Foto: (c) Andreea ONOGEA / Arhiva AGERPRES

Podgoria Drăgășanilor are o istorie ce datează încă de pe vremea geto-dacilor, de acum peste două mii de ani. În sprijinul acestei teorii stau numeroase vestigii și legende. Una dintre legende este cea referitoare la denumirea a două vechi soiuri locale de viță-de-vie, Braghină și Gordan, cultivate la Drăgășani. Astfel, se pare că denumirea de ”Braghină” ar proveni de la ”Bagrina”, numele uneia dintre fiicele regelui Burebista, cel care a ordonat defrișarea viilor, iar denumirea ”Gordan” ar proveni de la numele unui viteaz luptător dac, ale cărui fapte de vitejie deveneau de neîntrecut, dacă înaintea confruntării bea câteva pahare de vin, notează renumitul oenolog Mihai Macici, în volumul ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”.

În trecut, această podgorie ocupa o suprafață ceva mai mare decât ocupă în prezent. Astfel, în secolele XVI-XVII, viile Drăgășanilor ajungeau până la Râmnicu Vâlcea. De asemenea, există documente care atestă acte de danie făcute mănăstirilor de către Mihai Viteazul, ce datează din secolul al XVI-lea, iar via ”Bărăția” din Dealul Oltului, plantată între 1512 și 1522, a aparținut domnului Matei Basarab. De altfel, aici au avut proprietăți viticole mai multe vechi familii boierești, precum cele ale Banului Buzescu, ale Banului Ghica, ale principilor Bibescu și Știrbei, iar boierul Iancu Jianu din Romanați a avut ”Via Foișor”. De asemenea, aici s-au refugiat în repetate rânduri familiile boierești craiovene în fața incursiunilor turcești.

Vinurile de Drăgășani erau foarte apreciate în trecut, aprecierile regăsindu-se în însemnările unor călători precum Raichevici, J.L. Carra, Colson Felix și Domenico Sestini. Ampelograful francez J.Roy Chevier spunea că: ”Aici posedau vii de frunte domnitorii, boierimea și mănăstirile, făcând vinuri bune de lux, pentru masă și pentru export”. Până la apariția filoxerei, sortimentul vinurilor de Drăgășani era format din soiurile Crâmpoșie, Braghină și Gordan, la care se adăuga Tămâioasa albă românească, acestea fiind culese împreună și dând un vin de o calitate deosebită, cu o tărie alcoolică de 9-10% vol. O veche zicală din popor spunea: ”Crâmpoșia dă tăria, Braghina produce spuma, iar Gordanul umple butea”.

După invazia filoxerei, prima vie altoită pe portaltoi de origine americană a podgoriei Drăgășani a fost plantată la Bărăția, în anul 1895, de Dumitru Gh. Simulescu, la îndemnul lui Ioan C. Brătianu, potrivit site-ului oficial al Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Viti-vinicolă Drăgășani, scdvv-dragasani.ro. În scopul reconstrucției viticulturii după invazia filoxerei, au fost înființate pepiniera și Stațiunea Viticolă Drăgășani. Pepiniera viticolă de stat Drăgășani a fost înființată de viticultorul și ampelograful Gheorghe Nicoleanu și a luat ființă în anul 1896. Stațiunea de Cercetări Viticole Drăgășani i-a avut ctitori pe profesorii Gheorghe Ionescu Șisești, I.C. Teodorescu și Gherasim Constantinescu și a luat ființă în anul 1936. În 1940, Pepiniera și Stațiunea se contopesc sub denumirea de Stațiunea Experimentală de Viticultură și Enologie Drăgășani, menționează sursa citată anterior.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

În prezent, inima podgoriei o formează centrul viticol Drăgășani, la care se adaugă centrul viticol Iancu-Jianu și centrele Gușoeni și Cerna. Sortimentul centrului viticol Drăgășani este format din soiurile Sauvignon, Chardonnay, Riesling italian, Pinot gris, Fetească albă, Fetească regală (pentru vinuri albe); Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot (pentru vinuri roșii) și Tămâioasa românească (pentru vinuri aromate). Mai recent, în sortimentul podgoriei Drăgășani au intrat și câteva soiuri noi, create de Stațiunea de cercetări viticole: Crâmpoșia selecționată, o replică a vechii Crâmpoșii (pentru vinuri albe), Novac și Negru de Drăgășani (pentru vinuri roșii), Victoria (soi valoros pentru struguri de masă, răspândit pe multe meridiane ale globului), Azur (soi negru pentru struguri de masă), Călina (soi pentru stafide).

Profesorul I.C. Teodorescu, vorbind despre podgoria Drăgășanilor, spunea: ”într-un decor minunat și nespus de armonios s-au pomenit Drăgășanii de când îi știe lumea. Delicata esență de sănătate și bucurie pe care au dat-o Drăgășanii sub forma unui vin durabil, ușor spumos și cu reflex incomparabil de atrăgător a servit la împărtășirea celor mai luminoase figuri ale trecutului: nobilimea dacă, generalii oștilor romane, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, precum și cei mai temuți haiduci și pandurii liberatori ai lui Tudor. Cine trece pe lângă apa Oltului, în sus de Drăgășani, să se descopere cu evlavie în fața acestui templu măreț și unic al țării”.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Sarmale cu semințe de dovleac a savurat și preparat și artistul popular Constantin Nițu din Poboru, cunoscut pentru țesăturile și costumele tradiționale pe care le-a creat în timp cât și pentru faptul că și-a transformat locuința în muzeu în care sunt alături creații ale sale cât și piese reprezentative pentru meșteșugurile și portul tradițional. Constatin Nițu își amintește cu nostalgie de sarmalele cu semințele de dovleac preparate de bunica și de mama sa precum și de claca de semințe, ce se organiza în seara de dinaintea zilelor de sărbătoare.

Contantin Nițu spune că în copilăria sa femeile de la sate trudeau cât era ziua de mare prin gospodărie sau la câmp și aveau familie numeroasă, cu multe guri de hrănit, de aceea doar în serile de dinaintea sărbătorilor găseau timp de a se aduna laolaltă, însă nici atunci pentru a sta, ci cu diferite îndeletniciri, cum este decojitul semințelor de dovleac pentru sarmale.

“Când o gospodină se hotăra să facă sarmale din miez de semințe de dovleac lua legătura cu vecinele, pentru că avea nevoie de ajutoare să le decojească. Gospodina mergea prin vecini și anunța că seara, de obicei sâmbătă seara ori înaintea sărbătorilor, va face clacă de semințe. După ce se întuneca și începeau să fie aprinse luminile în case, vecinele celei care avea clacă de semințe se îndreptau una câte una spre aceasta și începeau să curețe cojile, dar cu ochii pe copii, care pândeau să ia din miezul curățat. Ele vorbeau, mai cântau, mai povesteau bucurii sau necazuri și copii le ascultau, cu privirile spre semințele decojite din troacă”, își amintește Constantin Nițu, care menționează că de multe ori a stat alături de bunică și mamă la clacă, atras de semințe, dar mai ales de povești.

Pentru a prepara sarmalele cu semințe de dovleac după rețeta tradițională de la Cornățelu, sunt necesare semințe de dovleac, foi de varză murată, roșii uscate sau bulion, mirodenii, respectiv leuștean, cimbru și mărar uscate, boia dulce de ardei, pentru sarmalele de post, iar pentru cele cu carne se folosește și ou și cubulețe de carne de porc.

“Troaca era coaja uscată a unui dovleac românesc, tăiat pe jumătate. După ce curățau semințele și umpleau troaca, le puneau pe un șervet din cânepă, pe sobă, la uscat. A doua zi dimineața le luau de la uscat și le pisau în piuă de lemn până când ajungeau ca o făină. Făina rezultată, bine piuită, se trecea printr-o sită nu prea deasă. Se punea apoi într-un castron mare din lut, cu ou, pentru a fi frământată. Între timp, pe o tablă, la sobă, se puneau frunze de leuștean, cimbru și mărar pentru a fi uscate și a se sfărâma ușor. Leușteanul, cimbrul și mărarul se adăugau în castronul cu făina din semințe de dovleac și ou și se mai punea un pic de boia de ardei roșu, dulce. Se frământa și se făceau grămăjoare de mărimea unui ou, ce se puneau pe un cărpător de lemn, una lângă alta. Dacă se tăiase porcul și gospodina mai păstra carne, câte un cub de carne se punea în mijlocul fiecărei grămăjoare de pe cărpător”, mai spune Constantin Nițu.

El menționează că pentru a nu risipi foile de varză, gospodinele numărau grămăjoarele cu amestec pentru sarmale astfel încât să știe exact câte foi de varză murată au de pregătit. Se numărau toate grămăjoarele de amestec pentru sarmale și se pregăteau un număr egal de foi de varză acră, scoase din putina cu varză pusă la acrit pentru iarnă. “Familiile erau mai numeroase pe vremuri și gospodinele pregăteau bucatele cu economie, de aceea numărau grămăjoarele de amestec și foile de vază, pentru a nu risipi varza acră și a pregăti mai multe foi decât erau necesare. Se împachetau sarmalele, se legau bine cu ață din cânepă sau bumbac, circular și apoi în cruce, pentru a nu se desface în timpul fierberii și una dintre sarmale era lăsată cu legături mai slabe, ce se desfăceau ușor, aceasta urmând a fi așezată pe ultimul rând de sus în oală, spre mijloc, pentru a o încerca gospodina din timp în timp, să observe dacă s-a fiert. În perioadele de post nu mai puneau bucățică de carne în mijloc iar în loc de ou pentru a da consistență și a lega amestecul, se folosea apă cu făină de grâu”, relatează Constantin Nițu.

Sarmalele se fierbeau la Cornățelu în oale mari din lut, la focul din vatră, iar alături de cocea pâinea sau mălaiul. Pregătirea sarmalelor începea dimineața și se fierbeau până la prânz, când constituiau felul principal de mâncare.

“Se puneau sarmalele la fiert în oală mare de pământ, pe fundul căreia se așezau două-trei foi de varză mai grosiere, să nu se lipească sarmalele. Peste foile de varză se puneau sarmalele, una câte una, în straturi până se umplea oala. În partea de deasupra a straturilor cu sarmale lăsau loc pentru varză tocată și pentru o mână de roșii uscate, care dădeau culoare, aromă și gust preparatului. Oala era apoi pusă la foc, pe vatră, pentru câteva ore, până aproape de masa de prânz. Lângă sarmale se cocea și pâinea sau mai ales mălaiul, făcut din făină de porumb, făină de grâu și drojdie. Sarmaua din mijloc, legată mai puțin se încerca din timp în timp și când era bine fiartă, se lua oala de la foc. Se puneau câteva sarmale în străchini pentru vecinele ce veniseră la clacă, drept răsplată pentru ajutor și apoi pentru cei din familie. Din sarmalele gătite duminica sau la zi de sărbătoare punea gospodina la masă timp de trei, chiar patru zile”, își mai amintește artistul popular din Cornățelu.

Acesta afirmă că nu a uitat gustul sarmalelor din semințe de dovleac legate cu ață și nici savoarea poveștilor de la clacă.

“Eu am făcut aceste sarmale de multe ori, mai ales când trăiau bunica și mama mea. Acum se pregătesc mai rar, doar la sărbători și le mai prepară numai bătrânele care știu rețeta și au putere să mai gătească și să curețe atâtea semințe. Se sting bătrânii de la sate rând pe rând, ca lumânările, și clacă nu se mai face. Erau savuroase și sarmalele din semințe de dovleac și claca, mai ales pentru copii. Se cânta, se spuneau snoave, ghicitori, vorbeau despre întâmplările fericite ori amare din viața comunității. De la clacă am aflat multe dintre obiceiurile locului. Așa am aflat despre obiceiul de Sânziene. Atunci fetele din satul acesta, din Cornățelu, aruncau pe gârlă batiste cu anumite semne, iar băieții din satele învecinate, din aval, le luau din apă și le duceau tinerelor. Dacă fetei îi plăcea băiatul care a găsit batista ei, recunoștea că ea a cusut-o, dacă nu îi plăcea tânărul, spunea că nu recunoaște batista. Mai sunt și astăzi în sat cupluri care s-au format după ce fetele au recunoscut batistele”, conchide Constantin Nițu.

AGERPRES / (AS — autor: Cristina Matei)

Foto: (c) Cristina MATEI / Arhiva AGERPRES

Șefa Centrului Cultural din cadrul Primăriei Corabia, prof. Mirela Cojoc, dezvăluie adevărul istoric ce se împletește cu legenda, de la “podul de aramă” identificat cu podul lui Constantin cel Mare de la Sucidava, din care astăzi se mai păstrează un picior, până la curțile lui Ler-Împărat, pe drumul Domnului de Rouă.

“În secolul al IV-lea, politica de întărire a graniței nord-dunărene din Imperiul roman (a Moesiei Prima și a Daciei Ripensis din sudul fluviului) și rațiunile strategice l-au determinat pe împăratul Constantin cel Mare (306-337) să inițieze construirea unui pod transdanubian de piatră și lemn care a fost inaugurat în vara anului 328, chiar în prezența, la Dunăre, a primului împărat creștin. Podul, neobișnuit de lung pentru acea dată (2.437,5 m), a fost realizat între cetățile Oescus (Ghighen, din Bulgaria) și Sucidava (Corabia, județul Olt), într-o zonă care, din punct de vedere geografic, prezenta asemănări cu cea din zona Drobetei”, afirmă Mirela Cojoc.

Foto: (c) Cristina MATEI / Arhiva AGERPRES

Aceasta menționează că principala asemănare între cele două poduri consta în faptul că, în zona Sucidavei, Dunărea curgea pe două brațe, cel principal, sudic, fiind navigabil și în prezent.

“Brațul secundar, nordic, din care a rămas așa-zisa gârlă a Bozahuzului, poate fi admirat de pe ruinele anticii cetăți, cu lanurile verzi și stânele de oi sălășluite în albia sa uscată. În antichitate, brațul nordic al fluviului scălda zidurile de sud ale cetății Sucidava. Odată cu construirea acestui important edificiu și din cauza atacurilor goților (presupuse de istorici a fi fost prin anul 323), a fost refăcută din temelii și cetatea Sucidava, situată la circa 130 metri est de portalul nordic al podului”, precizează Mirela Cojoc.

Podul peste Dunăre de la Sucidava unea două regiuni romane, de la sud și de la nord de Dunăre, printr-un drum numit în folclorul local drumul Domnului de Rouă sau drumul lui Traian, care trecea pe lângă Caracal, prin Romula Malva și ajungea până în munți.

“Din punct de vedere strategic, podul lui Constantin cel Mare avea rolul de a uni, nu două orășele sau ținuturi, ci o întreagă regiune romană de la nordul Dunării, cu inima Imperiului Roman. Importantul drum ce cobora din Balcani pe valea Iskerului (în Bulgaria) și terminat pe malul drept al Dunării, se lega, la capătul său nordic, cu marele drum roman ce cobora din Transilvania pe Olt, prin cetatea Romula-Malva, apoi, în continuare peste Câmpia romănățeană, până la Sucidava”, mai relatează Mirela Cojoc.

Romula, în prezent sit arheologic situat în satul Reșca din comuna Dobrosloveni, este cel mai mare sit arheologic de la sud de Carpați, având o suprafață de peste 304 hectare și a fost unul dintre cel mai importante centre economice și culturale din provinciile romane dunărene. Municipium din primele decenii ale secolului al II-lea d.Hr, colonia Romula din perioada împăratului Septimius Severus sau cel mai târziu a lui Filip Arabul, orașul a fost reședința guvernatorului Daciei Inferior/Malvensis.

Foto: (c) Cristina MATEI / Arhiva AGERPRES

Podul roman de la Sucidava-Celei a fost înregistrat grafic pentru prima dată de către stolnicul Constantin Cantacuzino, pe o hartă redactată la Padova între anii 1694-1699, fără a-i cunoaște vechimea și mărimea, menționând doar că ‘în acest loc a fost cândva un pod’.

“De la capătul nordic al podului, în celebra sa lucrare ‘Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor’, marele cărturar muntean Constantin Cantacuzino trasa drumul roman ce pornea de la Dunăre spre Valea Oltului, către legendarele curți ale lui Ler-Împărat de la cetatea Antina (Romula-Malva, lângă Caracal). Cuvântul Ler este destul de cunoscut și astăzi, întâlnit în străvechile noastre colinde de Anul Nou, provenind de la Aurelian, după cum presupunea și italianul Luigi Fernando de Marsigli, pasionat cercetător al acestor locuri”, mai relatează Mirela Cojoc.

Aceasta precizează că legendele locale despre Domnul de Rouă au fost culese de către istoricul Nicolae Densușianu și toate vorbesc de un drum de la Dunăre spre munți și topirea acestuia din cauza razelor soarelui.

“Înaintând în profunzimea legendelor culese de la localnici de către istoricul Nicolae Densușianu despre legendarul drum, potrivit acestora, exista un crai sud-dunărean, Domnul de Rouă, care, trecând podul de aramă la nord de Dunăre, pleca noaptea, călare, spre curțile lui Ler — împăratul de la cetatea Antina — și mergea pe drumul de piatră până sub munte, în Țara Loviștei, la Râmnic, unde avea o ibovnică. Odată, apucându-l zorii zilei, razele soarelui l-au topit, prefăcându-se în râușorul Potopin (astăzi fiind o baltă, lângă satul cu același nume care aparține comunei Dobrosloveni, județul Olt). În alte legende, acest Domn de Rouă se identifica chiar cu un domn al Țării Românești, cu scaunul la cetatea Antina și care mergea în fiecare noapte spre Râmnic la iubita sa. În alte variante, craiul locuia la munte, iar iubita sa locuia la Celei, lângă Dunăre. În toate variantele legendare, moartea i-ar fi pricinuit-o iubita, care ar fi ascuns cocoșii ce vesteau apropierea zilei și astfel, acest domn s-ar fi topit odată cu răsăritul soarelui. Mitul Domnului de Rouă deține și adevăruri istorice, menționate chiar în acest text, pentru că poveștile bătrânilor, devenite azi legende, ascund mici adevăruri izvorâte din străfundul istoriei”, mai afirmă Mirela Cojoc.

Conform Mirelei Cojoc, podul de aramă din legendă poate fi podul constantinian, denumit “de aramă” după descoperirea, în apele Dunării, în anul 1860, potrivit inginerului Al. Popovici, a unor scoabe de aramă ce fuseseră folosite la fixarea blocurilor de piatră din structura construcției.

Un alt reper tangibil la care face referire legenda este drumul de piatră roman, realizat din același tip de piatră ca și cetatea Sucidava. Din acest drum se poate observa și în prezent o porțiune, între cartierele Vârtop și Celei din Corabia.

“Se poate vorbi cu certitudine de existența drumului de piatră roman amenajat odată cu edificarea podului și refacerea cetății în timpul domniei lui Constantin cel Mare, drum care lega Sucidava de cetatea Romula-Malva (Antina) și de acolo urca până în inima Transilvaniei, către capitala provinciei. Acest drum, pavat cu aceeași piatră din care este construită cetatea Sucidava, se poate observa ușor și astăzi pe drumul de țară care leagă Celeiul de Vârtop (astăzi cartiere ale orașului Corabia, județul Olt). Locuitorii din zonă îi spun drumul lui Traian pentru faptul că tot aceeași configurație o avusese și drumul edificat de Traian, între cele două războaie de cucerire a Daciei”, mai precizează Mirela Cojoc.

Despre satul Potopin din comuna Dobrosloveni și balta Potopin se consideră că au fost numite așa pentru că acolo s-ar fi “topit” la lumina soarelui, Domnul de Rouă.

“Mai mult, importanța drumului care lega sudul Peninsuluei Balcanice cu Dacia este reliefată de descoperirea la Sucidava în anul 1913 și publicarea în anul 1937, de către reputatul arheolog Dumitru Tudor, a unui milliarum (o bornă antică) pe care scrie: Imp(eratori)[ D(omino)] n(ostro) [Fl(avio) Va(lerio) Con-]/ stant(ino Aug(usto) et]/ C(a)es(ari)b(us) no[stris] (duobus) M(ille) p(assume)I, adică ‘Stăpânului nostru Flavius Valerius Constantin Augustul și celor doi cezari. O mie de pași’. Din inscripție rezultă faptul că ‘Stăpânul’, împăratul Constantin și cu cezarii, cei doi fiii săi ,Constantin al II-lea și Constanțiu al II-lea, au refăcut calea de comunicare, probabil odată cu construirea podului. De la numele lui Va(ler)ius poate proveni și Ler—Împărat cu legendarele sale curți de la Antina. Tot așa se face și că nașterea denumirii satului Potopin (din comuna Dobrosloveni, județul Olt) nu este deloc întâmplătoare, ea provenind de la ‘topirea’ Domnului de Rouă chiar în dreptul așezării de astăzi”, mai arată Mirela Cojoc.

Podul lui Constantin cel Mare de la Celei — Sucidava este considerat de istorici drept al doilea ca importanță după cel de la Drobeta și a fost o construcție costisitoare și grandioasă din punct de vedere tehnic.


“Lăsând deoparte legendele, cert este că podul lui Constantin cel Mare a avut o însemnătate deosebită pentru romanitatea de la Dunărea de Jos. O asemenea construcție stabilă, costisitoare și grandioasă ca tehnică, nu se putea ridica dacă Imperiul nu stăpânea importante teritorii la nord de fluviu. Din repertoriul urmelor arheologice aparținând veacului al IV-lea, rezultă că întreaga zonă de câmpie a Olteniei și a Munteniei fusese reanexată Imperiului, având ca limită nordică și strategică, marele val Brazda lui Novac. Nu se știe exact până la ce dată a rămas în picioare podul de la Celei. În împrejurări puțin cunoscute, dar legate, se pare, de atacurile goților la sud de Dunăre, care reîncep în anul 364 d.Hr. și de răscoala lui Procopius din anii 365-366, podul dintre Sucidava și Oescus a fost distrus. După alte informații, cauza ruinării ar fi fost revărsările Dunării și împotmolirile prin bancurile de gheață. Dar, indiferent de viața lui scurtă, acest pod rămâne cel mai important, după acela de la Drobeta și a îndeplinit un însemnat rol istoric, în perioada constantiniană, pentru romanitatea nord-dunăreană”, conchide Mirela Cojoc.

AGERPRES / (AS — autor: Cristina Matei, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) episcopiaslatinei.ro

Potrivit șefului Direcției de Cultură și Patrimoniu Cultural Național Olt, inginerul Gheorghe Iorga, vechea biserică a schitului Măinești, ctitoria ispravnicului Bârzeanu, care a fost construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, era de “lemn, mititică și cu pereții de nuiele” și avea hramul Sfinții Voievozi. Acea biserică veche de lemn s-a deteriorat în timp și în anul 1805, pe locul ei, s-a început zidirea actualei biserici, despre care se spune că ar fi fost pusă ceva mai jos de locul unde fusese cea veche.

Biserica din zid a fost finalizată în 1810 și de atunci are și hramul Sf. Nicolae, după numele primului ctitor, însă a păstrat și vechiul hram, Sf. Voievozi. “La 11 iunie 1805, luni s-au facut șanțu, iar marți la trei ceasuri din zi, s-au început a zidi, și la leatul 1809, septembrie 29, s-au isprăvit de tot lucrul zidirii”, după cum arată pisania, precizează Gheorghe Iorga.

Biserica, numită și Schitul Haiducilor, este ridicată în perioada în care Iancu Jianu și haiducii săi atacau conacele boierilor din zona Romanați, inclusiv pe cele din zona Balș.

Coordonatorul Muzeului Romanațiului Caracal, dr. Dana Nicula, afirmă că Iancu Jianu și haiducii pe care îi conducea atacau conacele boierilor din zonă iar bunurile luate după aceste atacuri le împărțeau țăranilor. Pentru a nu fi prinși, haiducii se refugiau deseori în păduri și după 1810, probabil, ținând cont de legendele și folclorul local, chiar în biserica schitului de la Măinești, unde ar fi construit și un scurt tunel, de la biserică până în coasta unui deal. Documente care să ateste trecerea lui Iancu Jianu pe la Schitul Haiducilor nu există.

“În partea stângă a bisericii, o ușă micuță se deschidea spre un tunel de înălțime mică, prin care ar fi putut trece o persoană de 1,65 metri înălțime, nu foarte corpolentă. Tunelul avea o ieșire într-o moviliță, în dealul ce urcă de la biserică. Se crede că acolo se ascundea Iancu Jianu în perioada haiduciei, acolo se retrăgea cu haiducii. În această biserică ar fi avut loc și o întâlnire între Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu. Nu există documente despre această întâlnire, însă se păstrează un tablou realizat de Dumitru Stoica, care îi prezintă pe Iancu Jianu și Tudor Valdimirescu la un conac, ce seamănă izbitor cu chiliile maicilor din Măinești”, a declarat Dana Nicula.

Muzeograful a menționat că în perioada de haiducie, Iancu Jianu a fost prins de trei ori și o dată a fost salvat datorită căsătoriei cu Sultana Gălășescu. “Soția lui Iancu Jianu, Sultana Gălășescu, provenea dintr-o familie de boieri de lângă Balș și era prietenă cu domnița Ralu. În 1817, Iancu Jianu, o legendă în Oltenia la acea vreme, a fost salvat de la moarte datorită căsătoriei cu Sultana, deoarece potrivit obiceiului de atunci, dacă un tânăr boier era condamnat, putea fi salvat de căsătoria cu o fată de același rang”, afirmă muzeograful.

Biserica din Măinești este numită și Schitul Haiducilor deoarece se crede că aici s-au retras cei din ceata condusă de Iancu Jianu după ce au renunțat la haiducie.
Scriitorul Petre Pandrea, din Balș, scria într-un articol din ziarul ”Oltul”, apărut pe 16 iunie 1968, după o vizită a sa la Schitul Haiducilor: “În preajma Balșului, în cătunul Măinești, se află biserica schitului unde foști haiduci de-ai lui Iancu Jianu s-au retras aici și s-au călugărit după ce căpitanul lor s-a lăsat de haiducie la 1818. (…) De când haiducii lui Jianu au devenit monahi, de la anul 1818, schitul a primit porecla de Schitul Haiducilor, în folclorul local”. Petre Pandrea mai consemna următoarele: “Din Schitul haiducilor de la Măinești n-a mai rămas decât biserica ruinată, pe cale de prăbușire, dacă nu va fi reparată” și considera Schitul haiducilor de la Măinești “monument istoric, învăluit de legende, pe valea Oltețului, demn de restaurare”.

Ctitorul schitului Măinești a fost Ispravnicul Matei Bârzeanu. Anul fondării schitului nu este cunoscut. “Ctitorul fondator închină acest schit ca metoc Episcopiei Râmnicului la 1743. Aceasta o știm din însemnarea făcută pe actele referitoare la schit, trecut în Condica Episcopiei Râmnicului, însă actul de închinare lipsește, la fel și actul de fondație”, arată Gheorghe Iorga.

Acesta menționează că după desființarea schitului prin plecarea călugărilor greci, biserica a devenit biserică de mir și fiind izolată, fără populație în jur, nu s-a mai ocupat nimeni de ea.

În 1930, preotul Ioan Ochișor îi face unele mici reparații și îi pune acoperiș de tablă. Biserica se redeschide în 1941, când prin ordin al Arhiepiscopiei Craiovei este numit preotul Pavel Mateevici — refugiat din Basarabia — ca slujitor al ei, “cu obligația de a se îngriji de reparație”. Acesta face unele reparații, astupând crăpăturile din ziduri, dar după un timp pleacă și biserica se ruinează. După mai multe intervenții ale preotului Ioan Ochișor, în 1959 se fac demersuri pentru renovarea ei, însă și acest preot părăsește parohia după cinci ani. Printr-un ordin al Mitropoliei Olteniei din 1966 biserica este închisă din nou cultului public.

În august 1972, părintele Smarand Ochișor anexează dosarului privind bunurile mobile și imobile ale bisericii din Măinești un istoric în care scrie: “nu cunosc de nicăieri ce reparații i s-ar fi făcut acestei biserici, dar după părerea noastră, socotim că nici una, deoarece după desființarea schitului, biserica servind ca biserică de mir, nu s-a mai interesat nimeni de reparațiunea ei…în jurul ei nu erau familii și era izolată de Balș la doi kilometri. De-abia azi, după aproape 200 de ani, se găsesc în jurul ei vreo 30 de familii… și care nici acum nu sunt dispuse la nici o jertfă pentru reparațiunea ei”.

Potrivit reprezentanților Episcopiei Slatinei și Romanațiului, “biserica este construită în formă de navă, din zid de cărămidă gros de 70 cm, este prevăzută cu pridvor, iar catapeteasma este din zid. Naosul este delimitat de pronaos printr-un zid de cărămida care are pe mijloc o deschidere cât o ușă și două deschideri laterale mici. Deasupra naosului se afla o turlă oarbă în formă octogonală, în exterior având opt ferestre înalte și înguste. Intrarea în pronaos se face printr-o ușă masivă din stejar, simplă, așezată în partea de vest. Pridvorul este deschis, susținut de patru coloane masive în față și două în spate, cuprinse în zidul pronaosului. Pardoseala este din dușumea de scândură, iar acoperișul din tablă zincată. Fațadele exterioare sunt văruite în alb și au un brâu median simplu”.

Biserica a fost pictată între anii 1810-1812, în tehnicile fresco și tempera. “La portretele ctitorilor, precum și la celelalte tablouri votive din interior, se observă că în costumele de epocă apar și elemente specifice portului popular românesc. Paleta zugravilor s-a rezumat la câteva nuanțe de roșu, albastru, gri, puțin verde și galben, predominând încadraturile și brâiele cu linii negre și roșu închis”, se arată pe site-ul Episcopiei Slatinei și Romanațiului.

În toamna anului 1977, prin grija Patrimoniului Național și a Episcopiei Argeșului, încep lucrări de conservare și consolidare a bisericii.

În data de 11 noiembrie 1996, prin decizie a Episcopiei Râmnicului s-a reînființat Mănăstirea Măinești, pe locul fostului schit de călugări numit “Schitul Haiducilor”, în jurul bisericii vechi — singura clădire din complexul monastic care a supraviețuit timpului. În anii 2004 — 2005, în incinta mănăstirii a fost construită o biserică nouă. În prezent, Mănăstirea Măinești este mănăstire de maici.

Interesant este faptul că și în județul învecinat, Vâlcea, există un schit — Pahomie — despre care se spune că ar fi fost întemeiat de haiduci. Aceștia ”după ce oboseau în pribegie și răzvrătire, fie putrezeau în ocnă, fie alegeau calea bisericii și se călugăreau”, schimbau armele cu crucea lui Hristos.

AGERPRES / (AS — autor: Cristina Matei, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Primarul comunei Slătioara, Savu Ciocîrlan, a declarat luni, pentru AGERPRES, că la ediția din acest an a evenimentului, cea de-a XXII-a, așteaptă o participare numeroasă atât în privința spectatorilor, cât și a concurenților, numărului de cai, numărului de atelaje. “Au anunțat că vor veni oameni cu atelaje și de la zeci de kilometri, vor fi și concurenți care au mai participat la alte ediții. Imediat după încheierea slujbei de la biserică, spectatorii și concurenții sunt așteptați la botezul cailor”, a afirmat Ciocîrlan.

Probele concursurilor hipice vor fi cea de tracțiune și de frumusețe, iar premii vor fi acordate pentru locurile I și II la ambele probe. Spectatorii vor privi și o defilare de calești, având în vedere că o parte dintre participanți vin la concurs cu calești împodobite.

Evenimentul este organizat de administrația locală și reprezentanții bisericii din comună și pe toată derularea lui este interzisă violența fizică sau verbală asupra animalelor.

“Botezul cailor” este un obicei ce datează de dinainte de perioada comunistă, în care a fost dat uitării. În 1992 preotul Marin Bica a reînviat tradiția “botezului cailor” la Slătioara și de atunci în fiecare an, de Bobotează, caii localnicilor și ai celor din alte sate veniți în comună sunt stropiți cu apă sfințită.

AGERPRES / (AS — autor: Cristina Matei, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) AGERPRES ARHIVA

Monumentul din Slatina este primul din țară ridicat în memoria Ecaterinei Teodoroiu, pentru realizarea lui fiind constituit, în anul 1920, un comitet de inițiativă sub patronajul Reginei Maria, a cărei prezență la inaugurare, în 1925, a fost considerată de primarul Slatinei de la acea vreme, I.A. Tomescu, drept ‘cel mai de seamă act al vieții acestui oraș’.

“Ecaterina Teodoroiu, într-o perioadă de cumpănă a istoriei noastre, a fost simbolul eroismului unei națiuni ce își căuta descătușarea, personaj de legendă ce întruchipa suferința unei țări. În anul 1920, sub patronajul Reginei Maria, s-a constituit un comitet de inițiativă pentru ridicarea monumentului Ecaterinei Teodoroiu. Acest organism funcționa la Craiova și își propunea ca scop principal strângerea de colecte bănești în vederea construirii monumentului. Deși inițial se stabilise ca locul amplasării monumentului să fie în localitatea natală a eroinei, demersurile autorităților din județul Olt au avut un final fericit, Slatinei revenindu-i privilegiul de a avea la intrarea în oraș, dinspre Craiova, un monument al Ecaterinei Teodoroiu, după îndelungi dispute și cu orașele Craiova și Târgu Jiu”, arată dr. Laurențiu Guțică, directorul Muzeului Județean Olt.

Acesta menționează faptul că unul dintre “inițiatorii fervenți” ai ridicării monumentului în memoria sublocotenentului onorific Ecaterina Teodoroiu și ai eroilor Regimentului 43 Infanterie a fost locotenent-colonelul Nicolae Teodorescu, comandantul Regimentului 43 Infanterie, cu garnizoana la Slatina.

Monumentul Ecaterinei Teodoroiu este creația sculptorului Dimitrie Mățăuanu (1899 — 1929) și construcția lui a început în 1921.

Statuia de la Slatina a eroinei a fost inaugurată pe 31 mai 1925, festivitatea având loc în prezența Reginei Maria, care a fost întâmpinată cu pâine și sare, într-un oraș împodobit pentru această ocazie cu ghirlande de flori, steaguri, ramuri verzi.

“Ceremonia inaugurării monumentului Ecaterinei Teodoroiu, primul în țară ridicat în memoria eroinei, a constituit pentru locuitorii Slatinei și ai județului Olt un eveniment cultural și politic de importanță națională. La 30 mai 1925, ziarul ‘Gazeta Oltului’ publica un Apel la locuitorii acestor meleaguri pentru a fi prezenți în număr cât mai mare la ‘pioasa solemnitate’, având îndoita datorie de a omagia ‘Fecioara a căror fapte și vorbe a îmbărbătat un neam întreg’ și pentru a-și cinsti Regina ‘care a știut să aline multe dureri și al cărei suflet, ca o candelă a nădejdei și credinței, ne-a luminat cărările în timpurile de grea încercare'”, mai arată directorul Muzeului Județean Olt.

Vizita Reginei Maria la Slatina a început în ziua de 31 mai 1925, la ora 9,00 dimineața, când a fost întâmpinată, pe peronul Gării Slatina, cu pâine și sare, de către primarul orașului, I.A Tomescu. Autoritățile civile și militare ale județului și orașului au participat la întâmpinarea Reginei Maria în Gara Slatina, o companie de infanterie din Regimentul 3 Olt a dat onorurile militare, iar prefectul județului Olt, Vasile Alimăneștianu, i-a prezentat pe cei aflați în gară.

Potrivit lui Laurențiu Guțică, festivitatea de inaugurare a monumentului a început la ora 9,30 printr-o ceremonie religioasă, prezentă fiind și mama Ecaterinei Teodoroiu, după care au urmat discursuri ale reprezentanților clerului, Regimentului 43 Infanterie, Corpului 1 Armată, Primăriei, Societății Femeilor Române, Societății Veteranilor.

“Mobilizarea populației a fost exemplară, orașul fiind împodobit cu ghirlande de flori, steaguri tricolore și ramuri verzi. Pe străzile Slatinei au fost prezente trupele militare, elevii școlilor și o mulțime de oameni, femei îmbrăcate în costume naționale sau rochii negre și bărbați ce purtau frac, mănuși albe și decorații. (…) Impresiile asupra solemnității ce avusese loc la Slatina aveau să fie consemnate în presa locală în cuvinte elogioase. (…) Ziarul ‘Naționalul Oltului’ consemna prezența Reginei Maria la ceremonia dezvelirii monumentului Ecaterinei Teodoroiu și faptul că, ‘mic, mare, tânăr, bătrân — din toate straturile sociale — locuitorii din întreg cuprinsul județului Olt — cel mai oropsit dinte județele țării — uitând pentru o clipă durerile și amărăciunile, au ieșit și au salutat, plini de însuflețire și entuziasm’ evenimentul”, indică Laurențiu Guțică.

Monumentul din Slatina al eroinei Ecaterina Teodoroiu este o statuie din bronz, în mărime naturală, într-o atitudine dinamică, cu arma în cumpănire și o cască ostășească în mâna dreaptă. Statuia este așezată pe un piedestal din beton, în trei trepte, realizat în stil baroc, cu colțurile în forma unor coloane adosate. Fațada vestică a piedestalului este ornată la bază cu un drapel, frunze de stejar și o cască militară încadrată de frunze de laur, toate turnate în bronz. Pe piedestal mai apar și stemele provinciilor istorice românești, iar pe celelalte fațade sunt dăltuite în marmură numele eroilor Regimentului 43 Infanterie.

Laurențiu Guțică a precizat că ulterior inaugurării monumentului au fost atașate acestuia două tunuri de oțel, pradă de la inamic, aduse de la Depozitul de Armament de la Târgoviște. Acele tunuri au fost amplasate la monumentul din Slatina în 1926, dar au dispărut în perioada comunistă.

Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 16 ianuarie 1894, satul Vădeni, astăzi cartier în componența municipiului Târgu-Jiu. Călăuzită de cele mai nobile sentimente față de patrie, a îmbrăcat mai întâi uniforma albă de infirmieră pentru răniți, apoi pe cea de soldat. Hotărâtă să apere cu arma în mână pământul strămoșesc, Ecaterina Teodoroiu, de la a cărei naștere s-au împlinit anul acesta, pe 16 ianuarie, 120 de ani, s-a aruncat în focul marilor bătălii de la începutul Primului Război Mondial. A căzut eroic în bătălia de la Mărășești, onorând steagul românesc.

AGERPRES/(AS — autor: Cristina Matei, editor: Diana Dumitru)