Anthony Muresan are 13 ani (e nascut in 2002), si de el se ocupa acum sase profesori la Conservatorul din Karlsruhe, Germania, fiindca sunt convinsi ca va ajunge un mare, foarte mare muzician. In 2015 a primit punctajul maxim la examenul pentru studii prescolare la Conservatorul din Karlsruhe, devenind student cu bursa integrala al acestei universitati! Profesor de voce este Hanno Muller-Brachmann, profesor de pian este Andrej Jussow, profesor teorie Tomas Westbrooke, iar Aurora Wolf este profesoara sa de metode de respiratie si miscare in timpul cantatului. Din 2007 l-a avut ca profesor de pian pe Christian Knebel, iar din 2012 pe Asotos Safaridis, iar din 2014 este elevul Claudiei Wehrstein Neuenburg, pentru voce.

Anthony Muresan s-a nascut la Pforzheim, in Germania, si are un tata roman. Din 2009 pana 2015 a fost membru si solist la renumitul cor de copii „Aurlius Sangerknaben Calw”, voce sopran. A castigat in 2015, in Germania, dupa trei etape de competitie teritoriale, locul I la cea mai importanta pentru tineret competitie de musica clasica din Europa si chiar din lume, numita „Jugend Musiziert”. Numeroase aparitii in concerte cu corul, dar si ca solist, in multe orase din Germania si din alte tari. Anthony Muresan are, de asemenea, 3 CD-uri inregistrate, unul cu corul si doua private.

sursa: societateamuzicala

Soprana Felicia Filip la concertul extraordinar ”România de mâine — Micii ambasadori ai culturii românești”, 2010

În jurul vârstei de 18 ani, și-a îndreptat atenția spre canto clasic, după 12 ani de vioară, când directorul Liceului de Muzică din Pitești a convins-o să meargă la Școala Populară de Artă.

Mai multe detalii pe agerpres

Evenimentul este organizat de ICR Paris cu susținerea Ambasadei României în Franța și deschide o serie de evenimente de anvergură organizate de ICR Paris în luna decembrie: proiecția specială, în premieră franceză, a filmului Comoară de Corneliu Porumboiu, eveniment organizat în cinstea Zilei Naționale a României pe 10 decembrie și Festivalul filmului românesc de la Paris “Le Paris du cinema roumain”, care se va desfășura în perioada 11-15 decembrie.

Andrei Vieru s-a născut la București, într-o familie de muzicieni. Tatăl său este compozitorul Anatol Vieru, iar mama sa muzicologul Nina Vieru. Și-a făcut studiile la Universitatea Națională de Muzică din București, fiind unul dintre elevii străluciți ai pianistului Dan Grigore. A urmat de asemenea cursuri cu Carlo Zecchi la Salzburg și Lev Naoumov la Moscova.

Din 1988, Andrei Vieru trăiește în Franța, unde și-a făcut debutul artistic, remarcat de presă, la Marele Auditorium al Radio France.

Primul său album înregistrat în Franța se bucură de înalte aprecieri din partea revistelor Monde de la Musique, Repertoire etc. Albumul este desemnat de Radio Europe 1 și Le Monde drept “discul anului”. Foarte curând, Andrei Vieru devine interpretul recunoscut al marilor opere ale lui Bach.

Pianistul a înregistrat numeroase alte albume, salutate cu același entuziasm de presă (Variațiunile Diabelli, Variațiunile Gildberg, Clavecinul bine temperat, Tablouri dintr-o expoziție, Sacre du Printemps).

A primit premiul Nadia și Lili Boulanger, decernat de Academie des Beaux-Arts.

Andrei Vieru este de asemenea scriitor de expresie franceză și matematician. A publicat numeroase articole în Nouvelle Revue Francaise, Le Magazine Litteraire, Cahiers de l’Herne, Idei în dialog, Dilema, Observator Cultural.

În 2007, Vieru publică Ecleziastul vesel (Le gai Ecclesiaste, editura Seuil), o culegere de eseuri și pamflete salutate de presă franceză, care compară puritatea limbajului său cu cea a lui Cioran.

În perioada 2005-2011, Andrei Vieru se consacră cercetărilor în domeniul matematicii, studiind Teoria sistemelor dinamice și Teoria numerelor.

Din 2013, la editura Grasset apare a doua sa carte, Elogiul vanității (Eloge de la vanite).

Presa franceză îl compară cu La Rochefoucauld, Chamfort, Madame du Deffand și Cioran, fără a uita de alți români care au marcat literatura secolului XX, cum ar fi Benjamin Fondane (B. Fundoianu), Gherasim Luca, Eugen Ionesco său Paul Celan. Pentru acest ultim volum, Andrei Vieru primește premiul Casanova, acordat de către Fundația Pierre Cardin unui European care scrie direct în franceză.

AGERPRES(AS — autor: Mariana Ionescu; editor: Mihaela Nicolaescu)

Foto: (c) Roxana Nite/ Facebook

Membrii corpului diplomatic acreditat la Edinburgh, reprezentanții comunității românești din Scoția, dar și melomanii britanici sunt invitați să se bucure de un program alcătuit din arii celebre semnate de Mozart, Puccini, Bellini, Verdi, dar și din numeroase creații românești foarte rar cântate în spațiul britanic, semnate, printre alții, de Nicolae Bretan, George Stephănescu, Gheorghe Dima și Paul Constantinescu.

Seara este organizată în parteneriat cu Ambasada României în Marea Britanie, prin Biroul Consular al României la Edinburgh.

Roxana Nițe a studiat la Conservatorul din Constanța, dar și la Universitatea de Muzică din București. Ancuța Nițe-Doyle este stabilită în Scoția încă din anul 2001, în urma câștigării Concursului Național de Muzică “Constantin Silvestri” și a unei burse de studiu la Academia de Muzică “Mary Erskine” din Edinburgh.

AGERPRES/(AS — autor: Oana Ghiță, editor: Claudia Stănescu)

La Gala Folk ”Om Bun”, 2008

În 2002 și-a lansat în Republica Moldova primul album ”Amintiri din copilărie”, iar în 2003, un al doilea album — ”Amintiri din copilărie vol. 2”. În Republica Moldova, cele două albume au avut vânzări de peste 50.000 de exemplare, ajungând în topul vânzărilor pe piața muzicală din această țară.

Ajunge să fie cunoscut de publicul din România, printr-un concurs favorabil de împrejurări, muzica sa fiind difuzată mai întâi la emisiunea tv ”Cronica Cârcotașilor”. A fost apoi invitatul lui Andrei Gheorghe, apoi în emisiunea lui Teo Trandafir. În anul 2004, lansează în România ”Amintiri din copilărie vol. 1”, albumul având un imens succes de public. Se reeditează recordul de vânzări din Republica Moldova: 7.000 de unități în prima zi și 50.000 în primele două luni. În septembrie, același an, lansează ”Amintiri din copilărie vol. 2”, care se bucură, de asemenea, de mare succes, până la sfârșitul anului înregistrând peste 150.000 de unități vândute, pentru cele două albume.

În anul 2004 a fost cel mai bine vândut artist de pe piața muzicală românească. Cele două albume primesc Dublul Disc de Platină, la începutul anului 2005. În noiembrie 2005, Pavel Stratan lansează în România cel de-al treilea album — ”Amintiri din copilărie — vol. 3”, pentru care primește din partea casei de producție Cat Music, Dublul Disc de Aur, înregistrând vânzări de peste 60.000 de unități.

Primul videoclip lansat a fost pentru melodia ”Eu beu”, iar primul concert live în România l-a susținut la Sala Palatului, la 7 noiembrie 2004. Cântecele lui Pavel Stratan au versuri aparte, cu jocuri de cuvinte, cum sunt cele ale piesei ”Copacul vieții”: ”cad frunzele/una câte una/da printre frunze/cu cât mai multe cad/ cu-atât/mai clar se vede Luna”. Între cele mai cunoscute melodii ale lui Stratan se numără: ”Eu beu”, ”Când eram mititel”, ”Cucul o murit”, ”În satul nostru”, ”La city”, ”Luluța”, ”S-o-nsurat băieții”, ”Tata”, ”Seca”, ”Copilăria”, ”M-am născut de ziua mea”, ”La tanti Nina”, ”Visul”, ”Cureaua”, ”Armata”, ”Banii”, ”Copacul vieții”, ”Du-du”, ”Fericirea”, ”Nunta”, ”Școala”, ”Tatăl meu”, ”Vasile, toarnă!”.

La Festivalul Internațional “Cerbul de Aur”; Seara Moldovenilor, 2005

Fiica sa, Cleopatra, moștenește talentul tatălui, ea devenind foarte cunoscută de când avea 3 ani și a lansat primul album. Pavel Stratan cântă în duet cu fiica sa piesa ”Mama”. Din 2006 până în 2009 Cleopatra a lansat 3 albume, 7 videoclipuri și o păpușă care-i poartă numele.

În 2011, Pavel Stratan s-a mutat împreună cu soția, Rodica, și copiii, Cleopatra și Cezar, în București, pentru a nu mai face ”naveta Chișinău-București”. El declara, atunci, în Adevărul, că la București este casa de discuri și nu puteau face atâtea drumuri pentru înregistrări. În același an, artistul a lansat albumul ”Amintiri din copilărie — vol.4”.

Ulterior, Pavel Stratan a încercat să-l promoveze pe piața muzicală și pe fiul său, dar nu a avut același succes pe care l-a avut cu Cleopatra. În vara anului 2015, Pavel Stratan s-a întors la Chișinău, pentru a locui acolo cu familia, conform Libertatea. Stratan a declarat atunci că își dorește ca fiica sa să uite o perioadă de muzică și să se concentreze asupra școlii. Potrivit aceleiași surse, Pavel Stratan s-ar fi angajat ca antrenor la o sală de fitness.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Compozitorul și solistul vocal Cornel Fugaru în 2011

A debutat în 1964, la Casa de cultură a sectorului 2 din București, împreună cu formația Sincron pe care a fondat-o și a condus-o (1964-1978). Din repertoriul Sincron au făcut parte multe prelucrări ale unor melodii populare românești — “Ducea rufele la râu”, “Pe lângă plopii fără soț”, “Alunelul”, “Jocul fetelor”, “Sârba muntenească”, “Hăulita de la Gorj”.

Formația s-a înființat pe lângă Casa de cultură a sectorului 6 din București și a participat la numeroase turnee muzicale în țară și în străinătate: Polonia (1967-1970, 1974), Israel (1969), URSS (1972). În 1968, a participat la Festivalul tineretului din Sofia, unde a obținut premiul al treilea și medalia de bronz pentru formații beat (mai precis backbeat, specific stilului rock and roll).

La început, Sincron a debutat în formula: Cornel Fugaru (solist vocal, orgă și pian), Alexandru (Sandu) Arion (chitară solo, voce), Dan Voinescu (chitară acompaniament, voce), Antoniu Cobîrzan (chitară bas), Constantin Cobîrzan (chitară melodică) și Ilie Mihalache (baterie), ultimul fiind înlocuit de Doru Donciu și mai apoi de Ionel Ucu Bratu Voicescu, potrivit site-ului www.rockabilly.ro.

În 1971, formația s-a restructurat: Cornel Fugaru (solist vocal, orgă și pian), Silviu Hera (chitară solo), Gerhard Gerl (chitară acompaniament), Mircea Tudoran (chitară bas, din 1969), Dumitru Gîrz (trombon) și Ion Cristian (baterie). În 1972, li s-au alăturat Gheorghe Stavri (chitară solo, voce), Cornel ”Muzicuță” Ionescu (chitară bas, muzicuță, vocal), Victor Boz (saxofon tenor), Ilie Dornescu (trompetă) și, periodic, Tomi Beretzki (saxofon alto). De-a lungul timpului, alături de membrii formației au mai cântat: Mihai Viziru, Ștefan Berindei, Ion Berindei, Octav Zemlicka, Csobi Zemlicica, Dan Andrei Aldea, Arpad Cenuser, Puiu Breck, Doru Tufiș.

Între spectacolele muzicale și de revistă la care au participat sau pe care le-a realizat se numără: ”Cu muzica nu e de glumit”, ”Serile Scânteii tineretului ediția a V-a”, ”Tinerețe, poezie, muzica ușoară” (1966), ”Colibri Music Hall”, ”Unda veselă” (1967), ”Scandal la Boema”, ”Cu mască, fără mască” (1967-1968), ”Zig-zag la Nottara” (1971), ”Muzică și poezie”, ”La porțile dorului”, ”Ritmurile tinereții” (1972), ”Întâlnire cu Sincron” (1973), ”Varietăți ’76” (1976). Formația s-a desființat în 1978, precizează site-ul www.rockabilly.ro.

Cornel Fugaru a întreprins turnee artistice în Polonia (1967, 1969, 1972), Israel (1970), URSS (1973), Chile (1984). A susținut numeroase concerte și recitaluri la televiziune, a apărut ca interpret în filme și a compus muzică pentru film. De asemenea, a făcut parte din jurii naționale de concursuri de muzică ușoară.

Alături de compozitorii Horia Moculescu, Ionel Tudor, Eugen Mihăescu, Mugurel Vrabete la preselecția pentru Eurovision 2006

A compus peste 100 de melodii, multe dintre ele devenind șlagăre. Din creația sa muzicală amintim: ”Și dacă”, ”Cine-a născocit iubirea”, ”Am ales nemărginirea”, ”Rămâi, nu pleca”, ”Eu cred”, ”Oameni, nu uitați”, ”Să alergăm prin ploaie”, ”Stai, nu te grăbi”, ”Viața nu e complicată”, ”Ave Maria”, ”Cât de grea e tăcerea”, ”De ce-ai plecat din viața mea”, ”Lângă mine să fii”, ”Cerul nopții”, ”Ne-a pierdut de pe aripa ei iubirea”, ”Fluturi de lumină”, ”Nu te mai iubesc”, ”Așteptam un cuvânt”, ”Fericirea ta”, ”De cumva ți se întâmplă”, ”Te-am găsit acum când îmi doream mai mult”, ”Ana Lugojana”, ”De-ar fi dorul”, ”Iartă-mi iubirea”, ”A venit toamna”, ”Spune-mi”, ”Nu sunt sclavul tău”, ”Eu nu mai sunt cel de ieri”, ”Planeta albastră”. A compus muzica filmelor: ”Cântec pentru fiul meu”, ”Bal în poiana zimbrilor”, ”Fata morgana”, ”Oacă și Boacă”, ”Cici”, ”Robotul”.

A colaborat cu cei mai buni soliști care i-au interpretat piesele — Dan Spătaru, Margareta Pâslaru, Anda Călugareanu, Corina Chiriac, Elena Cârstea, Monica Anghel, Aurelian Temișan.

Piesa ”Spune-mi” interpretată de Monica Anghel a cucerit două premii naționale (“Mamaia” și “Cerbul de Aur” — 1996) și două premii internaționale (în Australia și Macedonia).

În noiembrie 2004, Societatea Română de Radiodifuziune, în colaborare cu TVR 2, a organizat un spectacol dedicat aniversării a 40 de ani de carieră a compozitorului Cornel Fugaru și de la lansarea formației Sincron. Cu această ocazie a fost lansat un set de patru albume cu melodii ce au marcat cariera compozitorului și cartea semnată de ziarista Oana Georgescu, ambele purtând același titlu: ”Fugar(u) prin lumea muzicii”.

Cornel Fugaru, la spectacolul aniversar — 40 de ani de la lansarea formației Sincron, 2004

”Eu îmi iubesc profesia mai mult decât orice pe lume. Muzica este crezul meu și cred că niciodată n-am s-o păcălesc; și, totodată, dacă există un fair-play între noi, nici ea n-o să mă păcălească pe mine”, declara compozitorul în 1998, într-un interviu în Formula AS.

Pentru activitatea sa a fost distins cu numeroase premii, dintre care: Premiul al III-lea la Festivalul mondial al tineretului și studenților de la Sofia (1968), Premiul III la Festivalul ”Primăvara cântecului” de la Poznan-Polonia (1978), Premiul juriului (1983), Premiul special al juriului (1985), Marele premiu (1986) la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, Premiul pentru cea mai bună orchestrație la Festivalul ”Cântecele mării” de la Rostok (1988), Premiul pentru muzică ușoară al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (1988, 1990, 1995, 2001). La Festivalul Mamaia 2010, a primit un Premiu special, alături de alți compozitori și cântăreți îndrăgiți de publicul românesc.

Cornel Fugaru a primit premiul pentru muzică ușoară, decernat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România pe anul 2009, în Aula Palatului Cantacuzino

A făcut parte din juriile multor concursuri de muzică ușoară (Eurovision, Festivalul ”Dan Spătaru”), la cea de-a noua ediție a Festivalului Internațional de Muzică Ușoară pentru Copii ”Ceata lui Pițigoi” (10-12 sep. 2010), fiind președinte al juriului, urmându-l în această calitate pe regretatul Aurel Manolache. De altfel, a fost un foarte bun profesor, pregătind tineri și copii pentru diferite concursuri de muzică ușoară. Împreună cu soția sa, Mirela Fugaru, a inițiat și organizat Festivalul Internațional ”Steaua de aur” destinat copiilor și adolescenților, care încearcă să se lanseze interpretând melodii compuse special pentru cei mici.

A murit la 13 iulie 2011, la Spitalul Clinic de Urgență ”Elias” din București, unde era internat în urma unei maladii cronice grave.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru)

Cântăreața Corina Chiriac, care își sărbătorește luni ziua de naștere, vorbește într-un interviu acordat AGERPRES despre cel mai frumos cadou pe care și-l face cu ocazia aniversării, lansarea unui dublu album – “Hai, hai lângă mine stai”, cu 20 de melodii, în totalitate noi.

Artista rememorează și una dintre cele mai plăcute și neobișnuite aniversări, petrecută în Cuba, pe plaja Varadero.

“Am să încerc să vă prezint una dintre aniversări care mi s-a părut cea mai originală, cea mai ieșită cu totul din comun. (…) Am stat pe plajă, în apă, toată ziua. Am vrut la un moment dat să beau o gură din sticla de șampanie, pe care o înghesuisem în nisip în apropierea apei și o băteau valurile ca să o mai răcească. Era atât de caldă și avea un gust atât de rău, încât am preferat să o torn pe mine și să-mi urez singură ‘La mulți ani!””, a povestit Corina Chiriac.

Ea vorbește și despre ce a însemnat și ce înseamnă muzica în viața ei, dar și despre perioada când a vrut să fie actriță și despre idolul ei, actrița Carmen Stănescu.

AGERPRES: Se apropie ziua dumneavoastră de naștere și cu această ocazie veți lansa și un nou album, dublu, “Hai, hai lângă mine stai”. Ce aduce nou acest album?

Corina Chiriac: Înainte de toate, mulțumesc frumos că m-ați invitat. Îmi faceți onoarea de a puncta un moment de victorie în cariera mea și, respectiv, în viața mea personală, pentru că, iată, la 66 de ani voi lansa un dublu CD de muzică ușoară românească nouă, nu un CD de remixuri ale pieselor de altădată sau piese străine reinterpretate în România. Într-adevăr, ce aduce nou acest dublu album sunt 20 de melodii create de-a lungul a patru ani de zile de compozitorul și orchestratorul Nicolae Caragea împreună cu mine, în calitate de solist vocal, autor al textelor și producător. Am și doi colaboratori în calitate de textieri, dar textele îmi aparțin în 90% sau poate și mai mult.

Este un CD care propune, în același timp, muzică de atmosferă, muzică nostalgică și piese care pot fi cântate la o petrecere, la un eveniment particular sau public, la o zi de oraș, la o aniversare. În orice fel de împrejurare lumea are nevoie de puțină muzică frumoasă.

Acest CD va avea două lansări, una în cadrul emisiunii “Opriți timpul”, duminică, 25 octombrie, la ora 14,00, unde voi prezenta vreo opt piese de pe acest dublu album, iar lansarea fizică a CD-ului va avea loc vineri, 30 octombrie, la ora 16,00, la magazinul Muzica, de pe Calea Victoriei, unde așteptăm un număr mare de prieteni și iubitori de muzică românească. Voi fi acolo împreună cu CD-urile și le voi oferi cu autograf.

AGERPRES: Pe coperta albumului aveți și o poveste, “Vioara”. Care-i povestea acestei povești?

Corina Chiriac: “Vioara” are pentru mine o poveste neașteptată. Am fost întotdeauna iubitoare de scris, de fenomenul de a crea în scris, poezie, puțină proză, am încercat și o piesă de teatru. M-am jucat în timpul liber. A fost un hobby, să spunem. Prin anii 2000, băiatul unei prietene s-a oferit să mă ajute să învăț să scriu la calculator. Nu înțelegea la ce-mi trebuie, i se părea că e un capriciu inutil.

În momentul în care am învățat cât de bine am putut această tehnică virtuală, am profitat de o vacanță neașteptată, pe care singură mi-am oferit-o, la o verișoară în Argentina — m-am îndrăgostit de Argentina, m-am îndrăgostit de Buenos Aires — și trăind într-un climat cu totul deosebit de climatul european sau nord american, m-am așezat acolo să-mi definitivez acele ciorne cu care plecasem în valiză, din hârtie să le trec în calculator.

Cu ocazia asta, având foarte multe luni la dispoziție, nu numai că le-am definitivat, dar pe unele le-am inventat acolo, cum ar fi “Vioara”. Este o nuvelă în care mi-am închipuit tot ceea ce-și poate visa o femeie despre dragostea spirituală adevărată, sublimă și împărtășită, dintre ea și iubitul ei. Sigur că ‘Vioara’ este o metaforă, dar a rămas o poveste frumoasă, pe care am vrut să o ofer celor care nu au cumpărat cartea “Căutând iubirea”, pe care am lansat-o în 2005.

Cu ocazia asta, iată că bunul Dumnezeu mi-a făcut încă un cadou important: la târgul de carte din noiembrie, acum, în 2015, Editura Orizonturi s-a oferit să-mi republice cartea. Se va numi tot “Căutând iubirea”, va avea o altă copertă și va fi o nouă ediție, ediția a doua a aceleiași cărți din 2005, și, cu siguranță, la târgul de carte, firma Eurostar, care a realizat tipărirea acestui dublu album, va veni și cu CD-uri iar eu voi sta acolo și voi da autografe pe carte, pe CD sau pe amândouă. Pentru mine este o victorie deosebită, o consider un cadou pe care bunul Dumnezeu mi-l face de ziua mea, și în preajma zilei mele de naștere, și după ziua mea de naștere, și în toată această toamnă de care mă leagă însăși existența mea pe planetă.

AGERPRES: Dumneavoastră ați crescut într-o familie de muzicieni. Ce înseamnă muzica pentru dvs?

Corina Chiriac: Probabil înseamnă nu numai totul, înseamnă expresia lui Dumnezeu în viața noastră pentru că, așa cum știm, cartea Genezei începe cu cuvintele: “La început a fost cuvântul!”. Cuvântul înseamnă sonor, muzicalitate, înseamnă vibrație. Cuvântul poate avea muzicalitate fericită sau nefericită, etc., dar este vorba de o emisie de sunete, deci muzica reprezintă o întindere a cuvântului într-o zonă mult mai melodioasă decât simpla vorbire.

AGERPRES: Nu foarte lume știe că dumneavoastră aveți la bază și o facultate de teatru. Aveți mai multe prezențe atât în teatru, cât și în film. De asemenea, ați fost gazda unui show de televiziune iar în prezent sunteți realizatoarea unei emisiuni TV duminicale. Ce vă place să faceți cel mai mult?

Corina Chiriac: (râde) Cred că toate. N-aș putea să fac o alegere. La naștere, în destinul meu a scris că eu va trebui să fiu artistă. Consider că am o vocație pentru asta, pentru că este lucrul care îmi place cel mai mult să-l fac, să mă pregătesc pentru spectacol, pentru întâlnirea cu publicul. Toate formele de manifestare artistică frumoase și decente mă interesează, mă pasionează. Nu-mi sunt indiferente, nu le fac la voia întâmplării, nici nu le iau ca pe ceva care mi se cuvine. E o activitate care mă împlinește ca persoană și efectiv îmi pare bine că mi-am devotat copilăria și adolescența pregătirii pentru a face o carieră de artist al scenei.

AGERPRES: Când și de ce ați hotărât să renunțați la scena de teatru și să vă dedicați doar muzicii?

Corina Chiriac: Este o întrebare foarte bună. Așa cum pot afla cei care se uită pe site-ul meu, www.corinachiariac.ro, sau chiar pe wikipedia direct, există CV-ul meu scris de mine, eu mă pregăteam să devin actriță, mi-am dorit să devin actriță. De fapt, eu doream să urc pe scenă, dar credeam că actoria este ceea ce mă împlinește cu adevărat. Regretatul meu tată, compozitorul Mircea Chiriac, prin anul 1965 a realizat muzica pentru două piese de teatru, la Teatrul Național, pe vremea când Naționalul avea una din săli la actuala sală Odeon, pe Calea Victoriei.

Acolo, una dintre marile vedete ale teatrului românesc, incontestabil adorata doamnă Carmen Stănescu, juca în mai multe piese, era în deplinătatea tinereții și a forțelor, iar eu, uitându-mă cu adorație la dânsa pe scenă, spuneam “Așa aș dori să fiu și eu!”. A fost idolul meu de artistă a scenei, a rămas și va rămâne pentru totdeauna. Am avut fericita ocazie să o cunosc, să văd cu câtă meticulozitate și dăruire își pregătea fiecare show de televiziune sau rol de pe scenă.

De cântat am început nu într-o doară, ci oarecum în urma unui pariu. Colegii îmi spuneau “Hai, mă, tu nu ai curaj să cânți la Steaua fără nume!”.

Eu le cântam lor la întrunirile noastre de sâmbătă seara. Unul cânta la chitară, altcineva cânta din gură, altul spunea o poezie, iar eu mă așezam la pian și le cântam șansonete franțuzești, twisturi și ce se purta prin ’68 și ’69. Ei îmi spuneau: “Bine, mă, tu care cânți așa bine de ce nu te duci și tu să apari acolo, să arăți ce poți?”. Eu am zis “Aveți dreptate”. Și cam așa era, nu prea aveam curaj la început. Și după succesul de la “Steaua fără nume” am crezut că o să cânt câțiva ani, o să apar la televizor, dar după aia “Haideți să trecem la lucruri serioase, să ne apucăm de teatru”.

Am fost și angajată, la un moment dat, la Teatrul Giulești. Am dat concurs, m-a ajutat colegul meu Florin Zamfirescu, astăzi uriașul actor Florin Zamfirescu, — a rămas prietenul meu și îl admir și îl respect de-o viață—, m-a ajutat să dau examen la Teatrul Giulești, am luat examenul, dar nu s-a întâmplat să-mi găsească un rol în primul an și am șomat pe acolo pe coridoare. Eram extrem de tristă și de frustrată pentru că eu am fost întotdeauna o fată activă, o femeie de acțiune. În vara următoare s-a întâmplat că am fost trimisă de trei instituții diferite din România la trei festivaluri internaționale diferite.

Televiziunea m-a trimis la Orfeul de Aur, Electrecord la Sopot (Polonia) și Ministerul Culturii la Dresda, la un festival mare în fosta RDG. Și, din trei festivaluri, la două am luat premii. În momentul acela s-a deschis pentru mine o carieră internațională în fostele țări ale CAER-ului, unde nu se ajungea ușor, puteai să fii tu oricât de doritor.

Dar aceste premii au reprezentat atestarea unui talent de care probabil că nici nu eram conștientă.

Eu tot mă uitam în urmă cu regret la rolurile pe care aș fi putut să le joc în teatru, tot nu dădeam încă, probabil, greutate suficientă faptului că eu m-am apucat profesionist de a fi solistă vocală, tot credeam că mâine-poimâine voi putea juca rolurile doamnei Carmen Stănescu. Și văzând că mi se deschide, că-mi apar contracte, că veneau la ARIA, la fosta Agenție Română de Impresariat Artistic, că ploua cu contracte, mi-am dat seama că zarurile au căzut, probabil, favorabil pentru mine și m-am apucat serios de activitate, de turnee, de plecat în toate țările CAER-ului.

Peste câțiva ani m-am reîntors la festivalul de la Sopot, din Polonia, unde am mai luat încă o dată premiu. S-a deschis astfel, pentru mine, o carieră care a durat, în orice caz, până în 1988 când, plecând la un contract în America, m-am hotărât să mai stau pe acolo o vreme. Și iarăși am crezut că dacă fac o pauză și vin în țară mă reapuc de actorie… N-a fost să fie, m-am apucat de televiziune și de cântat. Și am făcut foarte bine.

AGERPRES: Piața muzicală actuală din România este într-o continuă mișcare, apar și dispar cântăreți. Cât de ușor este să devii cântăreț și cât de greu este să te menții pe această piață?

Corina Chiriac: Iată o întrebare delicată și mă bucur că ați formulat-o și am să vă spun de ce: e loc pentru toată lumea, e loc pentru mult mai mulți soliști decât sunt. Este un regret al meu, care mă consider un fel de mămică a unei generații întregi de soliști, că între generația mea, de 60 de ani, plus/minus, și cei mai tineri sunt spații atât de mari pe care le-aș numi niște crevase, ca la Polul Nord, niște prăpăstii în gheață care n-ar fi trebuit să existe.

Ar fi trebuit să existe soliști care din trei în trei ani să acopere spațiile goale dintre generații, pentru că este nevoie de soliști. Regretul meu este că revoluția din ’89 a răscolit, din punct de vedere economic și istoric, tot ce era așezat până atunci într-un anumit fel. Și așa cum au căzut, să spunem, valurile de pământ arate, au căzut într-un fel care încă nu s-a așezat bine, nu mai există un show-bizz, adică o agenție particulară, de stat, care să organizeze turnee așa cum se făcea înainte de ’89, cu un autocar, cu hoteluri plătite. Ministerul Culturii ar fi trebuit să se ocupe de organizarea de turnee, pentru că trebuie să spunem că există foarte mulți tineri care au talent.

Să spunem că undeva reușesc să se evidențieze, la un concurs de televiziune, la unul dintre nenumăratele festivaluri pentru tineri și adolescenți care există în țară. Pe acești tineri eu îi compar de ani de zile cu un tânăr care obține carnetul de conducere, dar nu are mașină să conducă, să-și facă mâna.

Ei nu au unde să apară în fața publicului, să vadă diferența dintre un concurs de televiziune și contactul cu publicul dintr-un oraș mic sau un oraș mare, din comună sau sat, de oriunde ar fi, să vadă cum trebuie să te porți cu publicul, care este reacția publicului la un anumit cântec, să-și facă mâna în această meserie care, ca orice meserie, se învață în practică, făcând-o, mai ales în condiții nefavorabile, nu la televiziune, unde ai lumina pusă, unde ești elegant și parfumat.

Mie îmi pare foarte rău pentru ei, pentru că este o meserie frumoasă, o meserie care îți dă un sens existenței. Te trezești dimineața și știi că poimâine ai spectacol, te pregătești și ai emoții că poate nu o să meargă microfonul…, te agiți, te enervezi, dar ai o justificare pentru toată viața.

AGERPRES: Pe dumneavoastră ce v-a ajutat cel mai tare în parcursul artistic — munca, talentul, credința? Sau care ar fi ordinea lor?

Corina Chiriac: Cu siguranță în primul rând m-a ajutat educația primită de la părinți și de la profesorii pe care îi aveam la școala de muzică sau la facultate, o educație solidă despre seriozitatea cu care trebuie văzută o carieră. Poate în viață te mai distrezi, mai faci o greșeală, dar cariera trebuie gândită cu multă seriozitate încă de pe băncile școlii, dacă se poate chiar de la grădiniță. Este, de altfel, ceea ce am văzut umblând prin lume.

Școlile particulare mari, facultățile particulare mari din lume, îi pregătesc pe tineri cu adevărat pentru lupta de existență, căci lupta tinerei generații nu este cu noi, cei care ne-am trăit viața și am făcut atât cât am putut sau ne-a permis bunul Dumnezeu, lupta lor este între ei, între cei tineri.

Ei trebuie să-și dovedească lor sieși și unii altora care este cel mai bun sau ce pot face cu cariera lor. Această seriozitate se pregătește de mic copil. La mine, pregătirea a fost meritul părinților, apoi profesorii m-a ajutat și talentul și faptul că de mică am fost pusă la muncă — vioară, pian, lecțiile de la școală.

Nu eram eu cel mai bun elev din clasă, dar nu asta a fost important — faptul că de la 6-7 ani eu tot am muncit și mi s-a creat un reflex al lucrului care trebuie făcut fiindcă trebuie făcut. Reflexul ăsta mă ține până astăzi și îmi dă un sens, un motiv să nu îmbătrânesc, un motiv să mă țin activă și să fiu bucuroasă și flatată că am o utilitate. Asta e ceva care se învață de mic, crești cu această convingerea și ajungi la vârsta la care spui “Da, am făcut ceva în viață, dar din fericire încă mai sunt util”. Este grozav.

AGERPRES: Aveți vreun regret, ceva nu ați făcut, ceva ce ați fi putut să faceți…

Corina Chiriac: Sigur că fiecare are în viață… Poate că dacă nu aș fi fost atât de concentrată pe carieră, poate că aș fi avut o familie, un copil, nepoți, dar în ziua de astăzi nu mai sunt atât de sigură că trebuie să am acest regret. Ar fi trebuit să aleg între a alerga din Rusia în RDG și din America nu știu unde, ca să nu las un copil să crească fără părinți, măcar fără unul dintre părinți, așa cum am avut eu doi, care amândoi s-au ocupat de mine.

Probabil așa au căzut zarurile și oricum eu sunt un om care nu se mai uită în trecut, nu stau să-mi căinez regretele. Vedeți, la vârsta mea, la fiecare decadă, poți să ai alte regrete.

Dacă ar trebui să mă uit în urmă la toate decadele, nu m-aș mai uita în viitor. Acum prefer să mă bucur de acest CD, care vă asigur că are melodii pentru toate gusturile, absolut pentru toate gusturile, și cei romantici își pot găsi melodii nostalgice, și cei care vor să tragă o horă la o petrecere găsesc o melodie originală care sună ca o horă, mai ales melodia care dă titlul albumului, “Hai, hai lângă mine stai”.

AGERPRES: O să trec puțin spre un alt subiect. Ați spus de multe ori că sunteți o persoană credincioasă. Așa ați fost dintotdeauna?

Corina Chiriac: În familia mea au existat oameni foarte credincioși, unii mai practicanți decât alții, dar cu o profundă credință. Bunul Dumnezeu a hotărât, în marea lui înțelepciune, ca eu să nu mă apropii de credință până la 30 de ani, și să consider că este un subiect pentru care aveam tot respectul, dar nu făcea parte din preocupările mele curente. Cu tot respectul cuvenit, nu era ceva să mă preocupe în fiecare zi. Până într-o zi binecuvântată, când am ajuns la Ierusalim, prima oară în viața mea, și cu totul pe neașteptate am primit revelația existenței Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu atât printr-o viziune, cât printr-o stare de emoție cu totul particulară.

A fost ca și cum umblând pe Via Dolorosa, pe Drumul Crucii, de care nu eram conștientă în momentul ăla — eu mă uitam pe la bijuterii, pe la haine, pe la scăunele de cămilă, tot felul de fleacuri amuzante care îți fură ochiul pe la dughenele care împânzesc Via Dolorosa—, am realizat că eu mă aflu pe Drumul Crucii și că adineauri pe aici a trecut Mântuitorul Iisus Hrristos. E ca și cum aș fi făcut un salt înapoi în timp și m-aș fi trezit într-un univers paralel, pentru că lumea dimprejurul meu aproape dispăruse, își pierduse importanța.

Am uitat să vă spun că plecasem în Israel extrem de răcită — eu răcesc de-o viață prin spectacole și mai ales că era iarnă, era 28 decembrie 1983. Am ajuns la Sfântul Mormânt în picioarele goale, unde m-am rugat. Normal era să mă îmbolnăvesc și să intru în spital.

Or, eu, a doua zi dimineață, m-am trezit complet vindecată. Întinzându-mă să pun mâna pe sticluța de Rinofug, care era atunci picătura cea mai populară a românului contra guturaiului, mi-am dat seama că nu mai am de ce să pun picături în nas. Nu mi-a venit să cred, mi-a trebuit un an de zile să accept faptul că mi s-a întâmplat o minune și ceea ce m-a convins a fost că, la rândul meu, am dat câteva cruciulițe cumpărate de la Ierusalim la câteva persoane, începând cu propria mea mamă, și toate au realizat câte o minune, dar cel mai tare m-a convins faptul că am luat Noul Testament și am vrut să știu cine este Mântuitorul, pentru că nu știam și nu înțelegeam la biserică, din predicile cântate, nu înțelegeam ce se spune.

Am zis dar ce, eu nu pot să citesc o carte, care e problema? Am găsit-o undeva, că nu se găseau pe atunci la librării, și în momentul care am citit cele patru evanghelii care, de fapt, sunt extrem de subțiri și regretabil de scurte, aș spune astăzi, mi-am dat seama că am dat față cu o realitate copleșitoare și în același timp extrem de la îndemână, pe cât de mare, pe atât de mică, pe cât de uriașă, pe atât este de flexibilă și adaptabilă, poți să o strângi în pumn, poți să o pui pe masă să o faci mai mare.

Comunicarea dintre sufletul oricăruia dintre noi și divinitate a devenit încet-încet o nevoie permanentă și un sprijin cu totul deosebit.

Ca să închei cumva acest capitol despre care aș putea să vorbesc ore întregi, nu vă ascund faptul că m-am rugat pentru acest succes. M-am rugat să fiu sănătoasă, să găsesc melodii care să semene cu muzica ușoară românească tradițională, dar să fie noi și să placă publicului și m-am rugat să pot să prezint — nici nu m-a gândit că o să iasă de ziua mea — publicului două albume într-unul singur care să fie realizate. Dacă e vorbim despre minuni, asta este o minune pentru mine și mulțumesc din suflet bunului Dumnezeu.

AGERPRES: Să revenim puțin la teatru. În timpul liber mai mergeți la teatru? Care sunt piesele, autorii, regizorii și actorii care vă plac cel mai mult?

Corina Chiriac: Am să vă mărturisesc că timpul liber mi-a devenit extrem de prețios. Merg la teatru, din păcate nu am timp suficient de des pentru că, având una sau două filmări pe săptămână pentru Național TV și trebuind să pregătesc, împreună cu echipa și cu producătoarea Raluca Olaru, filmările în cele mai mari amănunte, nu îmi mai permite nu numai timpul, cât și energia vârstei. Totuși e bine să-ți dozezi puterile ca să reziști pe termen lung, mai ales după 25-30 de ani e foarte important să ne gândim activitatea și însăși viața pe termen lung și să n-o irosim deodată pe toată.

Acesta este motivul pentru care n-aș putea să vă răspund în amănunt la această întrebare întrucât nu sunt suficient de bine informată, dar vă promit că mă informez și într-un interviu viitor vă voi da și răspunsul.

AGERPRES: Pe 26 octombrie este ziua dumneavoastră de naștere. Care este cea mai plăcută aniversare de care vă amintiți?

Corina Chiriac: Îmi e foarte greu să aleg una singură. Vă dați seama că este vorba… Eu împlinesc 66 de ani și hai să spunem că îmi aduc aminte de vreo 60 de aniversări. Dar am să încerc să vă prezint una dintre aniversări care mi s-a părut cea mai originală, cea mai ieșită cu totul din comun.

Eram cu Cornel Constantiniu în Cuba, la Havana. Cred că împlineam vreo 29 de ani. E foarte lungă povestea, eu o fac scurtă. Reușisem să prindem un contract, acolo fiind, la cel mai celebru cabaret din Caraibe, se numește Tropicana. E ceva de vis, o grădină tropicală în care americanii, înainte de revoluția lui Fidel Castro, au instalat, în palmieri și în copaci, scene care aproape nu se văd decât atunci când se aprinde lumina, este ceva cu totul aparte. Dar există o scenă principală, sigur, în jurul căreia încap până la 5.000 de oameni la mese, este uriaș parcul.

Eu, împreună cu Cornel Constantiniu, cântam, pe scena principală, în show-ul unui cântăreț care era atunci în vogă și care, auzind că noi suntem invitați de Cubartista să participăm în cadrul unui schimb cultural româno-cubanez, cum era atunci, a zis ‘Dar nu veniți să cântați și la mine?’, ‘Cum să nu venim!’. Sigur că spectacolele se terminau târziu, sigur că erau foarte multe cubaneze frumoase în baletul Tropicanei.

În dimineața zilei mele de naștere, a venit mașina de Cubartista cu traducătoarea care m-a dus la plajă, la Varadero. Pentru ei nu mai era sezon, dar pentru noi era, pentru că afară erau 32 de grade și Marea Caraibelor era caldă ca o supă. I-am bătut la ușă lui Cornel. Cred că era ocupat, că avea cu totul altceva de făcut, oricum mi-a spus că el nu poate să plece la plajă la ora asta, era 8,30 dimineața, sigur că noi ne culcasem pe la 2-3 dimineața.

I-am zis: ‘Bine, să știi că eu mă duc singură’, ‘Bine!’. Eu mă pregătisem din seara precedentă, găsisem cu mare efort în Cuba, unde nu se găsea nimic de cumpărat în afară de rom cubanez și aparate fotografice rusești, nu se găsea nimic altceva.

Vorbim de anii ’78 sau ’79, probabil, dar găsisem cu mare greutate, din bonurile de masă, că nu aveam bani — astăzi aș fi plătit eu să mă duc până acolo, nu să mă plătească ei—, am cumpărat o sticlă de șampanie. Am ajuns după aceea la plajă, era superb afară. Traducătoarea m-a întrebat cât am de gând să stau în apă. I-am răspuns: ‘Până diseară!’. Ea a spus că nu poate sta cu mine pentru că are serviciu. I-am răspuns că nu-i nimic, să se întoarcă seara să mă ia. Există un pic de nebunie în mintea oricărui artist, azi nu știu dacă aș mai avea curaj să rămân singură pe o plajă pustie, unde teoretic se poate întâmpla orice, inclusiv să apară un rechin din mare.

Dar am spus: ‘E ziua mea, nu mi se poate întâmpla nimic!’. Și am stat pe plajă, în apă, toată ziua. Am vrut la un moment dat să beau o gură din sticla de șampanie, pe care o înghesuisem în nisip în apropierea apei și o băteau valurile ca să o mai răcească. Era atât de caldă și avea un gust atât de rău, încât am preferat să o torn pe mine și să-mi urez singură la mulți ani. Morala acestei nebunii este că am făcut o insolație extraordinară, că am avut dureri de cap și am venit în Europa și arsă de soare, mă durea și capul, îmi era și rău și niciodată de atunci n-am mai stat la soare decât sub umbrelă. Dar este cea mai deosebită amintire pe care o am despre ziua mea.

AGERPRES: Vă mulțumesc foarte mult, vă urez și eu în avans “La mulți ani! și la cât mai multe albume.

Corina Chiriac: Sau măcar melodii. Dar eu, dacă mă ține Dumnezeu sănătoasă, mi-am propus să nu mai las cinci ani să treacă între două CD-uri. O să vă rog să-mi permiteți să-i mulțumesc prietenei mele, fotografa Ioana Chiriță, pentru splendidele fotografii pe care mi le-a realizat și pentru că le-a photoshopat cu decență. Am stat lângă ea și am spus că nu vreau să fiu chiar de 30 de ani, dar să mă facă așa, de vreo 50, să dăm o impresie frumoasă.

AGERPRES/(autor: Petronius Craiu, editor: Florin Marin)

Născută la Solovăstru, în județul Mureș, marea artistă nu a uitat niciodată țara natală și a revenit în anii ’70 la București pentru spectacole și pentru a realiza două discuri împreună cu colegii de la Opera Română. Astfel au apărut cele două integrale cu “Tosca” de Giacomo Puccini și “La Traviata” de Giuseppe Verdi, în care a colaborat cu artiști precum Ion Buzea, Nicolae Herlea, devenite astăzi repere fundamentale în arhivele discografice mondiale, precizează sursa citată.

După ce a studiat cu profesoara Lidia Lipowska și cu tenorul Aureliano Pertile, Virginia Zeani a debutat la Bologna în anul 1948, cariera sa internațională continuându-se pe mari scene ale lumii la teatrele lirice de la New York, Moscova, Londra sau Berlin alături de personalități fascinante precum Beniamino Gigli, Luciano Pavarotti, Franco Corelli, Giulietta Simionato.

A fost prim-solistă a Operei din Roma și soția celebrului bas italian Nicola Rossi Lemeni și a interpretat de-a lungul timpului un repertoriu prestigios, care a adunat roluri din partituri extrem de variate, cărora le-a imprimat sensibilitatea și frumusețea vocii sale. Statisticile mondiale relevă faptul că Virginia Zeani deține recordul absolut al interpretărilor rolului Violetta din “La Traviata” de Giuseppe Verdi, pe care l-a cântat de peste 650 de ori.

Una dintre capodoperele muzicii de operă din secolul XX, “Dialogul carmelitelor” de Francis Poulenc, i-a fost dedicată, ea interpretând rolul feminin principal, Blanche, la premiera mondială din anul 1957.

Virginia Zeani a fost invitată de mai multe ori la Opera Națională București pentru a susține spectacole.

Zeani s-a născut pe 21 octombrie 1925.

AGERPRES/(AS — autor: Oana Ghiță, editor: Andreea Rotaru)