Romania on TOP 10

Facebook Twitter Email

Din elev corigent, student eminent. O tânără din România a avut un destin rupt parcă din filme. Abandonată de părinţi într-un orfelinat, fata a fost salvată de un cuplu care a luat-o acasă şi a avut grijă de ea ca de propriul copil. Tânăra este acum studentă la Sorbona şi lucrează la una din cele mai mari bănci din Franţa.

Eliza a intrat în familia Vătavu pe când avea 8 ani. Era în clasa a doua şi stătea la un centru de plasament. Nu prea îi plăcea şcoala, iar rezultatele la învăţătură erau foarte slabe. Cu răbdare şi înţelegere, părinţii adoptivi i-au insuflat dragostea pentru carte şi au convins-o cât de importantă este educaţia.

„În dezvoltarea mea personală au contribuit mai mult decât 100%. Nu cred că aş fi ajuns aici fără ei, fără suportul lor, fără eforturile lor, fără tot ce au făcut ei pentru mine. Nu sunt cuvinte pentru a-i descrie, pentru că sunt oameni cât 10 la un loc”, spune Eliza Claudia Chiriac.

Eliza a recuperat rapid şi în câţiva ani a ajuns un elev premiant.

„Ca elevă, Eliza Chiriac era ambiţioasă, muncitoare şi de asemenea ştia foarte bine care este interesul atât personal, cât şi cel pentru carieră, spune Constantin Chirilă, directorul liceul G. Ibrăileanu.

Acum, Eliza este studentă în ultimul an la limbi străine la celebra universitate Sorbona din Paris. Între timp s-a şi angajat. Şi nu oriunde, ci la una din cele mai mari bănci din Franţa. Mândria din ochii mamei care a crescut-o nu poate fi descrisă în cuvinte.

„Sunt mândră de ea pentru că este un copil deosebit. Ea face parte din familia noastră şi va face parte toată viaţa din familia noastră. Ea are deja un viitor asigurat. Nu ne este teamă că îi este frică de ziua de mâine”, spune Eugenia Vătavu, mama Elizei.

Eliza este un exemplu şi pentru specialişti.

„În momentul în care e preluat şi este introdus într-o familie, chiar dacă vorbim de asistență maternală, este un model de familie da, copilul primeşte afecţiune, primeşte înţelegere, primeşte acceptare, primeşte modele de conduită, primeşte atenţie poate chiar şi dragoste din partea lor”, spune Roxana Mihai, psiholog.

Iar în casa familiei Vătavu, dragostea e din belşug. Pe lângă Eliza, cei doi soţi le-au dat o şansă altor şase copiii din plasament.

„Satisfacţia cea mai mare este atunci când îi vezi reuşit în viaţă, când îi vezi că au scăpat de povara cea urâtă a suferinţelor”, spune Gheorghe Vătavu, tatăl Elizei.

În judeţul Iaşi sunt peste 1.400 de copii care au acum o familie, datorită altor oameni altruişti precum soţii Vătavu.

Sursa: digi24

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În 2015, scoțianul Jim Turnbull s-a apucat să dea jos straturile de var aplicate ca un machiaj prost pe fațada casei săsești de la nr. 354, din Saschiz, județul Mureș.

A descoperit o inscripție în limba germană, un aforism al lui Simon Dach (1605-1659). A decis pe loc să-l păstreze și să recondiționeze clădirea, ca și cum maxima poetului prusac i-ar fi garantat structura de rezistență.

“Geduld, Vernunft und Zeit macht Möglich die Unmöglichkeit.”

În traducere: Răbdarea, rațiunea și timpul fac imposibilul posibil.

Și în 1990, când venise pentru prima oară în România, Jim avusese parte de o surpriză de proporții. Atunci, după spusele lui, descoperise o incredibilă bogăție de gusturi și senzații în cultura culinară românească, “una eliberată din bucătăria searbădă a comunismului”.

“Dacă te uiți înainte de anii ’40-’50, vei descoperi o vastă cultură de mâncare bună în această zonă”, spune scoțianul.

Acum, el își petrece trei sferturi din an la Saschiz și conduce o afacere cu dulcețuri și siropuri făcute după vechi rețete transilvane.

Jim Turnbull s-a născut lângă Glasgow și a urmat facultatea la Aberdeen.

Aventura lui Jim Turnbull în România a început serios în 2002, când s-a implicat într-un proiect legat de conservarea biodiversității biologice și dezvoltarea întreprinderilor sociale.

A început cu ecoturism. Turiștii voiau să ia cadouri acasă și, cum nu prea aveau de unde, Turnbull a ajuns să ambaleze miere și gemuri în borcane mici.

În 2009 a realizat un plan de afaceri. A văzut o oportunitate în a reînvia modul în care localnicii știau să facă gemuri și siropuri.

A atras în afacere 22 de investitori privați și așa a luat ființă, un an mai târziu, Transylvania Food Company SRL și o făbricuță de prelucrare a fructelor la Saschiz.

Floarea de soc a fost combustibilul afacerii din Saschiz, mai precis un contract pentru producerea siropului. Concentratul era exportat în Anglia, unde avea loc a doua parte a procesului – transformarea lui într-o băutură nealcoolizată, la modă printre britanici, Bottlegreen Elderflower Pressé, din gama adult soft drinks.

E o variantă mai elegantă ca, la o cină unde se servește vin, să pui pe masă o sticlă de “socată”, în locul unei doze de suc, mai ales pentru cei care sunt la volan.

Circa 1.500 de angajați cu contract sezonier are de gestionat Turnbull în perioada în care se adună floarea de soc. Aceștia sunt localnici din Saschiz, localitate a cărei biserică evannghelică fortificată face parte din patrimoniul UNESCO.

Pe lângă soc, în făbricuță se produc gemuri locale tradiționale, sosuri picante – chutneys, zacuscă sau tot felul de siropuri, sub brandul Pivnița Bunicii. Produsele sunt comercializate în magazinul propriu, dar și în supermarketuri din România.

Produsele Pivnița Bunicii ajung și-n Marea Britanie și se vând în magazinele Casei Regale Britanice, după ce Prințul Charles a vizitat fabrica din Saschiz în 2012.

Zacuscă și sosuri din Pivnița bunicii.
Siropuri.
Bottlegreen Elderflower, o băutură făcută cu floare de soc din Saschiz.

“Ar putea fi bunica dumneavoastră sau orice bunică din România sau de pretutindeni. Există această memorie afectivă, care e comună multora dintre noi – când mergeți în vacanțe la bunici și, înainte de plecare, bunica se întoarce din pivniță cu borcanele acelea cu tot felul de conținuturi delicioase.

Mulți ne-au spus că dulcețurile noastre le amintesc de gustul copilăriei. Poate că în orășele din provincie e mai accesibil să-ți vizitezi bunicii în weekend și să te întorci cu portbagajul plin de la țară. Dar mai sunt și oameni care nu-și permit asta”, spune Turnbull.

Jim e convins că valoarea produselor sale e dată de calitatea ingredientelor.

Avem o mică dispută legată de mărimea borcanelor cu zacuscă. Apoi trecem la bere și la faptul că, în România, berea la 0,33 e considerată un sacrilegiu.

“Nu asta era ideea, să punem zacuscă în borcane de câte un kilogram. Așa e și cu berea. Nu e pentru a bea șase beri, una după alta, în cantități uriașe. Ci de a potența niște gusturi, să poți avea parte de un pahar de bere bună la mâncare. Iar în România găsești ingrediente nemaipomenite.

Uite, de exemplu, dulceața românească. Două lucruri o fac specială: aroma și fructele, care sunt foarte bune. Fără ingrediente bune nu poți obține un produs bun. Mai mult, e important și modul tradițional în care este făcută dulceața în această zonă, fără să se pună prea mult zahăr, în așa fel încât să simți gustul fructului, și nu cel al zahărului. Noi combinăm ingrediente locale cu metode de-ale locului”, susține Jim.

Însă nu totul e miere și dulceață pentru scoțian. E îngrijorat în legătură cu felul în care Brexitul îi va afecta afacerile.

Mai mult, spune că îi este tot mai greu să găsească oameni care să lucreze în fabrica lui, chiar și după un proces de instruire.

“Lipsa mâinii de lucru e o problemă acută în România. Chiar și când oferi salarii bune, oamenii preferă să meargă să muncească în Vest”.

Primul moment de uluială, legat de produsele românești, i-a fost furnizat – cum altfel – de gustul unei roșii.

“A fost un fel de inițiere în înțelegerea faptului că aveți niște ingrediente minunate. Erau foarte gustoase”.

Jim avertizează asupra faptului că acest gust s-ar putea pierde pentru totdeauna.

Scoțianul a introdus conceptul de Slow Food în România. E o mișcare globală care-și propune să conserve identitatea diferitelor culturi culinare.

Turnbull a înregistrat roșia românească în ceea ce se numește Arca Gusturilor (The Ark of Taste), un catalog internațional al alimentelor tradiționale pe cale de dispariție.

Sunt incluse peste 800 de produse din 50 de țări.

“E trist că multe dintre aceste soiuri au ajuns să nu mai fie disponibile. Ele dispar rapid din România, fiind înlocuite cu soiuri moderne, fără gust. Cei tineri nu mai sunt interesați să le cultive, să păstreze semințe de la un an la altul. Se merge acum la supermarketuri, de unde se cumpără și roșiile, și pachetele de semințe”, spune Turnbull.

De doi trei-ani, el discută cu localnicii pentru a-i convinge să cultive soiurile autohtone, furnizându-le răsaduri.

Roșiile veritabile tind să aibă o formă neregulată, ce aduce cu o inimă de un roșu deschis. Sunt foarte aromate, excelente în salate și grozave pentru gătit, a scris Turnbull pe pagina de Facebook Slow Food Târnava Mare.

Salvați-le!

Autor 

Sursa: presone

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Dacian in traditional attire - Batca Doamnei museum

Dacian in traditional attire – Batca Doamnei museum

Thracians – “the second-most numerous people after the Indians”(herodotus, 5th century BC)

Getae-Dacians belonged to the big Thracian family from South-Eastern Europe

 

 

Short history

In the 3rd-4rd century BC, Greeks mentioned the Getae living beyond the Danube river in today’s Vallachia and described them as “bravest and most righteous” among the Thracians. The Romans refereed to “North-Thracians” living in today’s Transylvania as Dacians. In 1st century BC, king Burebista unified all the Thracians living north of Danube under a single state.

The Romans conquered the Dacians after two military campaigns in 101 AD and 105 AD.

The first campaign ended in failure, due to the Romans underestimating the Dacian military. A peace agreement was reached by both sides. In the meantime, Trajan built a bridge over the Danube from Moesia (bridge which became the longest bridge in the world for more than 1000 years), which was to be used to carry large Roman troops for another well-prepared invasion 3 years later.

Roman propaganda stated that the second war campaign was “punitive” for supposed violations of the peace treaty through Dacians raids into neighboring Moesia.

The reasoning behind the effort put into the second campaign was in fact economic. The Roman empire was collapsing and the gold from the Dacian mountains was the answer. In 105, the Dacians were taken by surprise by sudden Roman attacks and although at first they repelled the attacks, they were eventually overcome.

After the win, Trajan announced 123 days of celebrations throughout the Empire. Dacia’s rich gold mines were secured and it is estimated that Dacia then contributed 700 million Denarii per annum to the Roman economy, providing finance for Rome’s future campaigns and assisting with the rapid expansion of Roman towns throughout Europe.The Dacian Wars marked the beginning of a period of sustained growth and relative peace in Rome.

The Romans created dozens of statues of Getae-Dacians (the ancient people of present-day Romania), which can be found in museums all across the world. The statues were made on Dacian captives from the Roman empire, detail which can be observed from their stance and from the “Captivus Dacus” written on bust statues.

One of the busts is believed to be of King Decebal, the last Dacian king who fought the Roman wars and who chose suicide at the end (rather than surrender). His head was brought to Rome as a war trophy.

Although books on the Getae-Dacians have been written since the 1700’s (Dimitrie Cantemir, Gheorghe Sincai, Petru Maior), their history remained ignored. Petru Maior’s book was censored and his works on the subject forbidden in Transylvania (under Austro-Hungarian rule at the time) (source).

dacians Kind Decebal dacian-men fighters warriors ancient-eastern-european-people-romaniaBust believed to belong to King Decebal. It was placed inside Trajan’s Column along with other busts which carried “Captivus Dacus” writing.Trajan’s Column is a monumental spiral which depicts the Dacian wars.

“CAPTIVUS DACUS” – Dacian captive written below the bust

getae-dacian woman with family on trajan's column femeie daca femei dacerare illustration of Dacian woman

rare representation of dacian women with other dacian men children femeie dacaDacian women (golden jewelry highlighted)

dacians statues men barbati daci ancient people eastern europe romania

dacian man statue ancient south eastern people

statuie dacica dacians men ancient eastern european people romania

dacians 1 barbatii daci ancient people

dacian profile dacii ancient south eastern european people romania

dacians romanian people ancestors dacia man men

statuie dacica daci ancient south eastern european people romania

statuie dacica dacilor

dacian men romanians ancient people

dacia barbati daci statui

statuile dacilor dac dacian

dacian man barbati daci statue

dacians bust man ancient south eastern europe people romania

statui dacice dacians barbatii daci

Dacian men barbat dac statuie daciaDacian men statue dacians peopledacians barbati daci romanian people ancestors

dacian man statue ancient eastern european people statui dacice barbati daci“For fear of our resurrection / They ruined our cities, they destroyed our altars, / All our beauties gone like a curse, they crippled us/ And we were left only with the sunlight/ With it we made paths through the forests, in the mountains, / Near small hearths. / If you look back, in every stone, immortal

You’ll see us, only us … “

Sursa: romaniadacia

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

We’ll tour Romania’s vibrant capital, Bucharest, with its “Little Paris of the East” architecture and lingering reminders of a brutal communist dictator. Then we’ll head into Transylvania, where we’ll visit fortified churches, cobbled merchant towns like Sighișoara, and castles made famous by an imported German king and the real-life Dracula. Finally we’ll explore Maramureș, where everyday life still feels like an open-air folk museum.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

Irina Teodorescu are 38 de ani şi e de la Lizeanu, din sectorul 2 al Bucureştilor. A emigrat la 19 ani în Franţa, după ce s-a îndrăgostit de un pictor.

Un articol de Andrei Crăciun|24 Ianuarie 2017

A locuit la Paris. Nu mai trăiește cu pictorul. Are doi copii adolescenți, mari deja – băiat și fată. S-a stabilit la Rennes, dar s-a plictisit și de Rennes. Acum cochetează cu gândul să se mute în Quebec, în Canada.

Irina Teodorescu scrie în franceză, deși atunci când a plecat în Franța abia lega un bonjour. Învățase engleză și germană la școală. A publicat o carte de povestiri și două romane (al treilea urmează în curând).

Primul său roman, Blestemul tâlharului mustăcios, a fost tradus și în limba română și a apărut la Editura Polirom, fiind bine primit de critică și de public. Irina Teodorescu este premiată în Franța. Are succes.

Când era mică, voia să se facă poetă. Acum îi place să spună povești. Nu se poate abține nici în timpul interviurilor, o tot trage ața să îmbunătățească permanent realitatea. E o povestitoare înnăscută.

Ne-am întâlnit la jumătatea lunii decembrie, la București. Venise în România pentru sărbătorile de iarnă. Irina Teodorescu, așadar. Scriitoare.

Cine ești dumneata?
Irina Teodorescu.

Ia spune-ne dumneata nouă, cu ce te ocupi?
Mă ocup cu multe lucruri. Atât de multe, că nici nu le mai știu.

Ca de exemplu?
Deocamdată mă ocup să știu cu ce mă ocup.

Am văzut că scrii cărți, am și citit una – Blestemul tâlharului mustăcios.
Da.

E prima dumitale carte?
E a doua.

Da? Și prima unde e, de ce o ții ascunsă, de ce nu ne-o arăți și nouă? Tot în franceză ai scris-o?
Da. Prima nu prea mai există, au închis editura unde a apărut.

Superb! Și nici tu nu mai ai niciun exemplar?
Ba eu mai am. De fapt, se poate cumpăra încă de pe internet, într-o versiune din asta electronică.

Un roman?
Nu, erau nuvele, povestiri scurte – așa le zice?

IRINA TEODORESCU SCOATE O CARTE DE POVESTIRI LA O MICĂ EDITURĂ PARIZIANĂ. EDITURA MICĂ A DAT FALIMENT

Povestiri, da. Și pe asta de povestiri când ai scos-o?
În 2011.

În Franța?
Da, la Paris.

Și cum ai ajuns dumneata acolo la ei? Ai trimis pe mail, ai bătut la ușă, cum ai procedat?
La primii?

Da.
Am trimis pe mail; am trimis mai multe manuscrise.

Mai multe manuscrise sau la mai multe edituri?
La mai multe edituri, mai multe manuscrise.

Și oamenii ăștia ți-au răspuns. Ce ți-au zis? „Vino la noi, că e bine!”?
Da, așa mi-au zis. Erau foarte simpatici, dar nu aveau de nici unele, săracii.

Era o editură mai mică, mai prăpădită?
Da, tocmai se făcuse – mă rog, de vreun an și ceva.

O editură tânără.
Da.

Trecută în neființă. Nu mai există.
Nu mai există; s-au lăsat de distracția asta.

I-auzi, domnule! Și în Franța dau faliment micile edituri!
Și marile edituri dau faliment! Sau se lasă cumpărate de unele și mai mari. Și totul nu mai este decât o singură mare editură.

Chiar așa?
Da, așa se întâmplă.

Ți-au dat și ție drepturi de autor pentru povestirile tale scurte?
Da, ei sunt foarte etici. Au dat 30%, ceea ce m-a învățat prost!

Mi se pare foarte mult!
Bine, e mult, că ei îmi dădeau 30% din ceva care n-aveau! Ajungi să fii darnic când nu ai!

Nu se cumpăra cartea, n-aveau unde s-o distribuie? Ce nu funcționa în lanțul ăsta?
Nu știu. Nu știu cum merge în România povestea asta.

Zi-mi cum merge în Franța!
În Franța, lansezi o carte și editura o trimite la ceea ce se numește un difuzor – care este, de fapt, un…

…un intermediar între editură și librărie?
Da, poate să fie un intermediar, dar poate să fie și o secție din editura respectivă, depinde de mărimea ei. Acest intermediar are niște depozite în care ține cărțile și niște camioane cu care le transportă, înainte și înapoi. Ăsta își ia mult la sută, nu știu exact cât. Și, în general, dacă difuzorul ăsta este din editură – o editură mare – el se numește reprezentant; este un angajat care se duce din librărie în librărie și zice: „Uite ce cărți am scos săptămâna asta; iată, asta, asta, asta, hai că asta vă place, știm noi, că ne cunoaștem, am băut și un ceai… Luați-o pe asta, luați-o pe astălaltă, și hai că v-o mai dau și pe asta, că ne cunoaștem și nu-știu-ce”. Cred că reprezentanții ăștia, dacă nu sunt din editură, au firme care se ocupă de difuzare.

Și cartea asta a ta – prima, debutul tău – s-a vândut?
Da, s-a vândut. S-a vândut.

IRINA TEODORESCU ȘI TITLUL INEXISTENT

Și romanul cu mustăciosul în ce an l-ai terminat?
L-am terminat în 2014.

Și ți-ai găsit mai ușor pe cineva care să-l publice?
Nu știu dacă a fost ușor. De fapt, da, a fost ușor, am avut noroc.

Chiar crezi că ai avut noroc?
Nu, cred că am scris așa un roman bun, că normal că imediat l-a luat cineva! (zâmbește) Chiar am avut și noroc, pentru că trimisesem manuscrisul la cinci edituri. Și ăștia primesc sute de exemplare pe zi, le pun într-o grămadă și se mai gândesc până îți vine ție rândul. Și am avut noroc pentru că eu nu aveam titlu la manuscrisul ăsta al meu. Era primul roman și l-am trimis fără titlu. Imprimasem foile, le pusesem o spirală și scrisesem cuvântul „titlu”. Și mă duceam la poștă să-l trimit la ăștia care aveau de publicat și a venit o prietenă să mă ia, să mergem împreună, să ne ținem de urât, și mi-a zis: „Mă, dar titlul e «Titlu»?”, „Hai, mă, cum să fie ăsta titlul cărții mele? E așa pentru că n-am titlu!”, „Băi Irina, ăștia o să creadă că ăla e titlul!”, „Nu, mă, cum să creadă așa ceva?! Se vede că n-are titlu!”, „Păi dacă îți zic – eu am crezut că titlul e «Titlu»!”.

irina-teorescu-6Prietena ta era franțuzoaică, vorbeați în franceză?
Da, și manuscrisul era în franceză. Și m-a enervat ea pe mine, dar până la urmă m-a convins că ăștia o să creadă că titlul e „Titlu”. Hai să mai schimbăm…

Să îi pui, totuși, un titlu…
Nu, nu aveam titlu. Și atunci am scris – de mână, că nu era să desfac spirala – că „aici va fi un… (titlu)”. Apoi am văzut că greșisem și numărul de telefon, am tăiat pe acolo, am corectat. Și l-am trimis așa, că nu voiam să reiau totul. Și ulterior am aflat că a ajuns manuscrisul la editură, editoarea a desfăcut și a văzut titlul scris așa, și a amuzat-o foarte tare și l-a citit imediat.

Ai atras atenția, carevasăzică.
(Râde) Am atras atenția, dar eu nu mă gândeam să atrag atenția.

Și ei ți-au sugerat titlul ăsta, cu mustăciosul?
Da, ei.

Și tu ai acceptat, ce era să faci?
La început le-am spus că se numește „Blestemul Marineștilor”, numai că în franceză nu e acordul ăsta…

Da, sună dubios.
Nu sună dubios, dar ieșea „La Malédiction des Marinescus”, de Irina Teodorescu. De-asta mi-au spus să se numească așa („La Malédiction du bandit moustachu”, „Blestemul tâlharului mustăcios”). De altfel, și când am semnat contractul era titlul ăsta cu Blestemul Marineștilor. După aia mi-au spus să-mi schimb eu numele, ca să nu rimeze cu titlul. A distrat-o foarte tare pe editoare, dar până la urmă am găsit varianta asta, cu mustăciosul. Mă rog, eu nu sunt foarte convinsă de titlul ăsta, dar acum…

…acum e prea târziu. Și în câte limbi s-a tradus cartea dumitale, în afară de limba română? S-a tradus și într-o altă limbă?
În germană.

Unde a fost bine primită, am văzut – cronici, prin Spiegel, peste tot.
Da, așa am înțeles. Nu vorbesc germană, așa că nu știu ce să zic.

Poate, de fapt, nu e așa.
M-a mințit google translation! A zis: „Hai, mă, să-i fac și lu’ asta o plăcere!”.

IRINA TEODORESCU PLEACĂ LA NOUĂSPREZECE ANI ÎN FRANȚA, DIN DRAGOSTE. ȘI NU SE MAI ÎNTOARCE

Cum ai ajuns dumneata în Franța? Aveai 19 ani când ai emigrat, nu?
Da.

În ce an era asta?
’98. Și în ’99 am rămas. Păi cum am ajuns? Cu avionul. Parcă din Otopeni am zburat, din ce țin minte. Nu erau pe vremea aia low cost-uri și astea. Era cu vize, cu șmecherii.

Dar cu ce treabă te-ai dus dumneata acolo?
M-am dus fiindcă mă îndrăgostisem de un băiat.

Un francez?
Da. Venise aici, făcea o expoziție, era pictor.

Dumneata ești din București?
Da.

De unde, din București?
De la Lizeanu.

De la Ștefan cel Mare.
Da, de-acolo! Blocurile alea, nou-nouțe când m-am mutat; aveam doi ani!

Deci a venit un pictor francez, ți-a luat mințile…
… și a plecat cu ele.

Și dumneata te-ai dus după el.
M-am dus, m-am întors până m-am dus și am rămas de tot. Ne-am despărțit între timp.

Cum a fost? A fost tumultuos? Știai să vorbești pe franțuzește, pe vremea aia?
Nu, nu știam să vorbesc franțuzește, am învățat.

Ei, nu știai! Nu știai nimic?
Nu prea.

Păi n-ai făcut și tu la școală?
Nu, am făcut germană; opt ani de germană! Franceză deloc. Am făcut niște cursuri la Institutul Francez, dar nu prea mă duceam nici la ele.

Ce liceu ai făcut dumneata?
„Coșbuc”.

Un liceu bun. Astăzi așa e considerat.
Da?

La o clasă bilingvă.
Da. Făceam germană și engleză.

Deci dumneata știai mai bine să vorbești pe englezește, la începutul vieții. Și după aia, a apărut pictorul ăsta. Și te-ai dus în Franța.
Da.

Apucaseși să termini liceul aici?
Da.

Ai dat și Bacalaureatul?
Da, am și găsit diploma de curând, era într-un sertar. Am dat BAC-ul și la psihologie! Uitasem că făcusem psihologie la școală.

Dar la facultate n-ai mai apucat să dai în țara noastră.
Ba da.

Ai dat și la facultate?
Da, la Arte Plastice.

Erai anul I când ai plecat?
Da.

Încerc să-mi dau seama care e treaba cu dumneata. Ești dubioasă. De unde ai apărut tu, Irina Teoedorescu? O fată de pe Lizeanu, publicată pe la Paris…
Dar de ce să fiu dubioasă?

Nu, glumesc.
Am văzut un reportaj; este un coregraf, îl cheamă Ohad Naharin sau ceva de genul acesta…

Așa…
E din Israel. Și e mare pe acolo, e cunoscut. Și am văzut un reportaj în care zice că, atunci când era el mai demult, a ajuns în Australia și nu știu cum a venit un jurnalist australian să-i ia un interviu. Și i-a venit lui o idee – i-a povestit jurnalistului cum el, când era mic, avea un frate geamăn și stăteau mai mult pe la bunica lor.

Așa…
Și bunică-sa aia era o fostă dansatoare. Ea dansa și cânta, și îi plăcea foarte mult și lui frati-su, care era un pic autist. Și după ce bunica a murit, frati-su a devenit și mai autist decât era și Ohad, ca să comunice cu el, a continuat să danseze, și așa a ajuns coregraf.

L-a păcălit pe bietul ziarist din Australia.
Da. Deci ăla a dat la televizor și așa, și nu era nimic adevărat.

Se mai întâmplă.
A zis: „Domne, așa am simțit!” – că trebuia să-i spună o poveste lu’ ăsta.

IRINA TEODORESCU CHIAR E O FATĂ DE LA LIZEANU

Deci dumneata ești cu adevărat din Lizeanu, da?
(Râde) Da. Și aveam și o bunică…

Ai avut și o bunică? Dansatoare?
Cântăreață.

Unde cânta dumneaei?
Nu știu, nu mai țin minte. La Filarmonică, era în cor. Se plimba cu corul în toată lumea.

Frați mai ai?
Nu.

Ai avut o soră geamănă, autistă?
(Râde) Așa, da.

Zi, ești singură la părinți?
Da.

(Râde) Păi da sau nu? Hotărăște-te!
Vrei să-ți spun o poveste?

Vreau să-mi spui adevărul și numai adevărul.
La ce e bun adevărul ăsta?

Păi nu e bun, dar uite, oamenii mai citesc cartea ta și vor să știe mai multe, cine e fata asta, cine e Irina Teodorescu…
Asta nu știu: de ce vor oamenii să știe?

N-are legătură, că asta e problema lor, de ce vor. Dar după ce le-ai făcut un bine dându-le cartea, acum le mai faci un bine că le răspunzi și acestei curiozități care există, n-ai cum să o negi. Ea oricum există, fie că vrei, fie că nu vrei. Și mai sunt și alții care se gândesc: „Uite, mă, fata asta a scos cărți pe la Paris, oare cum o fi făcut?”.
Dar asta pot să spun.

irina-teodorescu ZM

Care sunt pașii devenirii dumitale, ia să vedem!
Începem lecții despre scris. (râde)

Primul pas: scrii de mână sau la calculator?
Eu, de mână. Dar fiecare scrie cum vrea.

Și după aia o și transcrii?
De mână, să se descurce ăia cu caietul! (râde) Nu, după aia transcriu și așa o mai scriu o dată, de fapt.

Adică a doua oară, când scrii la calculator, rescrii ce ai scris de mână?
Da. Dacă e bine din prima, las așa.

Dumneata aveai gândurile astea, să scrii cărți, de când erai mică și așa?
Cred că da.

IRINA TEODORESCU AR FI VRUT SĂ FIE POETĂ. I-A ȘI ÎNCHINAT O ODĂ PARTIDULUI UNIC

Îți plăcea să inventezi povești?
Aș fi vrut să fiu poetă.

Ai și scris poezii?
Am și scris poezii la școală, am una cu Partidul.

Superb! Și nu le-ai publicat nicăieri, nu?
La asta cu Partidul țin minte că eram prin clasa a II-a, a III-a, ceva de genul ăsta.

Mai ții minte ce ziceai de Partidul nostru?
Nu, dar țin minte că eu credeam că Partidul e cineva!

Că e o persoană, un om?
Da, că e cineva, un om, eventual ăla din poză.

Ceaușescu.
Da, care era OK, era tânăr. Și că e cineva simpatic, așa; dădea bomboane, acadele, dădea Partidul…

… bomboane cubaneze…
Da!

Și i-ai scris o poezie Partidului-Om.
Da, nu mai țin minte poezia. Și după aia am scris alta, tovarășei învățătoare, pe care am recitat-o în clasa a IV-a.

Și a fost bine primită de colegii tăi?
Da, și de tovarășa învățătoare…

Aveai note mari la școală?
N-aveam.

De ce?
Fiindcă îmi transpirau mâinile.

Și ce dacă?
Și trebuia să scrii cu cerneală și să…

Și se păta, sau ce?
Da, îmi ieșeau tot felul de purceluși acolo, pe caiet.

Și din cauza asta îți scădeau notele?
Da, și n-am luat niciodată media 10, pentru că aveam note proaste la caligrafie.

Superb! Deci de mică ai cochetat cu ideea de a scrie povești.
Da, dar n-aveam note mari.

Și când ți-ai scris dumneata prima poveste?
Păi nu ți-am zis că scriam poezii?

Ai început ca poetă.
Da. E mai bine să fii poet. Eu așa cred, că e mai bine să fii poet.

Și spre proză când ai făcut pasul, abia în Franța?
Da. Asta cu proza și poezia, în Franța e pe dos. Proza e superioară poeziei acolo.

Cine spune asta?
Așa e.

Așa știe toată lumea, nu?
Da. Și în România e invers, poezia e superioară prozei. Aici, mentalitatea e că mai bine ești poet decât să scrii niște romane, acolo…

Ai avut bunici la țară când erai dumneata mică?
La țară… da, bunică-mea din Moldova avea o casă la Balotești.

Nu cântăreața, nu?
Ba da, cântăreața. Și își luase o casă la Balotești care era neterminată, era o casă din aia cu WC în curte. Și ăilalți – din Pucioasa.

Asta e în Dâmbovița.
Da.

Tot la țară.
Tot la țară.

Și îți plăcea la țară, sau tot mai mult aici, la noi în oraș? Unde îți plăcea dumitale mai mult, când erai mică, să te joci cu colegii? Te jucai cu ei?
Cu colegii mei? Da. Elasticul…

Șotronul, astea?
Da.

Blocurile alea de pe Lizeanu erau terminate sau încă se mai construia pe acolo?
Nu se mai construia, când ne-am mutat erau terminate, erau blocuri noi – alea de la mine; prietena mea, colega de bancă, Mihaela Glăvan, face pantofi, e foarte faimoasă acum. Stătea în față, așa pe diagonala intersecției. Blocul ei era mai vechi. Dar ne întâlneam, de la una la alta; ne jucam elasticul.

Ai avut o copilărie fericită, Irina?
Eu zic că da; asta tot încerc să zic la toată lumea, că nu era așa de rău în comunism, când erai copil.

IRINA TEODORESCU ERA LA SCHI CÂND CU REVOLUȚIA NOASTRĂ. AVEA ZECE ANI

În ’89 aveai deja 10 ani.
Da.

La Revoluție ce-ai făcut?
Eram la schi.

Erai la schi? Unde schiai?
La Poiana Brașov. Eram sus pe munte, într-o cabană…

Și când ai plecat tu de pe pârtie era Ceaușescu la putere, iar când ai ajuns jos nu mai era…
Da, a venit instructorul într-o zi, să ne spună: „Băi, gata, coborâm, că au venit părinții să vă ia, că e Revoluție!”… Și mai aveam vreo două zile de tabără. Era în 22 (decembrie) și noi trebuia să stăm până pe 24 în tabără. Și mă gândeam: „Ia uite, mă, îmi strică ăștia tabăra cu Revoluția lor!”. A venit taică-miu cu bunicu-meu și m-au luat. Și când am văzut eu la București: bucurie mare pe stradă… Era frumos la Revoluție, e o amintire foarte vie.

Te-ai bucurat, nu?
Da.

Am făcut și noi revoluție cum am putut.
E ca în filmul ăla!

Ca în „A fost sau n-a fost”.
Da.

L-ai văzut?
L-am văzut, da.

În română sau în franceză, la cinema acolo?
Eu l-am văzut acolo, la cinema.

I-auzi, mai rulează și filmele noastre pe la Franța!
Da, toate. Și ne plac… Noul val, așa se zice, nu? Filmele românești sunt cele mai bune! Acum a ieșit „Bacalaureat” în Franța… Îmi pare rău că nu am apucat să îl văd acolo, fiindcă m-am întors în țară.

IRINA TEODORESCU ȘI POVESTEA SITE-ULUI PENTRU BĂRBAȚI

Ia stai așa puțin, cum ai plecat dumneata, așa tânără domnișoară, tocmai în Franța? Familia dumitale nu s-a opus? „Unde te duci tu, măi fetițo, în Franța”? Sau erai majoră și ce-ți mai păsa? Te-ai transferat și cu școala acolo – cu facultatea?
Eram mare, totuși.

Aveai 19 ani.
(Râde)

Te-ai mutat și cu școala acolo?
M-am mutat, făceam un – cum îi zice?

Nu știu. Nu știu ce vrei să spui.
Stagiu? Se zice așa ceva? Eram într-o agenție de publicitate, lucram…

Făceai un internship, cum s-ar zice?
Așa.

Adică te munceau unii și nu-ți dădeau niciun ban, ca să înveți și tu o meserie. Sau era plătit?
Parcă îmi dădeau și niște bani. Nu foarte mulți, dar îmi dădeau niște bani. Contau, pe vremea aia. Și eram într-o firmă făcută de una care era austriacă – aici, în București. Și m-am gândit eu, cum firma asta era austriacă, și mai erau niște străini și la firmele cu care lucrau ei – vorbeau cu toții în engleză… Deci dacă voiai să faci așa ceva, te duceai oriunde în lume și când se vorbea despre afaceri, se vorbea în engleză, nu? Și m-am gândit eu că așa e peste tot, nu? Ia hai să scriu eu în Franța, la niște agenții din astea, că vorbim în engleză, nu?

Te-ai pripit.
(Râde) Ba a fost foarte frumos, pentru că am scris în engleză. Tocmai apăruse și la noi internetul; și am scris și eu la cine am găsit pe acolo pe internet, știi? Și mi-a răspuns unu’! Mi-a zis: „Bine, doamnă, hai să vedem!”. Ăla s-o fi gândit: uite-o și pe-asta! A apărut una din România! Hai să fac și eu o faptă bună! Și m-am văzut cu el și mi-a zis: „Bine, te accept, hai de luni!”. Și m-am dus luni, eu gândindu-mă că… deci cu el vorbisem în engleză. Avea el un accent din ăla de francez, dar vorbea engleză omul, era OK. Și m-am dus eu liniștită, gândindu-mă că toată lumea va vorbi așa… Îmi spusese: „Vino de luni!”.

În ce oraș te-ai dus?
Paris. Pictorul era și el la Paris. M-am dus să mă întâlnesc cu el, dar mi-am zis să fac și eu acolo ceva, o chestie.

Să ai, totuși, o meserie la bază.
Da. Tot așa, un training din ăsta, un internship! Nu există un cuvânt românesc?

Nu prea.
Și am zis să capăt și eu o experiență. Și m-am dus. Îmi spuseseră: „Vino de luni, că atunci vom începe un proiect nou! Ne facem un site, ne trebuie editări…”. Mi-am zis că era clar că ăștia sunt americani, deci sigur vom vorbi engleza americană. De unde, era „Universal Music”, dar cu muzică franțuzească. Și m-am dus eu ca o floare, fără să vorbesc franceză deloc. Și m-am așezat acolo și n-am putut să spun nimic, nu înțelegeam nimic. Și cel mai tare era că ăștia încă nu traduseseră toate cuvintele, că acuma toate sunt traduse în franceză. Nu ai „computer” sau „mouse”…

Da, ai „ordinateur” și așa.
Da. Dar printre termenii ăștia de la internet mai erau câte unii, de exemplu, „homepage”, care acum e „page d’accueil”, dar pe vremea aia încă se zicea „homepage”, numai că ăștia ziceau pe franțuzește…

„Homepage”, cu accentul franțuzesc.
Da. Și eu știam că „homme” înseamnă „bărbat”. Și eu îmi ziceam: Ăștia fac site pentru bărbați!

Asta ai crezut?
Da (râde), deci încercam să prind și eu un cuvânt așa, pe-acolo, să zic că sunt cineva. Dar am stat trei luni la ăia, au fost OK. Așa am ajuns în Franța. Apoi, cu scrisul, tot exersam, ca să învăț limba franceză. Apoi mi-am dat seama că aș putea fi chiar scriitoare. Mi-am pus disciplină, și am scris. Bine, între timp eu am avut și serviciu, că nici acolo nu poți să trăiești doar din literatură. Și în continuare nu pot să trăiesc doar din literatură. Dar tot mai scriu…

Irina Teodorescu scrie în franceză, deși atunci când a plecat în Franța abia lega un bonjour. Învățase engleză și germană la școală. A publicat o carte de povestiri și două romane (al treilea urmează în curând).

Sursa: ziarul metropolis

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Deşertul care ameninţă 100.000 de hec­tare de teren în sudul Olteniei bate în retragere. De trei ani, plantări succesive au făcut ca aproape 4.000 de hectare de teren degradat să fie acum acoperite cu păduri. S-a ocupat Dan Popescu, un ingi-ner silvic care a ştiut să strângă în jurul său locuitorii satelor din apro­pierea de­şertului, pe primarii acestora, dar şi au­to­ri­tăţile centrale şi locale.

O arată datele Agenţiei Europene pentru Mediu: din cauza încălzirii globale şi a defrişărilor masive, tot sudul României se deşertifică. Deocamdată, afectate grav sunt aproximativ 100.000 de hectare de teren din Olt, Dolj şi Mehedinţi.

Fenomenul se extinde cu rapiditate, astfel încât modelele realizate de experţii europeni arată că, până în anul 2035, întreaga parte de sud a Româ­ni­ei, de la Drobeta Turnu-Severin la Ga­laţi, se va transforma în deşert. Copiii europeni studiază la geo­gra­fie despre felul cum se deşertifică Ro­mâ­nia şi despre cauzele care au dus la această si­tuaţie gravă.

În România se ştie foarte pu­ţin despre pericolul care pân­deş­te so­lu­r­i­le din partea de sud a ţării. Ca în toate do­me­niile, guvernanţii s-au ocupat şi nu prea. Există o strategie naţio­na­lă, există şi bani pentru stoparea feno­me­nului (până acum bugetul a fost asigurat de Ministe­rul Agriculturii, acum bani mai sunt doar la Ministerul Mediului).

Documentele ara­tă că în toată România sunt circa două milioane de hectare de terenuri degrada­te, iar în situaţia cea mai gravă se află 100.000 de hectare din cele trei judeţe din Oltenia, unde nisipurile au pus deja stăpânire.

Împădurirea este soluţia cea mai la îndemână, avantajele ei fiind rapide şi incontestabile. “Problema cu aceste împăduriri este că în momentul de faţă, în România, nu prea mai ai unde să îm­pădureşti. ­Terenuri degradate se mai află, ici şi colo, la Agenţia Domeniilor Statului.

Cheia rezolvării problemei se află la proprietari, la oamenii obişnuiţi proprietari de terenuri. Asta a fost ideea mea şi pe baza ei am realizat proiectul împăduri­rilor din Sahara Olteniei”, îşi începe povestea inginerul silvic Dan Popescu.

“UNIREA TERENURILOR”
La jumătatea anilor 2000, după o lungă carieră la “stat”, olteanul a decis să re­nun­ţe la postul pe care îl avea şi să se dedice unei afaceri private, încercându-şi noro­cul pe cont propriu. A găsit imediat “piaţă de desfacere” pentru puieţii pe care îi cul­tiva: terenurile deşertificate. A început în 2006, iar acum sunt aproape 4.000 de hectare de pădure care cresc văzând cu ochii, aducând ploaia în zonă şi “înfrân­gând” nisipul.

“Sunt 100.000 de hectare în partea de sud a Olteniei care au nevoie de îngrijire imediată. Am început să pros­pec­tez lucrurile, am luat legătura cu mai mulţi primari din zonele afectate şi le-am propus să lucrăm împreună la acest proiect care, iată, după ce a fost pus în practică, ne aduce tuturor o multitudine de beneficii. Ideea a fost de a-i convinge pe oameni să îşi «unească» terenurile, astfel încât să obţinem parcele suficient de mari pentru a deveni păduri”, po­ves­teşte Dan Popescu.

La început circumspecţi, primarii olteni au început să creadă apoi din ce în ce mai mult în ideea ingi­ne­rului silvic. După aceea a urmat pasul cel mai important: convingerea oamenilor. “Cum să le ceri oamenilor să-ţi dea pământul? Chiar dacă era numai nisip şi nu creştea nimic acolo, ei tot nu voiau, cre­deau că vrem să facem o nouă colectivizare”, îşi aduce aminte Ion Spiridon, primarul comunei Urzica (Olt), unul dintre primii susţinători ai proiec­tu­lui de reîmpădurire. A mers împreună cu Dan Popescu la fiecare familie în par­te, le-a vorbit şi la biserică, a insistat chiar şi la serbările care se organizau în sat. Oame­nii au început să fie de acord unul câte unul, în faţa promisiunii că pe te­re­nul lor, acum plin de nisip, vor avea în câţiva ani o pădure pe care o vor putea exploata.

Aceleaşi demersuri urmate de rezultate încurajatoare şi la Mârşani şi Daneţi, în judeţul Dolj. În toamna lui 2006 s-a trecut la împădurirea cu salcâmi, plopi şi alte specii puţin pretenţioase. Aşa se face că după o lună încheiată de muncă, în Urzica s-au plantat 188 de hectare, la Mârşani alte 431 de hectare, iar la Daneţi alte 450 de hectare. Încurajaţi de rezultatele foarte bune, operaţiunile au continuat, astfel că în 2008 s-au împădurit 2.422 de hectare în Olt şi Dolj.

În cifre, asta înseamnă că în următorii 20 de ani vor fi absorbite câte 10 tone de dioxid de carbon/hectar în fiecare an. Acumularea totală de CO2 (gaz cu efect de seră, res­pon­sabil pentru schimbările clima­tice) este de 240.000 de tone pentru urmă­toa­rele două decenii. Din punct de vedere al masei lemnoase obţinute, se estimează că producţia totală pentru perimetrele existente va fi de 230.100 de metri cubi de lemn, adică 95 de metri cubi pe fiecare hectar.

Din această producţie, proprie­ta­rii pădurii vor putea folosi lemnul şi pentru foc. Estimările arată că fiecare familie consumă în fiecare an pentru încălzirea locuinţei şi gătit circa 5 metri cubi de lemn. Asta înseamnă că populaţia va consuma doar 35.900 de metri cubi de lemn pentru foc, restul până la 230.000 de me­tri cubi putând fi folosit pentru alte acti­vităţi industriale.

În momentul de faţă, s-au indentificat 4.316 de hectare de teren degradabil perimetre ce pot fi plantate. Dintre acestea, aproximativ 800 de hectare au documentaţia întocmită şi aşteaptă banii pentru a putea fi împădurite. Proiectele întocmite de primării au fost până acum finanţate dintr-un fond al Ministerului Agriculturii, care însă nu mai poate fi accesat. Doar Ministerul Mediului mai pune la dispoziţie bani pentru împăduriri atât prin fonduri de la buget, cât şi prin fonduri structurale.
Bogdan Iuraşcu/Jurnalul NaţionaOmul care a adus ploaia în Sahara Olteniei

ASOCIAŢIA ASOCIAŢIILOR
Asociaţiile Mârşani, Urzica, Daneţii şi Celaru au format o asociaţie-mamă, de­nu­mită “Renaşterea Pădurii”. “Oamenii care lucrează la stat şi ar trebui să apere pă­du­rea, s-o îngrijească, nu-şi fac treaba cum trebuie. Este o bătaie de joc şi acest lucru mă supără foarte tare. Noi, prin aceste asociaţii, am reuşit să remediem această situaţie şi nu ne vom opri aici”, spune Alexandru Dunoiu, de la asociaţia de proprietari din Mârşani. Mai trebuie spus că toată campania de împă­du­riri nu a beneficiat de participarea vreunei ve­de­te sau a vreunui politician. O cam­panie similară, mediatizată excesiv de un post tv a dus la plantarea a doar 30 de hectare de pădure.

Sursa: jurnalul 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

Avem români cu care să ne mândrim. O româncă a obţinut o poziţie în conducerea Agenţiei Spaţiale Japoneze.

La numai 33 de ani, Aurora Simionescu a fost numită profesor asociat la Agenţia Spaţială Japoneză.

Este prima dată când o persoană de altă naţionalitate decât cea japoneză primeşte o asemenea funcţie.

Brăileanca Aurora Simionescu e astrofizician, cu un CV bogat.

În timp ce îşi făcea doctoratul în Germania, ea a primit o bursă de studii de 3 ani de la NASA. Tot o bursă a adus-o la Agenţia Spaţială Japoneză, în 2013.

Românca declara recent, pentru o publicaţie germană că, zilnic, încearcă să depăşească limitele cunoaşterii sale şi să înţeleagă mai bine Universul în care trăim.

Tinerei românce îi revin meritele unei descoperiri importante. A făcut parte dintr-o echipă de cercetatori care au putut observa pentru prima dată unul din filamentele de gaz care leagă roiurile de galaxii. Aurora Simionescu este una dintre cele 10 persoane din lume alese pentru bursa Einstein Fellowship, parte din programul NASA. De asemenea, cercetătoarea face parte din topul celor 100 de lideri ai inovaţiei din Europa Centrală şi de Sud.

Sursa: stiriletvr

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Ne mândrim deseori cu faptul că româncele sunt printre cele mai frumoase femei din lume. E un adevăr care nu poate fi contestat şi e într-adevăr un motiv de mândrie naţională. Totuşi, poate uităm uneori că nu doar frumuseţea caracterizează o femeie. Şi sunt femei care au reuşit să se impună şi chiar să schimbe lumea, mai mult decât mulţi dintre bărbaţi.

Iar dacă bărbaţii români, caracterizaţi de o doză destul de mare de misoginism, nu le acordă femeilor respectul pe care îl merită, iată că o fac străinii. Într-un top 60 al femeilor de pretutindeni care au schimbat lumea figurează 6 românce (10% !).

Smaranda Brăescu

smaranda-braescuPe locul 2 în acest top o găsim pe Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism (1931) și campioană mondială (în 1932, cu recordul de 7200 m la Sacramento, SUA).

Între anii 1924-1928 a absolvit cursurile Academiei de Belle Arte din București, secția de Artă Decorativă și Ceramică, iar la 5 iulie 1928 a executat primul salt cu parașuta, de la înălțimea de 600 de metri.

La 2 octombrie 1931 câștigă titlul european la parașutism, în urma unui salt de la înălțimea de 6000 de metri, depășind și recordul american de 5384 metri. În urma acestui succes a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautică – clasa Crucea de Aur.

Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez și un bimotor de tip Milles Hawk, cu cel de-al doilea, în 1932 a stabilit primul record de traversare a Mării Mediterane în 6 ore și 10 minute, străbătând distanța de 1100 km, între Roma și Tripoli. În acealași an 1932, la 19 mai, devine campioană mondială la parașutism, în urma unui salt realizat cu o parașută de construcție românească, de la înălțimea de 7400 de metri, cu durata de 25 de minute, acest record fiind depășit cu doar câțiva metri, abia peste 20 de ani. Recordul său a fost omologat de aeroclubul din Washington. Recordul precedent, deținut de un american, fusese de 7233 de metri.

A fost una din puținii instructori de parașutiști militari. A activat ca instructoare la Batalionul 1 de parașutiști de la Băneasa.

În timpul războiului a fost activă ca pilot în celebra „Escadrilă Albă” de avioane sanitare, pe frontul de Răsărit. Semnatară, alături de alte 11 personalități, a unui memoriu prin care se condamna falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, document înaintat Comisiei Aliate de Control, de fapt delegatului american, care l-a predat celui sovietic, a fost condamnată de comuniști la închisoare în contumacie. Ascunsă de oameni de suflet, nu a mai fost găsită niciodată. O versiune acceptată în general este că a decedat pe data de 2 februarie 1948, la Cluj.

Ana Aslan

ana-aslanÎn topul american, pe locul 7 o întâlnim pe Ana Aslan, medic român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 – 1988).

A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. Numeroase personalități internaționale au urmat tratament cu Gerovital: Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali. Ana Aslan a inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producție industrială în 1980.

Printre numeroase premii şi titluri acordate de universităţi şi institute de cercetare, în 1952 este recompensată cu Premiul internațional și medalia „Leon Bernard”, prestigioasă distincție acordată de Organizația Mondială a Sănătății, pentru contribuția adusă la dezvoltarea gerontologiei și geriatriei.

Eliza Leonida Zamfirescu

Elisa_Leonida_ZamfirescuPe locul 11 în top o întâlnim pe Eliza Leonida Zamfirescu, o ingineră și inventatoare din România, șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. A fost membră a Asociației Generale a Inginerilor din România și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare, unanim recunoscută drept prima femeie inginer din lume.

După terminarea liceului, s-a înscris la Școala de Poduri și Șosele din București (Politehnica de astăzi), dar a fost respinsă din cauza prejudecăților vremii, care refuzau dreptul femeilor de a urma o astfel de facultate. Aceste prejudecăți nu au oprit-o însă din opțiunea de au urma o facultate de inginerie. Astfel, în anul 1909, pleacă la Berlin și se înscrie la Academia Regală Tehnică din Berlin, devenind prima femeie studentă a acestei universități.

Dar și acolo a fost acceptată cu greu, din cauza acelorași prejudecăți. Rectorul s-a simțit obligat să-i atragă ferm atenția că „nu cumva să dea prilej de nemulțumire, ea fiind un caz aparte”. La cererea ei de înscriere, decanul Hoffman s-a lăsat convins cu greu, invocând ca argument chemarea esențială a femeii, cei trei K – Kirche, Kinder, Kuche (biserica, copiii, bucătăria). Același decan, dar și alți profesori, în timpul studiilor și în laboratoare, o ocoleau, ignorându-i prezența. Cu răbdare, cu dârzenie și cu silință, a transformat prejudecățile, ostilitatea și privirile batjocoritoare în admirația generala și chiar a decanului Hoffman, care, înmânându-i diploma, a declarat, printre altele: „Die Fleissigste der Fleissigsten” (cea mai silitoare dintre silitori).

Deși i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Elisa s-a întors în țară, așa cum făceau cei mai mulți dintre tinerii români care studiau în străinătate. A reușit, cu greu, să obțină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din București.

Contribuția sa la cercetarea bogățiilor minerale ale României îi asigură un loc de cinste în galeria marilor figuri ale științei naționale, europene și mondiale.

În calitate de președinte al Comitetului de luptă pentru pace din Institutul Geologic, a luat atitudine față de înarmarea atomică, adresând un protest competent și justificat comisiei de dezarmare de la Lancester House din Londra, insistând asupra pericolului armei atomice. Aceasta intervenție a fost comunicată oficial la ONU.

Nadia Comăneci

Nadia_ComaneciPe locul 31 în top se află Nadia Comăneci, prima gimnastă din lume care a reuşit să obţină nota 10. Este câștigătoare a cinci medalii olimpice de aur. Este considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile, „Zeița de la Montreal”, prima gimnastă a epocii moderne care a luat 10 absolut. Este primul sportiv român inclus în memorialul International Gymnastics Hall of Fame.

La vârsta de 13 ani, primul succes major al lui Comăneci a fost câștigarea a trei medalii de aur și una de argint la Campionatele Europene din 1975, de la Skien, Norvegia. În același an, agenția de știri Associated Press a numit-o „Atleta Anului”.

La 14 ani, Comăneci a devenit o stea a Jocurilor Olimpice de Vară din 1976 de la Montreal, Québec. Nu numai că a devenit prima gimnastă care a obținut scorul perfect de zece la olimpiadă (de șapte ori), dar a și câștigat trei medalii de aur (la individual compus, bârnă și paralele), o medalie de argint (echipă compus) și bronz (sol). Acasă, succesul său i-a adus distincția de „Erou al Muncii Socialiste”, fiind cea mai tânără româncă distinsă cu acest titlu.

Sofia Ionescu-Ogrezeanu

sofia-ionescuO altă româncă inclusă în top, pe poziţia 38, este Sofia Ionescu-Ogrezeanu. Supranumită “doamna neurochirurgiei româneşti”, Sofia Ionescu-Ogrezeanu a devenit prima femeie neurochirurg din lume după o operaţie făcută în al doilea război mondial, recunoscută ca premieră mondială de Congresul Mondial al Femeilor Neurochirurg din 2005. La 17 septembrie 2005 la Congresul Mondial de Neurochirurgie din Maroc (Marakesh) a fost atestat faptul că doamna doctor Sofia Ionescu este prima femeie neurochirurg din lume.

În anul V de facultate, în 1944, a făcut prima sa operaţie pe creier unui copil care fusese victima unui bombardament, intervenţia sa fiind recunoscută ca premieră mondială de Congresul Mondial al Femeilor Neurochirurg din 2005. Reuşita a îndemnat-o să facă o carieră în neurochirurgie.

A făcut parte din prima echipă neurchirurgicală, considerată echipa de aur, alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei româneşti şi doctorii Constantin Arseni şi Ionel Ionescu (care i-a devenit ulterior soţ).

În 1945 şi-a luat licenţa şi un an mai târziu, şi-a susţinut doctoratul în medicină şi chirurgie. Primul stagiu de practică din studenţie l-a făcut la secţia de oftalmologie, al doilea stagiu fiind realizat în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, de lângă Fălticeni.

A făcut echipă cu Constantin Arseni şi Ion Ionescu, soţul ei, la Spitalul Nr. 9 din Capitală, unde a activat până în 1990.

A avut pacienţi celebri, soţul Mariei-Tănase, soţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, una dintre soţiile şeicului Zaed-Bin sultan al Nohaian din Abu-Dhabi, artişti, prinţi, poeţi.

Sarmiza Bilcescu

Sarmiza_BilcescuPe poziţia imediat următoare, 39, o întâlnim pe Sarmiza Bilcescu, prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în drept.

S-a născut la București la data de 27 aprilie 1867, în familia lui Dumitru Bilcescu (din Bilcești-Mușcel), fost șef al Controlului Finanțelor în vremea domnitorului Barbu Știrbey. A obținut licența în științe juridice în 1887. În 1890, în vremea când 71% dintre studentele din universitățile franceze proveneau din alte țări, Sarmiza Bilcescu a fost prima femeie din Europa care a obținut un doctorat în drept. Teza sa s-a intitulat De la condition légale de la mère („Condiția juridică a mamei”).

În 1891, ca urmare a unei campanii derulate în favoarea sa de renumitul jurist român Constantin Dissescu, Sarmiza Bilcescu a fost admisă în Baroul Ilfov (care, la acea vreme, includea și Bucureștiul), și era prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu).

S-a numărat printre fondatoarele Societății Domnișoarelor Române care își propunea să lupte pentru creșterea gradului de educație în rândul femeilor.

Sursa: banatulazi

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Într-un apartament din Bucureşti, doi tineri programatori plănuiesc să cucerească lumea cu invenţia lor.

„Cum ar fi ca, în momentul în care pleci din casă, luminile să se stingă în spatele tău, televizoarele să se închidă, fără ca tu să faci nimic?”, se întreabă Ştefan Răducan, student şi antreprenor în IT.

La câteva străzi distanţă, din camera sa de cămin, Ionuţ Budişteanu, student şi inventator, visează că va schimba industria cu inovaţiile sale high-tech, premiate peste hotare.

„După ce am câştigat marele premiu în America (…) a fost un impuls foarte mare pentru mine”, spune el.

La Cluj, o echipă de români dezvoltă tehnologii de navigaţie prin GPS, folosite pe întreg mapamondul, iar în laboratoarele Bitdefender din Bucureşti se dezvoltă tehnologii antivirus folosite de peste 500 de milioane de oameni.

Aceştia sunt doar câţiva dintre antreprenorii români din IT. Unii sunt la început de drum, alţii au devenit nume “grele” în industrie. Domeniul IT a devenit “copilul teribil” al economiei româneşti.

„Piaţa românească s-a dezvoltat foarte mult”, spune Florin Talpeş, antreprenor IT.

„Pentru noi, faptul că am venit în România este o poveste de succes”, spune şi Philipp Kandal, un alt antreprenor în IT.

„Programarea pentru mine înseamnă pasiune. Cu siguranţă ăsta este viitorul”, afirmă studentul Ionuţ Budişteanu.

Anul trecut, contribuţia segmentului IT&C la PIB a depăşit-o pe cea a agriculturii. Concret, doar cei 93.000 de angajaţi în IT şi telecom aduc valoare adăugată la Produsul Intern Brut, cât 350.000 de salariaţi în construcţii şi 2,6 milioane de persoane active în agricultură. Practic, în următorii ani, IT-ul poate deveni locomotiva economiei.

„L-aş descrie, în momentul ăsta, ca un loc foarte aglomerat. Un loc în care se întâmplă foarte multe lucruri care nu se întâmplau până acum. Au apărut foarte multe firme, atât cu capital autohton, cât şi cu capital străin, în această industrie. S-au căutat specialişti chiar şi în criză, în România. Şi a început să crească numărul de companii venite din România. Am început să auzim de poveşti de succes cam o dată la două luni, cam aşa. Este într-o creştere foarte mare”, declară Andrei Pitiş, preşedintele asociaţiei patronale a industriei de software şi servicii, ANIS.

Trei tineri români creează tehnologii pentru “casele inteligente”

O cutie neagră şi lucioasă, al cărei prototip a fost executat la comandă în China: pe aceasta pariază trei studenţi din Bucureşti. Ştefan Răducan, Mihai Răţoiu şi colegul lor, Robert Marinescu, au construit, la nici 25 de ani, primul dispozitiv wireless românesc care controlează, prin telefon sau smart-watch, orice obiect care se găseşte în “casele inteligente” – tehnologie care interconectează electronicele dintr-o locuinţă. Cutia celor trei români poate controla wireless un program special de lumini, poate fixa temperatura din frigider sau poate stinge televizorul, toate după obiceiurile de zi cu zi ale utilizatorului. Tinerii programatori bucureşteni cochetează cu antreprenoriatul încă din liceu. Semnalul că fac bine ceea ce fac a venit în anul 2013, când au câştigat un concurs.

„Zeno este un device care nu trebuie decât băgat în priză şi nu vei interacţiona niciodată cu el”, spune Ştefan Răducan.

„Am aplicat către mai multe concursuri locale şi am fost acceptaţi în cadrul unui concurs care s-a ţinut la Universitate. Am reuşit să luăm premiul care ne interesa, consta într-o sumă de bani şi pentru noi asta era cel mai important. Suma aia ne-a ajutat foarte mult. Pentru că aşa am reuşit să intrăm în discuţii şi cu alţi programatori, care au reuşit să ne ajute în dezvoltarea produsului”, mai spune tânărul.

Ştefan şi colegii săi îşi împart timpul între şcoală, dezvoltarea proiectului şi întâlniri online cu posibili investitori din Vest. Visul rămâne însă dezvoltarea unei companii, în ţară.

„Aş vrea să-mi creez o echipă mult mai mare şi să rămânem totuşi local. Întotdeauna am avut o pasiune pentru tehnologie şi, cu trecerea timpului, au apărut tot felul de mijloace care să ne ajute. Fie că-ţi dai un doctorat, fie că eşti la un nivel foarte mic, tot poţi să ai o idee care să împingă linia tehnologiei. Şi asta am încercat să facem şi noi”, explică Ştefan.

Administratorul de bloc tehnologizat: Un software ar putea schimba viaţa la bloc

Pe Bogdan Ioan, un alt antreprenor aflat la început de drum, l-a inspirat oraşul în care trăieşte. A observat că Bucureştiul este copleşit de blocuri comuniste, de zeci de mii de imobile, administrate după un sistem învechit.

„Mă plimbam pe stradă şi am zis “Uite, în Bucureşti sunt foarte multe blocuri” şi poate putem să le oferim oamenilor ăstora ceva, să-i aducem cumva împreună pe toţi sub umbrela software-ului”, afirmă Bogdan Ioan, antreprenor în IT.

Bogdan şi partenerul său de afaceri, Valentin, au creat un software şi o platformă online care reduc la doar câteva clickuri tot ce presupune administraţia unui bloc. Facturile, contabilitatea, totul se face online, pe baza unui abonament anual.

„În momentul de faţă, programul îl ajută pe administrator să-şi facă lista de plată, dar şi toată contabilitatea pe care el ar trebui să o facă pe lista asta de plată. Şi după aia, pentru că e online, le permite şi proprietarilor să intre cu conturile lor. Pot să vadă cum s-a calculat întreţinerea, de ce mă costă 30 de lei gazul… Şi să o şi plătească online”, explică el.

Peste 10.000 de apartamente din întreaga ţară sunt în prezent administrate prin software-ul dezvoltat de Bogdan şi Valentin la ei acasă. Bogdan încă îşi face timp să se întâlnească cu adminstratorii de bloc, ca să-i convingă de beneficiile tehnologiei. Pe unii, chiar dacă sunt mai în vârstă, nu i-a speriat deloc schimbarea.

Bogdan Ioan speră ca ideea administratorului-online să schimbe felul în care românii trăiesc la bloc. Asta, spune el, este mai important decât banii.

„Mi-ar plăcea să fie un produs care să atingă cât mai mulţi oameni din ţară. Asta m-ar face cel mai fericit”, spune tânărul.

De pe coperta “Time”, în antreprenoriat

Dintr-o cameră de cămin din complexul Grozăveşti, Ionuţ Budişteanu încearcă şi el să intre în lumea antreprenorilor.

„Să fii corporatist, să lucrezi la o corporaţie foarte mare e destul de uşor. Mult mai interesant este să încerci să dezvolţi un produs de la zero.

Numele tânărului programator a devenit cunoscut tuturor românilor în anul 2013. Revista americană “Time” l-a inclus în “Top 20 cei mai influenţi adolescenţi din lume”. În acelaşi an, a primit marele premiu Intel ISEF, pentru proiectarea unei maşini low-cost, fără şofer, condusă prin inteligenţă artificială.

„A fost un impuls foarte mare pentru mine, pentru că mi-a dat de bănuit şi de gândit foarte mult că ceea ce fac eu acasă, în garajul meu, în căminul meu, în camera mea de cămin sunt lucruri interesante şi cândva vor avea aplicaţie. Am avut foarte multe întâlniri remarcabile. O experienţă foarte interesantă a fost când m-am întâlnit cu fostul preşedinte Jose Manuel Barroso, am fost invitat la întâlniri private cu el şi inventatorul cubului Rubik. A fost o discuţie foarte interesantă între un inventator consacrat, cum era Rubik, şi un tânăr din Hackerville din Râmnicu Vâlcea, care face tot felul de chestii pe calculator”, povesteşte Ionuţ.

În prezent, Ionuţ lucrează la un robot industrial, care, speră el, va revoluţiona fabricarea plăcilor electronice.

„E gândit mai mult pentru garaj, pentru afaceri şi volume mai mici. Maşinăria asamblează maxim 75.000-100.000 de unităţi”, explică Ionuţ Budişteanu.

Un robot similar poate costa şi 100.000 de dolari şi este accesibil doar marilor companii. Cel proiectat de Ionuţ nu va depăşi însă 2.000 de dolari. Recent, Ionuţ a fost din nou premiat, la Salonul de Inventică de la Geneva, pentru un dispozitiv electronic capabil să detecteze jefuitorii de bănci. Ionuţ este încântat că trăieşte într-o “epocă digitală”.

„Programarea pentru mine înseamnă pasiune şi consider că este un drum în viaţă. Chiar am fost surprins să văd că în anii în care trăim noi este o epocă a programatorului, o epocă a “computer-geek”-ului. Cu siguranţă asta este viitorul”, spune studentul.

De la IT în comunism, la idei folosite de milioane de persoane

Această masă de tineri români pricepuţi în IT nu a apărut însă peste noapte… Pe Florin Talpeş, fondatorul Bitdefender, căderea regimului comunist l-a propulsat în lumea celor mai cunoscuţi antreprenori. A înfiinţat, chiar în anul 1990, una dintre primele firme româneşti de IT. Înainte de 1989, Florin Talpeş şi soţia sa, Măriuca, au fost cercetători pe platforma Pipera.

„România nu a plecat de la 0 în 1990. Aş putea spune că platforma Pipera a apărut cam în acelaşi timp cu Silicon Valley. Sfârşitul comunismului a prins România cu o masă de specialişti în IT foarte consistentă. Era un rezervor de specialişti excepţionali”, spune Florin Talpeş.

După 1989, cei mai mulţi specialişti au plecat peste hotare. A fost un adevărat “exod al creierelor”. Şi soţii Talpeş au fost tentaţi să emigreze.

„Ţin minte că mi-a amintit, Măriuca mi-a amintit, soţia mea, că şi ea a pus problema asta, dacă nu facem şi noi pasul ăsta. Măriuca îmi zice că răspunsul meu a fost “Hai să încercăm doi-trei ani şi, dacă nu merge, atunci plecăm”, mărturiseşte Florin Talpeş.

S-a dovedit a fi decizia corectă. În anul 1990, afacerea cu software a familiei Talpeş începea cu un joc pe calculator.

„Exista o firmă care făcea jocuri în Franţa, avea o problemă cu un joc de tenis de câmp. Au zis: dacă în două săptămâni veniţi cu o soluţie, aveţi primul contract de la noi. Noi am venit în două zile, după două nopţi am venit cu soluţia deja către ei. Aşa că am luat primul contract. Unul din primele lucruri pe care le-am făcut a fost să merg la oameni care erau excepţionali, care lucrau în ITCI. De lucrat, lucra fiecare pe unde putea. Primele întâlniri, ca să zic aşa, le-am făcut în sufragerie la noi, aia era sala de şedinţe”, îşi aminteşte fondatorul Bitdefender.

Ideea unui antivirus românesc a venit însă mai târziu, dintr-o necesitate.

„S-a întâmplat de vreo două ori ca dischetele noastre să fie infectate, noi să nu ştim, cu viruşi. Viruşii ăştia veneau pas cu pas, dischetă cu dischetă de pe un calculator, chiar se plimbau aşa, cu sacoşa, ca să zic, veneau din Bulgaria. Tinerii talentaţi în informatică erau îndoctrinaţi şi unii dintre ei jucau rolul de activişti. Şi atunci erau unii tineri buni programatori care voiau să se răzbune pe capitalismul ăsta, pe Vest, scriind viruşi. Scriau viruşi ca activism. Şi atunci am început să studiem viruşii, să găsim instrumente”, spune Talpeş.

Astăzi, antivirusul produs de echipa lui Florin Talpeş la Bucureşti este pe primele locuri în topurile produselor de securitate IT de pe întreg mapamondul. Peste 500 de milioane de oameni de pe întreaga planetă folosesc tehnologia dezvoltată de români.

La Bucureşti se dezvoltă în prezent o soluţie de securitate pentru “internetul tuturor lucrurilor” – concept care apare din ce în ce mai des în dezbaterile pe teme IT.

„O soluţie de securitate pentru aşa numitul “internet of things”, internetul lucrurilor. Ai o grămadă de alte device-uri în casă, care rămân neprotejate. Mă refer la smart-tv-ul pe care l-ai cumpărat, mă refer la tabletele, la un e-reader, la toate device-urile pe care le ai în casă şi care trebuie protejate. Este un produs 100% românesc, produs de români”, spune Dan Berte, designer IT la Bitdefender.

Florin Talpeş se mândreşte cu faptul că business-ul său este „made in Romania”. Drept dovadă, ca logo al firmei a fost ales lupul dacic.

„Suntem o multinaţională, da? Dar putem să afirmăm: grupul e pornit din România”, spune Talpeş. Întrebat dacă a fost tentat vreodată să vândă compania, acesta a răspuns: „N-am dat un răspuns la întrebarea asta. Vrem să demonstrăm că, cu inteligenţă din România, poţi să ajungi să fii lider pe anumite segmente de înaltă tehnologie”.

Cum este să faci business cu “giganţii” din IT

Nu toţi antreprenorii cunoscuţi din IT dezvoltă afaceri care să rămână în România. Radu Georgescu s-a făcut cunoscut drept omul care dezvoltă business-uri în serie, pe care, ulterior, le vinde la preţuri uriaşe, către parteneri străini. Anul trecut, compania Axigen a fost cea de-a patra tranzacţie reuşită de Radu Georgescu, după RAV – cumpărat de Microsoft, Gecad ePayment – cumpărat de Naspers – şi Avangate – achiziţionat de Francisco Partners. Deşi i-au adus bani şi faimă, Radu Georgescu vorbeşte cu modestie despre afacerile sale.

„Asta e cel mai mişto lucru care ne face să ne sculăm dimineaţa: să iei o foaie de hârtie albă, pe care să o transformi într-un business-plan, pe care să o transformi după aceea într-un produs. Asta este satisfacţia. Faptul că cineva îţi plăteşte pe acel produs este argumentul suprem că ai făcut ceva bine. După care, din punctul meu de vedere, compania trebuie pusă în mâinile cuiva care ştie să facă mai bine mai departe”, spune antreprenorul român.

Radu Georgescu a pornit în afacerile IT încă din anul 1992, când în România se dezvolta capitalismul sălbatic.

„Atunci nu se ştia ce înseamnă o companie, ce înseamnă o firmă, cum se ţine contabilitatea”, spune Georgescu. El mărturiseşte că întâlnirile de afaceri se ţineau chiar la el în dormitor.

În anul 2003, ziarele economice anunţau că RAV, antivirusul dezvoltat de echipa lui Radu Georgescu, este cumpărat de gigantul Microsoft. Un succes nemaiîntâlnit în România până atunci. La negocieri, antreprenorul român a purtat discuţii cu Bill Gates, fondatorul companiei americane, cel mai bogat om de pe planetă la acel moment. Pentru Radu Georgescu, însă, succesul înregistrat la Microsoft rămâne un business ca toate celelalte, care nu i-a schimbat cu nimic modul de viaţă.

„Nu cred că este ceva “out of the ordinary”. Şi nu ar trebui să fie “out of the ordinary”. Oamenii din zona America sunt oameni la fel de normali ca oamenii din zona Europa şi din România. Faptul că se numesc Bill Gates, Steve Ballmer sau mai ştiu eu cum nu face nicio diferenţă. Este o experienţă foarte bună, dacă vrei să faci business global, trebuie să te întâlneşti cu astfel de oameni. Trebuie să fii cu mintea deschisă”, mai spune Radu Georgescu.

În prezent, acesta mizează pe moneda virtuală, bitcoin, dar şi pe dezvoltarea unui smart-watch, care ar putea concura cu produsul similar lansat de gigantul Apple. Rămâne convins că românii talentaţi din industrie nu ar trebui să se simtă inferiori nimănui.

„Percepţia asta de “Noi suntem în România”, de câte ori aud că firma asta românească este cea mai tare, a avut cea mai mare lansare, a avut cea mai mică lansare, a reuşit să iasă afară din România. Păi, da! E ca şi cum s-ar lăuda o firmă din Arad că a reuşit la Bucureşti. Foarte bine, bravo, felicitări! Trăim într-o lume în care Londra este la trei ore distanţă, este mai aproape decât Arad. Trăim într-o lume globală. Trăim într-o lume cu foarte multe companii mişto. Şi cred că ar trebui să ne bucurăm de fiecare companie care a început de jos şi se face mare. Sunt companii făcute de copii, fie că ei se cheamă Mark Zuckerberg sau Bobby Voicu şi mi se pare foarte-foarte mişto!”, e de părere Radu Georgescu.

Viaţa într-o firmă de jocuri pe calculator: Între muncă şi distracţie

În România, ultimii ani au adus pentru segmentul IT sume uriaşe de bani. Din ce în ce mai mulţi români trăiesc poveşti de succes. Unii dintre ei fac bani chiar şi în joacă.

Cristi Badea, Bobby Voicu şi Elvis Apostol au pariat pe un joc de cărţi online, după un brand celebru: Solitaire. A devenit în doar doi ani un adevărat fenomen social. Solitaire Arena a adunat peste un milion de utilizatori la nivel mondial. Jocul produs la Bucureşti a fost remarcat inclusiv de cei de la Facebook.

„Nu cred că a pornit exact ca o glumă, pur şi simplu căutam un titlu. Am văzut ironia să faci un joc la dublu care se cheamă “Solitaire”, care înseamnă “Singur”, dar focusul nostru în perioada aia era foarte mult pe eficienţă. Investiţia iniţială nu a fost foarte mare. Cred că a fost câteva zeci de mii de dolari, care au fost economiile noastre”, spune Bobby Voicu, co-fondator al unei firme de jocuri.

„Am început acum trei ani de zile. Am fost la Dublin, la un accelerator de business. În Irlanda am început, au fost probabil 200 de aplicaţii, au ales probabil 10 echipe, noi am fost una dintre el, eram singura din România. Şi în Irlanda am dezvoltat foarte, foarte mult proiectul”, spune, la rândul său, Cristi Badea, co-fondator la aceeaşi companie.

Al treilea partener în afacere, Elvis Apostol, spune că şi-a dat demisia de două ori de la locul de muncă pe care îl avea. „Pentru că nu-mi doream doar atât, nu era suficient să-ţi doreşti doar să câştigi nişte bani. Voiam să fac ceva, voiam mai mult, mult mai mult”, spune el.

În prezent, jocul dezvoltat la Bucureşti se află în Top 3 în Europa. Românii au fost felicitaţi de fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg.

„Specific legat de Mark, am avut ocazia chiar săptămâna trecută să ne întâlnim şi ne-a felicitat pentru ce rezultate avem în momentul de faţă”, spune Cristi Badea.

Este mult de muncă, dar este timp şi pentru distracţie. Pe modelul marilor giganţi IT din Silicon Valley, birourile programatorilor sunt locuri unde găseşti jocuri, mâncare şi spaţii de relaxare.

Sursa: digi24

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Româncele s-au făcut remarcate peste hotare atât prin frumuseţe cât şi prin ambiţie. Fie că sunt fotomodele, actriţe sau sportive, le cunoaşte şi le respectă o lume întreagă.

Catrinel Menghia a devenit cunoscută în lumea modellingului din Italia, dar şi din întreaga Europă pentru reclamele la costume de baie şi lenjerie intimă. Este una dintre cele mai frumoase şi celebre românce de peste hotare, frumuseţea ei impresionându-i pe cei de la Sports Illustrated din America de Sud, care au ales-o să le fie copertă în 2006.

La 29 de ani se simte o femeie împlinită: are o carieră de succes, o situaţie financiară de vis şi un mariaj cât se poate de fericit cu omul de afaceri italian Massimo Brambatti.

30044

Nadia Comăneci este primul sportiv român inclus în memorialul International Gymnastics Hall of Fame. Succesul ei este unul colosal. “Întotdeauna am avut dorinţa de a excela. (…) Atunci când simţi că eşti la capătul puterilor trebuie să te gândeşti tot timpul la scopul tău, ‘de ce faci ceea ce faci?’ şi îţi cauţi pasiunea pentru ceea ce faci, iar dacă ai răspunsurile, de aici totul este foarte simplu“, declara Nadia într-un interviu acordat Eva.ro.

NadiaComaneci_MG_9576

Madalina Ghenea este una dintre cele mai apreciante fotomodele din Italia, are o carieră promiţătoare ca actriţă şi are dragostea unuia dintre cei mai vânaţi burlaci de la Hollywood. Românca Mădălina Ghenea, inclusă în “Top 100 cele mai frumoase femei din lume”, nu s-a născut celebră şi a fost nevoită să muncească mult pentru a cunoaşte succesul.

Cariera în modă a debutat la 15 ani. Mădălina a devenit celebră în Italia graţie spoturilor publicitare pentru o companie de telefonie mobilă în compania lui Raoul Bova şi a rolului din filmul “Razza Bastarda”. În 2010, ea a participat la concursul “Ballando con le stele”, difuzat de televiziunea italiană Rai Uno.

Madalina-Ghenea-mondeno.ro_

Monica Bârlădeanu sau Dean, aşa cum este cunoscută peste Ocean a ales să devină actriţă, după o carieră de succes de fotomodel în România. Este frumoasă şi extrem de ambiţioasă, figurând în topul celor mai sexy vedete din România. După ce a urmat câteva cursuri de actorie în SUA, Monica a avut o apariţie în serialul “Lost – Naufragiaţii”, a jucat rolul unei lesbine în ”Nip/Tuck” – ”Prietenie pe muchie de cuţit”, ca să amintim doar câteva succese de-ale ei.

2124056.monica-barladeanu-actrita

                                                                                                                                                                             

Ramona Bădescu a plecat în Italia la începutul anilor ’90 după ce a câştigat un concurs de miss în România.Pe meleaguri străine a cunoscut succesul foarte rapid, fiind prezentatoare TV, actriţă şi chiar implicându-se în politică. La primăria Romei a fost consilier şi a lucrat ca voluntar, luptând pentru a promova aspectele pozitive ale imigraţiei româneşti în Peninsulă. La cei 40 de ani este una dintre cele mai frumoase şi mai sexy femei din România şi din Italia.

Ramona-Badescu_1101-e1381500357770

Irina Lăzăreanu este unul dintre cele mai apreciate manechine din lume. A fost descoperită de Kate Moss, care a convins-o să pozeze în ediţia franceză a revistei Vogue. Au urmat prezentări pentru Chanel, Karl Lagerfeld, Christian Lacroix, Fendi, JP Gaultier, John Galliano, Kenzo, Cavalli, Louis Vuitton, Lanvin, Versace, Emilio Pucci, Balenciaga. Este şi o cântăreaţă foarte talentată, iar în 2008, împreună cu Sean Lennon, fiul lui John Lennon a lansat pe piaţă un album de muzică folk.

irina-kate

Inna este una dintre cele mai de succes cântăreţe ale momentului. Deşi este considerată “cel mai bun produs muzical de export al României”, Inna este o prezenţă discretă, apariţiile sale publice sau televizate fiind limitate. S-a lansat în 2008, băieţii de la Paly&Win fiind cei care au avut încredere în talentul ei.

În 2010, la 23 de ani, Inna ocupa primul loc în topul Billboard Hot Dance Airplay din America, devansând-o chiar şi pe Lady Gaga, poziţionată pe locul 6. În august 2010, cântareaţa acumulase, conform revistei Bravo, aproximativ 800.000 de euro, în doar doi ani de când a debutat în showbiz.

Inna ia pentru un concert cel puţin 10.000 de euro, iar pentru evenimentele de amploare din străinătate, românca are un tarif special, care poate depăşi chiar 40.000 de euro pentru o oră de concert.

INNA

Maria Lucia Hohan este o creatoare de moda care a reusit sa depaseasca barierele tarii, creatiile sale le-a cucerit pe celebritatile internationale. Unele dintre cele mai rasunatoare nume au aparut pe covorul rosu intr-o creatie a designer-ului roman. Selena Gomez, Kristin Cavallari, Sharon Osbourne, Nicole Scherzinger, Demi Lovato si Jennifer Hudson sunt doar cateva dintre celebritatile care au ales creatiile sale.

maria-lucia-hohan

Sursa – realitatea.net

 

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva