Foto: www.latvia.travel

Situată în nordul Europei, Letonia are o frontieră maritimă de 500 km și se învecinează cu Estonia la nord, Rusia la est, Belarus în sud-est și Lituania în sud.

Suprafața teritoriului este de 64.610 km pătrați. Populația țării depășește 2 milioane de locuitori. Capitala statului este la Riga, oraș cu o populație sub 1 milion de locuitori. Alte orașe importante sunt: Daugavpils, Liepaja, Jelgava, Jurmala, Ventspils, Rezekne. Porturi importante la Marea Baltică: Riga, Ventspils, Liepaja.

Limba oficială este letona, care aparține grupului indo-european, fiind asemănătoare cu lituaniana. Datorită structurii etnice, limbile rusă și germană sunt utilizate frecvent.

Relieful este predominant de câmpie, mai joasă în partea de vest, de-a lungul litoralului (57% din teritoriu sub 100 m altitudine) și colinar în sud-vest (podișul Kursa, 184 m). În zona centrală se desfășoară colinele Vidzeme (312 m), iar în partea de est — Latgale, cu altitudinea maximă de 289 m. Cea mai mare înălțime, respectiv 311,6 m, se află la Gaizinkalns. Letonia are peste 3.000 de lacuri, cele mai mari fiind Raznas și Lubans, și 750 râuri cu peste 10 km lungime, între care se numără Gauja (460 km), Daugava (lungimea totală de 1.020 km, din care 357 km pe teritoriul leton). Suprafața țării cuprinde 43% păduri, 10% mlaștini (turbă) și 3% bazine de apă dulce. Terenurile agricole ocupă 40%.

Documentele istorice arată că, în secolele X-XII, teritoriul Letoniei a fost râvnit de vikingi, ruși, lituanieni și germani. În secolul al XIII-lea, este cucerit de cavalerii teutoni, care vor guverna acest teritoriu timp de două secole ca parte a Livoniei. Denumirea de Livonia datează din perioada primei ocupații germane a teritoriilor baltice, și derivă de la cuvântul Liv, care denumea locuitorii băștinași. Odată cu Livonia, cavalerii teutoni cuceresc și Kurlanda. În secolul al XIV-lea, Riga, fondat, în 1201, de episcopul Albert al Livoniei, cunoaște, ca oraș hanseatic, o remarcabilă înflorire. În 1561, Livonia și Kurlanda intră sub stăpânirea poloneză, iar Estonia sub cea suedeză. Între 1629 și 1721, Livonia și Estonia intră sub stăpânirea suedeză, iar în perioada 1721—1918, Livonia și Estonia intră sub stăpânirea rusă, devenind parte din Imperiul Țarist. În 1795-1918, în urma celei de-a treia și ultime împărțiri a Poloniei, Kurlanda revine și ea Rusiei. La 18 noiembrie 1918, Letonia (cuprinzând Kurlanda și părți din Livonia) își proclamă independența. Letonia există ca stat din 1918, ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris și a acordării de teritorii pe bază etnico-lingvistică.

În 1991, Letonia și-a recâștigat independența față de Uniunea Sovietică. După restaurarea de facto a independenței, statul a devenit membru al Națiunilor Unite. În 2004, Letonia a aderat la Uniunea Europeană și NATO, iar la 21 decembrie 2007, la Acordul Schengen.

În prezent, președintele țării este Andris Berzins, votat de Parlament în luna iunie 2011. Andris Berzins, un prosper om de afaceri și fost lider al uneia din cele mai mari bănci din țară, a câștigat susținerea a 53 de parlamentari din totalul de 100. El a jucat un rol important în politica țării, când statul și-a câștigat independența față de Uniunea Sovietică, în 1991. Premierul țării este Laimdota Straujuma.

Premierul Letoniei, Laimdota Straujuma (stg.), și Herman Van Rompuy (dr.), președintele Consiliului European
Foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES FOTO

Timp de câteva secole, Letonia a fost o țară preponderent agricolă, activitățile în domeniul naval, pescuitul și silvicultura ocupând, de asemenea, un loc important. După recăpătarea independenței, asemenea celorlalte state vecine baltice, Letonia a trecut într-un deceniu printr-o transformare rapidă pentru a trece la piața liberă.

Deși a fost sub stăpânire străină timp de aproape șapte secole, Letonia a reușit să-și păstreze vii moștenirea culturală, limba unică și tradițiile muzicale.

Relațiile bilaterale între România și Republica Letonia.

Prin telegrama Ministerului Afacerilor Străine al României din 21 februarie 1921, către Legația României la Copenhaga, România a recunoscut independența Letoniei. Prin scrisoarea din 27 ianuarie 1922 a președintelui Adunării Constituante a Republicii Letonia era comunicată României decizia parlamentului leton de a acredita un ministru plenipotențiar la București, având aceeași calitate oficială și la Varșovia. La 2 iunie 1922, a fost înființată Legația Republicii Letonia în România, cu sediul la Varșovia. Din 1924, Letonia a înființat alte consulate onorifice în România, alături de cel din Capitală, funcționând ulterior și oficiile consulare de la Galați și Constanța. Legația României în Letonia a fost înființată în mai 1929.

La 26 august 1991, România a recunoscut oficial noul stat independent Republica Letonia, relațiile diplomatice dintre cele două țări fiind restabilite la 13 septembrie 1991.

La 27 noiembrie 2001 a avut loc vizita de stat a președintelui României, Ion Iliescu, la invitația omologului său letonian, Vaira Vike-Freiberga.

Președintele Traian Băsescu și președintele Letoniei, Vaira Vike-Freiberga s-au întâlnit, la 28 septembrie 2006, la București, cu prilejul celui de-al XI-lea Sommet al Francofoniei. În perioada 2-4 martie 2011, președintele Republicii Letonia, Valdis Zatlers, a efectuat o vizită oficială în România, la invitația șefului de stat român, Traian Băsescu. A fost prima vizită de stat, în România, a unui președinte leton de la restaurarea independenței Republicii Letonia.

La 11 octombrie 2001 a avut loc vizita oficială a prim-ministrului Adrian Năstase, în cadrul căreia a participat la Conferința “Dimensiunea socială a procesului de extindere a Uniunii Europene” și a avut o întrevedere cu omologul său letonian, Andris Berzis.

La rândul său, la 25 martie 2002, premierul Republicii Letonia, Andris Berzinis, a efectuat o vizită în țara noastră, cu prilejul participării la Summit-ul ”Primăvara noilor aliați” desfășurat la București.

La 13 septembrie 1991, a avut loc vizita ministrului Afacerilor Externe, Adrian Năstase. La 30 mai 2013, ministrul Afacerilor Externe, Titus Corlățean, a efectuat o vizită în Letonia. Parte a unui turneu în Țările Baltice — Lituania, Letonia și Estonia (29-31 mai 2013), vizita oficială a ministrului Titus Corlățean la Riga a fost prima vizită a unui ministru român al Afacerilor Externe după 1991.

În perioada 9-10 februarie 2011, ministrul leton al Afacerilor Externe, Girts Valdis Kristovskis, a efectuat o vizită în România, la invitația omologului său român, Teodor Baconschi, iar la 26-27 noiembrie 2013, Edgars Rinkevics, ministrul afacerilor externe al Republicii Letonia, s-a aflat în România, în contextul desfășurării, la București, a Summit-ului Premierilor din China și din Europa Centrală și de Est.

Potrivit MAE, schimburile comerciale ale României cu Republica Letonia se derulează, în principal, în baza Tratatului de Aderare, semnat la 25 aprilie 2005, cu respectarea principiilor instituite de regulile pieței interne comunitare și cele ale politicii comerciale comune a Uniunii Europene.

Conform Portalului Românesc de Comerț Exterior, în 2013, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Letonia a fost de 42,19 milioane euro, din care exporturi românești 26,62 milioane euro și importuri din Letonia 15,57 milioane euro.

AGERPRES/(Documentare — Roxana Mihordescu, Doina Lecea; editor: Irina Andreea Cristea)

Banloc Castle
Photo credit: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARCHIVE

Each castle is shrouded in a double aura: one of the past lavish lifestyle of the counts and countesses, barons and baronesses who paraded their exquisite gowns at glittering balls entertained by stylish music, the other of a curse that cut off all the glamour and drove the buildings into dereliction, leaving them hidden from curious eyes under wild ivy curtains.

The Ariergarda Timisoara Association (AAT) has made its mission of placing these sightseeing jewels on a map of tourist attractions. AAT representatives walked the region of Banat to identify these once beautiful buildings, check on their condition, find out who their current owners are and inquire into the real prospects of recommending them as holiday destinations.

Also, the local municipal and county governments are considering revamping these objectives to create tourist trails in anticipation of Timisoara becoming European Capital of Culture in 2021, offering the guests the opportunity to spend some memorable days in Banat.

“A very little known site is the former Castle of the Periam Hatter, which was turned into hat factory. In 1865, Johann Wohl was the first to produce handmade hats in Periam; his successor in the business was Johann Rudach, who set the bases of a hat factory here. In 1890, the Periam Hall and the local Craftsmen’s Guild decided the site of the future hat factory having Ioan Korber as main shareholder. The factory was effectively set up in 1892, under the name of Korber — Hat and Felt Cloche Factory, employing in the beginning 250 workers. Until the ’50s, the Periam-based factory had important business partners in Europe, but in 1948 it was nationalized and the building went into state property. After 1990, the Hatter’s Castle was claimed by an Alba Iulia citizen,” Timis County Council president Titu Bojin told AGERPRES.

In Foeni, the castle displaying a robust architectural line with a triangular frontispiece supported by six columns, was spoiled by the local administration that fitted it with energy-efficient windows and had it accommodate the cultural community center. The Foeni castle is actually a historic monument — home of the Mocioni family. Built in 1812, it was an impressive residence in that time. During the 1848 Revolution the Hungarian troops devastated the Foeni estate, which was then seized in May 1849. Jurist and politician Andrei Mocioni, son of Ioan Mocioni, bought the estate back into the family. In 1869 Andrei Mocioni retired from politics, spending his last years here with his wife, Laura Cernovici, and his father-in-law, Baron Peter Cernovici. In 1880, the Foeni estate was bequeathed to his wife and other survivors; in recent times, that is after the ’90s, a direct descendant of Mocioni’s — Antoniu, bought back the castle and arranged the Culture Centre here.

The Carani mansion became the property of a wealthy businessman, who just left it to degrade.

The Banloc Castle seemed to have a somewhat better fate: its last owner was Princess Elisabeth, daughter of King Ferdinand and Queen Marie. In 2008 the Town Hall leased it out for free to the Timisoara Archdiocese for a 49-year period, for an ecumenical center to open here. The mansion was built in 1750 on a site that was first mentioned in documents on May 13, 1400 under the name Byallak — “the buffalo’s plot.” In the time Banat was a Turkish pashalik, between 1522-1717, the Pasha had his summer residence here; later on, the land was donated by Empress Maria Theresa to Croatian Count and governor Josip Draskovic in exchange for other territories. The mansion was built in 1750 and in 1783 it became property of the Hungarian noble family Karacsonyi. Also in that time Count Lazar Karacsonyi brought rare species of exotic trees that he planted around the castle, creating the current park which covers an area of ten hectares.

Princess Elisabeth, who became a queen through her marriage to George II of Greece, later divorced and returned to the country. In 1935 she bought the Banloc estate and settled here until 1948, when she was forced into definitive exile. During communism, the mansion was successively a retirement home and an orphanage, and most of the customized pieces of furniture were stolen.

The Nako Castle in Sannicolau Mare belonged in the eighteenth century to the Nako family and had the chance to be kept intact. Brothers Kristof and Czyril Nako bought the estate at auction in 1781. Count Nako Kalman had the castle built in 1864; it was not only an architectural monument, featuring a tower of medieval inspiration, but also a veritable museum where objects of inestimable value from the personal collection of the Nako family were displayed. Paintings by Count Nako Kalman’s wife Berta, who was quite famous in that time, were exposed in the stately parlour, but also paintings from 1840-1850 by masters Franz von Lenbach and Schrottsberg, as well as carved and inlaid furniture from the Netherlands, a Carducci statuette from Venice and other such artworks. In the hunting room trophies captured by the nobleman in his first expedition to Africa were displayed.

The guest room was adorned with silver art objects, an old German gem, bronze sculptures and inlaid cabinets, paintings from the 15th century. The dining room was decorated with a collection of antique Japanese porcelain, as well as several copies of Rembrandt and Titian, which complemented the museum values. After 1919, all these treasures were lost without a trace. After WWI, the Nako family moved to Hungary, and the vast property surrounded by a huge fir forest and the 1,500 yokes of land with farms, gardens, greenhouses, winter gardens and orchards were sold. The castle was divided into two, the forest was devastated, and the furniture was scattered piece by piece.

At the beginning of the past century, the castle served as Romania’s first agriculture school and during the WWII it served as headquarters of the fascist guard, barracks and armory. The school of tractor drivers operated here between 1949 — 1951 and 1953 — 1955, then again the agriculture school, and in 1975 the castle was taken over by the Sannicolau Mare Town Hall, that organized here the Bela Bartok Museum, which opened in 1981. The castle currently accommodates the Town Culture Office and Museum.

In the 19th century, the San Marco mansion in Comlosu Mare was the center of the theatrical shows organized in the region, as well as a venue for the meetings of the aristocracy. After the nationalization, it was transformed into offices of the Cooperatist Agricultural Farm, then in a school and kindergarten. Its history too is linked to brothers Kristof and Czyril Nako who followed the Magyarization policy and bought in 1781 huge areas of land in Banat. The landed property managed jointly by the Nako brothers included estates in Sannicolau Mare, Teremia Mare and Comlosu Mare. Three years later, they were ennobled to landed gentry of Sannicolau Mare. In 1801 they decided to divide their common wealth and by lots casting, the Sannicolau Mare estate was left to the offspring of Kristof, while Teremia — Comlos, to Czyril’s son, Joseph. The latter left it to his son, Ioan, who in 1840 moved his residence from Vienna to the new castle built at the heart of Comlos. Around the building he arranged a luxurious park covering ten hectares, with wrought iron gates made in Vienna. The family crest was above the main gate, but it was destroyed by communists.

The Rudna mansion, property of baron Nikolics, is now fallen into ruins; in 1919, when the baron left Romania and settled permanently in Paris, the mansion was purchased by the renowned lawyer Lighezan, but after his death the manor slipped into ruin. In 1946 it was transformed into an officers mess, then in 1950 into barracks for the border subunit, and in the ’60s in a Cooperatist Agricultural Farm office. The chapel on the estate was destroyed in the same period. After the Revolution, what was left of the former mansion was stolen piece by piece beginning with the doors and the windows, the hardwood flooring and ending with the once luxurious furniture.

Another mansion that could become a tourist attraction is the one sitting at Clopodia, owned by former General Vintila Petala. A former Minister of the Armed Forces on behalf of the Liberals, General Petala bought at the end of the 19th century the mansion, which features a spectacular loggia enframed by two towers, from Hungarian Prime Minister Sándor Wekerle. After 1951, the General and his family fled the country. For a period the building was left in desolation and in the ’90s it was returned to the General’s great-granddaughter Marie-Rose Mociornita, who then sold it to the Erina family.AGERPRES

Foto: (c) zaman.ro

Într-un interviu acordat AGERPRES, cu prilejul organizării de către ICR Istanbul a Zilelor Culturii Române 2014 la Izmir, Canakkale, Salonic și Edirne, Rachieru vorbește despre programul manifestărilor, despre activitățile inițiate, dar și despre momentele dificile din cariera sa.

AGERPRES: Doamna Silvana Rachieru, de unde această prietenie a românilor cu ‘cotropitorii’ turci? Cum ați ales cultura și civilizația turcă?
Silvana Rachieru: Prietenia există de ambele părți. Apropierea culturală, bogata moștenire comună istorică au făcut ca România și cultura română să fie primite cu brațele deschise în Turcia.

De asemenea, interesul tot mai crescut către cultura turcă este vizibil și în România, fie că are ca explicație vacanțele frecvente în Turcia sau impactul serialelor turcești asupra publicului larg. În cazul meu, prietenia a început din facultate. Sunt absolventă a Facultății de istorie din Universitatea București și am descoperit cultura și civilizația turcă prin cursurile generale și de specialitate dedicate istoriei Imperiului Otoman. Ulterior, descoperirea s-a transformat în specializare și așa au rezultat un masterat și un doctorat în domeniul relațiilor româno-otomane.

AGERPRES: Aduceți aici România în culori, în sunete, în cuvinte. Ce înseamnă pentru România prezența acestui institut la Istanbul? Dar pentru românii din Turcia?
Silvana Rachieru: Vă mulțumesc în primul rând că ați amintit sloganul institutului nostru.

Pentru România este o șansă deosebită de deschidere către un spațiu cultural foarte dinamic și variat, care numai în Istanbul se adresează unei populații apropiate ca număr de cea a întregii Românii. Este o piață culturală mai nouă și probabil din acest motiv și mult mai avidă să absoarbă informație. Și de ce nu, este și o formă de împăcare cu trecutul și de depășire a stereotipurilor culturale care ne-au marcat anii de școală. Pentru noi, la ICR Istanbul, este o provocare permanentă de a face cunoscuți artiștii români și produsele culturale de succes în fața publicului turc.

Pentru românii din Istanbul, clădirea institutului — Conacul Musurus Pașa — a devenit o Casă a României, a cărei ușă este în permanență deschisă. Participă cu plăcere la programele organizate de ICR Istanbul, dar și la târgurile de primăvară și toamnă și la venirea lui Moș Crăciun, coordonate împreună cu Asociația România a diasporei din Istanbul și desfășurate în clădirea noastră. Românii din afara Istanbulului ne scriu și ne roagă să aducem evenimente și în alte orașe. În fapt, la finalul anului, când filmele românești vor ajunge și la Van, în cadrul Festivalului de film Human Rights Days organizat de Delegația Uniunii Europene, vom totaliza 29 de orașe din Turcia în care publicul local s-a întâlnit cu proiectele ICR Istanbul cel puțin o dată.

AGERPRES: Care au fost cele mai faste momente în activitatea dvs în această funcție?
Silvana Rachieru: La ICR Istanbul lucrez din 2006, anterior fiind coordonator de proiecte timp de un an și apoi director adjunct până în 2011. Așa încât s-au adunat multe momente faste în toți acești 8 ani. Fiecare proiect dus la capăt este de fapt bucuria unui gând devenit realitate.

Mergând mai în profunzime, aș menționa apariția volumelor scriitorilor români contemporani în librăriile turcești traduse de tineri traducători formați în atelierul de specialitate organizat împreună cu Agenția Literară Kalem din Istanbul. Vorbim aici de traducerea lui Norman Manea, Dan Lungu, Gabriela Adameșteanu, Dumitru Țepeneag și Mircea Cărtărescu, nume importante pentru literatură română, dar a căror apariție pe piața editorială turcă s-a întins pe parcursul a 5 ani. Esențial este că ICR Istanbul, împreună cu Agenția Kalem, a format noi traducători literari pentru limba turcă, iar impactul este vizibil pe termen lung pe piața de carte.

Faptul că din 2009, în fiecare an, în juriul celui mai mare festival de film din Turcia — Festivalul Internațional Istanbul — este invitat un cineast român, iar filmele românești nu lipsesc din program este și rezultatul anilor de colaborare cu echipa care organizează festivalul.

În octombrie anul trecut 600 de persoane au asistat cu respirația tăiată la concertul oferit de Alexandru Tomescu în Catedrala St. Antuan din Beyoglu, captați de puterea interpretării lui Bach de către un “om cu o vioară”, cum se descrie Alexandru. În momente din acestea simți că toată munca din spatele unui proiect are sens și te încarci cu energie ca să mergi mai departe.

Ar mai fi multe de spus, dar aș mai aminti doar un moment din iulie 2010 când faimoasa Piață Taksim din inima Istanbulului a fost blocată de aproximativ 5.000 de oameni care au asistat la show-ul oferit de trupa Sistem. Putem spune, fără lipsă de modestie, că pentru o seară românii au cucerit Taksimul.

AGERPRES: Ați avut și momente dificile, când ați fi vrut să renunțați?
Silvana Rachieru: Fără îndoială că anii 2012-2013 nu au fost ușori pentru activitatea ICR Istanbul. Restricțiile bugetare dure, schimbările politice, multă mass-media negativă mă puteau îndemna la renunțare.

Eu sunt însă omul lucrului dus până la capăt, nu renunț niciodată la jumătatea drumului și atunci când m-am angajat să conduc institutul a fost “la bine și la greu”. În toți acești ani s-a format o echipă la Istanbul, am șansa să lucrez cu doi coordonatori de proiecte cu experiență și cunoscători ai mediului turc: Șeila Suliman este absolventă de filologie și traducătoare de limba turcă, iar Costin Zamfir absolvent de istorie și masterand în istorie otomană, așadar persoane direct interesate și de cultura turcă, ceea ce ajută mult în promovarea inteligentă a culturii române în Turcia.

Împreună cu ei și cu colegii care acoperă problemele administrative — Alin, Olivia, Narcis, Abdullah — am trecut în 2013 prin luna de revolte de stradă Gezi Park, când gazele lacrimogene și baricadele făceau parte din peisajul nostru de zi cu zi. Totuși nici acele momente nu au împins către renunțare, ci au ajutat la o consolidare a echipei noastre din Taksim.

AGERPRES: Ce propune ICR Istanbul prin Zilele Culturii Române la Izmir, Canakkale, Salonic și Edirne? 

Silvana Rachieru: Proiectul, organizat în premieră de ICR Istanbul, este conceput în acest an pentru a promova valorile culturale românești în zona egeeană, zonă cu puternice influențe culturale și istorice comune, și se va derula în 4 orașe, timp de 2 săptămâni, cuprinzând 20 de evenimente.

Evenimentele vor debuta la Izmir pe 20 noiembrie, cel mai important oraș de pe coasta turcească a Egeei, și continuă la Canakkale, important centru universitar. Caravana culturală va trece apoi în Grecia, oferind și publicului din Salonic, cel mai important centru cultural și universitar din nordul Greciei, posibilitatea întâlnirii cu artiștii români. Ultima parte a proiectului se va desfășura la Edirne, oraș mai puțin familiarizat cu proiectele ICR Istanbul în trecut.

Anul 2014 a marcat o premieră în istoria ICR Istanbul, deoarece pentru prima dată de la înființarea institutului sunt organizate evenimente dincolo de granițele țării de reședință, extinzându-și activitatea la Salonic.

Din programul cultural al Zilelor Culturii Române vor face parte piese de teatru ale trupei Two of Us (Ana Pepine și Paul Cimpoieru), proiecții de scurtmetraje românești din ultimul an, întâlniri cu studenții și profesorii universităților locale, masterclass-uri oferite de artiștii români, întâlniri cu publicul și cu artiști locali, expoziția foto-documentară Adakale Is Alive! realizată special pentru Zilele Culturii Române, concerte ale trupei de electro world music Cobzality, precum și recitalul excepțional al sopranei Otilia Rădulescu Ipek de la Opera de Stat din Istanbul.

AGERPRES: Dezvăluiți-ne câte ceva despre activitatea Institutului. Care au fost cele mai importante proiecte ale acestui an? Dar pentru 2015?
Silvana Rachieru: Sintetizând, revenirea violonistului Alexandru Tomescu în luna aprilie la Istanbul, cu un concert Bach și Ysaye la Sinagoga Neve Shalom, la solicitarea publicului local; deschiderea cursurilor de română pentru copii în luna februarie, la care participă copiii din familiile mixte româno-turce și al căror număr s-a dublat în această toamnă; alegerea României ca țară temă la Festivalul Internațional de Film Ankara; publicarea celei de-a doua ediții a volumului ”Autori români” în Atelierul de traduceri de la Istanbul care include primele capitole din 10 romane recente ale unor scriitori români de succes, traduse în limba turcă de către participanții la atelier.

Primul volum de acest fel a fost publicat în 2011 și în urma diseminării lui au apărut în librăriile turcești romanele unor importanți scriitori români contemporani în traducerea Leilei Unal. Mai mult, chiar la începutul lunii noiembrie, a apărut pe piață primul volum al trilogiei ”Orbitor” de Mircea Cărtărescu, tradus de Sunia Acmambet.

Trebuie să amintesc și intensa activitate a institutului nostru în cadrul clusterului național EUNIC Turcia, pe care din iunie 2013 îl coordonez în calitate de președinte, ca o recunoaștere a locului pe care ICR Istanbul l-a câștigat în rândul celorlalte institute în primii mei ani de mandat. EUNIC este rețeaua institutelor culturale europene coordonată de la Bruxelles, iar pentru Turcia înființarea unei filiale a însemnat întărirea cooperării cu celelalte institute și secții culturale ale statelor europene. Numai în acest an am organizat împreună celebrarea Zilei Europei printr-un festival de stradă și a Zilei Europene a Limbilor în cadrul unui târg în care au fost promovate cursurile de limbi europene prin jocuri, muzică și dans. ICR Istanbul a fost coordonatorul principal al evenimentelor.

În paralel cu evenimentele culturale pe care le organizăm, ICR Istanbul derulează și un proiect de promovare a clădirii care găzduiește institutul, Conacul Musurus Pașa. Singura proprietate de patrimoniu a României în Turcia, clădirea a fost deschisă cât mai mult publicului în acest an prin evenimentele derulate în sălile sale, prin găzduirea unui număr în creștere de cursanți la limba română și diseminarea istoriei clădirii care acoperă mai mult de un secol.

Astfel, recent, pe 6 noiembrie, Conacul Musurus Pașa a găzduit expoziția designerului olandez Jacob de Baan și a fost punctul de plecare într-un tur organizat al reședințelor diplomatice din Istanbul, Design Palaces Walk, sub egida Bienalei de Design și a Săptămânii de Design din Istanbul.

Ca istoric, am prezentat diverse aspecte din istoria clădirii ICR Istanbul la conferințe organizate în Istanbul, București, Iași, Budapesta. Este o proprietate a statului român din 1907, fost sediu al Legației Regale a României și ulterior al Consulatului General, o bijuterie arhitectonică din inima Taksimului care trebuie atât descoperită, cât mai ales iubită.

Un proiect inedit, cu un concept aparținând în totalitate echipei ICR Istanbul, este harta interactivă Istanbulul românesc: obiective culturale și istorice de interes din Istanbul pentru istoria românilor. Harta este disponibilă în limbile română, engleză și turcă la adresa http://www.hartaicristanbul.ro. Este un proiect nu doar interesant, ci și foarte util pentru cei care își doresc să descopere această fațetă a Istanbulului.

Acestea sunt doar o parte dintre proiectele derulate până în acest moment și, așa cum menționăm, ne pregătim de o caravană de două săptămâni de evenimente în zona egeeană.

Pentru 2015 nu aș dori încă să dezvălui planurile noastre, dar cel mai important este că toate se vor derula sub egida împlinirii a 10 ani de activitate a Institutului Cultural Român “Dimitrie Cantemir” de la Istanbul. Așadar, un an aniversar pentru cultura română în Turcia și cu siguranță un an care se anunță deja bogat în participări ale artiștilor români în Istanbul și nu numai.

AGERPRES/(A — autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Globi.ro

Stat în Peninsula Arabă, Sultanatul Oman se învecinează la est cu Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Yemen, la nord cu Emiratele Arabe Unite și Golful Oman, la vest cu Golful Oman, la sud cu Marea Arabiei. Are capitala la Muscat. Limba oficială: araba. Religia: islam.

O îngustă câmpie nisipoasă de coastă (în Est și Sud) urcă treptat spre podișul deșertic Wadi Sama’il, străbătut de lanțul muntos Al-Hajar (2.980 m în Jabal Shams). În Sud-Vest se află Podișul Dhofar, relativ fertil, înconjurat de Munții Qarah, iar în Nord se extinde deșertul nisipos Rub’al Khali, lipsit de precipitații și nelocuit. Sultanatului Oman îi aparține și Peninsula Musandam (altitudine maximă 2.286 m), aflată mai la Nord, formând o enclavă în Emiratele Arabe Unite.

Clima este tropicală, deosebit de aridă, cu temperaturi medii anuale ridicate (Muscat: 23 grade Celsius în ianuarie și 34 de grade Celsius în iulie; sunt frecvente temperaturi de peste 50 de grade Celsius) și precipitații scăzute (80-130 mm/an). Vegetație xerofită sau absentă și faună foarte săracă. Zone naturale ocrotite incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Rezervația Naturală a antilopei arabice (Oryx arabica).

Potrivit informațiilor MAE, locuitorii actualului teritoriu al Omanului au prosperat din cele mai vechi timpuri de pe urma comerțului prin Oceanul Indian. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, noul sultanat creat la Muscat a semnat un tratat de prietenie cu Marea Britanie. Cu timpul, dependența Omanului față de consilierii politico-militari britanici a crescut, fără însă să devină o colonie britanică.

În anul 1970, Qaboos bin Said al-Said s-a proclamat sultan, funcție pe care o deține și astăzi. Programul său de modernizare a țării a deschis acesteia drumul către lumea occidentală, în același timp păstrând intacte relațiile strânse și de durată pe care această țară le-a avut cu Marea Britanie. Prin politica externă moderată și independentă, Omanul a căutat să mențină relații bune cu toate statele din Orientul Mijlociu.

Forma de guvernământ: monarhie. Șeful statului: sultan și premier Qaboos bin Said al-Said (sultan din 23 iulie 1970 și premier din 23 iulie 1972). Parlamentul este bicameral și este format din Majlis al-Dawla (Camera Superioară cu 71 de locuri) și Majlis al-Shura (Camera Inferioară cu 84 de locuri). Ultimele alegeri legislative au avut loc la 15 octombrie 2011 iar următoarele sunt programate pentru octombrie 2015.

Principalele atracții turistice sunt capitala Muscat unde vizitatorul poate admira drumul din piața de pește, clădirile cu balcoane din Muttrah Souk, Palatul Sultanului; forturile portugheze Al Jalali și Mirani din secolul al XVI-lea; plajele Yitti, Seifa sau Quiryat, sau grădinile cu leandrii din Dayqah, Shab și Tiwi; orașul Nizwa, capitala țării în secolele VI-VII, faimos pentru piețele de animale din zori și o destinație ideală pentru o scurtă excursie în munți; forturile și castelele din Nakhal sau Rustaq; vechiul oraș Sur, faimos pentru tradiția în construcțiile navale; Muntele Soarelui (Jebel Shams) de unde se poate privi în întunericul Wadi Ghul — Marele Canion la Arabiei. Cei pasionați de sporturi nautice pot face scufundări, windsurfing și navigație.

În ceea ce privește gastronomia, mâncărurile conțin în principal orez, smochine, fructe, pește și carne. Majoritatea mâncărurilor sunt gătite în tanour, un fel de gaură în pământ, în care se face foc.

Carnea este gătită timp de 24 de ore înainte de a fi consumată. Locuitorii servesc masa pe o pânză așternută pe podea. Mâncarea și băutura se iau întotdeauna cu mâna dreaptă. Un desert preferat este halvaua, făcută de obicei din susan și miere.

Cafeaua este neagră și tare, câteodată aromată cu cuișoare. Beduinii consideră lăcustele o delicatesă.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) CRISTIAN LUPASCU / AGERPRES FOTO

Cătina albă, cunoscută în unele părți și sub numele de cătină de râu sau simplu cătină (Hippophaë rhamnoides L.), este un arbust foarte ramificat și spinos care crește în România începând de la nisipurile și pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri și tufișuri destul de întinse. Planta crește până la 2-5 m, are scoarța brun-închis, care se transformă în ritidon brăzdat. Face lujeri anuali solzo și, cenușu-argentii, ramuri laterale cu spini numeroși și puternici, cu muguri mici, păroși, cu gust amărui. Când clima zonei geografice unde crește este totuși prea aspră, cătina se adaptează la acest factor extern devenind un arbust târâtor. Înflorește în lunile martie-aprilie, în funcție de temperatură. Fructifică anual, însă abundent doar după vârsta de 4-5 ani, și atunci o dată la doi ani.

Conform cercetărilor efectuate de specialiști, cătina care crește în țara noastră are un conținut chimic de excepție, poate cel mai bogat din întreaga lume. Niciunde în lume nici varietatea naturală, nici soiurile ameliorate nu conțin atât de multe principii active, vitamine, minerale, microelemente, flavonoizi și aminoacizi cât cele întâlnite la nivelul cătinei care crește în țara noastră, mai ales în zona subcarpatică.

Fructele sunt ovoide sau globuloase de culoare verde la început și galben-portocalie la completa lor maturitate. Arbustul fructifică 20-25 ani și lăstărește în fiecare an foarte puternic. Fructele de cătină, cea mai utilizată parte a plantei, se recoltează la sfârșitul lunii august și în luna decembrie, dar în funcție de substanțele pe care le dorim, epoca de recoltare se difențiază, astfel: la sfârșitul lunii august-septembrie, cătina conține cantități mari de vitamina A și C; în lunile noiembrie și decembrie crește conținutul de substanțe din complexul B. Culegerea se face cu tot cu rămurele.

Fructul de cătină conține de două ori mai multă vitamina C decât măceșul și de 10 ori mai mult decât citricele, de asemenea, conține o cantitate de trei ori mai mare de vitamina E decât germenii de grâu, de trei ori mai multă vitamina A decât morcovii și de 4 ori mai multe enzime, care protejează corpul de radicalii liberi, în comparație cu ginsengul. În fructele coapte conținutul de vitamina C depășește 400-800 mg la 100 g suc proaspat. Alte vitamine prezente în fruct sunt A, B1, B2, B6, B9, E, K, P, F. Mai regăsim celuloza, betacaroten (într-un procent net superior celui din pulpa de morcov), microelemente ca fosfor, calciu, magneziu, potasiu, fier si sodiu, uleiuri complexe, aminoacizii esențiali, acizii grași esențiali. Printre cei dintâi care i-au descoperit multiplele beneficii au fost tracii, hindușii, grecii, chinezii, mongolii, celții și slavii.

Cătina albă se utilizează deopotrivă în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie dar și ca plantă ornamentală. Din cătină se obțin numeroase produse, precum ceaiuri din fructele, mugurii, frunzele și chiar scoarța arbustului, siropuri din fructe, ulei din fructe. Uleiul de cătină este, poate, cel mai apreciat și mai căutat preparat din lista preparatelor. Acesta conține la rândul său, în proporție de circa 80-90% acizi grași esențiali, licopen, tocoferoli și fitosteroli. Semințele de cătină sunt bogate în acizi grași nesaturați, iar frunzele și scoarța arbustului conțin tocoferol și sitosterol. Mugurii se recoltează primăvara atunci când sunt suficient de dezvoltați dar nedesfăcuți. Mugurii de cătină sub formă de tinctură sunt un excelent remediu împotriva procesului de îmbătrânire. Se pare că au și un efect afrodisiac. Scoarța se recoltează primăvara atunci când începe să circule seva. Frunzele se recoltează numai pe timp însorit și uscat în perioada de dinainte de înflorire și din timpul înfloririi plantei.

Datorită conținutului bogat în vitamine și minerale, cătina este considerată o polivitamină naturală. Fructele de cătină sunt utilizate atât în scopuri terapeutice, în anemie și convalescență, cât și în scopuri alimentare sub formă de sucuri, siropuri, marmeladă etc. Fructele de cătină se utilizează în prevenirea răcelilor. Infuzia de cătină este recunoscută în principal pentru efectul său asupra bolilor de ficat și lipsei de vitamine în organism.

Consumul de cătină albă duce la scăderea colesterolului, fapt care previne îngroșarea arterelor. Ea conține o cantitate mare de antioxidanți, care protejează inima și vasele de sânge. La aceste două proprietăți se adăugă și efectul ei anticoagulant. Prin urmare, cătina este recomandată și-n afecțiunile cardiovasculare (în special hipertensiune arterială, ateroscleroză, sindromul Raynaud).

În cătina albă se găsesc o seamă de substanțe cu efect hormonal prin ele însăși, sau substanțe care reprezintă precursori ai anumitor hormoni. În uleiul de cătină se găsesc acizi grași nesaturați cu două sau trei duble legături, care sunt precursorii siguri ai prostaglandinelor. O altă substanță cu efect hormonal care se găsește în cantități mari în cătină este serotonina. Ea are ca precursor triptofanul — aminoacid esențial care se găsește în cantități mari îndeosebi în fructele uscate și pulverizate de cătină. Uleiul de cătină are efecte benefice și împotriva stresului.

Uleiul de cătină este folosit și în tratamentul ulcerului gastric și duodenal, diareei, urticariei și stărilor alergice, maladiilor neuroendocrine, reumatismului, afecțiunilor circulatorii și hepatice, alcoolismului, anemiei, asteniei și chiar stresului. Uleiul de cătină ajută la reglarea tranzitului intestinal, fiind de folos persoanelor care suferă de constipație. Are un efect protector asupra gingiilor. Extractele din frunze și ramuri au acțiune diuretică.

Cătina conține o diversitate de nutrienți care au grijă de sănătate fiind recomandată și în situațiile când dorim să scăpăm de câteva kilograme. Acest fruct este printre puținele surse naturale de acizi grași omega-7, care ne poate ajuta să rămânem slabi.

Uleiul de cătină, presat la rece, încetinește îmbătrânirea pielii. Pe lângă vitamina C, vitaminele E și A face din cătină și uleiul extras din ea, cea mai bună soluție naturală pentru regenerarea pielii. Este potrivit pentru toate tipurile de ten, având un puternic efect antirid. Datorită ingredientelor active din conținutul său, uleiul de cătină presat la rece vindecă pielea de arsuri (inclusiv solare), răni, psoriazis, dermatite, eczeme, acnee, herpes.

Vinul de cătină poate fi considerat un remediu natural, deoarece ajută organismul vitaminizându-l, având în același timp și o acțiune tonică.

Precauții sau contraindicații în consumul de cătină nu există.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel )

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Ortodoxe
Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei, și Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; Sf. Cuv. Lazăr Zugravul

Greco-catolice
Sf. ep. Grigore Taumaturgul

Romano-catolice
Ss. Elisabeta a Ungariei, călug.; Florin, pr.

Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei, este pomenit în calendarul creștin ortodox la 17 noiembrie.

Sfântul Grigorie Taumaturgul s-a născut în cetatea Neocezareea din Pont, în jurul anului 213, într-o familie păgână și a primit o educație laică desăvârșită, studiind filosofia, retorica și dreptul. Pentru a-și desăvârși studiile, a plecat împreună cu fratele său Atenodor spre Berit, dar s-au oprit în Cezareea Palestinei, unde l-a întâlnit Origen (185-254), marele cărturar creștin al vremii, condamnat de Biserică pentru ereziile sale.

Sfântul Grigorie a devenit vreme de cinci ani ucenicul lui Origen, a primit botezul și a ales viața de liniște, rugăciune și studiu al Scripturilor, petrecută într-un loc retras.

Pentru virtuțile lui alese, la întoarcerea în patrie, a fost hirotonit episcop al Neocezareei. Prin el, Dumnezeu a lucrat mulțime de fapte minunate, în special vindecări, motiv pentru care a fost numit ‘Taumaturgul’.

În timpul persecuției împotriva creștinilor declanșată de împăratul Deciu (250-253), Sfântul Grigorie i-a sfătuit pe acei dintre creștini care nu au puterea și darul lui Dumnezeu pentru răbdarea chinurilor celor cumplite să fugă și să se ascundă, ca nu cumva, înfricoșându-se de cruzimea chinurilor, să se lepede de credință.

A murit în vremea împăratului Aurelian (270-275), viața lui fiind scrisă pe larg de Sfântul Grigorie de Nyssa.

AGERPRES/(Documentare-Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Photo credit: (c) CAMELIA BIGAN / AGERPRES STREAM

The 33-year-old Dutch has inherited his love for animals from his parents, as it has been handed down from generation to generation. After working in the Netherlands and the US, the young man decided to come to Romania, where he used his experience to open a farm at Naipu and another one in Slobozia.

‘I have chosen Romania of all the countries. I graduated from an animal husbandry faculty in 2003, after which I practised for six months in the US and six month in Romania, in Deva, but in the end I chose Romania because I like it very much as a country; I like its people and opportunities. In the Netherlands and the US there are full-blown systems with strict rules where it is hard to get. Everything is well established there and there is no more room to get in the system. The opportunities in Romania are greater than in the US or the Netherlands,’ the Dutch farmer says.

He says he first came to Giurgiu County in Romania as a manager and opened his first farm in the village of Naipu, after which he acquired another farm in Slobozia. He admits that prices are also much smaller in Romania: one hectare of land costs 80,000 euros in the Netherlands, while in Romania he paid up to 3,000 euros for one hectare.

‘I started up with a farm in 2004, at Naipu, where we own 1,000 hectares, and two years later we bought land in Slobozia as well, where we now have 200 hectares of land, we started with 100 own cows from the family’s farm, money from our parents, no bank loan, and now we have 1,600 cows with calves,’ he says.

To reach Harry’s farm in Slobozia we followed the indications of a local villager, who waxes poetic about the Dutch young man, saying he is proud to know him, because the farmer is employing some 20 locals, paying them European wages, because ‘Dutch people mean business.’

Photo credit: (c) CAMELIA BIGAN / AGERPRES STREAM

Harry’s farm was set up in the former communist collective farm of Slobozia that was abandoned after the December 1989 Revolution. His office is modest, located right near the cattle halls — a small, concrete floor room without floor covering. The young man follows on a display everything that happens in the farm. Nothing escapes him. A white coat and a bonnet stay at hand that he puts on when entering the halls. His feet are shod in leather clogs with wooden soles.

Harry says he has fallen in love with the places, he feels good here and he cannot be away for long. Romania has become his home country. ‘I have made my home here, but I also go to the Netherlands. Last time I went there it was as short while ago, for my Grandpa’s funeral, but I arrived there by plane at 09:00 o’clock in the evening and the next day at 09:00 o’clock in the morning I took the train back to Romania. I call this place my home; it is here where I feel good; I have my own family, my own business. We also spend our holidays here in Romania, but in the mountains. I like Romanian villages because in the Netherlands there are no more houses with pigs and cows; the animals are staying at farms only,’ adds Harry.

He is married to a Romanian woman and together they have a daughter. ‘I met my wife at Naipu, where I opened my first farm. It was love at first sight, at least on my part. I believe now it is on the part of both of us, because we have a 10-month daughter who received Romanian names,’ says Harry.

In fact, the only picture he keeps on his desk is a picture of his wife and his daughter, confessing that he loves his family and traditions a lot, and that he has a respect for his forerunners. ‘Our daughter is called Andreea Maria: Andreea because that is also the name of my sister, and Maria because that is my mother-in-law’s name. I like the children to bear the names from one generation to the other; my wife does not like it, but I am traditionalist and I insisted on that,’ he says.

After almost ten years in Romania, Harry van der Bruk has got to know the country and its people. ‘Romanian workers know a little something of everything — agriculture, soldering, computers. Dutch employees are specialised and if some unspecialised comes to a cattle farm he or she knows nothing; I cannot say which is the better, but that is what sets the Romanian and Dutch workers apart. Workers knowing a little of everything could be an advantage. For the rest, my cooperation with the local officials goes on well, but there is a lot of red tape,’ the young farmer says.

When he arrived in Romania, he had 100 cows from his family’s farm, but now Harry has 1,600 and has managed to access two European projects — one worth 600,000 euros, under which he bought equipment for his arm at Naipu, and another one worth 2 million euros, under which he wants to set up a 400-cow hall at his farm in Slobozia.

Photo credit: (c) CAMELIA BIGAN / AGERPRES STREAM

Asked about what else he wants, he says everything revolves around family, children and health, and less so around wealth. Talking with Harry goes on smoothly, but his eyes are glued to the displays on his desk.

When we left, he volunteered to give us a bottle of milk. A worker explains his gesture, ‘He is of Germanic origins, but he has borrowed some of the Romanians’ customs: he has become more welcoming, more giving.’

Here in Romania, Harry has found his peace and he knows he has made a decision he will never regret. To him, the Netherlands is a pleasant memory, but the book of his life is being written in Romania. AGERPRES

Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

Asta poate și datorită faptului că satele de munte din zonă aveau ca centru spiritual biserica de lemn, care putea fi ușor demontată și mutată odată cu satul din calea năvălirilor.

Cu toate acestea, Țara Loviștei are una dintre cele mai frumoase bijuterii monahale, o mănăstire de munte construită în urmă cu aproape patru secole într-o zonă unde cresc mai puțin cunoscutele fructe de pădure numite coarne.

Mănăstirea Cornet sau mănăstirea Loviștei, cel mai nordic lăcaș de cult din zestrea de mănăstiri de patrimoniu din județul Vâlcea, are însă o particularitate pe care puțini o cunosc și care i-a determinat pe mulți să o numească drept ”biserica de deasupra trenului”.
Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

Biserica cu hramul ‘Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul’, edificiu reprezentativ al arhitecturii secolului al XVII-lea, a fost ridicată în 1666 de vornicul Mareș Băjescu și a fost inițial pictată prin grija ctitorului său. În 1761, altarul a fost repictat prin contribuția jupânului Alexe, căpitan pentru Loviștea, meșteri zugravi fiind Mihai, Radu din Târgoviște și Iordache.

Din ansamblul de la sfârșitul secolului al XVII-lea se păstrează în formă originală biserica, foișorul din colțul de sud-est și parțial zidul de incintă.

Mănăstirea este așezată pe Valea Oltului, în apropierea graniței vechi dintre Imperiul Habsburgic și Țara Românească, reprezentând de altfel ultimul bastion al ortodoxismului din acea vreme.

Locul ales pentru a fi construit a fost o stâncă masivă care cobora din Munții Lotrului până în albia râului Olt. De aici drumul comercial care lega cele două țări se bifurca, o parte mergea spre Perișani — Curtea de Argeș și o parte abruptă și extrem de periculoasă urma cursul Oltului până la Călimănești.
Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

“Cornetu era vama ortodoxismului, ultima biserică fortificată a Țării Românești, o redută care însă de-a lungul existenței s-a confruntat cu mai multe probleme care efectiv puteau duce la dispariția ei efectivă”, după cum a declarat, pentru AGERPRES, Ligia Rizea, fost consultant pe probleme de patrimoniu în cadrul Direcției Județene pentru Cultură.

În istoria sa, mănăstirea Cornet a înregistrat mai multe situații de criză. Astfel, în anul 1808, schitul a fost distrus și refăcut în anul 1835. Biserica aflată pe hotar era probabil cel mai vânat loc pentru cuceritorii habsburgi pe care îi încurca această fortăreață a ortodoxismului, în încercarea lor de a cuceri, prin credință, comunitățile de păstori situate în nordul județului Vâlcea.

Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

În perioada 1864-1925, biserica a fost administrată de către Eforia Spitalelor Civile din București care în 1885 finanțează construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în ulei și icoanele de lemn. Tot instituția care patronează schitul în cooperare cu Direcția Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei și altarul dărâmate de obuze de artilerie în timpul luptelor din anul 1916.

Dar până în Primul Război Mondial, mănăstirea Cornet traversează cel mai critic moment din existența sa. În anul 1897 a fost elaborat proiectul construcției căii ferate Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului și din păcate în zona Racovița-Cornetu, dată fiind îngustimea Văii Oltului, firul căii trecea fix prin locul mănăstirii.

Astfel, potrivit acestui proiect, stânca ar fi urmat să fie dinamitată iar mănăstirea implicit desființată. Doi ani au durat discuțiile pentru a se găsi o soluție. O alternativă era ca antreprenorul căii ferate să finanțeze strămutarea acestui lăcaș de cult, lucru care era destul destul de costisitor. În cele din urmă soluția a venit din rândul clerului care a înaintat o propunere care viza construcția unui tunel în stâncă chiar pe sub mănăstire. După analizele tehnice a fost acceptată această soluție care însă prezenta și ea o serie de riscuri, lucrările de foraj nu trebuiau să afecteze structura de rezistența a edificiului vechi de 300 de ani. În 1898, corpurile de chilii de pe latura de vest au fost demolate totuși și s-a construit, pe sub mănăstire, un tunel, actualmente înscris la rândul său în lista monumentelor tehnice protejate.

Problemele mănăstirii nu se termină însă aici. În 1916, în timpul primului război mondial, Valea Oltului a fost unul dintre cele mai feroce teatre de luptă iar biserica se afla exact la mijlocul frontului între trupele generalului Praporgescu și armata germană. Cupola bisericii și o parte din altar au fost bombardate cu tunul, fiind renovate între anii 1923 — 1925.

Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

Ultima încercare la care a fost supusă mănăstirea a fost în anii ’80, odată cu planul de amenajare hidrotehnică a Oltului, când autoritățile au propus demolarea acesteia. Hidrocentrala Cornet, care era propusă în aval de mănăstire însă, a fost regândită și în cele din urmă această construcție a fost ridicată în amonte, iar mănăstirea a scăpat și de această dată.

“Pelerinii care doresc să se reculeagă la mănăstirea de deasupra trenului pot însă și admira lucrarea monumentală. Este vorba despre tunelul din stâncă executat în 1898. Tunelul de cale ferată aparține tronsonului feroviar Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului, realizat sub conducerea inginerului Mihail Râmniceanu, reputat inginer, membru corespondent al Academiei Române.

Realizarea tronsonului de cale ferată Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului a fost o reușită tehnică remarcabilă a timpului său, soluțiile constructive trebuind să facă față dificultăților naturale pe care le ridica străbaterea Defileului Oltului, arteră de circulație deschisă transportului modern începând cu anul 1722, în timpul stăpânirii austriece în Oltenia.

Întregul ansamblu este proiectat și realizat cu acuratețe tehnică și un deosebit simț arhitectonic”, a adăugat Ligia Rizea.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Olandezul de 33 de ani a moștenit dragostea pentru animale de la părinții săi, aceasta fiindu-i transmisă din generație în generație. După ce a lucrat în Olanda și SUA, tânărul a ales să vină în România, unde, în timp, cu experiența acumulată, a înființat o fermă la Naipu și una la Slobozia.

”Din toate țările am ales România. Am terminat facultatea de zootehnie în Olanda în anul 2003, după care am făcut practică șase luni în SUA și șase luni la Deva, în România, dar la final am ales România pentru că mi-a plăcut foarte mult ca țară, mi-au plăcut oamenii și posibilitățile de aici. În Olanda și în SUA sunt sisteme deja formate cu reguli stricte în care e greu să pătrunzi, acolo este totul pus pe picioare, totul e aranjat și nu mai e loc să pătrunzi în sistem. Aici, în România, sunt mai multe posibilități decât acolo, în SUA sau în Olanda”, spune fermierul olandez.

El povestește că a venit în România, în județul Giurgiu, la început ca manager și a deschis prima dată o fermă în localitatea Naipu, după care a mai cumpărat o fermă la Slobozia. Acesta recunoaște că și prețurile sunt altele în România, pentru că în Olanda un hectar de teren costă 80.000 de euro, iar aici l-a putut cumpăra cu până la 3.000 de euro.

”Am început cu o fermă în anul 2004 la Naipu, unde avem o mie de hectare, iar după doi ani am cumpărat teren și la Slobozia, unde avem acum două sute de hectare de teren, am început cu o sută de vaci proprii din ferma familiei, cu bani de la părinți, fără credit la bancă, iar acum avem în total 1.600 de vaci cu viței”, afirmă acesta.

La ferma lui Harry din Slobozia am ajuns la indicațiile unui sătean care vorbește cu mare bucurie despre acesta și se declară mândru că îl cunoaște pentru că fermierul a dat de lucru la vreo 20 de săteni din comună care primesc salarii europene, pentru că ”olandezii nu se joacă”.

Foto: (c) CAMELIA BIGAN / AGERPRES FLUX

Ferma lui Harry a fost amenajată în fostul CAP din localitatea Slobozia, părăsit după Revoluție. Biroul acestuia este unul modest, amplasat chiar lângă halele de vaci — o încăpere micuță, cu pardoseală de ciment, fără covoare. Tânărul urmărește pe un ecran tot ce se petrece în fermă. Nimic nu-i scapă. El are la îndemână un halat alb și o bonetă fără de care nu intră în hală, iar în picioare poartă saboți din piele cu talpă din lemn.

Harry spune că a prins drag de aceste locuri, se simte bine aici și recunoaște că nu poate sta mult timp plecat. România a devenit țara sa. ”Eu am făcut casă aici, dar mai merg acolo ( n.r. în Olanda), am fost chiar cu puțin timp în urmă la înmormântarea bunicului, dar am ajuns acolo cu avionul la nouă seara și a doua zi la nouă și jumătate dimineața am luat trenul înapoi în România. Aici spun acasă, aici e casa mea acum, aici mă simt mai bine, am familia mea, afacerea mea. Și vacanțele le facem aici, în România, dar în munți. Îmi plac satele românești pentru că la noi nu mai există casă cu porci sau vaci, animalele sau păsările stau doar în ferme”, adaugă Harry.

Acesta este căsătorit cu o româncă și au împreună o fetiță. ”Pe soția mea am întâlnit-o în sat, la Naipu, unde am deschis prima fermă. A fost dragoste la prima vedere, mai mult din partea mea. Acum cred că e din partea amândurora, pentru că avem o fetiță în vârstă de zece luni, care a primit nume românești”, spune Harry.

De altfel, singura fotografie pe care o ține pe birou este cea a soției și a fiicei lui și recunoaște că iubește foarte mult familia și tradițiile, are respect pentru strămoși. ”Pe fetița noastră o cheamă Andreea Maria, Andreea pentru că așa o cheamă pe sora mea, iar Maria este numele soacrei mele. Mie îmi place ca cei mici să poarte numele de la o generație la alta, soției nu îi place, dar eu sunt tradiționalist și am insistat pentru acest lucru”, afirmă acesta.

După aproape zece ani în România, Harry van der Bruk a reușit să cunoască țara și pe români. ”Angajații români știu din tot câte ceva, și de agricultură, și de sudură, și la calculator. Angajații din Olanda sunt specializați și dacă vine unul nespecializat la o fermă de vaci nu știe nimic, nu pot să spun cum e mai bine, dar asta e diferența dintre angajații români și cei din Olanda, poate fi și un avantaj ca un angajat să știe din toate câte ceva. În rest, în colaborarea cu autoritățile aceasta decurge bine, dar sunt multe documente de făcut”, crede tânărul fermier.

Venit în România cu o sută de vaci din ferma familiei, Harry a ajuns acum la 1.600 de capete și a reușit să acceseze două proiecte europene, unul de șase sute de mii de euro, prin care a cumpărat utilaje la ferma de la Naipu, și unul de două milioane de euro, prin care vrea să amenajeze o hală pentru 400 de vaci la ferma din Slobozia.

Foto: (c) CAMELIA BIGAN / AGERPRES FLUX

Dacă îl întrebi ce își mai dorește, totul ține de familia lui, de copii, de sănătate și mai puțin de avere. Discuția cu Harry decurge lin, dar ochii îi sunt mereu atenți pe monitoarele de pe birou.

La plecare, se oferă să ne dea o sticlă cu lapte. Un angajat îi explică gestul: ”E neam germanic, dar a împrumutat și el din obiceiurile românilor, a devenit mai primitor, mai darnic”.

Aici, în România, Harry și-a găsit liniștea și știe că a făcut o alegere pe care nu o va regreta niciodată. Pentru el Olanda a rămas o amintire plăcută, aici însă se scrie cartea vieții sale.

AGERPRES/ (A — autor: Camelia Bigan, editor: Georgiana Tănăsescu)