Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FLUX

În primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din 2 noiembrie 2014, candidatul ACL, Klaus Iohannis, a obținut 30,37% (2.881.406 voturi), iar principalul său contracandidat, Victor Ponta (PSD-UNPR-PC) a obținut 40,44% (3.836.093 voturi). La nivelul întregii țări au votat 9.723.232 alegători. Prezența la vot a fost de 53,17% din totalul alegătorilor înscriși în listele electorale permanente.

Klaus Werner Iohannis, s-a născut la 13 iunie 1959, la Sibiu, într-o familie de sași transilvăneni.

Între anii 1979-1983, a urmat cursurile Facultății de Fizică din cadrul Universității “Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca. După absolvirea facultății, a fost profesor la diferite școli și licee din Sibiu (1983-1997), inclusiv la Colegiul Național ”Samuel von Brukenthal”, al cărui elev a fost. A ocupat funcția de inspector școlar general adjunct (1997-1999) și apoi inspector școlar general în cadrul Inspectoratului Școlar al Județului Sibiu (1999-2000).

Din 1990 este membru al Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR). În 1997, a devenit membru în Comisia de învățământ a FDGR Transilvania, iar în 1998 a fost ales în Comitetul de conducere al FDGR Sibiu, precum și șeful Comisiei de învățământ a FDGR Sibiu. Între 2002-2013 îndeplinește funcția de președinte al Forumului Democrat al Germanilor din România, fiind reales în 2006 și 2010.

A fost ales primar al municipiului Sibiu, la 30 iunie 2000, în al doilea tur de scrutin, din partea FDGR. În 2004 a fost reales cu 88,7% din voturi. La alegerile locale din 2008 a obținut un nou mandat de primar, întrunind 83,2% din opțiuni. Reales în funcția de primar al Sibiului la alegerile locale din 10 iunie 2012.

A inițiat numeroase contacte cu investitori străini și cu oficiile Uniunii Europene. Sub angajamentul său, municipiul Sibiu a fost numit Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2007 (împreună cu Luxemburg).

În urma demiterii Guvernului Boc, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură de către Parlament, Klaus Iohannis a fost propus, la 13 octombrie 2009, președintelui Traian Băsescu, de PNL, pentru funcția de prim-ministru al României, ca independent. Constituirea unui guvern format din tehnocrați a fost susținută și de PSD, PC și UDMR. Șeful statului a refuzat această propunere în două rânduri, nominalizându-i pe Lucian Croitoru (13 octombrie 2009) și Liviu Negoiță (6 noiembrie 2009). La 21 octombrie 2009, Parlamentul a adoptat declarația politică de susținere a lui Klaus Iohannis pentru funcția de prim-ministru cu 252 de voturi “pentru” și două “împotrivă”.

Klaus Iohannis s-a înscris în PNL, la 20 februarie 2013, rămânând și membru FDGR, dar renunțând la președinția Forumului. A fost prim-vicepreședinte al PNL, ales la 23 februarie 2013. La 26 mai 2014, și-a anunțat demisia din această funcție, precum și din Biroul Politic al partidului. La 2 iunie 2014, a fost ales președinte interimar al PNL. La 28 iunie 2014, în cadrul Congresului ordinar al PNL, a fost ales președinte al PNL. În cadrul aceluiași eveniment, a fost aprobată fuziunea dintre PNL și PDL, noul partid rezultat numindu-se tot PNL.

Liberalii și democrat-liberalii s-au reunit în congres comun, la 26 iulie 2014, pentru aprobarea statutului noii formațiuni rezultate în urma fuziunii și a noii alianțe electorale — Alianța Creștin Liberală Partidul Național Liberal-Partidul Democrat Liberal (ACL PNL-PDL).

La 11 august 2014, Biroul Politic Național comasat PNL-PDL, reunit la Palatul Parlamentului, a decis desemnarea liderului liberalilor, Klaus Iohannis, drept candidat al Alianței Creștin Liberale la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014. La 20 septembrie 2014, candidatul ACL la președinția României, Klaus Iohannis, și-a depus candidatura la Biroul Electoral Central.

La 28 decembrie 2007 i-a fost conferit Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler, iar în 2011, Ordinul National al României “Pentru Merit” în grad de Cavaler. În 2006, a primit Crucea Federală de Merit, oferită de Republica Federală Germania; în 2008 a primit Ordinul Național Italian — Steaua Solidarității Italiene, în grad de Comandor; în 2009 a primit Ordinul de Merit în grad de ofițer al Marelui Ducat de Luxemburg și, în același an, i-a fost acordat Ordinul de Merit “Marea Cruce de Argint” din partea statului Austriac precum și Ordinul de Ofițer al Coroanei Belgiene.

Vorbește fluent limbile germană și engleză. Este căsătorit.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Cercetările arheologice de amploare începute în 1953 au dezvăluit rămășițele Curții Voievodale a Țării Românești la București. Treptat, au ieșit la iveală tot mai multe urme ale istoriei. Orășenii care străbăteau în drumul lor ulițele Centrului Vechi de la Hala Unirii spre Lipscani sau invers, parcurgeau, de fapt, Strada Soarelui o veche alee a Curții Domnești, consemnată în documentele din 1790.

București-Muzeul Curtea Veche — 1972

Foto: (c) DAN SIMION / AGERPRES ARHIVĂ

Descoperirile din zonă, alături de documente și atestări, au scos la suprafață un ansamblu de aproximativ 25.000 mp, care reprezenta noua curte domnească, din secolul al XVIII-lea. Aici se afla palatul, construcțiile ce găzduiau familia voievodală și cele ale instituțiilor centrale ale țării: Sfatul, Logofeția, Visteria, Spătăria, Vornicia.

București-Muzeul Curtea Veche — 1972

Foto: (c) DAN SIMION / AGERPRES ARHIVĂ

Curtea Domnească a Bucureștilor a fost reședința domnitorilor Țării Românești timp de aproape trei secole și jumătate, polarizând întreaga viață politică, socială, economică și culturală a capitalei, după cum consemnează istoricul Palatului Voievodal.

București-Muzeul Curtea Veche — 1995

Foto: (c) ADRIAN OLTEAN / AGERPRES ARHIVĂ

Existența reședinței domnești începe la sfârșitul secolului al XIV-lea cu o construcție având fundații din cărămidă și o întindere de aproximativ 160 mp. Din cancelaria domnească a acestei reședințe a fost emis documentul de la 20 septembrie 1459, care atestă, pentru prima dată, numele de București. Ajuns la domnie, Vlad Tepeș (1448; 1456-1462; 1476) poruncește ridicarea peste vechea construcție a unei cetăți noi cu ziduri de piatră de râu, cu o suprafața estimată de cercetările arheologice la aproximativ 700 mp.

Manifestări dedicate ‘Zilelor Bucureștiului’; evenimente de artă medievală la Curtea Veche

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

În perioada 1459-1660, Bucureștiul a fost reședința domnilor Țării Românești, în paralel cu vechea capitală a Târgoviștei, iar după anul 1660 rămâne capitala unică. Domnul Mircea Ciobanul (1545-1554; 1558-1559) transformă vechea cetate într-un ”palat cu pivnițe vaste, poruncind și ridicarea bisericii domnești a cârei târnosire se va face câțiva ani mai târziu, în vremea fiului său Petru Cel Tânăr, atribuindu-se hramul Bunavestire”.

București-Muzeul Curtea Veche — 1995

Foto: (c) ADRIAN OLTEAN / AGERPRES ARHIVĂ

Vicisitudinile vremii își lasă urma asupra Curții Domnești, astfel că Matei Basarb (1632-1654) poruncește reconstrucția. Alți conducători ai Țării Românești, Grigore Ghica (1660-1664, 1672-1673 ), Gheorghe Duca (1668-1672, 1678-1683) și Serban Cantacuzino (1678-1688) contribuie și ei cu lucrări de reamenajare, dar perioada de maximă strălucire îi este atribuită lui Constantin Brâncoveanu (1682-1688). Palatul și construcțiile din jur au căpătat, în vremea lui, o nouă înfățișare, lucrându-se cu cărămidă, piatră și marmură. Palatul propriu-zis avea în componență: ”sala divanului, cele două spătării, apartamentul voievodului, iatacul doamnei, camerele coconilor și baia”, după cum arată documentele. Ultima perioadă din existența Curții Domnești se leagă de numele lui Constantin Hangherli (1797-1799).

Cea de-a III-a ediție a Carnavalului Lolelor, organizată de Centrul Cultural ‘Petre Țuțea’, în Centrul Istoric al Bucureștiului (2010)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Suprafața Curții Domnești s-a extins treptat: de la 3.000 mp, în secolul al XVI-lea, la 5.000 mp la sfârșitul veacului al XVII-lea, iar în secolul al XVIII-lea ocupa, împreună cu anexele, perimetrul delimitat, în prezent, de străzile Smârdan și Șelari, artera comercială Lipscani și bulevardul I.C. Brătianu. Schimbările făcute de-a lungul timpului au făcut aproape imposibilă încadrarea într-un anumit stil arhitectonic. Doar zidirea lui Constantin Brâncoveanu exprimă apartenența la stilul denumit ”brâncovenesc”.

Cea de-a III-a ediție a Carnavalului Lolelor, organizată de Centrul Cultural ‘Petre Țuțea’, în Centrul Istoric al Bucureștiului (2010)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Astăzi, în cadrul Muzeului Curtea Veche, în subsolurile fostului Palat Voievodal, pot fi admirate vestigiile cetății din secolul al XIV-lea, o parte din zidul cetății lui Vlad Țepes realizat din piatră de râu, precum și o mărturie neprețuită a tehnicii de construcție, după vechea metodă romano-bizantină, care constă în etalarea unor rânduri de cărămidă ce separă și încasetează bolovani sau dale de piatră, potrivit descrierii de pe pagina de prezentare a muzeului.

Vernisajul expoziției “30 de ani de viață a muzeului Palatului Voievodal Curtea Veche”

Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Scoase la lumină în perioada 1967-1972, urmele trecutului istoric infățișează fragmente ale sistemului de alimentare cu apă, baia turcească a palatului, decorațiuni arhitectonice exterioare, geometria interioară inițiala și picturi murale.

AGERPRES/ (Documentare—Roxana Mihordescu, redactor arhivă foto: Mihaela Tufega, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Paul BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Foto: (c) AUREL VIRLAN / AGERPRES ARHIVĂ

Astfel, în 1857, s-a înființat Școala națională de medicină și farmacie. Datorită activității lui Carol Davila, au luat ființă în țara noastră o serie de societăți științifice de profil (“Societatea medicală” — 1857; “Societatea de Cruce Roșie” — 1876; “Societatea științelor naturale” — 1876), precum și două reviste medicale: “Monitorul medical” (1862) și “Gazeta medicală” (1865). În Războiul pentru Independență (1877-1878), a condus serviciul militar al armatei. Elevii săi erau trimiși la marile facultăți din Europa: Paris, Roma, Berlin și Viena și se întorceau doctori în medicină, devenind profesori ai facultății din București.

Cu toate greutățile întâmpinate, Școala națională de medicină și farmacie s-a dezvoltat treptat și, la 12 noiembrie 1869, a devenit posibilă înființarea Facultății de Medicină din București. Timp de peste trei decenii, Facultatea de Medicină din București nu a avut un local propriu. Decanatul, biblioteca și două laboratoare funcționau în clădirea Universității, amfiteatrul de anatomie și cel de anatomie patologică la Spitalul Colțea, celelalte laboratoare în diferite imobile, pe străzile Brezoianu, Sf. Spiridon, Batiștei.

Clădirea Facultății de Medicină a fost ridicată după planurile arhitectului Louis Pierre Blanc (1860-1903). Sediul principal al instituției se află pe Bulevardul Eroilor Sanitari, unde este amplasat Palatul Facultății de Medicină. Parțial, construcția a fost terminată în 1901. La 1 octombrie, în noul local s-au deschis cursurile și laboratoarele. Clădirea a fost complet terminată și inaugurată în ziua de 12 octombrie 1903, când s-a făcut și inaugurarea statuii lui Carol Davila, așezată în fața facultății, realizată de sculptorul Carol Stork, turnată în bronz în atelierele Școlii de artă și meserii din București.

Inițiativa ridicării unui monument al lui Davila fusese luată la primul congres medical național, care a avut loc la București, în octombrie 1884. Intrarea principală, monumentală, străjuită de coloane ionice, dar și interioarele, situează edificiul printre cele mai frumoase din București. Un merit deosebit în realizarea acestei construcții, precum și în obținerea fondurilor necesare îi este atribuit profesorului Thoma Ionescu (1860-1926), fratele lui Take Ionescu (1858-1922), personalitate politică de primă mărime a vremii. Celebrul doctor Thoma Ionescu (creatorul rahianesteziei superioare, considerată în literatura mondială ca o metodă pur românească), numit profesor al Facultății de Medicină din București în 1895, a fost decan al Facultății de Medicină și rector al Universității cu intermitențe din 1906 până în 1926.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

În prezent, Universitatea de Medicină și Farmacie poartă numele medicului Carol Davila (1828-1884). Rectoratul Universității de Medicină și Farmacie “Carol Davila” funcționează în casa doctor Turnescu, celebru medic chirurg, profesor la Facultatea de Medicină, casă aflată pe strada Dionisie Lupu, nr. 37. Aceasta a fost construită între anii 1893 și 1895, în stil neoclasic, specific lui Albert Galleron, arhitectul care a realizat și planurile Ateneului Român.

Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” a fost clasificată, în 2011, în prima categorie din România, cea a universităților de cercetare avansată și educație, iar clădirea ce o adăpostește este înscrisă pe Lista monumentelor istorice.

AGERPRES/(Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Într-unul dintre cele mai spectaculoase meciuri ale galei finale, brăileanul Marian Pița s-a impus clar, în fața unui adversar, ucraineanul Iaroslav Samofalov, de bun nivel tehnic. Welterul nostru, însă, a fost mai clar în lovituri, mai insistent în atac, întâmpinându-și adversarul cu regularitate cu precise directe de stânga, dublate, după scăderi de nivel de efect, de croșee de dreapta.

Un succes de prestigiu a obținut și Ovidiu Berceanu, legitimat la CSM Reșița, care s-a impus la puncte, după un meci echilibrat, în fața ucraineanului Dmitro Zamolaev, în timp ce dinamovistul Răzvan Andreiana, neglijent în atac, a terminat în mare dificultate, după ce a avut ambele arcade deschise, fiind în pragul abandonului în fața ucraineanului Iuri Șestak.

Un deznodământ mai puțin obișnuit a avut meciul mijlociilor (75 kg), lupta fiind oprită în repriza secundă, din cauza accidentării involuntare a englezului Antony Fowler. Juriul a aplicat noua reglementare, preluată din boxul profesionist, de altfel, decizia fiind decernată boxerului englez în fața ucraineanului Valeri Șarlamov, întrucât avea un punctaj mai mare pe foile arbitrilor-judecători în momentul opririi luptei.

Alți cinci români, din cei 15 înscriși în turneu, s-au oprit în semifinale, obținând medaliile de bronz: cat. 49 kg: Amis Enver; cat. 60 kg: Ștefan Nicolae; 81 kg: Cătălin Cristea; cat. 91 kg: Adrian Popuțea; cat. +91 kg: Daniel Costea.

Iată alte rezultate ale galei finale: categ. 52 kg: Alexandru Rîșcan (Republica Moldova) b.p. Jack Bateson (Anglia): categ. +91 kg: Clarke Frazer (Anglia) b.p. Iaroslav Doronicev (Rusia); categ. 91 kg: Ghevorg Manukian (Ucraina) b.p. Fiodor Gureev (Rusia).

AGERPRES (editor: Teodora Oprea)

Foto: (c) teleferiquelb.com


Situat în Asia de Sud-Vest, pe țărmul estic al Mării Mediterane, statul se învecinează cu Siria la Nord și Est, Israel la Sud. Cu un grad ridicat de alfabetizare și o cultură a negoțului, Libanul a fost, în mod tradițional, un important centru comercial pentru Orientul Mijlociu.

Suprafața țării este de 10.452 kmp. Capitala țării este la Beirut. Populația țării depășește 4,4 milioane de locuitori, conform estimărilor din 2013. Musulmanii șiiți și sunniți, creștinii și druzii reprezintă principalele grupuri etnice din țara care a reprezentat un refugiu pentru minoritățile din regiune, timp de câteva secole.

Limba oficială este araba, dar pe teritoriul țării se mai vorbesc engleza și franceza. Minoritățile etnice, între care armeni și kurzi, vorbesc dialecte libanezo-siriene și palestiniene.

Teritoriul Libanului este marcat de două lanțuri muntoase paralele cu țărmul mediteranean: Munții Liban (Jebel Liban), alcătuiți din roci dure, culminând cu 3.088 m în Qurnet es Sauda (altitudinea maximă din țară), și Antiliban (Jebel esh Sharqi), munți constituiți din gresie și care culminează la 2.814 m în Muntele Hermon (Jebel esh Sheikh). Aceste două lanțuri muntoase închid o depresiune fertilă, Bekaa, drenată de râul Litani. Munții Liban domină o câmpie litorală îngustă și discontinuă care însoțește un țărm aproape rectiliniu.

Cunoscut în antichitate sub numele de Fenicia (cu orașe-state strălucite precum Tyr, Sidon, Byblos, Ugarit), teritoriul Libanului este supus, de-a lungul secolelor, conducerilor egiptene, asiriene, persane, seleucide, romane (63 î.e.n.), bizantine (395 e.n.), arabe (636 e.n.), cruciate (sec.XI-XIII), turce (1516-1918). În pofida islamizării, în Liban a supraviețuit o importantă minoritare creștină (maroniții). După Primul Război Mondial, în urma destrămării Imperiului Otoman, Libanul, unit cu Siria, este administrat, din 1920, în numele Ligii Națiunilor, de Franța.

În 1926, Libanul este separat de Siria și proclamat, în cursul delui de-al Doilea Război Mondial, mai precis la 22 ianuarie 1941, republica independentă (la 22 decembrie 1943 este creat primul guvern național). Până în decembrie 1946 rămâne însă sub ocupație anglo-franceză. La sfârșitul anului 1943, au loc primele alegeri generale. Christ Bescharra Khoury (creștin maronit) a devenit președinte, iar la conducerea guvernului a fost numit Riad Solh (musulman sunnit). Este stabilit un pact național, în virtutea căruia președintele țării trebuie să fie creștin maronit, primul ministru—musulman sunnit, iar președintele Parlamentului — musulman șiit.

Foto: (c) mot.gov.lb


În 1945, Libanul devine membru fondator al Ligii Arabe și membru al ONU.

În 1975, în Liban a izbucnit un război civil, care a opus forțele creștine formațiunilor musulmane, susținute de milițiile palestiniene, adăpostite în Liban din 1969. Războiul civil libanez a avut multe consecințe grave pentru populație și stat. Războiul a încetat în urma Acordului de la Taef, Arabia Saudită, din octombrie 1989, în baza căruia autoritățile libaneze au trecut la aplicarea unor măsuri pentru normalizarea situației din țară: reunificarea și activarea instituțiilor administrației de stat; reluarea activității parlamentului și stabilirea de noi structuri ale acestuia (majorarea numărului deputaților, repartizarea lor egală între creștini și musulmani, formarea comisiilor parlamentare); organizarea de alegeri legislative începând cu anul 1992, extinderea autorității statale pe întreg teritoriul național; dezarmarea și desființarea milițiilor. Din 2005, s-au organizat alegeri libere în Liban.

În mai 2014, Michel Suleiman s-a retras din funcția de președinte, după un mandat de șase ani, lăsând în urmă un vid politic cauzat, în principal, de efectele negative ale războiului civil din Siria. Președintele este ales de două treimi din Parlament sau de 85 din cei 128 de membri ai legislaturii. În prezent, postul de președinte este vacant. Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniștri, al cărui președinte aparține comunității musulmane sunnite. După demisia lui Najib Mikati din calitatea de prim-ministru la 23 martie 2013, Tammam Salam a devenit candidatul consensual pentru funcția de premier. Noul guvern a fost format la 15 februarie 2014.

Civilizațiile variate și-au lăsat urmele pe teritoriul Libanului. Astfel de vestigii se regăsesc la Baalbek—ruinele templelor romane, sau în orașul Byblos, renumit pentru vechimea sa. În plus, vechiul Beirut, cu piețele reconstruite după modelul antic, centrul istoric al orașului Tripoli, cu numeroase moschei, situat la poalele castelului cruciaților sau portul orașului Sidon reprezintă doar câteva din atracțiile turistice ale țării.

Relații bilaterale între România și Republica Libaneză

România și Republica Libaneză au stabilit relații diplomatice, la rang de ambasadă, la 6 ianuarie 1965.

După 1989, dialogul politic, la nivel de șefi de stat, a fost stabilit prin vizita oficială a președintelui Ion Iliescu, întreprinsă la 13 aprilie 1993, ca parte a unui turneu, care a mai cuprins Emiratele Arabe Unite și Siria. Președintele României, Traian Băsescu, a efectuat în perioada 15-16 aprilie 2009, o vizită oficială în Republica Libaneză.

Președintele Libanului, Emile Lahoud, a efectuat în zilele de 3 și 4 mai 2001, o vizită oficială în România. În perioada 27-29 februarie 2012, președintele Republicii Libaneze, Michel Sleiman, a efectuat o vizită oficială în România, la invitația președintelui Traian Băsescu.

Prim-ministrul Republicii Libaneze, Rafic Hariri, s-a aflat la de trei ori la București, în perioada 17-18 octombrie 1994, la invitația omologului său român, Nicolae Văcăroiu, în perioada 21-24 martie 1996 și în perioada 17-19 martie 2002, la invitația premierului Adrian Năstase.

La Beirut, în perioada 26-28 iunie 1995, a avut loc vizita oficială a prim-ministrului României, Nicolae Văcăroiu, la invitația omologului său libanez, Rafic Hariri. De asemenea, în perioada 31 august-1 septembrie 1998 s-a desfășurat vizita oficială a premierului Radu Vasile, la invitația omologului său libanez, Rafic Hariri. În zilele de 23 și 24 iunie 2003, prim-ministrul român Adrian Năstase a întreprins un turneu oficial în Liban și Kuweit, la invitația omologilor săi libanez, Rafic Hariri, președintele Consiliului de Miniștri al Libanului, și, respectiv, kuweitian, șeicul Saad Al Salem Al Sabah, prim-ministru și prinț moștenitor al Kuweitului.

Conform MAE, în 2013, volumul total al schimburilor comerciale bilaterale a ajuns la 249,49 milioane USD, din care exportul avea o valoare de 245,87 milioane USD, iar importul — 3,62 milioane USD. Potrivit statisticilor Oficiul Național al Registrului Comerțului, la 31 octombrie 2014, în România erau înregistrate 3.928 de societăți comerciale cu capital mixt româno-libanez și integral libanez (locul 26 în clasamentul investitorilor străini).

AGERPRES/(Documentare — Roxana Mihordescu, Doina Lecea, editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Puțini știu însă că la doar 35 de kilometri de Giurgiu și cam tot atâția de București mai trăiesc copaci din Codrii Vlăsiei în care a descălecat cândva pe o insulă înconjurată de mlaștini chiar Vlad Țepeș, ctitorul mănăstirii-cetate Comana. Astăzi, tot pe aceste locuri, mai pot fi găsiți copaci din această pădure seculară. Mlaștina de odinioară a devenit Balta Comana și a fost recunoscută de oamenii de știință ca a doua Deltă a României, iar “descălecătorii” de astăzi se bat cu umbrele turcilor într-un parc de aventură modern cocoțat în stejari seculari și au la dispoziție pentru odihnă și relaxare spații de cazare cu spa.

MĂNĂSTIREA COMANA

Cel care ajunge pentru prima dată la Comana vrea mai întâi să simtă urmele pașilor lui Vlad Țepeș pe aceste locuri și să se încarce de sfințenie la Mănăstirea Comana. Astfel, imediat ce ia contact cu istoria locului află că aceasta a fost la început o bisericuță din lemn. Prima dată, la 27 septembrie 1461, toponimul Comana este folosit în mod oficial într-un hrisov emis de cancelaria lui Vlad Țepeș, care menționa că hotarul mănăstirii să fie “până unde se împreună cu balta Comana, drept în iezerul Câlniștei”.

MĂNĂSTIREA COMANA


“Istoria mănăstirii Comana este continuată la 1588 de boierul Radu Șerban din Coiani, azi localitatea Mironești din județul Giurgiu, care începe zidirea unei mănăstiri pe pământurile moștenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului de ridicare a ctitoriei a fost determinată de existența zidurilor vechii mănăstiri a lui Vlad Țepeș”, a declarat pentru AGERPRES starețul Mănăstirii Comana, Mihail Muscariu.

În 1609, Radu Șerban, devenit domn al Țării Românești, zugrăvește biserica de la Comana și adaugă în pictură însemnele domnești. Radu Șerban moare în 1620 la Viena, iar rămășițele lui pământești sunt aduse de sora lui, Elina, la Comana.

Și feciorul Elinei, Drăghici Cantacuzino, mort la Constantinopol, este înmormântat în 1667 la Comana și tot aici va fi înmormântat și Constantin, fiul spătarului Drăghici, iar prin aceste înmormântări succesive se relevă trecerea Comanei în seama Cantacuzinilor.

În perioada 1699-1701 marele vornic Șerban Cantacuzino începe restaurarea mănăstirii, iar în 1709 moare și este înmormântat la rândul lui la Comana.

MĂNĂSTIREA COMANA


În decembrie 1769 mănăstirea a fost asediată de un detașament turcesc, iar în 1802 este afectată de un grav cutremur. Abia în 1854 încep lucrările de reamenajare și reînsuflețire a lăcașului sfânt și se reface din temelii biserica. Puțini știu că Prefectura județului a fost găzduită în localul fostei mănăstiri la 1877, iar în altă aripă a clădirii funcționa școala.

În anul 1908 întregul ansamblu arhitectonic de la Comana a fost restaurat prima dată, iar în 1932 se construiește aici Mausoleul Eroilor Căzuți în Primul Război Mondial în luptele de pe râul Neajlov. Biserica a mai fost afectată de cutremurele de 1977 și 1986, dar a fost consolidată în întregime între 1988-1990, iar din anul 1991 din inițiativa Patriarhului Teoctist redevine mănăstire de călugări și încep lucrările de restaurare a acesteia în vederea pregătirii aniversării a 550 de ani de atestare documentară 1461-2011.

Și pentru că locul este încărcat de pașii multor domnitori sau domnițe ale căror morminte se află chiar aici, există și o legendă a locului care spune că ctitorul acesteia, Țepeș, se arată dușmanilor, prin câmpie, înfricoșându-i. Se spune că atunci când a căzut pradă dușmanilor, undeva pe drumul între București și Giurgiu, trupul său a încăput pe mâna rivalului Basarab Laiotă și a fost înmormântat fără capul trimis la Poartă și fără podoabe deosebite sau lespede funerară în cea mai apropiată mănăstire ctitorită de el, la Comana. În curtea mănăstirii Comana există un mic panou cu câteva date despre celebrul voievod și alături o modestă piatră de mormânt, cu inscripția aproape ștearsă complet, care, conform călugărilor, ar aparține mormântului.

Cercetările arheologice desfășurate între anii 1970-1975 au stabilit că necropola din preajma bisericuței a fost folosită în a doua jumătate a secolului al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea, iar lângă pronaosul bisericii distruse de cariile timpului au fost descoperite rămășițele unui bărbat decapitat fără niciun însemn domnesc și în jurul căruia erau puse monede din timpul domniei lui Vlad Țepeș, iar despre acesta se crede că ar fi chiar Vlad Țepeș.

MĂNĂSTIREA COMANA

Legenda mai spune că, la decapitarea voievodului, mii de izvoare au lăcrimat și din pământul înroșit de sânge au apărut ghimpi nemaivăzuți pe aceste meleaguri, iar după ce trupul voievodului a fost înmormântat în mănăstire, călugării au săpat o fântână cu apă limpede și binecuvântată care astăzi poartă numele de “Fântâna cu nuc” sau “Fântâna cu leac” și locul este împânzit cu ghimpi, un alt motiv pentru care Comana este acum un loc unic. Pentru că această plantă este întâlnită de obicei în zona Mării Mediterane a fost protejată și încadrată în rezervația științifică de ghimpe din cadrul Parcului Natural Comana.

De altfel, Parcul Natural Comana este o rezervație unică în Europa, care include zeci de specii de plante și animale protejate de legile internaționale, este considerată a doua Deltă a României, se întinde pe 25.000 de hectare și cuprinde un ecosistem caracteristic deltei, cunoscut din vechime sub numele de Balta Comana. Specialiștii susțin că “Delta de lângă București” ocupă locul doi ca biodiversitate, după Rezervația Delta Dunării.

PARCUL NATURAL COMANA


“Parcul a fost înființat în 2004, când Balta Comana a fost declarată rezervație naturală pentru că aici trăiesc 140 de specii de păsări, jumătate protejate internațional, mai mult de 200 de tipuri și subtipuri de plante, dintre care 70 pe cale de dispariție prezente în rezervațiile de bujor, ghimpe și mărgăritar, alte zeci de categorii de păsări, mamifere, reptile și pești protejate prin Convenția de la Berna și de legislația națională, toate într-un singur loc, Parcul Natural Comana”, a declarat pentru AGERPRES, purtătoarea de cuvânt a Agenției Județene de Protecția Mediului Giurgiu, Daniela Neagu. 
PARCUL NATURAL COMANA

Parcul dispune de mai multe tipuri de habitate, păduri dacice de stejar și carpen, păduri balcano-panonice de cer și gorun, iar ca rarități floristice bujorul românesc, stânjenelul sălbatic, nufărul galben, viorelele sau ghimpele. Parcul adăpostește și asigură condiții de hrană și cuibărire mai multor păsări protejate, de aceea în plimbările cu barca la Balta Comana cunoscătorii pot observa pescărușul albastru, uliul cu picioare scurte, stârcul cenușiu, barza albă, barza neagră, mierle, nagâț sau mărăcinar, porumbel de scorbură, ciocănitoare de stejar, cormoran mic, codobatură albă, pescăruș râzător și multe altele.

PARCUL NATURAL COMANA


De câțiva ani un întreprinzător privat, iubitor al locului și care spune că simte că istoria acestui loc îi curge prin vene, și-a transformat o locuință de vacanță în pensiune și ca să demonstreze că este un păstrător al istoriei fiecare cameră de hotel poartă numele unui domnitor sau al unei domnițe și a fost astfel amenajată îmbinând istoria cu modernismul.

“Primul etaj al hotelului este destinat Cantacuzinilor, la etajul al doilea camerele de oaspeți sunt dedicate celor din familia Craiovești Basarabi, iar la ultimul nivel avem Drăculeștii și o cameră dedicată lui Vlad Țepeș”, a declarat pentru AGERPRES investitorul.

Camerele au podele, lambriuri, dulapuri și mese din lemn, pictat manual, elementul central fiind bujorul sălbatic protejat în această rezervație de la Comana, dar băile și utilitățile sunt dintre cele mai moderne, la ultimul etaj, chiar lângă o cameră destinată lui Vlad Țepeș oaspeții se pot bucura de jacuzzi, masaj.

PARCUL NATURAL COMANA

Cei care doresc să își petreacă aici timpul liber o pot face în funcție de temperamentul fiecăruia. Astfel, iubitorii de sporturi extreme pot alege trasee de cățărat în copaci și mers pe sfori, cu grade diferite de dificultate și o tiroliană peste lacul din parcul de aventură. Cei mai liniștiți pot alege o plimbare cu barca la pescuit, alții o plimbare cu bicicleta prin pădure, iar iubitorii de grădină își pot culege direct legumele și zarzavaturile proaspete din sera restaurantului. Mai nou aici a fost deschisă o Pivniță a Marelui Paharnic, unde se pot face degustări de vinuri, iar pentru viitor investitorul vrea să refacă traseul de cai cu poștalionul până la București în scop de agrement. Practic, cine ajunge la Comana are ocazia să calce pe locuri încărcate de istorie, dar și să simtă că se află în Europa.

AGERPRES/(AS — autor: Camelia Bigan, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ Ortodoxe

Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim și Apfia; Sf. Mc. Cicilia (Dezlegare la pește)

Greco-catolice
Sf. ap. Filimon, Apfia și Onisim; Sf. m. Cecilia, Valerian și Tiburțiu

Romano-catolice
Sf. Cecilia, fc. m.

Sfinții Apostoli Filimon, Arhip și Onisim sunt pomeniți în calendarul creștin ortodox la 22 noiembrie.

Aceștia au fost ucenici ai Sfântului Apostol Pavel și l-au propovăduit pe Hristos cel mort și înviat în diferite ținuturi: Arhip și Filimon în cetatea Colose din Frigia, iar Onisim la Roma, urmându-i Sfântului Apostol Pavel. Lui Filimon, soției acestuia, Apfia, și lui Arhip, li se adresează Sfântul Pavel în Epistola către Filimon (versetele 1 și 2): … ” iubitului Filimon, împreună-lucrător cu noi, și surorii Apfia, și lui Arhip, cel împreună-oștean cu noi, și Bisericii din casa ta…”.

Au avut cu toții un sfârșit martiric, Filimon, Apfia și Arhip fiind uciși cu pietre în timpul împăratului Nero (54-68), iar lui Onisim i s-a tăiat capul în timpul lui Domițian (81-96).

AGERPRES/ (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Cerasela Bădiță)

Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES FOTO

În România, forma de salut diferă în funcție de zonele geografice, ea suferind în decursul timpului și anumite modificări. “Bună”, așa se salută, în prezent, bucureștenii. Ardelenii spun “servus”, dar nu toți. În Cluj, Sibiu, Banat, se folosește “ciau” sau “ceau”.

Adolescenții mai folosesc și formulele de salut: “Salve!”, “Salutare!”, “Salut!”, “Noroc!”, “Pa!”, “Te sărut!”, “Hai, te-am pupat!”, “Salut, bărbate!”, “Hai, pa!” sau recent: “Hi”, “Hi all”, “Sal”, “Hello”, “Ahoy, See ya”. “Bună ziua”, “La revedere”, “Sărut-mâna” aproape au dispărut dintre formele românești de salut. În mediile educate, a prins teren englezescul “How do you do?”. Întrebarea “Ce mai faci?” sau “Cum îți merge?” este deja o formulă de politețe fără pretenția de a pătrunde efectiv în treburile altuia.

Mai folosim și saluturi religioase: “Doamne ajută!”, “Domnul cu tine!” și “Hristos în mijlocul nostru!”, un salut vechi, de care puțină lume mai știe și la care se răspunde “Este și va fi mereu!”. Folosim și formula specifică anumitor sărbători creștine “Hristos a înviat!” o rostim din ziua de Paști și până în ziua de Înălțare. Se răspunde cu “Adevărat a înviat!”. În ziua Înălțării, ortodocșii se salută cu “Hristos s-a înălțat!” și se răspunde “Adevărat s-a înălțat!”.

Pe alte meleaguri, întâlnim salutul, astfel: “Konnichi wa” (japoneză), “Jambo” (swahili), “Ni hao” (chineză), “Bonjur” (franceză), “Ciao” (italiană), “Ahoj” (cehă), “Hej” (daneză), “Șalom” (ebraică), “Saluton” (esperanto), “Hallo” (germană), “Olá” (portugheză), “Zdravstvuitie” (rusă), “Al Salaam a alaykum” (arabă), “Merhaba” (turcă).

De Ziua Mondială a Salutului, sunt organizate numeroase demonstrații la nivel mondial pentru a sublinia importanța comunicării în menținerea păcii. Astăzi, această zi este celebrată în aproximativ 180 de țări, prilej cu care oricine poate adresa scrisori liderilor politici pentru a-i încuraja în acțiunile pe care le întreprind în soluționarea pașnică a unor conflicte.

Peste 30 de laureați ai Premiului Nobel pentru Pace se află printre personalitățile care au recomandat folosirea acestei zile ca un instrument la îndemâna oricărei persoane pentru a se implica în crearea și menținerea păcii.

Salutul este esențial în stabilirea unor relații cu cei din jur, fiind prima manifestare de curtoazie cu care întâmpinăm pe cineva. Formulele de salut s-au diversificat în timp, iar poziția corpului, mimica și ținuta îi completează sensul.

În codul bunelor maniere, ni se specifică cum este corect să salutăm. În orice împrejurări, bărbatul salută primul femeia, indiferent dacă aceasta este mai tânără ca el. Însă, o femeie mai tânără va saluta întotdeauna o femeie mai în vârstă. Cei mai în vârstă trebuie să fie salutați de către cei mai tineri, cel inferior din punct de vedere profesional îl salută pe cel superior. Dacă întâlnim pe cineva cunoscut, aflat într-un grup, îi salutăm pe toți, iar cei care însoțesc persoana respectivă trebuie să salute la rândul lor. Este politicos să răspundem oricărui salut iar strânsul mâinii, la bărbați, să se efectueze scurt și ferm.

Pe vremuri, a saluta însemna a-i face cuiva o urare, a-i dori ceva de bine. “Nu te mai salut” era perceput mai ceva ca o înjurătură. La sate, mai ales, a nu saluta un drumeț înseamnă a-i demonstra că nu vrei să-l recunoști, că ești supărat pe el.

Primele atestări ale salutului se referă la formele de supunere și datează din vremea primelor dinastii chineze. Oamenii de rând trebuia să își acopere ochii cu palma pentru a nu fi orbiți de lumina emanată de strălucitorul împărat. În acest obicei, își are originea salutul militar. În vremea romanilor, “Ave Cezar!” era însoțit și de strângerea antebrațelor, ca semn de încredere, brațul neînarmat simbolizând pacea și prietenia. În epocile cavalerilor, domnițele erau salutate cu reverențe adânci și sărutarea mâinii înmănușate.

Peste tot în lume, forma de salut este influențată de varietatea de culturi, salutul având diferite semnificații. În Tibet, de exemplu, este foarte politicos sa scoți limba atunci când întâlnești pe cineva prima oară. Japonezii se înclină, iar britanicii spun doar “bună ziua” și își dau mâna. În schimb, francezii, pe lângă strânsul mâinii, se sărută pe ambii obraji, atât la sosire, cât și la plecare. În Botswana, oamenii își ating palmele ușor, dar nu le strâng. În Cambodgia, se lipesc palmele, ținându-le apropiate de piept. Cu cât palmele se ridică mai sus, cu atât respectul arătat este mai mare. În nordul Mozambicului, oamenii bat de trei ori din palme înainte de a rosti cuvântul pentru salut. În Australia, la prima întâlnire nu e politicos să îmbrățișezi sau să săruți și nici să vorbești despre chestiuni personale.

Ziua mondială a salutului (World Hello Day) este o inițiativă lansată, în 1973, de frații Brian și Michael McCormack din Omaha, statul Nebraska, SUA, pe considerentul că salutul este o formă elementară de acțiune interumană și un pas important spre realizarea păcii și înțelegerii între oamenii de rase, naționalități, religii diferite.

Serbată prima dată în contextul conflictului dintre Egipt și Israel, din octombrie 1973, a constituit, inițial, o formă de protest nonviolent la adresa războiului.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Sărbătorirea acestei zile reprezintă recunoașterea impactului tot mai mare al televiziunii asupra procesului decizional, prin aducerea în atenția lumii a conflictelor și a amenințărilor la adresa păcii și securității și a rolului acesteia în alte aspecte majore, inclusiv în problemele economice și sociale. Astăzi lumea este controlată de progresele tehnologiei. Trăim într-o societate care depinde de tehnologia informației și a comunicațiilor. Deși internetul s-a dezvoltat și se dezvoltă rapid, fiind un puternic mijloc de informare, televiziunea continuă să aibă un loc bine stabilit în cadrul societăților. Ea oferă programe diverse, de la cele culturale sau științifice până la cele de divertisment, educație, sănătate și multe altele. Noile progrese al științei permit o redare tot mai atractivă.

Istoria televiziunii a început aproximativ în urmă cu 100 de ani. Primele experimente cu utilizarea razelor electronice pentru emisia și recepția imaginii la distanță, s-au produs în SUA, Japonia și URSS, încă la începutul anilor 1920. În 1933, inginerul american de origine rusă Vladimir Zvorîkin, a reușit să inventeze dispozitivul catodic care și în prezent constituie dispozitivul de bază a unor televizoare. Primii pași în televiziune au fost făcuți în Marea Britanie și Germania în 1936, iar în 1941 în SUA. În anii 1950, televiziunea a luat amploare în masă și în Europa. În majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, posturile de televiziune private și de stat, au apărut mult mai târziu, în anii 60 și începutul anilor 70. În prezent, în lume, probabil nu există stat fără acoperire TV. Cele mai importante companii TV din lume continuă să fie: CBC, NBC, ABC — în SUA, BBC, ATV — în Marea Britanie, RAI — în Italia, NHK — în Japonia, ZDF — în Germania.

În România, televiziunea și radiodifuziunea au înregistrat progrese substanțiale în ultimele două decenii, formând o rețea națională importantă și la standarde tehnologice ridicate. Apariția numeroaselor canale private de televiziune demonstrează interesul pentru această formă de comunicare. În prezent, în casele românilor există cel puțin un televizor iar numărul celor care dețin 2 său 3 aparate este în creștere. Trebuie menționat că programele de televiziune pot fi urmărite, în prezent, și de pe calculator sau telefon mobil, de acestea dispunând majoritatea cetățenilor.

Astăzi este practic de neconceput funcționarea sistemului Națiunilor Unite fără o corectă informare a oamenilor din întreaga lume. Televiziunea reprezintă un factor decisiv în această privință și în același timp un suport în prezervarea identităților culturale în contextul unei lumi care tinde spre globalizare.

Ziua Mondială a Televiziunii a fost marcată prima dată în 1996, cu prilejul primului Forum Mondial al Televiziunii care a avut loc la sediul ONU din New York. Statele au fost invitate să sărbătorească această zi prin încurajarea, la nivel mondial, a schimburilor de programe de televiziune axate pe subiecte precum pacea, securitatea, dezvoltarea economică, socială și diversitatea culturală.

A fost proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 51/205 din 28 februarie 1997.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Prima ediție a balului vienez — Timișoara — 2012
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Municipalitatea timișoreană a elaborat o strategie de dezvoltare culturală pentru următorii zece ani, într-o viziune extinsă, care cuprinde manifestări pe toate gusturile, de la festivalurile clasice, de elită, ori balurile cu parfum vienez, la concerte internaționale de jazz și serbări cu iz câmpenesc, toate fiind foarte apreciate de public.

“Timișoara ar trebui să fie mai inclusivă, pentru că avem un consum cultural care ne ridică peste consumul național, potrivit cercetărilor efectuate de noi în ultimii 15 ani. (…) Timișoara trebuie să militeze nu doar pentru o cultură a elitelor și a clasei de mijloc, ci trebuie să fie a tuturor”, a declarat pentru AGERPRES prof.univ.dr. Corina Răceanu, consilier în cadrul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Timiș.

La toate marile manifestări devenite tradiționale pentru Timișoara, de fiecare dată numărul străinilor este impresionant, iar aprecierile sunt unanime.

Festivalul Baroc, organizat în preajma zilei de 18 octombrie, când Prințul de Savoya a eliberat Cetatea Timișoarei de sub ocupația otomană, în 1716, aduce patru zile de carnaval în centrul istoric al orașului, iar bucuria este cu atât mai mare cu cât se suprapune cu sărbătoarea berii, Oktoberfest, care umple halbele cu tradiționala bere nemțească, iar mesele cu cârnați bavarezi și alte specialități germane, cu parade cu calești de epocă, concursuri și multă distracție.

Concert extraordinar de muzică barocă, organizat în cadrul Festivalului Baroc Timișoara, la Domul Romano-Catolic din Piața Unirii—2014
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

La fiecare sfârșit de săptămână de la finele lunii octombrie, Parcul Rozelor din Timișoara schimbă mireasma trandafirilor cu cea a strugurilor, stăpân devenind Bachus, care vine încărcat cu recolta de struguri și vin alb, rose, rubiniu ori negru din podgoriile Recașului, umplând ulcele și pahare cu licoarea dătătoare de veselie. Printre butoaiele pline cu tone de must dulce, tulburel zglobiu sau “bătrân” aromat, oaspeții pot degusta din bunătățile culinare tradiționale românești: brânzeturi, mititei, preparate din carne de porc și vită, dulciuri de casă și multă muzică.

O altă invitație câmpenească se repetă în fiecare an, de Ignat, în Muzeul Satului Bănățean, unde măcelari din Serbia, Ungaria și România se întrec în gătirea preparatelor din carne de porc sacrificat la fața locului. Spectatorii, copleșiți de miresmele mirodeniilor folosite de bucătari, așteaptă cu răbdare terminarea primelor porții de gulaș și papricaș aburind pentru a degusta pomana porcului și pot vedea “pe viu” cum porcii sunt transformați de maeștrii în delicatese culinare în șorici, jumări, lebăr, tobă, cârnați, sângerete sau caltaboși.

Muzeul Satului Bănățean
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Balurile au fost și au rămas o tradiție pentru Banat până în zilele noastre, când se organizează frecvent. La începutul veacului al XVIII-lea, când plebea se întâlnea duminica și de sărbători la hore, reprezentanții înaltei societăți alegeau balurile, ai căror protagoniști erau mai cu seamă funcționarii și administratorii militari germani aduși de primul guvernator militar al Banatului, Claudius Florimund Mercy. Astfel, în clădirea Cazinoului Militar din Piața Libertății ființa Palatul contelui Saureau, iar în Sala mare se desfășurau celebrele baluri ale ofițerilor. Pentru a putea avea acces la un astfel de bal, trebuia să fi împlinit vârsta de 15 ani, iar pregătirea pentru conduită să fi început cu cel puțin un an înainte.

Mai târziu, pe la începutul secolului al XIX-lea, au apărut și alți muzicanți, mai laici. În cadrul balurilor lumii ortodoxe se asculta muzica specifică. Atunci au apărut și primele asociații de cântări și muzică sau de petrecere, care funcționau în fiecare cartier timișorean, din care făceau parte germani, maghiari, români, sârbi și evrei.

Istoricul Ion Hațegan spune în relatările sale că în 1875, când s-a deschis noua clădire a Teatrului și a Operei, a existat o nouă sală, “Reduta”, unde se desfășurau baluri. Sălile în care aveau loc aceste petreceri erau suficient de mari, cu un loc gol în mijloc pentru dans, cu sau fără bufet, dar, obligatoriu, cu băuturi nealcoolice, iar, de jur împrejur, erau amenajate scaune pentru familiile fetelor și ale băieților.

Secolul XX a venit peste lumea bună din Banat cu același tipic al balurilor, dar, după 1950, acestea și-au schimbat culoarea, devenind tot mai sărăcăcioase, mai proletare și mai rare. Balurile erau organizate pentru oamenii muncii, sâmbăta, pe la fabrici sau căminele culturale, pentru ca, mai apoi, după 1990, locul lor să fie luat de discoteci.

Pe urmele acestor tradiții, Timișoara de azi așteaptă turiști din întreaga lume la Balul Vienez (5 decembrie), o manifestare ce poartă marca înregistrată la Bruxelles și care se organizează sub Înaltul Patronaj al Ambasadei Austriei, fiind recunoscut la nivel internațional de Primăria din Viena și onorat prin participarea reprezentanților ambasadelor, a consulatelor, a familiilor regale, a instituțiilor locale și a investitorilor prezenți în România.

Prima ediție a balului vienez, organizat la Timișoara — 2012
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Oana Selner, PR al evenimentului, dă asigurări că va fi o seară de neuitat, în cadrul căreia cei care cunosc la perfecție pașii nobilului dans vor putea evolua în foaierul Operei Naționale Române din Timișoara. “Scopul acestui proiect este de a sprijini Fundația Internațională ‘United Way Romania’, în beneficiul a circa 750 de copii, tineri și vârstnici din oraș. Pe lângă latura caritabilă, balul are și un scop educativ, deoarece inițiază copii și adolescenți în tainele dansului clasic și în muzica simfonică de bună calitate”, spune Oana Selner. Balul este cu atât mai fermecător, cu cât coincide cu Târgul de Crăciun din Piața Operei, organizat după modelul Praga-Viena și iluminat artistic în stil parizian.

Peste an, invitațiile rămân deschise la Balul Primăverii din luna aprilie, un bal mascat cu surprize, muzică, dans și concursuri, după moda franceză “Belle epoque”, organizat de Institutul Francez Timișoara.

Luna iulie aduce Festivalul Inimilor, conceput în ianuarie 1990 de autoritățile locale și lansat în luna iulie a aceluiași an, fiind prima manifestare profesionistă de folclor din România inclusă în calendarul anual al UNESCO. Evenimentul aduce în fiecare vară zeci de mii de spectatori din îndepărtatele Argentina, Peru sau Brazilia, până la Australia, Coreea și țări din Uniunea Europeană.

Festivalului Internațional al Inimilor — 2014
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Festivalul Internațional de Jazz TM, organizat de Primăria Timișoara, a reușit să se impună încă de la prima ediție (iulie 2013) ca un adevărat regal bisat de public venit special din Austria, Germania, Anglia, Italia sau Ungaria, iar numele artiștilor sunt în fiecare seară de referință, de la Manu Delago și Kurt Elling, până la Ilhan Ersahin sau David Murray featuring Macy Gray.

Festivalul Internațional de Jazz TM — 2013
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Serbările câmpenești rămân scene deschise multiculturalității și în septembrie, când Festivalul Internațional Plai umple de viață Muzeul Satului Bănățean, ale cărui poteci sunt transformate în alei culturale, artistice și meșteșugărești pe care se desfășoară activități de învățare interculturală, prin intermediul picturii, sculpturii, arhitecturii, gravurii, fotografiei, teatrului, filmului, literaturii, muzicii, cu invitați din Balcani, Orientul Apropiat, America de Sud, Europa.

Eveniment de aleasă ținută, Festivalul Internațional Timișoara Muzicală a cunoscut un asemenea un succes important, încât în ultimul timp are câte două ediții anuale, cea de primăvară (mai — iunie) susținut de Filarmonica Banatul, și cea de toamnă (octombrie — noiembrie) organizat de Opera Națională Română, sute de interpreți de pe trei continente dând publicului meloman tot ce poate fi mai frumos din spiritul uman. Între cele două ediții, Opera organizează la fiecare sfârșit de lună august serate lirice de excepție în cadrul Festivalului de operă, operetă și balet, în Parcul Rozelor, înregistrând record de public care depășește 20.000 de spectatori.

Festivalul de Opera și Opereta, organizat în Parcul Rozelor din Timișoara — 2010
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Timișoara a reușit să se transforme în doar doi ani dintr-un oraș ușor monoton într-unul dinamic, în care săptămânal se poate ieși la o distracție pe gustul fiecăruia, pe lângă tumultoasele concerte pentru tineri putând alege diverse destinații culturale, pentru că municipalitatea este foarte interesată să atragă turiști din întreaga lume pentru a promova imaginea Timișoarei pentru titlul de Capitală Culturală Europeană 2021.

AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Cristian Anghelache)