Descoperirea este considerată a fi una extrem de importantă, este prima de acest tip din țara noastră și este caracterizată de specialiști drept unică pentru patrimoniul cultural al României.

”Este prima statuetă stilizată, abstractizată, din Sud Estul Europei, descoperită la noi în situl de la Poiana Cireșului. Probabil că o să poarte denumirea sitului, o să fie un Venus de Poiana Cireșului. Este realizată dintr-o rocă, iar contextul în care a fost descoperită este puțin mai special, pentru că ea a fost găsită pe marginea unei vetre, unei zone cu arsuri destul de puternice și în concordanță cu alte artefacte mai speciale. La fel ca la majoritatea statuetelor abstractizate din Europa, îi lipsește partea superioară. La noi partea superioară a statuetei mai are ceva special, pentru că de-a lungul timpului s-a presupus că erau fragmentate ritualic și mai ales aruncate în foc pentru fragmentare ritualică. Partea superioară a statuetei noastre prezintă urme de ardere și de exfoliere datorate acestui procedeu. Probabil că este una dintre dovezile solide care o să susțină teoriile cercetătorilor europeni de acum încolo”, a declarat responsabilul șantierului arheologic de la Poiana Cireșului, Elena-Cristina Nițu, la o conferință de presă.

Ea a subliniat importanța descoperirii.

“Trebuie să vă mai spun că aceste statuete se descoperă foarte rar, majoritatea au fost descoperite în anii ’80. Ultima statuetă europeană care s-a descoperit a fost într-un sit din Franța, anul trecut, este într-o stare destul de fragmentară. Următoarea este a noastră”, a mai spus cercetătorul științific Elena-Cristina Nițu.

Coordonatorul echipei de arheologi, profesorul universitar Marin Cârciumaru, a afirmat că descoperirea este ‘senzațională’, și trebuie conservată și expusă corespunzător.

‘Eu nu știu cât este România pregătită pentru o astfel de descoperire! Este o descoperire senzațională. O astfel de descoperire oriunde în lume este centrul atenției tuturor. Vreau să vă spun că mă uitam pe un site acum câteva zile, o descoperire similară din Cehia urma să se ducă la o altă expoziție. Era ambalată într-o cutie militară, transportată de doi militari, care erau flancați de alți patru militari cu armele în poziție de tragere. Spun toate aceste lucruri pentru că eu, descoperitorul ei, nu voi fi de acord să fie expusă decât în momentul când i se va asigura vizibilitate, siguranță și modurile de conservare totale, care să nu ne facă de râs în fața lumii”, a spus profesorul Cârciumaru.

El a adăugat că este prima astfel de descoperire din România. Statueta este realizată dintr-un material deschis la culoare, este destul de grea pentru volumul său și nu are cap.

”Este o descoperire senzațională în primul rând că este prima din România, este prima de acest fel din Sud Estul Europei (…). Majoritatea statuetelor de acest tip descoperite sunt fără cap. Deci să nu ne surprindă că partea superioară a corpului nu există. Dar în același timp noi avem speranța că adesea jumătatea cealaltă a unei statuete era găsită la 10-20 de metri. Deci putem să sperăm că vom găsi și partea cealaltă datorită modului de săpătură pe care îl practicăm. Suntem singura echipă care facem săpături arheologice și în stratele de cultură săpăm din doi în doi milimetri”, a mai spus coordonatorul echipei de arheologi, profesorul universitar Marin Cârciumaru.

Despre materialul din care este realizată statueta, profesorul spune că se vor face analize pentru a fi stabilit tipul acestuia.

”Sunt multe de spus despre această descoperire. Și noi suntem la început. Nu suntem siguri nici materialul din care a fost realizată. Noi acum, microscopic, spunem că este un argilit. Statueta este foarte grea pentru volumul ei. Este un argilit care probabil are ceva deosebit, nu suntem convinși că nu este dintr-o argilă preparată într-un anumit fel cu ingredienți pe care nu îi cunoaștem și care a fost arsă superficial. Sunt lucruri care ne așteaptă să le vedem. Ar fi extraordinar dacă ar fi arsă, pentru că asta ne-ar permite o datare directă a statuetei, nu a stratului respectiv. Din strat noi avem suficiente datări care peste 20.000 de ani, calibrate așa cum se folosesc în momentul de față sunt în jur de 23.000 de ani vechime”, a afirmat Cârciumaru.

Potrivit acestuia, forma statuetei este cea care dă importanță descoperirii.

‘Noi sperăm ca ea să nu fie încă o statuetă descoperită pe teritoriul Europei, ci ca ea să reprezinte din punct de vedere al evoluției artei statuetelor un plus față de ceea ce se știe în momentul de față. Trebuie să fim mândri pentru că în mod cert este indubitabil se văd urmele de prelucrare. Ceea ce este foarte rar pe multe statuete pentru că au fost distruse. Materialul din care este făcut, nu știm sigur ce, a făcut conservarea mai bună, chiar decât pe fildeș”, a mai spus profesorul universitar Marin Cârciumaru.

Statueta urmează să fi expusă la Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic din Târgoviște.

”Statueta nu este conservată și nici nu s-a intervenit deloc asupra ei. A fost lăsată cu depunerile originale cu carbonat de calciu din sit. Trebuie aflat întâi natura rocii și apoi găsite substanțele care se potrivesc nondestructive, probabil va trebui o baie de ultrasunete sau altceva și, probabil, va trebui să o trimitem la marile laboratoare din străinătate”, a precizat cercetătorul științific Elena-Cristina Nițu.

Echipa de arheologi dâmbovițeni a explicat că a dorit să prezinte mai întâi în țară descoperirea, iar ulterior va fi prezentată și în revistele internaționale de specialitate.

‘Noi am ținut neapărat, înainte de a intra în studiu în rândul revistelor mari din lume, să facem această conferință de prezentare cu mass media din România. Descoperirea este atât de mare încât ar fi fost necinstit din partea noastră să preluați din literatura de specialitate din străinătate înainte de a o vedea dumneavoastră primii”, a spus coordonatorul echipei de arheologi, profesorul universitar Marin Cârciumaru.

Descoperirea a fost făcută pe 22 august și prezentată, vineri, într-o conferință de presă la Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic din Târgoviște.

Cercetările de la Poiana Cireșului se desfășoară sub egida Complexului Național Muzeal Curtea Domnească Târgoviște, prin responsabilul de șantier Elena-Cristina Nițu și directorul complexului muzeal Ovidiu Cîrstina, cu participarea studenților Universității Valahia din Târgoviște, sub coordonarea profesorului universitar Marin Cârciumaru.

AGERPRES /(A—autor: Cornelia Dumitru, editor: Mihai Simionescu)

Potrivit istoricilor, prima mențiune despre cetățile Moldovei este făcută de domnitorul moldovean în omagiul adresat, în anul 1387, regelui Poloniei, dar prima referire la Cetatea Neamțului datează din anul 1395, când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, emite un act “ante castrum Nempch”.

În fiecare an, la începutul lunii iulie sunt organizate Zilele Cetății Neamț și Festivalul de Artă Medievală, iar în luna august are loc Festivalul Național de lăută. Dar, în cei peste 600 de ani de existență, între zidurile cetății nu au răsunat doar lăutele.

“Istoria Cetății datează de la finalul secolul al XIV-lea, fiind construită, strategic, pe culmea Pleșu, de către Petru I Mușat, între anii 1374 — 1391. Au fost trei frați, Petru, Ștefan și Roman Mușat, care s-au despărțit la timpul potrivit, iar Petru Mușat vine de la Suceava, peste deal, și așează aici temelia Cetății. Intrarea principală în interiorul Cetății nu este pe unde vin astăzi turiștii, ci pe a doua poartă, denumită Poarta Mușatină, iar podul era inițial în linie dreaptă”, a declarat, pentru AGERPRES, Mihai Cucolea, muzeograful Cetății.

Cetatea Neamț a fost deopotrivă loc de retragere pentru familia domnitorilor, dar a fost transformată și în închisoare pentru dușmani. Cetatea a fost martora unor trădări și a unor execuții sângeroase.

“Întărirea Cetății atât strategic, cât și militar a fost realizată de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. Marele voievod Ștefan cel Mare și Sfânt întărește toată țara Moldovei din punct de vedere militar și apoi politic. Este vorba de capitala Suceava și de cetățile de la Soroca, Chilia, Tighina, Hotin, Cetatea Albă, Baia, Șcheia, Roman și Cetatea Neamț. A adus meșteri italieni, ardeleni și moldoveni și a înălțat-o. A avut trei etaje, un confort deosebit, avea un acoperiș din foiță de plumb și alamă, într-un cuvânt avea formă de castel. Voievodul a schimbat și sistemul de apărare a Cetății. A dărâmat podul liniar și a făcut podul sub formă de semicerc, pe care vin astăzi turiștii. Însă, acest pod nu avea balustradă, pentru că dușmanii trebuiau să fie primiți cum se cuvine”, a povestit Mihai Cucolea.

Marii poeți și scriitori au evocat în operele lor evenimentele istorice sau pur și simplu au creat povești care s-ar fi petrecut în Cetatea Neamț.

Spre exemplu, momentul sosirii lui Ștefan cel Mare la Cetate, după bătălia de la Valea Albă din 1476, este prezentat de poetul Dimitrie Bolintineanu în poemul “Muma lui Ștefan cel Mare”, scris în anul 1857. Poezia începe cu versurile “Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, / Unde cură-n vale un râu mititel”. Într-o noapte, domnitorul bate la poarta Cetății, cerând să fie primit înăuntru pentru că este rănit și urmărit de turcii care i-au zdrobit oastea, dar mama domnitorului, aflată în cetate, refuză să-i deschidă spunându-i “străinului”: “Dacă tu ești Ștefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruință, Nu poți ca să intri cu a mea voință. Du-te la oștire! Pentru țară mori! Și-ți va fi mormântul coronat cu flori”. În realitate, doamna Maria Oltea a murit pe 4 noiembrie 1465, deci cu 11 ani înainte de momentul pierderii luptei de la Valea Albă — Războieni.

“Lupta a avut loc la Valea Albă — Războieni, unde Ștefan cel Mare și Sfânt a pierdut lupta. Se retrage rănit la cetate, noaptea târziu, bate la poartă și un glas de bătrână întreabă cine este acolo. În interiorul cetății, în vremuri de război era familia sa, probabil și mama sa cum spun cronicarii, o parte din averea Moldovei adusă de la Suceava, foarte mulți copii ca să nu fie luați și făcuți ieniceri, și oștenii care făceau paza. Ștefan ia drumul Sucevei, bate la ușa chiliei lui Daniil Sihastru, dar părintele nu-l primește pentru că își făcea rugăciunea. Abia după ce termină rugăciunea îl primește și îi dă o povață părintească. ‘Măria Ta, nu închina țara dușmanului. Ține post negru pentru tine și oștirea ta timp de trei zile și trei nopți, iar pe steagul de luptă așează Icoana Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință și să faci o biserică în cinstea lui, iar izbânda va fi a Măriei Tale’.

După cum a spus preotul și după înțelepciunea voievodului, turcii au fost trași aici la Cetate. Au încercat să o cuprindă două zile degeaba, după care au început să bombardeze cetatea. Sub pod erau suliți bine ascuțite și pe pod nu puteau veni. Alții au căzut în capcane sau au murit de săgețile trase din cetate, iar Mahomed s-a reîntors spre Istanbul. Cu prizonierii de război, Ștefan cel Mare i-a adunat în curte, le-a făcut semn cu sabia pe pământ și le-a spus: ‘pământ și apă ați căutat, de veți săpa și de apă veți da, liberi să fiți’. Au săpat circa 110 de metri până la nivelul râului Ozana și au zidit astfel fântâna. Cine a rămas în viață, a fost eliberat”, a povestit muzeograful Mihai Cucolea.

O altă povestire, de această dată reală, este prezentată de Costache Negruzzi în nuvela “Sobieski și românii”, publicată în anul 1845. Aici, Negruzzi vorbește de rezistența legendară a plăieșilor din Cetate la asediul oștirii poloneze conduse de regele Sobieski, din 1691.

În această nuvelă, acțiunea se petrece “pe la sfârșitul lui septemvrie 1686, când o oaste poloneză în frunte cu Ion Sobieski, regele Poloniei, și hatmanii Iablonovski și Potoski, ajung în fața Cetății. În fortăreață se aflau în acel moment 19 plăieși trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire. Dorind să pună mâna pe averile pe care bănuia că domnitorul le-a trimis aici, Sobieski poruncește asedierea cetății, iar după cinci zile de lupte, timp în care au murit zece plăieși, iar în cetate se terminaseră merindele și praful de pușcă, străjerii predau cetatea și primesc făgăduința de a fi lăsați liberi să plece la casele lor. Văzând că din cetate ies numai șase oameni, din care trei duceau pe umeri pe alți trei care erau răniți, Sobieski hotărăște să-i spânzure, dar este oprit de hatmanul Iablonovski care-i spune că ‘acești viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobieski că vor fi slobozi și nesupărați'”.

Regele îi eliberează, le dă câte 50 de zloți la fiecare, în timp ce “Cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele boambelor dușmănești, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaș”.

În lucrarea sa monografică, Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină între anii 1714-1716, Dimitrie Cantemir a descris Cetatea Neamț astfel: “Neamțul, cetate așezată pe râul cu același nume, care este zidită pe un munte foarte înalt și e atât de întărit din fire, încât pare să înfrunte orice atac vrăjmaș. A fost de multe ori atacată, dar n-a fost cucerită decât de două ori: o dată de turci, sub domnia lui Soliman, și o dată în vremurile noastre de Ioan Sobieski, craiul Lehiei. Dar ea n-ar fi fost luată, dacă foamea nu i-ar fi silit pe cei câțiva moldoveni aflați înlăuntru ca s-o apere, s-o dea în mâinile leșilor, după o împresurare de mai multe zile.

Odinioară cetatea avea un zid îndoit și numai o poartă, după aceea însă, când turcii au stricat zidul dinafară, moldovenilor nu le-a mai rămas decât cel dinlăuntru. Înainte ca Moldova să fi fost închinată turcilor, la izbucnirea războaielor, voievozii își trimiteau copiii și averile în această cetate, aproape de nebiruit; și astăzi încă ea este locul de scăpare foarte sigur pentru locuitori, când sunt atacați de vecinii lor. Din această pricină și înainte vreme voievozii și-au clădit aici palate destul de mari, care se văd încă și acum”.

În “Amintiri din copilărie”, marele povestitor Ion Creangă descrie “Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire, de atâtea veacuri, Cetatea Neamțului”.

Cetatea a fost renovată prima dată în anul 1966, iar ultima renovare a avut loc în anul 2011 cu fonduri de la Uniunea Europeană.

În interiorul Cetății au fost amenajate încăperile care odată au fost “Neagra Temniță”, “Monetăria”, “Bucătăria” sau “Sfatul țării”.

Anual, peste 100.000 de turiști trec pragul Cetății Neamț, reper cultural și istoric al județului Neamț, declarată monument istoric.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Situate în partea centrală a Munților Hășmaș, aparținând Carpaților Orientali, acestea sunt delimitate la nord și nord-vest de Suhardul Mare (1 506 m) și la sud-est de Suhardul Mic (1 352 m), și fac legătura între județele Neamț și Harghita, potrivit www.roturism-info.ro.

Cheile Bicazului, cu o lungime de șase kilometri, sunt cele mai impozante chei de calcar din Europa, formate prin eroziunea produsă de râul Bicaz în calcarele cretacice.

Cea mai spectaculoasă zonă a Cheilor se desfășoară pe o lungime de circa 1 km, de la vărsarea pârâului Bicăjel în râul Bicaz, unde, pe alocuri, pereții de stâncă au o înălțime de 300 de metri. În unele zone, precum ”Poarta de piatră”, în aval de Serpentina Mare, distanța dintre pereții stâncoși Piatra Poienii și Piatra Bardos este de maximum șase metri. Mai jos de acest loc se află locul numit ”Pridvorul iadului”.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Serpentinele prezente de-a lungul drumului sunt însoțite de peșteri, precum Peștera Neagră, Peștera Cascada, Licaș și Avenul cu trei intrări. Tot aici se pot admira Piatra Surducului (1.077 m) sau Piatra Altarului (1.154 m), masivul stâncos cel mai impunător al Cheilor Bicazului, dar și Piatra Pinteștilor (847 m), Piatra Arșiței (835 m).

Totodată, toate micile cursuri de apă afluente Bicazului au săpat în calcare alte chei: Cheile Lapoșului, Cheile Șugăului, Cheile Bicăjelului, potrivit aceluiași site.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Pe unele stânci din Cheile Bicazului sunt marcate trasee pentru practicarea alpinismului de către profesioniști, zona fiind cunoscută sub numele de ”paradisul alpiniștilor”.

Cheile Bicazului fac parte din Parcul Național Cheile Bicazului — Hășmaș ce are ca arii protejate: Cheile Bicazului (jud. Neamț, 1.600 ha și jud. Harghita, 2.128 ha), Lacul Roșu (format prin bararea naturală a apelor râului Bicaz, 1837), Cheile Șugăului, Avenul Licaș (5 ha), Masivul Hășmașul Mare-Piatra Singuratică și Hășmașul Negru (800 ha), potrivit geoturism.ro.

Parcul Național Cheile Bicazului — Hășmaș (PNCB-H), rezervație geologică, botanică și peisagistică situată în Munții Hășmaș, în zona central-nord-estică a României
Foto: (c) Gina ȘTEFAN / Arhiva AGERPRES

Cadrul natural al masivului Hășmaș cu elemente geologice, geomorfologice, pedologice și climatice foarte variate, marea diferență de nivel (de la 575 m în valea râului Bicaz în Bicaz — Chei la 1 792 m vârful Hășmașul Mare) determină existența unei flore și faune bogate și variate.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Silviu MATEI / Arhiva AGERPRES

Florentina Buzenschi, directorul Muzeului de Etnografie al județului Neamț, a declarat, pentru AGERPRES, că denumirea plăcintelor “poale-n brâu” își are originea în mediul rural.

“Această denumire vine de la femeile care purtau catrința și, ca să fie mai lejere în mișcări când spălau sau făceau treabă, își ridicau colțul la catrință și îl puneau în brâu. De aici vine denumirea plăcintelor ‘poale-n brâu’. Înainte, aceste plăcinte se făceau cu brânză de burduf, care se îndulcea cu zahăr. Plăcintele cu brânză dulce reprezintă o modă orășenească, dar în mediul rural se păstrează rețeta tradițională. Țăranii nu aveau cultul mâncărurilor diversificate, iar dulciurile se făceau doar la momente speciale sau pentru a da de pomană. Plăcintele cu brânză se dau de pomană la Moșii de Iarnă sau când se intră în postul Paștelui”, a declarat Florentina Buzenschi.

Varianta de post a “poalelor în brâu” sunt plăcintele cu varză sau vărzările, care se dau de pomană în special la Ovidenii. Aceste plăcinte se fac cu varză murată, călită cu piper, și se servesc și în Post ca desert.

Viorica Nicoară, din Podoleni, ne-a dezvăluit rețeta pentru plăcintele “poale-n brâu” cu brânză.

“Este o rețetă pe care am învățat-o încă de mică, de la bunica mea. Diferența este că atunci plăcintele se coceau la vatra cu lemne, iar acum se pun la cuptorul cu gaz sau cel electric. Totodată, fiecare a mai îmbunătățit rețeta adăugând stafide, unt, mac și alte ingrediente care nu existau atunci la îndemâna oricui”, a declarat gospodina.

Ingredientele aluatului necesar la o tavă cu 12 plăcinte cuprinde: 500 grame de făină, 2 ouă, 200 mililitri de lapte călduț, 30 grame de drojdie, o lingură de zahăr și două linguri de untdelemn.

La umplutură este nevoie de 250 — 300 grame de brânză proaspătă de vacă, 2 ouă, 4 linguri de zahăr și o jumătate de linguriță de sare.

Pentru ungerea plăcintelor se folosește un gălbenuș de ou amestecat cu o lingură de zahăr.

Viorica Nicoară povestește cum se prepară plăcintele: “într-un vas mic se amestecă drojdia cu puțin zahăr și puțin lapte, pentru a prinde o consistență omogenă. Ouăle se bat cu restul de zahăr. În mijlocul făinei se face o gaură și se toarnă drojdia, și ouăle după care începe omogenirea compoziției, turnând progresiv laptele cald. Compoziția se frământă până se omogenizează și apoi se toarnă untdelemnul, după care iar se frământă până se încorporează. Apoi se acoperă vasul cu un prosop și se lasă la crescut circa o oră. Compoziția este foarte ușoară pentru că brânza este amestecată cu ouăle bătute cu zahăr și sare”.

Ea spune că după ce a crescut aluatul, se întinde cu sucitorul și se taie în forme pătrate, groase de un deget. În mijlocul fiecărei bucăți de aluat se pune o lingură din compoziția cu brânză, după care se unesc colțurile opuse ale aluatului, formând deasupra un țugui.

“Plăcintele se așează într-o tavă tapetată cu făină și apoi se ung pe deasupra cu gălbenușul amestecat cu zahăr. Se dau la cuptor și se scot după aproximativ o oră. Imediat se tapetează cu zahăr vanilat și se servesc călduțe dar și reci”, afirmă în final Viorica Nicoară.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Paul BUCIUTA / Arhiva AGERPRES

Pelerinii au venit, încă de joi seara, pentru a participa la Slujba de Priveghere, care se oficiază de fiecare dată cu o zi înaintea hramului.

Vineri, programul religios a început cu Sfânta Liturghie care va fi urmată de Sfințirea Aghiazmei Mici. La finalul acesteia va avea loc o procesiune religioasă de scoatere din biserică a icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Icoana va fi purtată pe brațe de preoți care, alături de credincioși, vor înconjura biserica.

Se spune că George Enescu și Ciprian Porumbescu au fost născuți după ce părinții acestora s-au rugat la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana să le dăruiască prunci.

Situată la 8 kilometri de municipiul Piatra-Neamț, Mănăstirea Bistrița este una dintre cele mai importante așezări monahale din județul Neamț, fiind ctitorită în anul 1407 de domnitorul Alexandru cel Bun. La acea vreme, domnitorul a înzestrat mănăstirea cu sate, moșii și odoare scumpe.

Istoria mănăstirii a cunoscut o nouă etapă în anul 1498, când domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt a zidit un turn clopotniță, cu paraclis, închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu o pictură în frescă de o mare valoare artistică și iconografică, care se păstrează până astăzi.

În 1546, domnitorul Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei. De asemenea, acesta a dăruit mănăstirii satul Mojești cu tot cu venitul produs de acesta.

Mănăstirea Bistrița are o valoare istorică și arheologică deosebită, fiind zidită în stil bizantin, bogat ornată, având ușa de la intrare păstrată din momentul construirii.

În incinta mănăstirii se remarcă icoana Sfintei Ana, primită ca dar, la 1401, de doamna Ana, soția domnitorului Alexandru cel Bun, din partea împărătesei Irena, soția împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul și de Patriarhul Matei al Constantinopolului. Ulterior, familia voievodală dăruiește icoana Sfintei Ana Mănăstirii Bistrița. În secolul al XVIII-lea, icoana a fost restaurată, iar în anul 1853 a fost așezată într-o nouă strană de lemn sculptat și aurit, donată de Ieromonahul Varnava, egumenul Mănăstirii Pângărați, care s-a vindecat aici de o grea boală, cum reiese din însemnarea de pe medalionul de deasupra ei.

De asemenea, Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost realizat unul dintre cele mai vechi monumente ale culturii medievale românești, respectiv Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova. Început, continuat și încheiat la această mănăstire, în care sunt trecuți domni și membri ai familiei acestora, arhierei, arhimandriți, călugări, donatori de tot felul, mari dregători, logofeți, vornici, hatmani, și oșteni de frunte căzuți în lupta de la Podul Înalt, este, fără îndoială, o lucrare istoriografică de referință pentru trecutul istoric al Moldovei. Acest document a fost citat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea de Axinte Uricarul. În fruntea pomelnicului este notată data 6915 (anul 1407, indictionul 15, crugul soarelui 27, al lunii 18, când a început scrierea sa la Mănăstirea Bistrița).

Pomelnicul de la Bistrița este scris de mai multe mâini, fapt demonstrat de diversitatea grafiei. Astfel, două file și jumătate, în care sunt pomeniți domnii până la Ștefan cel Mare și Sfânt inclusiv sunt scrise de o mână, apoi scrisul este de mai multe mâini.

Început în 1407, după ce Dometian a fost rânduit stareț al Mănăstirilor Neamț și Bistrița, pomelnicul a fost retranscris, completat cu nume noi de domni, ierarhi, călugări și dreptcredincioși binefăcători și tălmăcit în limba română.

Scriitorii pomelnicului nu apar cu numele lor dar din cuprinsul său reiese că ei erau călugări care viețuiau la Bistrița. De pildă, hotărârea normativă de a scrie în pomelnic numele ctitorilor și binefăcătorilor, numai ‘cu sfatul egumenului și a tuturor celor întru Hristos frați’, fusese luată în mănăstire.

În biserica mănăstirii sunt înmormântați Alexandru cel Bun, soția lui Ana, Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, Chiajna, soția lui Ștefan Lăcustă și Anastasie, mitropolitul Sucevei.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Adrian Drăguț)

Cascada Duruitoarea
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Cascada este accesibilă pe traseul marcat cu cruce roșie pe fundal alb, fiind unul dintre primele șapte trasee care au fost marcate în Masivul Ceahlău (din 1936). Traseul pornește din Stațiunea Durău (800 m) — Poiana Viezuri (1.200 m) — Cascada Duruitoarea (1.210 m) — Poiana Scăiuș (1.400 m) — Polița cu Ariniș (1.650 m) — Curmătura Piciorul Șchiop (1.780 m) — Cabana Dochia (1.750 m), are o lungime de 7,5 km și poate fi parcurs în aproximativ 5 ore, potrivit viziteazaneamt.ro.

Stațiunea Durău
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Cascada Duruitoarea se găsește pe pârâul Rupturii, care se varsă în Valea Schitului și de aici în Lacul Bicaz. Debitul de apă al cascadei este asigurat de pârâul Rupturii și afluenții acestuia. Cascada are o cădere impresionantă de apă de 25-30 m înălțime, apele sale fiind despărțite în două de un prag.

Cascada Duruitoarea
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Numele cascadei provine de la zgomotul puternic produs de căderea de apă, sunet care se aude de la mare depărtare. Zgomotul apei devine asurzitor, în special în perioadele ploioase, când debitul pârâului crește, conformwww.wonderfulromania.ro.

Muntele Ceahlău este emblema județului Neamț, fiind unul dintre elementele principale ale stemei județului. Cel mai înalt vârf al muntelui este Ocolașul Mare, cu 1.907 m, în timp ce vârful Toaca măsoară 1.900 m. Masivul Ceahlău, în cuprinsul căruia se încadrează Parcul Național Ceahlău (din 1955, cu o suprafață de 7.742,5 ha), este situat în grupa centrală a Carpaților Orientali, în partea de sud-est a Munților Bistriței.

Muntele oferă și o faună bogată, din care se disting ursul carpatin, lupul, cocoșul de munte, capra neagră sau vipera, dar și o floră deosebită reprezentată de floarea de colț.

Parcul Național Ceahlău
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Potențialul turistic natural din Masivul Ceahlău a determinat, încă din secolul trecut, amenajarea unor trasee și locuri de popas. În jurul anului 1860, familia Cantacuzinilor a amenajat prima potecă spre înălțimile Ceahlăului, iar primele adăposturi au fost construite, în 1906, lângă Fântâna Rece și, în 1914, la Fântânele.

Relieful conglomeratic din zona centrală reprezintă, de asemenea, o atracție turistică, printre cele mai spectaculoase forme numărându-se Toaca, Panaghia, Căciula Dorobanțului, Piatra cu Apă, Detunatele, Dochia, Clăile lui Miron.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / AGERPRES FOTO

Muzeul Satului din localitatea Cerneți, situată la doi kilometri de Drobeta Turnu Severin, are în inventar și o carte de patrimoniu, scrisă cu litere chirilice, care a fost tipărită în anul 1817 la Tipografia Mânăstirii Neamț. Titlu ei: ”Istoria lui Alexandru cel Mare”.

Pe paginile acesteia, mai multe persoane, cel mai probabil cititori, au făcut diferite însemnări. Unele dintre acestea se referă la moartea unei fete măritate cu forța și la diferite evenimente istorice petrecute în Transilvania și Țara Românească, pe alte zece file cineva a încercat să imite semnătura lui Mihai Eminescu, dacă nu o fi chiar a poetului, fapt care ar dovedi că această carte a ajuns și în mâinile ”Luceafărului poeziei românești”.

Pe coperta a II-a a ”Istoriei lui Alexandru cel Mare”, cu litere chirilice, caligrafice și groase, este scrisă cu cerneală neagră o ”Rețetă de făcut dulceață din boabe de soc”.

”De pe ciorchii se desprind bobițele negre-negre. Se spală în mai multe ape și se pun la zvântat într-o pânză, ca aceea de strecurat zerul. Separat se ia un castron de pământ ars adânc, în care se îndeasă un kil de zahăr de la osmalâii din Ada-Kaleh, peste care se toarnă o jumate de sticlă de apă folosită pentru vânzarea brăgii. Se pune la foc pe plită și se mestecă până iese siropul. Peste acesta se toarnă boabele de soc, patru-cinci feli înjumătățite de lămâie. Maglavaisul se lasă la fiert până se leagă. (Adică când iei cu lingura de lemn să se scurgă ca mierea). Când e gata, se pune într-o ulcea, tot din pământ, se leagă la gură și se așază într-un tuci larg în gură, unde se ține până a doua zi. Când se ivește sorocul, se împarte în vase mai mici, pentru a fi servită dulceața în salon la 10-15 oaspeți”, este rețeta așa cum a fost scrisă la acea vreme. Sub text se află mențiunea: ”La conac. 13 aprilie 1821”.

AGERPRES/ (AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / Arhiva AGERPRES

Ansamblul Mănăstirii Agapia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2004 și cuprinde bisericile “Sf. Voievozi”, “Adormirea Maicii Domnului”, “Sf. Ioan Bogoslovul” și paraclisul “Sf. Nicolae”, clădirile de incintă și satul mănăstiresc alcătuit din 141 de case monument istoric, între care și casa memorială “Al. Vlahuță”. Ansamblul Agapia are o suprafață de peste 50 de hectare , din care 35 hectare curți și clădiri.

Pe lângă Mănăstirea Agapia funcționează singurul seminar de fete din zona Moldovei, Seminarul Teologic Monahal “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, înființat în vremea patriarhului Justinian Marina.

Foto: (c) www.crestinortodox.ro

Istoria acestui vestit așezământ monastic este strâns legată de existența unui schit ce a dăinuit până astăzi — Agapia Veche (Agapia din Deal) ce poartă numele cuviosului Agapie din Mănăstirea Neamț, primul sihastru care s-a nevoit în această poiană întemeind o biserică de lemn cu hramul “Schimbarea la Față”. Astfel a luat ființă prima sihăstrie din Munții Neamț, cunoscută sub numele de “Sihăstria lui Agapie”, mănăstirea Agapia fiind inițial o mănăstire de călugări. Aceasta a fost distrusă de o avalanșă de zăpadă  într-o zi de Paști și a fost refăcută la sfârșitul secolului al XV-lea. Prima mențiune documentară a fost făcută prin Hotărnica lui Ilies Vodă din 1437 care delimita moșia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii Neamț.

Întrucât construcțiile de la Agapia din Deal nu prea aveau viață lungă din cauza terenului, în jurul anului 1600, o parte dintre călugări s-au mutat în vale, ridicând o mică biserică în jurul căreia avea să se dezvolte Mănăstirea Agapia de astăzi. Primii ctitori voievozi amintiți în vechiul pomelnic de la mănăstire sunt Petru Rareș și Elena Doamna, prin grija cărora s-a construit prima biserică de piatră. Totodată, o inscripție aflată în pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale menționează pe Petru Șchiopul și Ruxandra Doamna ca fiind întâii ctitori domnești, în anul 1585.

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / Arhiva AGERPRES

Noua mănăstire a fost construită în perioada 1641-1643 de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) după planurile arhitectului Enache Ctisi de la Constantinopol. Ulterior au fost construite chiliile ce formează incinta mănăstirii, iar la răsărit clopotnița, construcție masivă din piatră de granit. Lăcașul de cult a fost sfințit la 12 septembrie 1646 de mitropolitul Varlaam Moțoc al Moldovei, în prezența domnitorului Vasile Lupu, și a primit hramul “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Atât ctitorii, cât și domnitorul au înzestrat mănăstirea cu mai multe moșii, mari sume de bani, cărți de cult, broderii și numeroase odoare sfinte, iar hrisoavele din secolele următoare au consemnat noi danii de moșii, sate, vii, iazuri, mori, prăvălii făcute către mănăstire. Numai pentru ziua sfințirii, hatmanul Gavriil, a comandat și donat o Evanghelie îmbrăcată în ferecături de aur, scrisă pe pergament și decorată cu portretele evangheliștilor în miniatură, precum și o cruce cu opt brațe îmbrăcată în argint aurit, filigranat pe care sunt sculptate cele douăsprezece praznice mari de peste an.

Foto: (c) www.crestinortodox.ro

În anul 1803, Mănăstirea Agapia a devenit obște de maici, la inițiativa mitropolitului Veniamin Costache, prin-un hrisov domnesc al lui Alexandru Moruzzi. Stareță a fost numită maica Elisabeta Costache, sora mitropolitului Veniamin Costache, ce a condus mănăstirea până în anul 1834. Cu acest prilej, a fost înființată o Școală pentru călugărițe, unde să învețe psaltichie (muzică vocală biserciească), limba greacă, precum și meșteșugul broderiei și țesătoriei.

Biserica “Sf. Voievozi” are plan triconc și este construită pe temelie de piatră brută, cu ziduri din piatră și cărămidă de o grosime impresionantă. Are abside semicirculare, la care au fost adăugate un diaconicon la sud și un proscomidiar la nord și are un acoperiș cu o înclinație redusă, acesta fiind străpuns de o turlă octogonală aflată deasupra naosului.

Lăcașul are fațade de un alb strălucitor ce poartă pecetea stilului neoclasic, frumoși pilaștri de factură corintică încadrând ferestrele și ușile sau susținând arcade oarbe cu arhivolte bogat ornamentate. Ferestrele au chenare de fontă cu decorații de aceeași factură neoclasică, iar deasupra ușii de intrare se află icoana hramului (Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil) pictată de Nicolae Grigorescu. Intrarea în biserică se face prin partea sudică, pe o ușă masivă din lemn, iar în pronaos printr-o ușă metalică. Biserica este înconjurată de un puternic zid de incintă care atinge și doi metri grosime, în interiorul căruia se desfășoară, pe două nivele, chiliile boltite, cu masive arce de susținere. Intrarea este adăpostită de turnul-clopotniță.

Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / Arhiva AGERPRES

De-a lungul secolelor, Mănăstirea Agapia a suferit numeroase jafuri, distrugeri și incendii, dar a fost întotdeauna refăcută și consolidată. A fost afectată de un incendiu în anul 1821 și reparată între anii 1858-1862 când i s-au adăugat un nou pridvor, cel vechi închizându-se în sânul bisericii, și două turle mai mici, una pe pridvor, alta pe altar, și s-au lărgit ferestrele. Aceste două turle au fost mistuite de incendiul din 1903, rămânând numai turla veche a Pantocratorului, cu formă octogonală și cu calotă sferică, sprijinită pe arcele naosului boltit. Zidul despărțitor dintre vestibul, pridvor și pronaos a fost înlocuit cu trei arce. De asemenea, a fost reamenajat mormântul ctitorilor și au fost refăcute chiliile construindu-se o nouă cameră a clopotelor, iar după incendiul din 1903, au fost amenajate săli spațioase și luminoase pentru atelierele mănăstirii, fiind organizate o școală de patru clase pentru surorile tinere, ateliere de covoare și broderii, precum și o școală de pictură bisericească unde a predat Nicolae Grigorescu.

Foto: (c) www.viziteazaneamt.ro

Cu ocazia acestor reparații stareța mănăstirii, maica Tavefta, a înzestrat lăcașul cu mobilier înnoit, policandre și candelabre comandate la Viena și Paris, fiind resfințit la 25 ianuarie 1862, de către arhiereul Calinic Miclescu de Hariopoleos. Tot în acea perioadă maica Tavefta l-a adus pe pictorul Nicolae Grigorescu, în vârstă de numai 20 ani, pentru a picta pereții interiori ai bisericii (1858-1861). Grigorescu a pictat în stil laicizant realist inspirat din compozițiile vestiților pictori ai Renașterii: Tizian, Rafael Sanzio, Rembrandt, Bartolomé Murillo, Leonardo da Vinci. Lucrate minuțios icoanele ating perfecțiunea tehnică, câteva dintre ele (Maica Domnului, Iisus) fiind catalogate drept opere reprezentative ale stilului neoclasic în arta românească.

Foto: (c) www.viziteazaneamt.ro

În ceea ce privește pictura murală, s-a spus că vastele compoziții ce acoperă partea de deasupra pereților, bolțile, cupolele, pandantivii și arcurile ce separă diversele părți ale bisericii reprezintă o formă de artă nemaiîntâlnită la noi până atunci.

În anul 1873, stareța Tavefta a îmbrăcat icoanele din catapeteasmă în argint, precum și icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.

Ample lucrări de consolidare protecție și renovare a bisericii au fost efectuate între anii 1968-1969. Paraclisul Nașterea Maicii Domnului a fost pictat în frescă de către profesorul Neculai Stoica și un colectiv de pictori restauratori (ieromonah Firmilian Ciobanu, arhimandrit Sofian Boghiu, Gh. Trășculescu și Gh. Zidaru) și au fost curățate de fum picturile murale ale lui Nicolae Grigorescu.

Nivelul extrem de ridicat al pânzei freatice, fenomenele de îngheț-dezgheț repetate, cutremurele din 1977, 1986 și 1990 au afectat elemente structurale ale mănăstirii, astfel că în 1995 a fost elaborat un studiu de fezabilitate. Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr. 896 din 8 noiembrie 1995, s-a aprobat finanțarea începerii lucrărilor de punere în siguranță a monumentului, lucrări ce s-au derulat în perioada 1995-2009. Odată cu finalizarea acestor lucrări s-a reușit redarea în circuitul turistic și ecumenic a unui monument deosebit de important pentru cultura românească și europeană.

În prezent Mănăstirea Agapia are cel mai mare număr de măicuțe dintre toate mănăstirile ortodoxe de călugărițe din România. Aici găsim o impresionantă colecție muzeală de artă medievală și religioasă dar și o bibliotecă ce cuprinde cărți și manuscrise vechi. Dintre obiectele aflate în patrimoniul mănăstirii rețin atenția cele patru Evanghelii tipărite la Mănăstirea Neamț în 1821 și îmbrăcate în superbe ferecături de argint aurit, Evanghelia dăruită în 1813 de patriarhul Hrisant al Ierusalimului, Panaghiarul de argint aurit din 1514 pe care Alexandru Lăpușneanu l-a dăruit Mănăstirii Pângărați și crucea îmbrăcată în argint aurit, cu o bucată din sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului, dăruită de patriarhul Chiril al Ierusalimului.

“Agapia, cea tăinuită de lume”, cum o descria Ion Creangă, a fost prezentată în mai multe opere literare despre munții Neamțului. Printre primii scriitori care au poposit aici a fost poetul și diplomatul Dimitrie Bolintineanu (1857), aflat într-o călătorie prin Principatul Moldovei. El a descris această călătorie în volumul de memorialistică “Călătorii în Moldova” (1859), lăudând patriotismul maicilor de la Agapia, pe care-l consideră superior celui manifestat de “cei mai înflăcărați patrioți”.

Pe la Agapia a trecut și scriitorul Calistrat Hogaș în călătoriile sale prin Munții Neamțului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, descriind mănăstirea în povestirea “La Agapia”, dar și Alexandru Vlahuță care face o descriere în povestirea “În munții Neamțului” din volumul România pitorească (1901) — “Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munți, pitită-ntr-un ungher de văi, așa că n-o vezi decât când intri-n ea. Dinspre miazănoapte o păzește de crivăț o măgură-naltă, descoperită — ŤMuncelul cu Floriť; la apus se ridică zid întunecat de codru, și-n față iarăși pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminișuri neașteptate — ŤPoiana Mitropolituluiť, ŤPoiana Starițiiť, iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea priveliște de pe ŤCiungiť, de unde vezi jos  mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălțățești, în stânga Cetatea și Târgu-Neamțului în față larga, nemărginita vale-a Moldovii”.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) melidonium.ro

Muzeul a luat ființă în anul 1964 și a fost amenajat în casa și gospodăria fondatorului Neculai Popa (n. 13 aug. 1919 — m. 20 oct. 2010), neîntrecut meșter popular și etno-folclorist și un colecționar pasionat de artă populară autentică, dar și de obiecte folclorice. De mic copil, aceasta a învățat să confecționeze măști de Anul Nou, iar cu timpul, a început să sculpteze în lemn și gresie. Cioplea chipurile oamenilor așa cum îi vedea el, reușind să creeze adevărate opere inedite lăudate de personalități precum Gheorghe Aldea, Romulus Vulcănescu, Vasile Savonea și Ion Vlăduțiu. Adrian Păunescu i-a dedicat și un poem, “Artistul din Târpești”.

Foto: (c) infoturism-moldova

Expoziția permanentă a muzeului, prezentată în patru camere și într-un pavilion special construit, cuprinde mai multe colecții grupate în fonduri distincte, cum ar fi: Mărturii arheologice rezultate din săpăturile ce au fost organizate în localitate și în alte zone învecinate, Colecția de etnografie locală ce cuprinde obiecte utilitare, decorative și piese de port popular specifice zonei, Colecția numismatică formată din piese antice și piese actuale, românești și străine, Colecția de pictură naivă românească, Colecția de sculptură naivă — formată din câteva lucrări realizate în decursul anilor de artistul Neculai Popa — și Colecția de icoane și obiecte de cult.
infoturism-moldova

Măștile realizate de Neculai Popa sunt împărțite în două categorii: antropomorfe (Urât, Cucoană, Bătrân, Babă, Anul Nou, Anul Vechi, Negustor, Ofițer, Evreu, Țigan, Țigancă) și zoomorfe (capră, urs, berbec, țap). Acestea sunt expuse chiar pe prispă și sunt folosite și de tineri, la diverse sărbători, la diverse dansuri și ritualuri tradiționale.

Foto: (c) ghiduri-turistice.info 

În afară de colecționarea de măști creații proprii și de folclor, Neculai Popa a pictat și chiar a sculptat în lemn și piatră, curtea sa fiind împodobită cu propriile creații, niște sculpturi ciudate ce duc cu gândul la imaginea misterioaselor statui de pe Insula Paștelui.

Foto: (c) drumurilenoastre.blogspot.com

În casa colecțiilor, în afară de costume populare românești și de colecții numismatice bogate, cuprinzând monede din mai multe țări, mai pot fi văzute: instrumente de tors, fiare de călcat, fotografii, mobilier, radiouri, vase, icoane, ouă încondeiate, tablouri, cornuri sculptate, cojoace și bundițe, curele din piele cu mărgele, curele ciobănești cu rozete, talăngi și clopote, unelte pentru păstorit, râșnițe pentru măcinat, ceasuri, gramofoane și patefoane, multe obiecte de cult religios.

Foto: (c) romaniamama.ro

Multe dintre creațiile lui Nicolae Popa au foste expuse în muzee și expoziții din țară și de peste hotare: Anglia, Polonia, Italia, Franța, Elveția, Iugoslavia, Cehoslovacia, Belgia, Olanda, Germania, Suedia, Bulgaria, Mongolia, China, URSS, Mexic, Japonia, SUA ș.a. Despre acestea au rulat filme documentare, iar distinși critici de artă i-au apreciat în studii și articole creația.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Andreea Onogea)