sărăzani
Foto: (c) muzeulsatuluibanatean.ro

Nucleul muzeului îl constituie Centrul Civic Sătesc, format din primărie, școală, “Casă Națională” și birt, piesa centrală fiind “Biserica de lemn”, cea mai veche din Timișoara, o adevărată biserică parohială, cu o istorie interesantă. Construită, în 1746, la Remetea Luncă, în 1807 a fost donată credincioșilor din satul vecin Topla, unde a fost strămutată pe tăvălugi, trasă de 24 de perechi de boi. De acolo a fost adusă la muzeu în 1987. Lăcașul de cult prezintă câteva detalii arhitectonice ce o recomandă ca cel mai valoros lăcaș de cult de lemn din Banat: brâul median răsucit la torsadă și brâu prelungit pe întreg perimetrul clădirii. Pereții sunt din bârne late de gorun lucrate pe toate cele patru fețe și încheiate la colțuri în “coadă de rândunică”. Acoperișul este din șindrilă, iar clopotnița este separată.

Biserica din Topla
Foto: (c) muzeulsatuluibanatean.ro

Principalele atracții ale muzeului sunt gospodăria din Căpâlnaș (județul Arad, sec. al XIX-lea), casa de olar cu atelier de la Bata (județul Arad, sec. al XVIII-lea), oloinițe, o moară cu ciutură de la Topleț, mori de apă și de vânt, biserica de lemn din Topla (Caraș-Severin, sec. al XIX-lea). Foarte apreciate sunt casele tradiționale din ținuturile Banatului și ale Crișanei din veacurile trecute, reprezentative fiind gospodăria de olar din Jupânești (Timiș, sec. al XIX-lea), dar și casele tradiționale țărănești de pe Aleea minorităților (slovacă, ucraineană, maghiară, germană, sârbească, bulgărească sau a romilor).

Gospodăria din Căpâlnaș
Foto: (c) muzeulsatuluibanatean.ro

Cel mai vechi obiectiv al muzeului este Casa din Bata, aflată aici încă de la înființarea muzeului. Provenită din zona etnografică Arad și datând din secolul al XVIII-lea, Casa aparține primului tip de locuință bicelulară, este construită din lemn și se distinge prin faptul că are acoperiș de paie. Este compusă din tindă, cameră de locuit și o prispă continuă pe latura lungă, sprijinită pe stâlpi din lemn. Intrarea se face prin tindă, unde se găsea sistemul de încălzit și gătit, vatra cu hornul deschis și gura de foc a sobei oarbe din camera de locuit. Ferestrele erau mici, iar mobilierul era realizat în casă de gospodari sau de alte persoane din comunitate.

Casa din Bata
Foto: (c) muzeulsatuluibanatean.ro

“Barocul etnografiei românești”, cum este numit Banatul de către poetul Lucian Blaga, dorește să redea prin Muzeul Satului Bănățean, imaginea unui sat tradițional, eterogen, cu case țărănești cu prispă deschisă, prelungită pe toată lungimea construcției sau parțială, cu acoperișul sprijinit pe stâlpi de lemn, decorați prin cioplire și crestare, cu ornamente geometrice tradiționale, ori cu acoperișul din paie sau șindrilă, cu case de țărani și de meșteri olari, cu biserică, primărie, atelier de rotărie, instalații tehnice țărănești, mori, văiugi, oloinițe, câteva podețe și o mulțime de obiecte reprezentative pentru simplitatea în care trăiau odinioară oamenii din această parte de țară. În acele vremuri, orice gospodărie se făcea remarcată prin obiecte tradiționale autentice: țesături și broderii, oale, farfurii, ulcioare de lut, obiecte împletite, straiele populare lucrate din materiale țesute în război și împodobite cu motive specifice.

Foto: (c) www.infopensiuni.ro

Colecția muzeului a fost îmbogățită, după 2007, cu peste 10.000 de obiecte aparținând Muzeului Banatului, iar în pragul acestei toamne, expoziției i s-a adăugat o nouă gospodărie țărănească tradițională provenind din localitatea Chizătău. Donată de Bot Doru din Chizătău, aceasta cuprinde două case de locuit, una de la mijlocul secolului al XIX-lea, cu pereți de lemn lipiți cu lut la interior și la exterior, iar cea de-a doua clădire, tot din lemn, construită la începutul secolului al XX-lea, reprezintă modelul clasic de locuință a unui sătean bănățean înstărit din acea epocă.

Anual, pe parcursul verii și al toamnei, în cadrul muzeului se desfășoară mai multe festivaluri, precum Festivalul Plai sau Sărbătoarea Recoltei.

AGERPRES/(Documentare-Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) GEORGE CALIN/AGERPRES ARHIVĂ

Muzeul de Istorie Naturală și Antichități din București a fost fondat prin decretul nr. 143 semnat de Alexandru Ghica, domnul Țării Românești (1834-1842), la inițiativa fratelui său, banul Ghica Mihalache, cel care a fost și primul donator important.

El a oferit noii instituții culturale o colecție de 1.250 monede grecești, romane și bizantine, 150 minerale, una cuprinzând 213 cochilii de moluște, precum și un important număr de pești, păsări, mamifere și fosile.

Colecțiile erau depuse în incinta Colegiului ”Sf. Sava”, dar în anul 1859, existând intenția de demolare a acestuia, colecțiile au fost transferate în câteva clădiri situate în apropierea colegiului.

Câțiva ani mai târziu (1863) o comisie numită de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a hotărât instalarea Muzeului Național în trei săli situate în aripa stângă a Palatului Academiei, exponatele fiind transferate acolo în luna septembrie 1864.

Muzeul Grigore Antipa, 11 februarie 1961
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/AGERPRES ARHIVĂ

În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Regulamentul pentru Administrarea și Organizarea Muzeului de Istorie Naturală din București ce stabilea atribuțiile personalului, activitățile destinate să îmbogățească colecțiile, programul de vizitare, precum și numirea unui profesor universitar în funcția de director. În 1903, directorul Muzeului, Grigore Antipa, a prezentat primului-ministru Dimitrie Sturza un memoriu în care demonstra necesitatea existenței unei clădiri special construite pentru a organiza “un Muzeu de Istorie Naturală demn de Capitala țării”.

Consiliul de Miniștri a aprobat proiectul și suma de 350.000 lei, necesară ridicării clădirii pe un teren de 23.000 mp, situat pe Șoseaua Kiseleff nr. 1. Astfel, în anul următor (1904) au început lucrările de construcție a noii clădiri destinate Muzeului, după proiectul inginerului Mihail Rocco, fațada fiind proiectată de arhitectul Grigore Cerchez.

Lucrările au fost terminate în anul 1906 și toate colecțiile au fost transferate în noua clădire, începând dificila muncă de aranjare. Inaugurarea oficială a Muzeului în noua sa clădire a avut loc la 24 mai 1908, în prezența regelui Carol I, a prințului Ferdinand și a Prințesei Maria.

Cu această ocazie, au fost deschise pentru vizitare 16 săli create de Grigore Antipa, dintre care una cuprindea patru diorame bio-geografice (deșertul Sahara, savana africană, preria americană și tundra), printre primele realizate în lume și care, datorită calității lor, au servit drept model pentru multe alte muzee din țară și străinătate.

Cerbul gigant — fosilă din perioada cuaternară, expus la Muzeul Grigore Antipa 19 ianuarie 1966
Foto: (c) GHEORGHE AMUZA/AGERPRES ARHIVĂ

Ulterior, a fost adus în clădirea muzeului Scheletul de ”Deinotherium gigantissimum” de la Laboratorul de Geologie al Universității București (1911); au fost inaugurate noi secții — Geologie, Mineralogie, Paleontologie, Anatomie comparată, Antropologie, Etnografie generală și Ecologie — care ocupau 11 săli și a fost montată pe frontonul clădirii o placă de marmură purtând inscripția “Muzeul Național de Istorie Naturală” (1914).

La 23 mai 1933, în sala centrală de la parterul Muzeului a avut loc o ședință solemnă, prezidată de regele Carol al II-lea, consacrată împlinirii a 100 de ani de la fondarea Muzeului, 40 de ani de la numirea lui Grigore Antipa în funcția de director și 25 de ani de la deschiderea Muzeului în clădirea din Șoseaua Kiseleff.

Cu această ocazie, prin decret regal, Carol al II-lea a hotărât ca Muzeul să poarte numele de Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”.

Muzeul național de istorie naturală ”Grigore Antipa”—aspect din expoziția ”Belgica”, care poartă numele navei ce a staționat în Antartica timp de doi ani și la bordul căreia s-a aflat, printre alții, zoo-botanistul român Emil Racoviță. 7 martie 1988
Foto: (c) MIHAI ALEXE/AGERPRES ARHIVĂ

În noiembrie 1996, au început lucrările de consolidare la clădirea Muzeului, necesare din cauza șubrezirii structurii de rezistență a clădirii ca urmare a cutremurelor din anii 1940, 1977, 1986 și 1990 și lucrărilor de construcție a metroului. În consecință, Muzeul și-a închis porțile pentru public, la 31 august 1997, urmând a fi redat circuitului pe etape: demisolul (1999), sălile de la parter (2000), primele două săli aflate la etaj (2001), sălile dedicate păsărilor din fauna României și primatelor din fauna mondială, aflate la etaj (2002).

Elevi ai mai multor instituții de învățământ preuniversitar urmează să viziteze Muzeul Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa”, în cadrul programului educațional organizat, în săptămâna 1-7 aprilie, de Ministerul Educației Naționale, cu titlul ”Școala Altfel”. 2 aprilie 2013 
Foto: (c) MIHAI ALEXE/AGERPRES ARHIVĂ

În prezent, muzeul pune la dispoziția vizitatorilor expoziția de bază, structurată pe 3 nivele, însumând peste 2.000 de piese. La subsol este prezentată Biodiversitatea României și sunt marcate cele cinci bioregiuni din țară: alpină, continentală, panonică, stepică și pontică.

La parter, fauna mondială este aranjată biogeografic, iar la etaj se pot afla informații despre originile și evoluția vieții, paleontologie, lumea insectelor și complexitatea speciei umane. Tot pe acest nivel se găsesc spațiile interactive, destinate copiilor și nu numai acestora. Patrimoniul Muzeului însumează peste 2 milioane de piese.

Expoziția ”The Human Body”, la Muzeul Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa”. 28 martie 2013
Foto: (c) SIMION MECHNO/AGERPRES ARHIVĂ

În cadrul colecțiilor, adevărată comoară a patrimoniului științific al Muzeului, sunt exemplarele pe baza cărora au fost descrise specii noi, așa numitele exemplare-tip. Acestea provin mai ales din fauna străină și aparțin colecțiilor de nevertebrate (6.986 exemplare), de vertebrate (91 exemplare) și de paleontologie (1 exemplare). Muzeul ”Grigore Antipa” deține colecții zoologice care aparțin majorității grupelor de animale nevertebrate și vertebrate (inclusiv fosile), dar și colecții de anatomie comparată, geologie (minerale și roci), etnografie și antropolgie, diorame și biogrupe.

14 septembrie 2011
Foto: (c) GEORGE CĂLIN/AGERPRES ARHIVĂ

După decembrie 1989, colecțiile au continuat să se îmbogățească prin materialul colectat în timpul deplasărilor din țară, dar și în expedițiile organizate de muzeu în Indonezia (1991) și Brazilia (1994). Activitatea de cercetare științifică în Muzeul ”Grigore Antipa” este concentrată pe investigarea diversității faunistice din România și la nivel mondial, parte din rezultatele obținute având și implicații exprese în gestionarea durabilă a mediului.

14 septembrie 2011
Foto: (c) GEORGE CĂLIN/AGERPRES ARHIVĂ

La muzeu se desfășoară și cercetări de biologie moleculară, ale căror rezultate sunt publicate în revista Travaux du Museum d’Histoire Naturelle ”Grigore Antipa”, care apare anual, încă din 1957. În februarie 2009, au început lucrări de modernizare a muzeului, instituția fiind redeschisă publicului la 17 septembrie 2011. În noua formulă, muzeul are cinci săli în care se proiectează documentare, 66 de infotouch-uri, proiecții 3D, plasme și sisteme interactive de prezentare a exponatelor. Există spații destinate interactivității, săli multimedia și compartimente amenajate ca laboratoare în care vizitatorii pot face sau asista la experimente științifice, demonstrații și lucrări de laborator.

14 septembrie 2011
Foto: (c) GEORGE CĂLIN/AGERPRES ARHIVĂ

Printre expozițiile temporare, conferințele și atelierele găzduite la Muzeul Antipa în cursul anului 2014, se numără: ”Insectele — experți criminaliști”, ”Misterioasa lume a himenopterelor”, ”Taxidermia — între știință și artă”, ”Ateliere de creație cu imaginație Holy Molly”, ”Natura întâlnește tehnologia”, ”Halloween la Antipa”.

Misiunea muzeului este studiul biodiversității prin cercetare bazată pe colecții, petrecerea agreabilă a timpului liber, popularizarea cunoștințelor legate de fauna României și de cea mondială, precum și sensibilizarea publicului față de problemele actuale legate de protecția mediului și conservarea habitatelor.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Marina Bădulescu)

Castelul Julia Hașdeu din municipiul Câmpina
Foto: (c) ANAMARIA TOMA / AGERPRES FOTO

“Muzeul Spiritismului” sau “Castelul Magului”, cum este cunoscut acest templu de la poalele Carpaților, este un monument ridicat de savantul Bogdan Petriceicu-Hasdeu în memoria fiicei sale, Iulia. Tânăra genială și primul român cursant al Universității Sorbona din Paris, Iulia Hasdeu a murit la vârsta de 18 ani, de tuberculoză. De la moartea sa, în 1888, Hasdeu a consacrat un adevărat cult fiicei sale, alegând, ca și Victor Hugo, calea spiritismului ca unic mod de a se consola și de a experimenta comunicarea cu lumea de dincolo.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Astfel, în 1893, pe când se afla la Câmpina, în vizită la prietenul său, doctorul Constantin Istrati, Hasdeu, admirând parcul vast din vecinătatea proprietății acestuia, s-a hotărât să îl cumpere, pentru a înălța Castelul închinat memoriei fiicei sale defuncte. Un veritabil templu al viitorului și un simbol al ecumenismului religios, edificiul a fost ridicat între anii 1894 și 1896 după planuri desenate de Hasdeu, care ar fi fost inspirate de spiritul nemuritor al copilei sale, construcția conținând nenumărate elemente de simbolistică.

Foto: (c)ghidulmuzeelor.cimec.ro

Monumentul are un aspect ce utilizează elemente arhitectonice cu trimiteri către epocile Evului Mediu și predomină înfățișarea de fortăreață, de spațiu închis ezoteric, iar circumstanțele construirii sale nu au fost nici până azi dezlegate în totalitate. Manuscrisele arată că planul inițial al Castelului era altfel conceput, asemănându-se cu cel al unei catedrale. Treptat, însă, a fost modificat, în prezent fiind format din trei turnuri de piatră, cel din mijloc, cel mai înalt, fiind domul, care adăpostește “Templul”, unde se află, printre altele, o statuie de mari dimensiuni a lui Iisus Hristos. Lângă turnul din stânga existau două contraforturi, între care circula un lift pentru urcarea alimentelor la terasa medie, unde filologul obișnuia să petreacă multe ore în timpul zilelor călduroase.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Intrarea principală în Castel este reprezentată de o ușă de piatră, care se rotește în jurul unui ax, și pe care se observă stema și deviza familiei Petriceicu Hasdeu (“Pro fide et patria “) și cuvintele lui Galileo Galilei (“E pur si muove”). Deasupra ușii se găsește Ochiul Lumii, iar pe creneluri este inscripționată data de 2 iulie — la care B.P. Hasdeu obișnuia să le aniverseze simbolic pe cele două Iulii din viața sa, soția și fiica. De altfel, 2 iulie este data la care a murit soția sa (1902).

Ușa este flancată de două tronuri de piatră, pe care sunt săpate cele șapte reîncarnări importante ale Iuliei, cele douăsprezece legi și simbolurile pitagoreice (pentagrama și cele șapte cercuri). Pe fiecare tron se află câte un sfinx feminin, păzitor al intrării. Ușile laterale sunt prevăzute cu grilaje simbolizând Soarele, ce au fost pictate în galben și albastru spre verde. În aceleași nuanțe erau colorate și vitraliile grilajelor, deasupra cărora se aflau două simboluri —Crucea în poziție verticală și dedesubtul ei Semiluna în poziție orizontală.

Ferestrele Castelului au, de asemenea, grilaje și vitralii tăiate de o cruce, iar la interior de o parte și de alta sunt amplasate oglinzi paralele cu un rol simbolic — tot ce intră pe acolo este recreat la infinit.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Afectat de cele două Războaie Mondiale, castelul a necesitat reparații încă dinaintea morții constructorului său în 1907. Lucrările de restaurare au fost preluate, în 1924, de către Ateneul Popular “B.P. Hasdeu” din Câmpina, iar în 1955 a fost înscris pe Lista Monumentelor Istorice. Muzeul Memorial “B. P. Hasdeu” a fost deschis pentru vizitare în 1965, fiind închis după cutremurul din 1977, când a intrat într-un lung proces de restaurare. A fost redeschis publicului în februarie 1995, deși lucrările de restaurare nu se încheiaseră. Până în decembrie 1998 a fost secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, iar de la începutul anului 1999 se află în subordinea Consiliului Local și a Primăriei Municipiului Câmpina.

Astăzi, cei care trec pragul muzeului sunt atât iubitori de istorie și literatură, cât și cei pasionați de mistere. Pot fi admirate în cele șase săli, portrete ale membrilor familiei Hasdeu, obiecte, fotografii și documente originale, mobilier vechi de peste un secol, manuscrise și colecții ale revistelor conduse de marele filolog ori la care acesta a colaborat, ediții princeps ale cărților savantului, dar și valoroase tablouri semnate de pictori renumiți precum Sava Henția, Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea sau Diogene Maillart. La interior, monumentul este decorat cu frescă și stuco-marmură, în diferite culori.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Prima sală este Salonul de primire a soției scriitorului, unde se află bustul de marmură al acesteia, iar a doua sală, Sufrageria, pe ai cărei pereți pot fi văzute portretele familiei pictate în medalioane înconjurate de lauri. Aceste săli, decorate cu coloane cu capitelii, se află în turnul din partea stângă a edificiului. Cea de a treia sală, Templul Castelului, este cel mai înalt turn, care are un pronaos cu oglinzi paralele și un altar. În mijlocul acestuia, unde se urcă pe trepte metalice, se află o statuie a lui Iisus, sculptată de Raphael Casciani. În această sală se pot observa și cele trei camere, cea albastră, cea roșie și cea verde, culori date de vitralii.

A patra sală este Biroul de lucru al lui B.P. Hasdeu, în care se află portretele savantului, al soției și al fiicei, iar a cincea sală este Camera cu cale, dedicată Iuliei, unde se află păpușa acesteia, bustul Iuliei Hasdeu, o sculptură de Ioan Georgescu, din marmură de Carrara, realizată în 1890, dar și jurnalul și caietul de matematică al Iuliei.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

În ansamblul expoziției, un loc important îl ocupă preocupările spiritiste ale lui Hasdeu, astfel că cea de-a șasea sală — Camera obscură, este cea unde aveau loc ședințele de spiritism. Aceasta are un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, iar pe pereții săi sunt pictate simboluri precum un cap de înger, un triunghi și un fluture. Camera pentru ședințele de spiritism, biroul savantului și camera de zi se află în turnul din partea dreaptă al Castelului.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Pesimist și singuratic, B.P. Hasdeu a trăit în straniul castel, timp de zece ani (1897-1907) încercând, prin practicile spiritiste, să comunice cu fiica pierdută. Pe lângă Castel, soții Hasdeu mai ridicaseră trei case, dintre care numai una mai există, în prezent adăpostind biblioteca, arhiva și sala de lectură a Muzeului.

De-a lungul timpului, s-a relatat că, în acest edificiu, au avut loc tot felul de fenomene aparent inexplicabile. Potrivit uneia dintre bizarele povești, în 1957, pe când castelul fusese transformat în cazarmă militară, un soldat a fost pus de superiori să scoată din clădire statueta lui Iisus Hristos. Deși acesta pare a fi cel mai ușor exponat din muzeu, n-a putut fi clintit, în cele din urmă fiind lăsat la locul lui, unde se află și astăzi.

Castelul de la Câmpina, alături de monumentul funerar al Iuliei Hasdeu din cimitirul bucureștean “Bellu”, este considerat unicul templu spiritist din lume. O incursiune între zidurile sale poate constitui momentul unei revelații prin contactul cu simbolurile și cu atmosfera pacifică a locului. După cum scria Caragiale, dincolo de aparențe omul va descoperi esența, căci “aici, în fiecare loc, materia spune ceva”.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Micuțele căsuțe albastre ale oșenilor sunt așezate pe dealul din centrul localității Negrești Oaș. Acestea au fost adunate de prin satele Oașului, dezmembrate, transportate și remontate cu mare grijă în capitala Țării Oașului, încă din anul 1964, cu scopul de a salva patrimoniul local. Astăzi de abia mai există câte o casă tradițională prin sate, oșenii preferând să-și construiască noi locuințe, fiind cunoscut că majoritatea sunt plecați la muncă în străinătate și își construiesc adevărate palate în locul căsuțelor bătrânești.

Muzeul Țării Oașului cuprinde 40 de obiective, case din Cămârzana și Racșa sau alte localități, case monocelulare, o șură din Gherța Mică, o poiată pentru oi, o cămară din Bixad, un coteț circular din Negrești Oaș. În unele case sunt expuse adevărate colecții de țesături, icoane, porturi populare, obiecte de ceramică și piese de mobilier, obiecte de uz gospodăresc.

Muzeul cuprinde și o zonă denumită ‘sector viu’, cu bunuri funcționale, de la vâltoare, la moare de apă, un atelier de fierărie, piua sau chiar o pălincie cu toate instalațiile. În preajma sărbătorilor, mai pot fi văzute femei din zonă care își spală covoarele în vâltoarea din cadrul muzeului. În cadrul muzeului funcționează și un atelier de olărit, unde renumitul meșter popular Istvanfi Geza din Vama face demonstrații, le arată tinerilor cum se făceau vasele, sau chiar îi învață meserie pe unii dintre ei.

Piesa de rezistență este Biserica de lemn din Lechința, veche din 1635, singura clădire de acest gen din Țara Oașului. Deși toate bisericile din Oaș erau din lemn, de abia una singură a supraviețuit, în mod miraculos, și aceasta la presiunile marelui fotograf Ioniță G. Andron. Biserica a fost salvată în anii ’70 la după ce cunoscutul fotograf a trimis memorii conducerii de la acea vreme: Comitetului Regional Oaș al PCR, Comitetului de stat pentru cultură și artă din regiunea Maramureș, dar și Comisiei Monumentelor Istorice de pe lângă Academia Republicii Socialiste România.Artistul a realizat primele fotografii cu lăcașul de cult în anul 1939, le-a trimis autorităților pentru a o salva și a revenit cu un memoriu și fotografii în anul 1966 în care arăta starea avansată de degradare a bisericii.

“Dacă mi-ar fi spus cineva că poate arăta și în felul acesta o construcție protejată în mod special de lege fiind MONUMENT ISTORIC, cu siguranță nu aș fi crezut, dar de această realitate m-am convins personal, iar prin fotografiile alăturate caut să informez organele de drept, socotind că prin aceasta am tras clopotul de alarmă și că am făcut cel puțin atât, pentru a determina forurile competente, ca în cel mai scurt timp posibil, acest monument istoric, singura biserică veche de lemn din toată Țara Oașului să fie reconstruită — deoarece despre reparație nu mai poate fi vorba — și ridicată în centrul de raion Negrești, unde să rămână mărturie peste alte veacuri viitoare despre dăinuirea noastră aici”, a scris Ioniță G. Andron, în memoriul din 4 noiembrie 1966.

Cunoscutul fotograf a subliniat că biserica a fost declarată monument “datorită vechimii și caracteristicilor ei de construcție de-a dreptul impresionante prin dimensiunile ei miniaturale”. Biserica a fost dezmembrată, transportată în Negrești Oaș unde în același an a fost deschis Muzeul Țării Oașului, și reconstruită pentru prima dată între anii 1977-1980, cu unele părți noi. A doua oară a fost reconstruită în 2006, printr-un proiect european.”Este o biserică de tip vechi, iar ca mărime este printre cele mai mici. N-am găsit o explicație de ce restul bisericilor nu au supraviețuit. Se construiesc biserici din zid din a doua parte a secolului XIX. Am găsit urme din biserici la o moară. Este ceva ciudat cum în zonele învecinate, Maramureș, Țara Lăpușului, Chioarului s-au păstrat biserici și aici asta este singură. Dacă nu era Ioniță G. Andron, nici ea nu supraviețuia”, a explicat Remus Vârnav, directorul Muzeului Țării Oașului.

Directorul Centrului Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Felician Pop, crede că această biserică a supraviețuit deoarece s-a aflat într-o comunitate mică, unde a fost construită o biserică din piatră mai târziu decât în celelalte localități. “Biserica a supraviețuit pentru că a fost într-o comunicate mică. După ridicarea bisericii de piatră, aceasta a fost abandonată și a supraviețuit în mod miraculos după intervențiile lui Ioniță G. Andron, cel mai mare fotograf din Oaș. În general, în Oaș bisericile din lemn au fost abandonate după ce s-au zidit altele noi care nu au nicio valoare arhitecturală”, a mai spus Felician Pop.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) ALEX MICSIK/ AGERPRES ARHIVA

Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit “Nababul” pentru fabuloasa sa avere, preconiza inițial că suma necesară ridicării acestei clădiri era de 400.000 lei (în acea vreme, leul era la paritate cu francul francez). La final, cheltuielile au însumat peste 700.000 lei. La inaugurarea oficială din 1906, cei 600 de invitați aleși de proprietar cu mare grijă au fost rugați să respecte o serie de reguli: bărbații urmau să poarte toate decorațiile, iar femeile trebuiau să fie împodobite ca la un bal al Curții regale. Oaspeții de onoare au fost perechea princiară moștenitoare: Ferdinand și Maria.

Îmbinând robustețea stilului baroc cu gingășia rococo și cu elemente Art Nouveau, clădirea respiră și astăzi măreție și opulență. Marmură albă și verde, piele de Cordoba, onix, statuete din bronz, pereți lambrisați, ceramică pictată, parchet american de stejar și multe altele, în cele mai opulente stiluri, împodobesc Palatul Cantacuzino. Piesele de mobilier se înscriu în aceeași tendință. Interiorul este decorat cu picturi monumentale realizate de G.D. Mirea, Costin Petrescu, Arthur Verona, Nicolae Isidor Vermont, precum și sculpturi realizate de Fr. Storck și Em. W. Becker. Palatul era recunoscut în Bucureștiul de altădată prin marile baluri pe care Mihail G. Cantacuzino împreună cu Maruca Rosetti le organizau aici. Seratele și audițiile muzicale, la care George Enescu era un obișnuit, erau binecunoscute și se bucurau de prezența numelor sonore din aristocrația română și străină.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

După moartea “Nababului”, clădirea a revenit fiului său Mihai care, decedând în 1929, a lăsat-o prin testament soției sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu. Edificiul — cunoscut și sub numele “Palatul Cantacuzino” — a găzduit în preajma celui de Al Doilea Război Mondial, președinția Consiliului de Miniștri.

Între 15 aprilie 1943 și 26 august 1944 palatul a găzduit serviciile speciale ale Ministerului de Interne.

Aici, în 1954, s-a instalat Institutul de studii româno-sovietice. În anul următor, clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor de patrimoniu; iar la Paris George Enescu înceta din viață. În anul 1956, în Palatul Cantacuzino a fost inaugurat Muzeul Memorial “George Enescu”, dedicat marelui compozitor român, devenit după 1990 muzeu național. Actul de donație din 1967 oferea Muzeului ”George Enescu” întreaga clădire, deși Societatea Compozitorilor Români, azi UCMR, își avea sediul tot aici. Noul proprietar era statul român, care gestiona acest imobil prin Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, în subordinea căruia Muzeul ”George Enescu” trebuia să fie permanent.

Palatul Cantacuzino în 1956
Foto: (c) BOTEA/ AGERPRES ARHIVA

Muzeul expune documente și obiecte personale ale muzicianului, aici se află, alături de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome și medalii ce i-au fost conferite, printre care și cea a Legiunii Franceze de Onoare.

Edificiul — declarat monument de arhitectură — are patru niveluri: un subsol înalt alcătuind soclul construcției, un parter cu ferestre în arc de cerc și cu balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Fațada sa are ca element dominant intrarea, ușor decroșată, precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră și ocrotită de o marchiză în formă de scoică.

Intrarea în Palat, străjuită de leii din piatră
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Interior al Palatului Cantacuzino, 2009
Foto: (c) LIVIU SOVA/ AGERPRES ARHIVA

Dintre spațiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale de N.Vermont și G.D. Mirea și coloane de marmură roz.

AGERPRES/(Documentar — Marina Bădulescu, redactor foto: Vlad Rușeanu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)