Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ
Ceea ce face atât de atractiv orașul, cel puțin pentru americani, sunt clădirile istorice de trei veacuri, ridicate de arhitecți valoroși după modelul capodoperelor arhitectonice vieneze. În cele aproape două veacuri de ocupație, habsburgii nu au dărâmat, ci au construit adevărate premiere pentru România de azi: primul spital militar din Imperiu, prima canalizare a unui râu navigabil de pe teritoriul actualei Românii, primul și unicul Palat al Culturii (Opera) cu trei teatre în limbile etnicilor locali (română, germană și maghiară), primul oraș al monarhiei iluminat cu lămpi cu gaz, dar și primul din Europa iluminat electric, primul tramvai tras de cai din țara noastră sau prima bibliotecă publică de împrumut din Imperiul Habsburgic (J. Klapka).

Timișoara de astăzi este orașul cu cel mare patrimoniu de clădiri declarate monumente istorice din țară, dar și unicul din România care are trei cartiere declarate monumente istorice: vechea vatră a Cetății, alături de fostele suburbii devenite astăzi cartierele municipiului, Iosefin și Fabric.

‘Din punct de vedere arhitectonic, orașul moștenește un amplu patrimoniu de monumente istorice (circa 14.500), cel mai mare din țară. De fapt întregul ansamblu de clădiri din centru și cele din cartierele Iosefin și Fabric sunt considerate monumente istorice. Acesta este rezultatul unei tradiții îndelungate de planificare urbanistică modernă, începută încă din secolul al XVIII-lea, odată cu venirea austriecilor. Centrul orașului, amplasat în vechea Cetate, a fost remodelat, cu piețe și străzi drepte. Construcțiile erau bine aliniate, iar clădirile de la colțurile străzilor trebuia să aibă elemente arhitecturale suplimentare. Predominant a fost stilul baroc de influență vieneză, care a adus Timișoarei numele de ‘Mica Vienă’.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, structura urbanistică a Timișoarei a suferit un proces amplu de modernizare. Fostele bastioane și spațiile militare au fost demolate și înlocuite cu bulevarde și cartiere noi, iar din 1940, tânărul arhitect al orașului, Szekely Laszlo, a avut o contribuție decisivă la remodelarea zonei centrale și la introducerea stilurilor Art Nouveau, secession și eclectic în peisajul urbanistic al orașului’, a declarat pentru AGERPRES Ciprian Cădariu, arhitect-șef al Primăriei Timișoara.

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ

Istoricul Ioan Hațegan, cercetător științific la Filiala Timișoara a Academiei Române, afirma că municipalitatea va putea spune că orașul este o atracție turistică abia când pe stradă vor apărea japonezi, pentru că sunt turiști foarte pretențioși. Iar aceștia au început să apară, alături de spanioli, francezi, germani, canadieni, americani sau chiar australieni.

‘Traseul clasic pentru Timișoara este de la Catedrală la Bastionul Theresia, prin Piața Operei, a Libertății, a Unirii. Este un traseu foarte bogat în obiective. Pe acest parcurs, turiștii întâlnesc clădirea Operei Naționale Române, unde-și are sediul și teatrul național, clădire construită de arhitecții vienezi Helmer și Fellmer. Sunt fermecați să afle că impunătoarea construcție terminată în 1875 a fost ridicat pe 1.600 de piloni de stejar și că a trecut prin două incendii devastatoare’, spune istoricul.

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ

În spatele clădirii, trecând de fosta ‘stradă a caleștii’ (pe unde se intra cu caleștile în clădirea teatrului) turiștii se lasă seduși de frumoasele povești ale profesorului Hațegan despre monumentul Sfântului Ioan Nepomuk ridicat în Piața Libertății, preot al veacului al XVIII-lea, ‘confesor din palatul Hradcany din Praga, care a păstrat secretul spovedaniei reginei cu prețul vieții sale”. Pașii pelerinilor sunt purtați la Castelul Huniazilor, cea mai veche clădire din oraș (1330), aflat într-un amplu proces de renovare, iar în Piața Unirii se ridică coloana Sfintei Treimi (Statuia Ciumei, 1739), care amintește despre epidemia ce a curmat un sfert din populația Timișoarei acelor ani.

Cele 13 mari palate din centrul Timișoarei, estimate la o valoare imobiliară de circa 60 de milioane de euro, sunt adevărate perle arhitectonice, iar o cafea, o înghețată sau un ceai servite la una din terasele situate la parterul acestora pot rămâne momente de neuitat. Și dacă sunt însoțiți de un ghid care știe să le pătrundă intimitatea, turiștii vor fi seduși de poveștile despre cartierul lui ‘Tarzan’ (Johny Weissmuller) sau ‘Dracula’ (Bella Lugosi) ori despre poveștile pline de intrigi amoroase ale iubitei lui Beethoven.

Palatul Dicasterial, unde se află instanțele judecătorești (Judecătoria, Tribunalul, Curtea de Apel și Parchetele aparținătoare), este cea mai mare clădire din oraș, cu două veacuri în spate, o copie fidelă după Palazzo Strozzi din Florența, concepută cu 273 de camere, 34 de bucătării, 20 de cămări, 65 de pivnițe, 27 de depozite și 34 de camere pentru servitori. Apropiindu-se de Catedrală, călătorul ajunge în Piața Unirii, unde se află Palatul Baroc (Prefectura Veche), construit prin 1730, iar după recente restaurări, astăzi adăpostește Muzeul de Artă Timișoara, cel mai mare din vestul țării. În spatele acestuia se află Palatul Dejan, construit în urmă cu 270 de ani, o adevărată bijuterie arhitectonică, renovat după retrocedarea către proprietar, cu multe spații comerciale tip bazar și cu cofetării.

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ

În Piața Operei (Victoriei) impunătoarele palate Lloyd (acum în proprietatea Camerei de Comerț, dar în care funcționează Administrația Universității Politehnica Timișoara), Dauerbach (acum Palace), Weiss (cu apartamente închiriate unor familii, încă din perioada predecembristă), Szechenyi (acum clădirea găzduiește proprietăți private), Hilt-Vogel (acum ocupat de familii), Loffler (acum locuit de cetățeni timișoreni sau firme), Marbl (locuințe), Neuhausz (locuințe), au spații comerciale la parter, între Operă și Catedrală.

Palatul Apelor, pe malul Begheiului, a fost construit după ce râul a devenit navigabil, pe pereții interiori putându-se vedea figuri stilizate legate de ape.

Cartierul Iosefin sau ‘al Majestății Sale Josef al II-lea’ se apropie de împlinirea a 240 de ani de când a primit numele imperial. Potrivit documentelor, ‘în 1773, cu preînalta bunăvoință a lui Josef II, noile Maiere Germane se botează după numele Majestății Sale, Josefin’. În timpul celei de-a treia călătorii pe care a efectuat-o în Banat, împăratul a ajuns cu suita la marginea regiunii, de unde a trimis solie la Timișoara, prin care anunța că nu va înnopta în niciun palat, ci în hanuri și case de oameni, fără fast. Între 11 și 13 mai, împăratul a vizitat orașul, având întâlniri cu oficialitățile administrativ-militare și bisericești ale urbei. Cartierul este format doar din clădiri istorice cu încărcate podoabe arhitectonice care le conferă nota de unicitate.

Pentru cartierul Fabric, strada Ștefan cel Mare poartă emblema de patrimoniu al municipalității, aici găsindu-se un număr foarte mare de clădiri cu o arhitectură deosebită.

‘Fosta stradă a ‘Domnilor’ (Fo utca, în limba maghiară — n.r.) primește numele domnitorului Moldovei, Ștefan cel Mare, în anul 1922, după ce s-a trecut la administrația în limba română. În anul 1910, Bega a fost mutată pe actualul traseu. În zonă se găseau mai multe obiective, cele mai reprezentative fiind ‘Insula popii’, cu mori de apă ridicate pe canalele Begheiului, era biserica romano-catolică din cartierul Fabric, Fabrica de Bere (construită în 1718, fiind cea mai veche din România), Fabrica Anheuer (care producea seifuri pentru bănci), berăria ‘La Ursul negru’ (Schwarzer Bar)’, a relatat prof. Ioan Hațegan.

Tot aici se află Palatul Ștefania, construit între 1909 și 1910 de Laszlo Szekely, arhitectul Timișoarei moderne. Edificiul mai este denumit și ‘Casa cu Maimuțe’, datorită faptului că la partea superioară a etajului al doilea, sub cornișă, sunt montate console care sprijină colonete pe care sunt amplasate alternativ statui reprezentând urși și gorile.

‘Prin recomandarea făcută de Huffington Post, Timișoara devine, astfel, o destinație turistică importantă, iar faptul că orașul devine o atracție turistică tot mai mare este susținut și de numărul de înnoptări înregistrate în unitățile de cazare’, a susținut viceprimarul Dan Diaconu.

AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă)

orașul Monte Carlo, Monaco
Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Principatu de Munegu, în dialectul local monegasc, este localizat pe coasta mediteraneană, în sud-estul Franței, la 18 km est de Nisa, aproape de frontiera cu Italia. Principatul este înconjurat pe trei laturi de regiunea franceză Provence-Alpes-Côte d’Azur, iar relieful său constă într-o plajă lungă și dealuri abrupte, care se înalță până la 63 m peste nivelul mării. Monaco este cunoscut pentru peisajul natural și clima însorită. Temperatura minimă medie este în ianuarie de 8 °C, iar în iulie 26 °C.

Monte Carlo
Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Pe teritoriul de azi al Principatului, fenicienii întemeiază în antichitate o așezare, stăpânită apoi de greci și romani (Portus Herculis Monoeci). Menționat documentar în secolul X, ca o seniorie, Monaco devine, în timpul guvernării familiei nobiliare Grimaldi, originară din Genova (1297-1731), un principat de sine stătător.

Vasal Franței din 1601 este anexat de aceasta între 1793 și 1814. Tratatul de la Paris (1814) consfințește suveranitatea sa.

Prinții de Monaco au avut o autoritate absolută până la adoptarea în 1911, de către prințul Albert I, a primei Constituții, urmate 50 de ani mai târziu, în 1962, de către o nouă Constituție adoptată de prințul Rainier al III-lea, care a redus considerabil autoritatea suveranilor de Monaco.

În 1949, pe tronul Principatului a succedat prințul Rainier al III-lea, în mandatul căruia Principatul Monaco a cunoscut cele mai importante schimbări, prin adoptarea noii Constituții, intensificarea și diversificarea unor activități demarate în trecut în domenii precum cel politic, diplomatic, economic și social. Acestora li s-a adăugat dimensiunea de industrializare pe care a cunoscut-o Principatul, în perioada modernă. Principatul Monaco este membru al Organizației Națiunilor Unite și al Organizației Internaționale a Francofoniei.

Palatul Princiar din Monte Carlo, Monaco
Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Conform Constituției din 1962, Prințul împarte puterea legislativă cu Consiliul Național, un parlament unicameral, format din 24 de membri, aleși pentru 5 ani prin scrutin proporțional și sufragiu universal. Ultimele alegeri pentru Consiliul Național au avut loc în februarie 2013.

Monaco este monarhie constituțională, principat ereditar. Șeful statului este Alteța Sa Serenisimă Prințul Albert II de Monaco (din 2005).

președintele Traian Băsescu și prințul Albert al II-lea de Monaco în timpul întâlnirii oficiale desfășurate la Palatul Cotroceni
Foto: (c) Sorin LUPSA / AGERPRES ARHIVĂ

Prințul Albert al II-lea de Monaco a efectuat, în zilele de 23 și 24 aprilie 2009, o vizită oficială în România, la invitația președintelui Traian Băsescu. Cu acest prilej prințul Albert a vizitat, pentru prima oară, Delta Dunării.

În septembrie 2006, în timpul unei întâlniri bilaterale, cei doi șefi de stat au convenit, să continue colaborarea dintre Institutul Oceanografic din Monaco și Academia Română în ceea ce privește Marea Neagră și Delta Dunării.

Prințul Albert al II-lea de Monaco pleacă, cu nava ”Camena”, într-o excursie în Delta Dunării
Foto: (c) Luisiana BÎGEA / AGERPRES ARHIVĂ

În Principatul Monaco limba oficială este franceza, dar sunt vorbite engleza și italiana.

Statul-oraș este divizat în patru zone: Monaco-Ville, orașul vechi ce este amplasat pe un teren stâncos ce se întinde în Marea Mediterană; La Condamine, partea nord-vestică care include și zona portului este subdivizată în trei regiuni — Moneghetti (zona portului), Les Revoires (Grădinile exotice), La Colle (granița vestică); Monte Carlo, cuprinzând zona turistică și cazinoul aflate în centru, Larvotto — plaja din estul principatului, Saint Roman și Tenao în nord-est, Saint Michel — zona rezidențială, și Fontvieille, o zonă nou construită.

Monaco-Ville (orașul vechi) este situat în centrul principatului, pe faleza de la Capul St. Antoine. Atracții turistice: Palatul Grimaldi — reședința oficială a familiei regale, Catedrala St. Nicholas (1875, unde se află mormintele prințului Rainier al III-lea și al soției sale, prințesa Grace Kelly), Muzeul Napoleon, Piața Palatului, Fort Antoine (acum teatru deschis). De asemenea, sunt interesant de vizitat Muzeul “Vieux Monaco”, Muzeul oceanografic (spectaculos, cu un acvariu subteran), Muzeul Figurilor de ceară (dedicat familiei Grimaldi).

Casinoul din Monte Carlo este principala atracție a zonei, fiind primul din Europa și unul dintre cele mai vechi din lume. Casinoul este opera arhitectului francez Charles Garnier și a fost înființat la sugestia prințesei Caroline, soția prințului Florestan I. Construit în 1863, cu vedere la mare, Cazinoul adăpostește, de asemenea, Opera din Monte-Carlo, ale cărei sezoane excepționale se succed într-un decor uimitor. Frescele executate în maniera pictorului Boucher, basoreliefurile, sculpturile și cariatidele, un atrium impresionant, realizat din marmură și aur, conferă acestui loc solemnitate și un impact emoțional de neuitat. Tot aici se pot vizita Grădinile Japoneze, desfășurate pe aproximativ 7.000 mp.

Casinoul din Monte Carlo
Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Fontvieille este cea mai nouă zonă a principatului, fiind construită din pământul recuperat din mare. Principalul punct de atracție este centrul comercial, care adăpostește un muzeu de mașini de epocă ale prințului Rainier al III-lea, peste 100 de mașini. Aici se pot admira un De Dion Bouton, construit în 1903, un Panhard Levassor din 1913, un Peugeot Quadrillete din 1921 sau mașina personală a prințului Rainier III, un Mercedes 500 SEC din 1983.

De asemenea, Muzeul de Filatelie și Numismatică, Muzeul Maritim (cu o colecție de machete după nave celebre), Grădina Zoologică și cel mai mare stadion din principat sunt alte puncte turistice din Fontvieille — Monaco.

La Condamine este centrul de port și de afaceri al Principatului Monaco. Aici sunt zeci de birouri, bănci, supermarketuri, piețe, buticuri, cafenele, restaurante, parcul “Grădinile Exotice” (cu sute de tipuri de cactuși, o priveliște superbă asupra orașului, Muzeul de antropologie preistorică și Grota Markt).

Principalele evenimente din Monaco, urmărite la nivel internațional și care atrag fanii curselor auto sunt Raliul “Monte Carlo” (în februarie) și Grand Prix — “Formula 1” (în mai).
www.sport101.ro

Alte evenimente în Monaco: Festivalul Internațional de Circ; Festivalul Internațional de Televiziune; Festivalul Magicienilor; Festivalul de Artă și Festivalul de Sculpturi contemporane; Festivalul World Music.

În Monaco nu există o bucătărie națională specifică, fiind împrumutate specialități din Franța și Italia.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Situată în munţii Mehedinţiului, la altitudinea de 600 de metri, peştera Izverna este plină de mistere. Legenda  spune că împărăteasa Maria Tereza ar fi scufundat înt-un lac al peşterii un depozit de argint aparţinând Imperiului Austro – Ungar. Folclor sau nu, se spune că şi tezaurul naţional al Serbiei ar fi fost îngropat aici, în vremea în care cei doi prinţi moştenitori, Milan Obrenovici şi Mihail, îşi revendicau tronul, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, comoara fiind transportată cu 80 de care cu poveri.
De-a lungul ultimilor 150 de ani, în satele din Munţii Mehedinţiului au apărut zeci de poveşti legate de comoara sârbilor. Acestea susţin că, după ce meşterii au amenajat patru încăperi în care au depozitat-o, soldaţii i-au omorât pentru a păstra secretul, iar ei, la rândul lor, au fost otrăviţi şi aruncaţi într-un hău din care acum izvorăşte vâna unui izvor.

Pentru prima oară, Peştera Izverna a fost explorată de biospeologul C. N. Ionescu

Cercetarea a  fost făcută pe o porţiune de 200 metri, a cărei descriere a publicat-o în 1914.În anul 1951, P. A. Chappuis şi A. Winkler au făcut o descriere mai amănunţită a galeriei cercetate, iar în perioada 1964-1967, V. Decou a făcut aici cercetări de biospeologie mai amănunţite, urmat fiind, în 1973, de C. Goran care a şi reuşit să întocmească primul plan al peşterii. În 1979, o echipă a Cercului speologic ,,Focul Viu’ , condusă de S. Roată, a recartat peştera, descoperind galerii noi, lungimea acestora fiind apreciată la 1.800 metri.

Peştera Izverna, susţin specialiştii, are cele mai multe enigme din lume

Multe dintre aceste enigme nu pot fi descifrate nici astăzi, când există mijloace tehnice ultramoderne pentru explorări. În multe puncte există capcane, porţi din stânci care se închid şi se deschid, lăsând apa subterană să inunde galeriile, tavane şi pereţi care în aparenţă se prăbuşesc spre curioşii ajunşi în adâncuri. În anul 1980, Florin Paroiu şi Costel Vanau, pionieri ai scufundărilor din România, au fost primii care au străbătut tainicul Sifon Verde, lung de 50 de metri, apoi Sifonul Galben, dar nu au putut trece de Sifonul Negru, cel mai mare din România, având peste 400 metri lungime şi o denivelare/cascadă de 40 metri. 

Din peşteră  porneşte izvorul carstic cu cel mai mare debit din judeţul Mehedinţi

Astăzi, izvorul  alimentează cu apă potabilă localităţile din aval. În subteran, în galeria principală adică, se pătrunde din exterior printr-o poartă cu dimensiunile de 4×3 metri. Se escaladează câteva marmite, apoi se ajunge printr-un coridor la câteva lacuri cu apă de infiltraţie, adânci de 75 centimetri. După ce mai parcurgi în jur de 50 metri, îţi apare în cale un lac în toată puterea cuvântului, cu valuri, numit Lacul Verde, care îţi dă senzaţia că ai ajuns pe un alt tărâm, într-o lume paralelă. Pe acesta nu-l poţi străbate decât cu barca pneumatică, susţin speologii.

Speologi atraşi de o forţă nevăzută, duşi în adâncuri şi înecaţi

În ultimii 50 de ani, peştera şi-a cerut tributul. Mulţi curajoşi şi-au pierdut viaţa în adâncurile ei. Pe 15 noiembrie 2002, speologii maghiari Pazmendy Lorand (41 de ani) şi Szighety Gyorgy (37 de ani) au dispărut în adâncuri, atraşi de un miraj, o lumină palidă, ca un magnet. Când au ajuns în apropierea ei, au fost atraşi de o forţă nevăzută, duşi în adâncuri şi înecaţi. La toate acestea fuseseră martori colegii lor din grupul de speologi care veniseră de la Budapesta, Bucureşti şi Drobeta Turnu Severin ca să stabilească un nou record în materie de scufundări subacvatice în peşteră.

Sursa: tvr

Intre 18 si 21 noiembrie, MCA participa pentru a doua oara la Targul Equip’ Baie Paris, intensificandu-si astfel activitatea in Franta, cea mai mare piata de usi de garaj din Europa, cu un volum anual de 300.000 de unitati.

Equip’ Baie se afla in 2014 la cea de-a 14-a editie, desfasurandu-se odata la doi ani, si reuneste 320 de expozanti din domeniul solutiilor de inchidere a spatiilor (usi, ferestre, rulouri si produse destinate protectiei solare).

Potential. Franta, o piata de 300.000 de unitati pe an

Tinuturile Europei de Vest sunt foarte atractive pentru profesionistii din domeniul usilor sectionale, numai Franta cumuleaza un volum anual al vanzarilor de aproximativ 300.000 de unitati, cu 30% mai ridicat comparativ cu piata germana, spre exemplu.

MCA exporta in Franta din 2012, prin intermediul unei retele de dealeri, iar eforturile de extindere continua de la an la an, una din directiile strategice fiind participarea la targuri de profil. in prezent, compania se concentreaza pe intarirea pozitiei pe piata, prin intemeierea unei echipe de vanzari cu radacini francofone.

“Exportul reprezinta o piata mare, dar foarte competitiva. Putem spune ca se observa un declin al pietei din Europa de Vest, insa pentru noi mai este mult loc de crestere, deoarece exista cerere pentru produse calitative, la preturi corecte, ceea ce corespunde ofertei MCA. Am mai expus la Equip Baie si in 2012, iar acum participam pentru a doua oara la acest eveniment pentru a ne intari pozitia si pentru a ne prezenta atat distribuitorilor francezi, cat si celor din tarile francofone, precum cei din Africa. Ne pregatim deja de cateva luni si pentru expozitia internationala R+T, de la Stuttgart, ce va avea loc in februarie 2015”, a declarat Ciprian Oprea, CEO al MCA Grup.

Potrivit estimarilor interne, pana la finele anului 2014, MCA va comercializa in Franta aproximativ 1.000 de usi sectionale si 3.000 de rulouri de aluminiu.

Ce preferinte au francezii

Cel mai bine vandut produs al brandului MCA in Franta este usa sectionala Optima, cu arcuri de torsiune si motor din gama superioara. in general, comenzile vin pentru dimensiuni customizate pentru fiecare caz constructiv in parte. Se poarta panouri netede in culori precum gri antracit, alb si negru sau din gama RAL.

Compania tinteste sa ajunga la o cifra de afaceri de 5 milioane de euro anual in aceasta zona de export.

In 2013 MCA Grup Romania a realizat o cifra de afaceri de 8,2 milioane de euro, mentinandu-se la un nivel similar cu anul anterior. Pentru finele anului curent, MCA tinteste un avans al afacerilor de pana la 10%.

Producatorul roman cu o experienta de 16 ani exporta regulat in opt state europene, respectiv Belgia, Franta, Austria, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova si Italia.

Fabrica de la Jilava are o capacitate de productie de 10.000 unitati anual si o retea de distributie proprie de 1.200 de dealeri (nivel national si international, cumulat). Oferta de produse este imbunatatita si extinsa cu servicii de montaj, consultanta tehnica si service specializat. In prezent, 30% din productia MCA merge la export.

Foto: (c) EUGENIA PASCA/AGERPRES FLUX

Potrivit acestuia, sesiunea de depunere a unor astfel de proiecte a fost deschisă în septembrie 2014 și se va încheia în februarie 2015, iar obținerea finanțării proiectului de realizarea a platformei multimodale de la Galați este aproape o certitudine.

Proiectul are termen de execuție 36 de luni și este un parteneriat între portul Galați reprezentat de Administrația Porturilor Dunării Maritime(APDM) ca aplicant de stat și societățile private Port Bazinul Nou Galați și Metaltrade Galați și portul german Duisburg, terminalul de la Galați urmând să asigure transportul mărfurilor pe ruta Rhin—Dunăre-Asia.  Duisburg este cel mai mare port interior din lume, tranzitând anual patru milioane de containere cu marfă pe rute lungi.

Din valoarea totală a bugetului acestui proiect, 85% reprezintă fonduri europene nerambursabile, restul de 15% reprezentând contribuție locală, repartizată astfel: 60% — contribuția partenerilor privați — Port Bazinul Nou și Metaltrade și 40%, contribuția statului român, prin APDM Galați.

Potrivit directorului SC Port Bazinul Nou, Corneliu Găvăneanu, la terminarea investiției de la Galați, prin platforma multimodală vor putea fi tranzitate circa 300.000 de containere, echivalentul a 5-6 milioane de tone de marfă pe an, în condițiile în care traficul maxim realizat prin Port Bazinul Nou a fost de un milion de tone, în perioada în care combinatul siderurgic Arcelor Mittal Galați era la capacitate maximă de producție.

AGERPRES / (AS — autor: Dan Paic, editor: Marius Frățilă)

Fiul lui, Aurel, deşi a terminat facultatatea de construcţii, vrea să continue afacerea de familie.

Lipsa subvenţiilor şi importurile necontrolate i-au descurajat pe mulţi agricultori să mai cultive varză.

De câţiva ani, familia Ştefănesc cultivă varză Beverly Hills, un soi preferat de cumpărători pentru că e mai mare şi mai rezistent. Acum se gândesc să îşi dezvolte afacerea şi să vândă murăturile în pungi vidate. Spun că au învăţat să se adapteze, altfel ar fi îngroşat rândurile agricultorilor care îşi vând marfa pe marginea drumului.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

Însă orice creștin care vine aici își găsește liniștea după ce trece pe sub racla Sfântului Grigorie Decapolitul, care se află în naosul bisericii, moaște cunoscute pentru minunile care au adus daruri, au alungat molime (ciuma lui Caragea), au vindecat suflete și trupuri, au îndepărtat seceta sau au oprit urgii.

Păstrătoare a acestor moaște este Mănăstirea Bistrița, leagăn de civilizație, muzeu de carte veche, locul unde a funcționat unul dintre cele mai vechi tipare din Țara Românească.

Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei a înălțat această mănăstire între anii 1492-1494 și a adus de la Constantinopol, în anul 1497, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

“Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduce ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Racla de argint în care odihnesc moaștele sfântului și care se păstrează până astăzi, a fost lucrată de meșterii brașoveni și dăruită mănăstirii de către Constantin Șerban Voievod, în anul 1656. În timpul domnitorilor Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei lăcașul a fost rezidit și înnobilat cu valoarea neprețuită a picturilor interioare realizate de Gheorghe Tattarescu”, spune prof dr. Florin Epure, director al Direcției pentru Cultură și Culte Vâlcea.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

Pelerinii care ajung la mănăstirea Bistrița trebuie obligatoriu să vadă singurele biserici rupestre din județ, aflate acolo unde numai “vulturii pot să ajungă”, spune profesorul Epure. ”Asta deoarece peștera Decapolitului sau Peștera Liliecilor se află sus, în munte, deasupra celor mai înguste chei în calcar din România, pe Valea Bistriței. Drumul nu e lung, dar este pe o potecă de stâncă, trepte săpate de natură până acolo, unde sunt chiliile ascunse, loc de închinare și asceză pentru monahi de sute de ani, loc unde erau ascunse în vremuri tulburi odoarele Bistriței și moaștele Decapolitului”, spune Epure.

Tot complexul monahal de la Bistrița este legat de acest mit, al moaștelor lui Grigorie Decapolitul. Despre viața și minunile Sfântului Grigorie a scris ucenicul său, Ignatie Diaconul (manuscrisul a fost tradus din grecește și slavonă), dar și mitropoliții Matei al Mirelor și Dosoftei al Moldovei, Ilarion al Bistriței, istoricul Dragoș P. Petroșanu și, în zilele noastre, arhimandritul cărturar Veniamin Micle de la Bistrița.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

 Din aceste scrieri hagiografice aflăm că Serghie și Maria i-au dat viață lui Grigorie în anul 780, la Irinopolis, una din cele zece cetăți din Decapolea Isauriei. Părinții săi l-au dat la învățătură aleasă dar atunci când au dorit să-l însoare, dorința lui a fost aceea de a se rupe de cele lumești. Pentru aceasta a ales mănăstirea unde era stareț unchiul său, Sfântul Simeon Mărturisitorul. Vreme de 14 ani va sta acolo, după care îl găsim printre credincioși în ținuturile din Efes, Enos, Hrisopolis, Corint, Roma, Siracuza și la mănăstirea Sfântul Mina din Tesalonic, unde a primit darul preoției. A mers ulterior spre Bizanț și a ajuns în cele din urmă la muntele Olimp.

 “Cuviosul Grigorie s-a dovedit un opozant fervent al iconoclaștilor — cei care luptau împotriva sfintelor icoane — în timpul împăratului bizantin Leon al V-lea Armeanul, atitudine pentru care a avut mult de suferit. Hagiograful său amintește multe din vindecările făcute de Avva Grigorie prin puterea rugăciunii, ca și multe din cuvintele de mustrare pe care le rostea, atunci când era nevoie, împotriva ereticilor sau necredincioșilor. Mai mulți monahi și credincioși stăpâniți de duhuri necurate au fost vindecați în urma rugăciunilor cuviosului Grigorie. Sfântul Grigorie se îmbolnăvește de hidropizie și adoarme întru Domnul la 20 noiembrie 842. Trupul lui nu a putrezit nici astăzi, ci s-a dovedit purtător de mari daruri și minuni”, relatează prof. Florin Epure.

Moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un boier turc care le deținea în casa sa din Constantinopol. Legenda spune că ‘slujitorul lui Alah’ bănuia că se va pricopsi cu o cantitate importantă de aur, echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea boierului român față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler, într-adevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu începe să pună galbenii pe brațul celălalt, talerul s-a echilibrat la o sumă mică. Acest lucru ar fi făcut ca turcul să exclame cu obidă: ‘Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage!’.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

“În vremuri de restriște, moaștele erau ascunse în peștera de sub munte, așa cum s-a întâmplat când hoardele turcești prădau teritoriul dar și în anul 1610, când principele Gabriel Bathory a invadat Țara Românească. Există foarte multe mărturii care vorbesc despre minunile Sfântului. Documentele au consemnat că la anul 1763 moaștele, aduse de la Bistrița, au alungat epidemia de ciumă din București. În iarna anului 1778, Sfântul a scăpat orașul Craiova de invazia lăcustelor. Ciuma lui Caragea a fost alungată din București tot cu ajutorul moaștelor Sfântului Grigorie aduse în 1813: ‘și s-a cunoscut în faptă ajutorul, că au început boala a scădea până s-au și contenit mai de tot’, spun textele vremii”, menționează directorul Direcție de Cultură Vâlcea.

Ținutul Vâlcii a fost salvat de o secetă cumplită care pusese stăpânire pe el în anul 1859. Patru ani mai târziu, Râmnicul a fost lovit de secetă și de boli grele care au doborât oameni și animale. După procesiunea cu sfintele moaște, seceta și bolile au dispărut, ca și cum le-ar fi îndepărtat o putere nevăzută. În vara anului 1904, racla a fost dusă prin orașele și satele vâlcene pentru potolirea secetei care cuprinsese tot ținutul, procesiune la care a luat parte și Athanasie Mironescu, episcopul Râmnicului.

În vara anului 1958, un hoț a venit noaptea la mănăstire și a furat din raclă degetul cel mare al mâinii drepte a Sfântului. În noaptea următoare, preotul de mănăstire l-a visat pe sfântul care i-a indicat numele și locul hoțului și astfel s-a putut recupera. O altă minune s-a petrecut în anul 1959, atunci când comuniștii au vrut să ridice racla cu moaștele sfântului ca să oprească astfel pelerinajul anual de la Bistrița, însă camionul în care a fost pusă racla nu mai putut fi pornit, deși avea combustibil și nu avea probleme la motor.

În Oltenia există două lăcașe de cult care poartă hramul Sfântului, Schitul Păpușa (Costești-Vâlcea) și Popânzălești-Dolj. Chipul Sfântului este zugrăvit în mai multe biserici din țară. În fiecare an, la hramul Sfântului Grigorie — 20 noiembrie, racla de argint este scoasă pe esplanada din fața bisericii de la Mănăstirea Bistrița pentru ca miile de credincioși veniți din toată țara să se închine la sfintele moaște și să se roage pentru sănătate și mântuirea sufletului.

Și azi moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul pot fi văzute în miez de vară, când e arșiță, pe străzile Olteniei, în deja bine cunoscutul convoi al paparudelor, chemând ploile….

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) pilotmagazin.ro

La hotarul dintre Călimănești și Căciulata, pe o terasă tăiată în pădurea de fag, se înalță o vilă impunătoare, un mic castel care în vederile de epocă domina Valea Oltului și care astăzi, lăsat în paragină, abia se mai întrezărește printre copacii cu care pădurea a copleșit locul. Este Vila Cantacuzino pe care comuniștii au botezat-o Vila “23 August’, completând astfel istoria pe care acest edificiu o ascunde sub tabla ruginită a acoperișului său.

Vila Cantacuzino în perioada interbelică
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Vila a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea de I.G. Cantacuzino, un reputat inginer, descendent din milenara familie bizantină a Cantacuzinilor, care începând cu secolul al XVII-lea a dat Tării Românești și Moldovei mai mulți domnitori.

Ion (Iancu — Jean) Cantacuzino s-a născut la Ploiești în 1847. Acesta era descendent din ramura domnitorului Șerban Cantacuzino, având ca strămoș pe Toma Cantacuzino, nepotul domnitorului, căsătorit cu Maria Brezoianu. Tatăl său, Gheorghe Cantacuzino, aparținea ramurii Cornenilor. Nu știm când a ajuns prima dată la Călimănești dar îl regăsim cu siguranță implicat în construirea căii ferate de pe Valea Oltului în 1887, în calitate de antreprenor al șantierului condus de Mihail Râmniceanu, după ce participase și la construirea căii ferate Ploiești-Sinaia-Predeal sub supravegherea lui Anghel Saligny și la cea de la Buzău la Mărășești. Tot el construiește prima fabrică de ciment “Portland’ la Brăila, în anii 1888-1890.

“Aici începe povestea Ioanei Cantacuzino a cărei naștere este înregistrată în comuna Islaz, Cotu-Lung (Brăila), în 2 septembrie 1895, ca fiică a Mariei Fălcoianu, care devine a doua soție a lui I.G. Cantacuzino”, spune Fenia Driva, bibliotecară și scriitoare care s-a ocupat de cercetarea fondului “Ioana Cantacuzino’ de la Direcția Județeană a Arhivelor Statului Vâlcea.

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Ioana Cantacuzino își petrece copilăria la Călimănești, unde face și Școala Primară, conform unui certificat eliberat în acest sens de Nae Zamfirescu, director al școlii, apoi pleacă la studii la Paris. Pasionată de lectură, și în mod deosebit de istorie, de monumentele istorice, lasă zeci de fișe și notițe, precum și o corespondență bogată, păstrată la Direcția Județeană a Arhivelor Statului din Vâlcea în fondul “Ioana Cantacuzino’.

Ceea ce o face însă specială pe Ioana Cantacuzino a fost pasiunea ei pentru zbor. S-a înscris, încă din adolescență, împreună cu fratele său, Mircea Cantacuzino, la cursuri de pilotaj ale locotenentului Octav Oculeanu. Ea a reușit să-și înscrie numele pe lista primelor femei aviator din lume și este prima româncă care obține în țară această certificare — cu brevetul numărul 1, din 1930. Înaintea ei mai încercase Elena Caragiani-Stoenescu, dar fiind refuzată, a plecat în Franța, însoțită de instructorul său, Mircea Zorileanu, govorean de altfel, unde obține brevetul internațional de pilot aviator, eliberat de Federația Aeronautică Internaționala, în 1914.

Ioana Cantacuzino, devenită Carp prin căsătorie, a învins reticențele autorităților române, deschizând drumul aviației feminine în România. După tragicul accident al fratelui ei, Mircea Cantacuzino, a preluat conducerea Școlii de Pilotaj de la Băneasa pe care o denumește “Mircea Cantacuzino’. La această școală își obțin brevetele de pilot Irina Cioc (Burnaia), prințesa Marina Știrbey, verișoara lui Bâzu Cantacuzino, Mariana (Marie-Ana) Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo și își echivalează brevetul obținut în SUA celebra campioană europeană și mondială la parașutism, Smaranda Brăescu.

”Cred că ar fi fost o idee bună dacă Șerban Cantacuzino, actorul, ar fi transformat Castelul Cantacuzino pe care l-a moștenit la Călimănești, într-un muzeu al femeilor-pilot de avion din România”, spune Ligia Rizea, fost consilier la Direcția pentru Cultură Vâlcea. 

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

În 1941, Ioana Cantacuzino a intrat în conflict cu Mareșalul Ioan Antonescu și a fost închisă în lagărul de la Târgu-Jiu pentru câteva luni. Se îmbolnăvește, îi este distrusă locuința de la București de un bombardament și în final este nevoită să se retragă la reședința de la Călimănești. Vila fusese rechiziționată. Găsește în ea amenajat un spital pentru soldații români, după ce anterior fusese folosită în același scop de nemți. A fost primită cu foarte multă ostilitate. În comunitatea pentru care odinioară fusese “Duduia’, acum era considerată “spion’. Din cauza arestului de la Târgu-Jiu a fost izolată de foștii prieteni și a supraviețuit vânzându-și cărțile și bunurile care scăpaseră întregi din mâna ocupanților și a hoților.

În 1949, Vila Cantacuzino a fost naționalizată iar ei i s-a repartizat o cameră și o bucătărie, în locuința familiei Iepureanu. S-a stins din viață în 15 decembrie 1951.

În cartea “Prințesa Ioana Cantacuzino la Călimănești’, scrisă de Fenia Driva, dar și în paginile pe care i le dedică Constantin Mateescu în cartea ‘Râmnicul meu’ — referința finală este aceeași. Faptul că nici după moarte, femeia bravă, puternică și eficientă, care a fost Ioana Cantacuzino, nu și-a găsit liniștea. “Vechiul cimitir de pe malul Oltului a fost strămutat când s-a ridicat Hidrocentrala Călimănești și astfel s-a pierdut și mormântul Ioanei Cantacuzino. Unii și-au strămutat morții în Cimitirul de Sus, alții nu mai aveau pe nimeni aici, iar peste ei buldozerul a așezat încă o dată țărâna acestor locuri’, spune Fenia Driva.

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

”Se spune, printre localnicii bătrâni din Călimănești, că prințesa Ioana Cantacuzino făcea de Crăciun un brad mare pentru copiii silitori din sat, în salonul de la vilă, și îi îmbrăca din cap până-n picioare. De asemenea, se spune că ar fi murit de foame și de frig, iar singura cruce din marmură de Carrara din cimitirul strămutat ar fi fost a ei. Însă e rescrisă, fiind trecută pe numele altcuiva”, spune Rizea.

Și asta este doar una dintre poveștile palatelor uitate din stațiunea Călimănești, cândva micul oraș cochet, unde aristocrația română de dinainte de război umplea străzile unde cânta fanfara militară, cu calești, vara și sănii, iarna. Mai sunt și altele strânse ca o colecție de suflete în documentele vremii la arhivele vâlcene.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Secția de terapie intensivă neonatală din cadrul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii ‘Grigore Alexandrescu’ din Capitală a fost dotată cu un incubator de ultimă generație necesar pentru îngrijirea copiilor născuți prematur, cu patologii cu risc letal. 23 octombrie 2014
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU/AGERPRES ARHIVĂ

În Europa, evenimentul este organizat de EFCNI (European Foundation for the care of new born infants) în parteneriat cu Drager (lider internațional în domeniul tehnologiei medicale) și susținută de organizații de părinți, partenere EFCNI. În România, Ziua Internațională a Prematurității este celebrată anual de către Asociația “Unu și Unu”, începând cu anul 2013.

În 2014, această zi este marcată prin iluminarea în violet a unor clădiri de prestigiu din București și Iași. Astfel, în Capitală, lumina violet va colora Palatul Parlamentului, clădirea Guvernului, clădirile de birouri Lakeview și Skytower, iar, în Iași, Maternitatea “Cuza-Vodă”, clădirea Primăriei, Universitatea de Medicină și Farmacie “Gr.T.Popa” și Universitatea “Cuza-Vodă”.

Pe toată perioada lunii noiembrie, clădirile și instituțiile importante din întreaga lume vor fi iluminate în culoarea violet, desemnată la nivel internațional ca fiind culoarea prematurității.

Nașterea prematură este cea mai importantă cauză a mortalității infantile, determinând la nivel mondial mai mult de un milion de decese anual, conform unui raport realizat de Save the Children International și Organizația Mondială a Sănătății, dat publicității în noiembrie 2013.

La nivel mondial, în fiecare an se înregistrează 15 milioane de nașteri premature, 85% dintre acestea având loc între săptămâna a 32-a și 37-a de sarcină. Peste un milion de bebeluși mor anual din cauza complicațiilor care apar la nașterea prematură. Mulți dintre cei care supraviețuiesc suferă de dizabilități, inclusiv dizabilități de învățare, dar și vizuale și auditive.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)