Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/AGERPRES ARHIVĂ

‘Timișoara devine, astfel, o destinație turistică importantă, fiind clasată de Huffington Post în Top 10 al destinațiilor europene de lux cele mai accesibile pentru toamna lui 2014, iar faptul că orașul devine o atracție turistică tot mai mare este susținut și de numărul de înnoptări înregistrate în unitățile de cazare’, a afirmat viceprimarul Dan Diaconu.

Potrivit acestuia, datele INS referitoare la Timișoara arată că trendul ascendent al numărului de turiști s-a accentuat în ultimii doi ani, doar pentru luna iulie, creșterea fiind de 7% în 2013 față de 2012 (de la 59.000 la 63.000 de înnoptări), urmată de o creștere mai accentuată din 2013 până în 2014, de la 63.000 la 68.200 de înnoptări.

Cele mai spectaculoase sunt datele pentru decembrie 2012 și decembrie 2013, care arată o creștere a numărului de înnoptări de 30%, de la 31.000 la 41.600 de înnoptări, sau luna octombrie de la 61.000 la 69.000.

‘Pe ansamblu, ele depășesc dublul mediei de creștere națională, ceea ce arată că Timișoara are un potențial și valorificat turistic, iar datele încercăm să le punem în legătură și cu date pe care le avem din diverse prezentări, de exemplu, ale orașelor care au fost Capitale Culturale Europene (CCE), cum sunt Linz, care a avut o creștere în anul de CCE de 12% a numărului de înnoptări, sau Graz, de aproximativ 25%. Fără a avea un astfel de titlu, în momentul de față, Timișoara se apropie de acești indicatori’, a precizat Diaconu.

Pentru a menține trendul, administratorii orașului pun accent pe îmbunătățirea infrastructurii și pe creșterea atractivității patrimoniului istoric, finalizarea proiectelor europene în zona Cetate și a malurilor Canalului Bega, pe măsuri de îmbunătățire și de creștere a vieții culturale, de organizarea de conferințe, dar și o strategie de vizibilitate și branding a Timișoarei.

Principalele obiective care fac orașul atât de atractiv turistic rămân clădirile istorice triseculare din perioada imperială austriacă, care-i conferă nota de unicitate.

AGERPRES / (A — autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

versiunea în limba engleză

Ajunsă în sat întâmplător, în urmă cu doi ani, britanica s-a îndrăgostit iremediabil de frumusețea locurilor, aerul curat, hrana sănătoasă și oamenii locului și vrea acum să pună experiența sa la dispoziția comunității din localitate, pentru a o ajuta să crească și să se dezvolte, cu sprijinul tehnologiilor moderne.

Situat la o altitudine de circa 400 de metri, la câțiva pași de castrul roman de la Buciumi, satul Sângeorgiu de Meseș este, în sensul propriu al cuvântului, la capăt de drum, așa cum a remarcat și Kate Lowes în 2012, la prima sa vizită aici. În micul sat în care trăiesc doar vreo 300 de suflete circulă puține mașini, iar tehnologia secolului XXI este reprezentată doar de internetul de mare viteză, prin fibră optică, adus aici de unul dintre operatorii de pe piața de profil. Numele localității provine, dacă e să ascultăm poveștile spuse de bătrâni la gura sobei, de la o biserică a unei mănăstiri care a fost în zona Meseșului ridicată în cinstea Sfântului Gheorghe. Acest nume a fost, de altfel, cel care a intrigat-o și atras-o inițial pe Kate, ajunsă în sat la invitația unei localnice, studentă la Cluj-Napoca.

“Am avut un program de mentorat cu o prietenă, studentă din Cluj-Napoca, și în 2012 familia ei m-a invitat aici pentru a petrece Crăciunul. Am venit și am petrecut circa trei săptămâni aici, vizitând împrejurimile, Castrul Porolissum, Grădina Botanică de la Jibou, câteva mănăstiri. Mi-a plăcut numele de Sângeorgiu pentru că Sfântul Gheorghe este patronul spiritual al Angliei, desigur, și ziua sa este sărbătorită în ambele țări în 23 aprilie, ceea ce mi-a dat sentimentul că există o conexiune. Sângeorgiu este realmente la capăt de drum. Nu poți trece prin Sângeorgiu pentru a merge undeva. Vii aici și pentru a pleca trebuie să te întorci prin aceleași locuri. Trebuie să privești împrejur și să vezi locurile, cu munți și văi, și liniștea de aici. Chiar și în zilele friguroase am simțit căldură aici, am simțit o atingere care m-a intrigat și m-a determinat să vreau să aflu mai mult. (…) Am descoperit la Sângeorgiu de Meseș o comunitate trăind în același mod ca cea din Anglia, în care m-am născut și am copilărit, în anii ’50. M-am născut în 1955 și cei din comunitatea mea natală încă aveau cai cu care lucrau pământul. Acum caii s-au transformat în tractoare și există tot felul de utilaje pentru agricultură. A fost ca o reîntoarcere în copilărie. Am călătorit în întreaga lume timp de 40 de ani. Am locuit în America, am lucrat în India, am fost implicată în proiecte în Thailanda și China, dar acest loc m-a intrigat”, spune britanica.

Odată ajunsă în sat, Kate Lowes a descoperit o altă viață guvernată de cu totul alte legi decât cele ale consumerismului, dictate de mall-uri și supermarketuri. Mai mult, a realizat că viața de aici o face mult mai sănătoasă, într-un mediu curat și lipsit de stres, așa că a ales să se mute în sat.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

“Părinții prietenei, fosta mea studentă, mi-au spus că au o casă a bunicilor în care aș putea locui, însă nu cred că ei chiar s-au așteptat ca eu să mă întorc și să locuiesc aici. Am decis să mă reîntorc în 2013, pentru câte luni, iar aceste luni s-au transformat în mai multe luni și așa am ajuns în toamnă. Am făcut vin împreună cu familia prietenei mele și am decis că voi încerca să stau și peste iarnă, deoarece lucram cu un grup de tineri din Cluj-Napoca, pe care îi ajutam să pună pe picioare o afacere în domeniul televiziunii. Am trecut și peste iarnă și, în tot acest timp, întregul meu organism s-a adaptat la acest nou mediu. În Anglia mergeam lunar la mall unde cumpăram haine. Dulapul era plin de haine pe care nu le-am purtat niciodată. Aici, nu trebuie să cumpăr nimic cu excepția unei mici cantități de hrană. Mănânc în special fructe și legume și totul este organic. Sufăr de astm și în Anglia luam o grămadă de medicamente. Aici astmul a dispărut. Este un mediu foarte sănătos. Am internet, telefonul mobil funcționează bine, așa că îmi pot derula afacerile și de aici. Cheltuielile mele au scăzut la circa 100 de lire lunar. Când am venit aici cheltuiam o grămadă de bani la supermarket. Chiar comandam unele produse din Anglia. Mi-am adus și brânză englezească și unele produse care nu le puteam găsi în România. Nu puteam mânca șuncă pentru că nu era din Anglia, iar acum nu mai pot mânca șunca din Marea Britanie. Șunca de aici este deosebită. Dieta mea s-a schimbat dramatic de la prima vizită. La început îmi era poftă de mâncare englezească, pentru că întregul meu corp era condiționat să supraviețuiască cu glutamat de monosodiu din mâncărurile rapide, în special cele chinezești și indiene. Dar am început să-mi fac mâncăruri cu rețete proprii, din produse locale, în special legume. Greutatea corporală mi-a scăzut de la 94 de kilograme la 69 de kilograme, în ultimii doi ani. Energia mea este la cel mai înalt nivel din ultimii 10 ani, ceea ce este uimitor. Dorm bine, nu sufăr de dureri de cap sau de stomac. Toate aceste dureri le aveam în UK. Schimbările se datorează dietei și mediului înconjurător. Ceea ce am învățat aici, în ultimul an, a fost foarte bun pentru întreaga mea constituție, începând de la nivelul de stres și până la modul de alimentație. Acestea sunt motive foarte bune pentru a-mi dori să rămân aici”, afirmă aceasta.

Din aprilie s-a mutat într-o casă pe care a închiriat-o într-o stare deplorabilă, dar a reușit ca în scurt timp să o facă locuibilă, igienizând-o și făcând mici reparații. Își propune ca vara viitoare să realizeze un sistem eolian de producere a energiei electrice și un sistem de panouri solare pentru încălzirea apei. Urmează și amenajarea unei mici bucătării și a unei băi. Un confort minim, departe însă de ceea ce se înțelege prin confortul unei locuințe de la oraș. Are însă grădina generoasă, în care se relaxează privind munții din apropiere.

Mutarea ei într-o comunitate mică, în care fiecare se cunoaște cu fiecare, nu avea cum să treacă neobservată, stârnind inițial chiar reacții negative. Recunoaște că nici chiar prietenii nu au înțeles de ce și-ar dori cineva să stea într-un mic sat din Transilvania, dar în mintea și sufletul ei argumentația este una foarte solidă și clară, pentru că, în opinia ei, o viață fericită nu înseamnă o casă de lux, ci echilibrul pe care ți-l dă mediul în care trăiești și mâncarea pe care o consumi și bucuriile spirituale.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

“Am fost numită spioană, am fost catalogată drept hoață. S-a spus că am venit să fur de la oameni. S-a auzit că ar fi o doamnă în Brașov, blondă, care fură de la oameni și s-a presupus că eu sunt aceea. În opinia celor vârstnici nu există niciun motiv pentru a venit în sat și a nu face absolut nimic. Sătenii m-au întrebat ce fac eu cu o mașină de găurit, pentru că o femeie nu lucrează cu așa ceva. În UK însă există o altă mentalitate. M-au întrebat dacă nu vreau să cumpăr uși noi la casă. De ce aș cheltui bani pe o ușă nouă? Cea veche poate fi curățată. Are 100 de ani și mai poate fi utilizată încă 50. Vreau să locuiesc în mediul în care alți oameni au trăit ani la rând. Unii cred că ai o viață frumoasă dacă ai o locuință frumoasă, cu două băi, cu încălzire centrală, mobilă de la IKEA și tot confortul. Asta nu înseamnă că ai o viață mai bună decât dacă locuiești într-o casă mică precum aceasta. Trebuie să existe un echilibru. Pentru mine acest echilibru înseamnă să am alături lucrurile spirituale, tehnologia cu tot ce înseamnă — cărți, muzică etc. În afară de asta, tai lemne și car apă de la fântână, meditez, utilizez cât mai multe fructe și legume produse pe plan local. Principalul meu obiectiv este să nu cheltui bani în supermarket. Vreau să fie o viață sustenabilă. Vreau să înțeleg cum trăiau oamenii în vechime. Pot pune rufele într-o mașină de spălat și ele vor fi gata într-o oră. Le pot spăla și manual. Voi face acest lucru tot într-o oră, dar va fi o oră din timpul meu. Rezultatul însă va fi că voi utiliza mai puțină apă, apă ce provine dintr-o sursă sustenabilă și nu voi folosi energie electrică. Asta îmi dovedește ceva: că există un mod de a trăi sustenabil, reducând costurile. (…) Oamenii mă întreabă: de ce ți-ai dori să locuiești aici? Eu le răspund: pentru că este sănătos. Unii oameni cred că în țările vestice, precum UK, totul este lapte și miere. Adevărul e că au și aceste țări probleme foarte serioase. (…) Societatea, în general, e condusă de lăcomie. Oamenii au uitat valorile, familiile nu mai servesc masa împreună, nu mai comunică așa cum trebuie. Chiar dacă sunt în aceeași cameră, vorbesc între ei pe Facebook. Nu mai merg la cumpărături, ci achiziționează totul on-line. Nu este o bază corectă pentru dezvoltarea viitorului societății. Nimeni nu se întreabă de ce oamenii se luptă între ei și familiile se destramă, copiii cresc și nu mai vor să muncească. Am dat naștere, în ultimii 30-40 de ani, unei culturi nesustenabile. Și eu am contribuit la asta, dar acum văd ceva diferit și vreau să educ oamenii din UK privind România. Prietenii mei au fost șocați când au auzit că vin aici. ‘Cred că ai înnebunit!’, mi-au spus ei. De fapt, am făcut asta pentru motive bine întemeiate, pentru că sunt inteligentă și vreau să înțeleg, la fel cum am trăi în India alături de cei săraci, vreme de șase luni. Voi înființa o grădină organică, cu legume din Anglia, care încă nu există în sat, voi începe să fac și brânzeturi”, povestește Kate.

Ea se declară fascinată nu doar de locurile în care a ales să se se stabilească, ci și de oamenii de aici, de stilul lor de viață simplu, dar sănătos, fără utilitățile pe care mulți le consideră obligatorii.

“Am fost fascinată de oamenii de aici. M-am întrebat cum pot avea oamenii de aici, la 85-90 de ani, o piele atât de frumoasă, neatinsă de acnee sau alte probleme. Au toalete în curte, condiții sanitare precare, nu au nici măcar apă în casă, ci doar fântâni în curte. Cum pot fi atât de sănătoși, trăind astfel? Aici am găsit un adevărat ciclu al vieții. Oamenii de aici mă ‘educă’ în fiecare zi, privind modul de viață. N-aș fi înțeles nici într-un milion de ani că a trăi ca sătenii din Sângeorgiu nu este ceva ce afectează sănătatea, doar pentru că ai toaleta în curte și nu ai apă în casă. Singurul motiv pentru care ai nevoie de acestea e doar dacă trăiești într-un mediu foarte nesănătos, într-o economie cu probleme de mediu. Dacă locuiești la țară, nu ai nevoie de asemenea facilități. E foarte bine dacă le ai, dar nu sunt esențiale, pentru că noi nu suferim de răni, tuberculoză sau alte boli”, consideră aceasta.

Cu o experiență de patru decenii în domeniul tehnologiilor înalte, Kate Lowes a lucrat, printre altele, pentru IBM și Siemens, iar între 1998 și 2005 în Statele Unite, în celebrul Silicon Valley, “raiul” afacerilor în înalta tehnologie.

“Am un MBA, iar prima specializare academică e în economie. Am lucrat în mediul corporatist mulți ani. Am lucrat o bună perioadă de timp pentru IBM, am implementat proiecte guvernamentale, în lucrat în domeniul științei și tehnologiei computerelor. În ultimii ani am fost implicată în crearea a 12 noi afaceri, ca și consultant, sau în partea de management, în general pentru inovații în domenii de înaltă tehnologie. Sunt de asemenea membră a unei comisii a Universității din Liverpool, în cadrul departamentului de științe ale calculatoarelor, ca lector, contribuind la stabilirea unei legături între această universitate și Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca”, se auto-caracterizează britanica.

Această experiență vrea Kate Lowes să o pună acum la dispoziția comunității locale, pentru a o ajuta să crească și să se dezvolte, prin intermediul tehnologiilor moderne. Ea va fi ajutată în demersurile ei de prietena care a adus-o prima dată în sat, însă și-ar dori și o implicare a autorităților locale și județene.

“În viață trebuie să existe un schimb echitabil. Cunoștințele mele despre cum să trăiești sănătos s-au îmbunătățit foarte mult în acest sat. În schimb vreau și eu să ofer ceva comunității de aici: cursuri de engleză pentru săteni, cu sprijinul prietenei mele, și competențe digitale. Cred că o prezență digitală mai bună a mediului rural românesc va permite românilor să descopere mai mult din ceea ce se întâmplă cu adevărat în lume. Am discutat deja cu un coleg din UK pentru un sistem de telemedicină, ce va permite sătenilor să consulte un medic prin intermediul unui sistem de televiziune. Sistemul va fi amplasat într-o clădire a primăriei, iar localnicii vor putea să-și ia tensiunea sau să facă teste de diabet, fără să se mai deplaseze la spital. Costurile cu acest sistem nu sunt foarte mari. Transportul pacienților la spital pentru teste simple costă mult mai mult. Putem învăța oamenii cum să-și vândă produsele prin intermediul tehnologiei, al internetului. Oamenii de aici fac țesături de mână deosebite, tricotează șosete, produc miere. Următorul pas se poate face prin intermediul tehnologiei digitale. Gândurile mele se îndreaptă acum spre cum putem crea întreprinderi rurale, cum putem crea mai multe locuri de muncă și cum putem face o infrastructură corespunzătoare”, își dorește britanica.

Peste toate acestea, Kate Lowes este un suflet de artist. Pictează, scrie poezii și pregătește chiar și o carte pe care și-ar dori să o intituleze “Un an în Munții Meseș”.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Și-a făcut deja un blog unde își notează trăirile, iar pentru sat a conceput, împreună cu prietena sa localnică, o pagină de Facebook, ce a strâns mai multe like-uri decât numărul locuitorilor. Frumusețea locurilor este un izvor perfect de inspirație pentru creația sa artistică. Câteva dintre tablourile sale pot fi admirate, încadrate de ștergare românești, pe pereții casei în care locuiește. Sclipirea celor doi ochi albaștri, încadrați de un păr blond, arată că pentru Kate Lowes Sângeorgiu de Meseș nu este un capăt de drum, ci un nou început.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto. (c) GIL PIETRAR/ AGERPRES ARHIVA

Tradiția cultivării viței de vie și a producerii vinului este veche de circa o mie de ani în zona Beltiugului, dar un accent mai mare s-a pus după colonizarea șvabilor, în secolul XVIII. În prezent aproape fiecare familie are propriul vin, produs după metodă proprie.

Beltiugul este o așezare veche. În localitate a avut reședința câteva sute de ani familia voievodului maramureșean Dragoș, maghiarizat Dragfy, după care a mutat-o la Ardud. Potrivit unei legende, după o bătălie cu pecenegii, regele Ladislau I al Ungariei s-a oprit în zona localității, a cerut ceva de băut și a primit vin într-un dovleac.

Pantele domoale ale dealurilor cu expunere sudică și solul roșiatic, puțin nisipos, fac ca zona să fie foarte bună pentru cultivarea viței de vie.

Pe dealul din Beltiug, beciurile răcoroase, clădite din cărămidă, sunt la câțiva metri distanță unul de celălalt, săpate în stâncă pentru a ține răcoare. Multe sunt construite din secolul XIX, dar sunt și unele noi, acestea din urmă cu toate dotările anului 2014. Beciurile sunt spațioase, în care vinul se depozitează atât în butoaie de lemn, cât și în recipiente din inox pentru o mai bună păstrare peste timp. Câțiva orășeni și-au construit chiar case de vacanță în zonă, cu pivnițe în subsol, zona fiind ideală pentru petrecerea unui week-end.

Despre vinul de Beltiug se spune că este cel mai savuros din județ și este vestit pentru calitatea sa indiscutabilă. Mulți dintre localnici nici măcar nu vor să vândă vin, își pregătesc atât cât au nevoie pentru a bea peste an și de sărbători. Unii dintre producători au reușit să-l îmbutelieze și să-l comercializeze. Alți întreprinzători au reușit să-și creeze deja adevărate branduri și să vândă chiar și peste hotare.

Majoritatea soiurilor sunt cunoscute în întreaga țară, respectiv Riesling, Traminer, Chardonnay, Sauvignon, Pinot Gris, Cabernet Sauvignon, Merlot sau Pinot Noir, dar sunt și soiuri hibride sau vinuri a căror comercializare este interzisă în Uniunea Europeană din cauza cantității mari de substanțe dăunătoare organismului, fiind permis doar consumul propriu.

În scopul promovării intereselor viticultorilor mai mici a fost constituită Asociația Vini-viticultorilor din Podgoriile Tradiționale Sătmărene. Primul obiectiv al acesteia este obținerea dreptului de a folosi ca indicație geografică denumirea “Dealurile Sătmarului”, zonele viticole din județ fiind incluse în momentul de față în regiunea viticolă “Dealurile Crișanei și Maramureșului”.

“Cred că s-a creat o nedreptate că indicația geografică a vinului de aici din Beltiug este Dealurile Crișanei. Noi suntem în județul Satu Mare. Din păcate, unii din Direcția Agricolă trebuiau să fie mai atenți, nu trebuiau să lase ca numele de Dealurile Sătmarului să aibă o suprafață foarte mică. Am pornit demersul și îmi doresc din tot sufletul să reușim ca vinul produs în județul Satu Mare să fie sub indicația geografică ‘Dealurile Sătmarului’. Eu cred că așa este corect, avem peste 1.000 de ha de vie în județul Satu Mare”, a afirmat Adrian Ștef, președintele Consiliului Județean Satu Mare.

Producătorii au încercat în ultimii trei ani obținerea acestui drept de folosință a denumirii, dar a fost nevoie de o asociație care să se ocupe de problemele organizatorice. Un alt scop al noii organizații este de a promova vinurile sătmărene pe piața națională și internațională.

Foto. (c) GIL PIETRAR/ AGERPRES ARHIVA

În județ sunt peste o mie de hectare de viță de vie, producția medie fiind de 5.000 de litri/ha.

Primarul comunei Beltiug, Ioan Bartok Gurzău, a anunțat în cadrul Festivalului Vinului că se fac demersuri pentru includerea acestei zone unice în Europa pe lista UNESCO, astfel încât aceasta să fie protejată și promovată.

“Avem o tradiție de peste 1.000 de ani în vie, mai ales după venirea șvabilor, în 1730. Avem 690 de case și 390 de pivnițe. Cred că suntem unicat în Europa, încercăm să cuprindem pe lista UNESCO această zonă. Aici, tradiția viței de vie este de aproape 1.000 de ani. S-a dezvoltat foarte tare mai ales după colonizarea șvabilor în jurul anului 1730, tradiție care s-a menținut pe parcursul a două secole și jumătate. De altfel, pe timpul împărătesei Maria Tereza s-a cunoscut drumul vinului, din Beltiug foarte mult vin exportându-se în Viena”, a declarat primarul.

În perioada comunistă zona viticolă a avut de suferit, multe culturi s-au distrus. Viticultorii și-au revenit cu greu, au rămas în urmă în privința etichetării și prezentării vinurilor. În ultimii ani, producătorii mai mari s-au dezvoltat destul de mult, cu sprijinul fondurilor europene, și mai au mult de muncă până când zona viticolă își va recăpăta renumele de altădată.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES ARHIVĂ

Se știe că pălinca se fabrică din cele mai vechi timpuri, metoda preparării s-a transmis din generația în generație ca un ritual, însă doar din secolul al XVI-lea apare în documentele oficiale din Satu Mare. Astăzi, procedeul producerii pălincii este unul cunoscut de specialiști până în cele mai mici detalii, fiind scrise mai multe cărți. Una dintre acestea este ‘Producerea băuturilor alcoolice tradiționale în Țara Pălincii’ coordonată de prov. univ. dr. Nicolai Pomohaci, în care doctorul în oenologie Ioan Cioltean descrie metodele folosite de producătorii din Satu Mare. De asemenea, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare., Felician Pop, a încercat să afle secretele pălincii, dar să și explice rolul licorii în comunitățile din județ, scriind Povestea Pălincii.
Aflăm astfel că specialiștii sunt de părere că în Țara Oașului sunt cei mai buni pruni pentru pălincă, datorită poziției geografice și condițiilor pedoclimatice. Felician Pop susține că în mod obligatoriu românii trebuie să se definească prin produsul tradițional pălincă, așa cum rușii au vodca, grecii au ouzo, iar scoțienii whiskey.

Pălinca ‘Zetea de Transilvania’, produsă în Medieșu Aurit de către actualul primar al comunei, Silviu Zetea, ce a învățat tainele pălincii de la tatăl său, a obținut numeroase distincții pe plan național și internațional, chiar și medalia de argint de la Concursul Mondial de la Bruxelles din 2001. Prin urmare, Zetea a început să producă o gamă de lux, foarte des întâlnită la nivel de ambasade sau protocoale de nivel înalt.

În județul Satu Mare sunt aproape 5.000 de hectare de plantații de prun, mai mult decât celelalte specii de pomi împreună, din soiuri precum peneghei, albuțe, căiești, marghite sau coucine. Una din cele mai renumite, mai ales în perioada comunistă, era ‘pălinca de Turț’, obținută prin dubla distilare a prunelor peneghei având o tărie de 50 de grade. La începutul anilor 2000, Județul Satu Mare nu a reușit să țină pasul cu dezvoltarea piețelor, cu noutățile din marketing, și din cauza lipsei unor reglementări legislative s-a ajuns ca pălinca de Turț să fie produsă în Maramureș. Pur și simplu unii producători din județul vecin au profitat de brandul construit la nivel național în vechiul regim de către micii producători din Turț. Și-au înregistrat numele și au vândut ‘pălincă de Turț’ pe bani frumoși.

Pălinca din Țara Oașului are câteva caracteristici inconfundabile, este tare, dură și are o aromă aparte. Orice consumator știe că trebuie gustată cu măsură. Nu se știe nici astăzi cum s-a ajuns ca omul să distileze fructe pentru a obține această licoare. Autorul Poveștii Pălincii crede că distilarea ar fi fost inventată de călugării de la începutul Evului Mediu pentru obținerea de elixiruri și poțiuni în scop medicinal și că probabil alambicurile sunt creația neobosiților alchimiști în căutarea unor instalații care să le producă aur.

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES ARHIVĂ

Cea mai bună și cea mai recunoscută este pălinca de prune, însă în ultimii ani se fabrică pălincă dintr-un mare sortiment de fructe. Foarte mare succes are pe plan local pălinca de pere pădurețe, care este însă și foarte rar întâlnită. Se mai face în cantități mici pălincă de gutui, vișine, piersici, caise, cireșe, mere, soc, măceșe, sau în ultima perioadă pălincă cu nuci.

Totuși, cea mai bună este pălinca de prune, asta deoarece, susțin specialiștii, condițiile pedoclimatice din județ conferă acestor fructe o savoare deosebită bazată pe o bogată compoziție în vitamine necesare organismului. ‘Calitatea pălincii este determinată în primul rând de calitatea prunelor. Solul din această zonă, ariditatea lui, pantele mai mult sau mai puțin însorite și umiditatea au un important efect asupra prunelor, de unde rezultă pălinca. O teorie spune că pălinca din această zonă este cea mai bună din lume, datorită condițiilor pedoclimatice și a soiurilor arhaice. Nordul țării este limita nordică în care crește prunul. Fructele se culeg la 100 de zile, când s-au copt integral. Astfel, se obține o pălincă având un timbru original, o anumită savoare și culoare ce nu se pot întâlni în altă parte”, spunea Felician Pop.

Calitatea fructelor nu este însă suficientă pentru un produs de calitate. Este nevoie de o distilare după metoda tradițională făcută de un specialist care știe cum și cu ce lemne se fierb prunele. În pălincile tradiționale unitatea de măsură a tăriei este numărul mărgelelor de pe marginea paharului. “În micile pălincii nu prea există posibilitatea determinării exacte a tăriei, a cantității de apă ce se adăugă în timpul fierberii. Pălincaroșii știu că atunci când după ce agită pălinca într-un pahar, iar mărgelele sunt multe, mărunte, se învârt și se deplasează spre margine, procesul de fierbere se apropie de final. Mărgelele trebuie să reziste cel puțin un minut într-un pahar agitat”, a mai arătat autorul Poveștii Pălincii.

De remarcat este faptul că în zonele rurale pălinca a avut și are în continuare un caracter ritualic, având un important rol în socializare, în viața comunității locale. Acest aspect este mult mai accentuat în Țara Oașului, unde viața întregii comunități este marcată de consumul de pălincă. Se servește atât la botezuri, cununii, zile de naștere, sărbători cât și la înmormântări. De asemenea, se servește la efectuarea unei tranzacții, la finalizarea unor lucrări în gospodărie, sau sunt serviți zilierii. În mod obligatoriu, pe lângă mâncare, muncitorii din Oaș trebuie să primească și un pahar de pălincă.

Din comunitățile locale lucrurile se văd puțin diferit, însă și aici părerile sunt împărțite. În general bărbații o consumă ca pe un lucru firesc, normal, dar femeile o blamează în general, deoarece consumată în exces a dus de multe ori la tragedii, la destrămarea unor familii, la crearea de dependență. “Pălinca are un caracter ritualic în Țara Oașului, spre deosebire de alte zone unde consumul de alcool este blamat. Menirea pălincii nu este să se transforme într-un viciu, printr-un pahar de pălincă se consfințea o târguială. Se bea în pahare mici pentru a sublinia rolul ei de esență, și acum există obiceiul ca bărbații să bea pe rând din același pahar, primul care servește este chiar gazda. Toată lumea consuma pălincă, dar cu măsură, iar cei care ajungeau victime ale consumului excesiv ajungeau ținta ironiei colective”, a mai punctat Felician Pop.

Dincolo de problemele vieții cotidiene, a tot ceea ce se spune despre consumul de alcool, scriitorul consideră că din când în când merită gustat un păhărel de pălincă adevărată deoarece mai are o calitate importantă: ‘dezleagă limbile și patimile’. “Oamenii se simt în general bine când au pălincă pe masă, sunt veseli. Băut cu știință și cu rost, un pahar de pălincă face parte din micile bucurii ale vieții”, susține Felician Pop.

Nici femeile din zonă nu se fereau de gustatul pălincii. În cultura populară s-au transmis și țâpurituri ale femeilor de la clacă, ironizându-se între ele când n-au știut să se oprească: ‘Pălincuță de cireșe/ Îmbătat-ai jupânese/ Și femei de cele alese’.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Despre Ardud se știe că este o așezare foarte veche, din perioada neolitică, după ce a fost găsit un topor de piatră șlefuită, dar prima atestare documentară datează din anul 1215. Conform monografiei orașului, majoritatea istoricilor sunt de părere că cetatea construită de Bartolomeu Dragfy a fost ridicată pe locul unei foste cetăți dacice, despre care se știu foarte puține lucruri.

Bartolomeu Dragfy (1447-1501), descendent al voievodului maramureșean Dragoș Vodă, a ajuns la vârsta de 21 de ani la rangul de ‘mare paharnic’ al regelui Matei Corvinul, ‘mare cămăraș’ al regelui Vladislav al II-lea, iar la vârsta de 46 de ani voievod al Transilvaniei. El se remarcă drept un iscusit comandant militar, luptând alături de Matei Corvinul, dar sprijinindu-l și pe Ștefan cel Mare, cu care era cuscru, în lupta împotriva invaziei poloneze din 1497, conducând o armată de 12.000 de ostași transilvăneni.

Familia Dragfy a obținut permisul de a construi cetatea din Ardud în anul 1456, una din cauzele ridicării acesteia fiind ‘primejdia otomană’. După aprobare, au mai trecut 25 de ani în care s-a făcut aprovizionarea cu materiale de construcții, astfel că în 1481 începe construirea unei cetăți sub formă de fortăreață din lemn și piatră întărită cu tunuri, ziduri și șanțuri de apărare care să poată fi umplute cu apă în caz de primejdie.

Pe frontispiciul clădirii exista o inscripție care atestă acest lucru: ‘Această cetate a Ardudului a fost începută la 1481, în ziua a 8-a a lunii lui Sfântu Gheorghe (Aprilie) de către Bartolomeu Drafi’. Construirea s-a întins pe mai mulți ani, din cauza faptului că săparea pivnițelor care există și astăzi a fost un lucru dificil la aceea vreme, dar și a faptului că piatra a trebuit adusă de la distanțe mari, din zonele muntoase.

Cetatea avea patru mari turnuri și era descrisă la vremea respectivă ca una dintre cele mai puternice cetăți seniorale din nord-vestul Transilvaniei. A rezistat bine până la stingerea marii familii a Drăgoșeștilor (Dragfy), în 1555, după care a fost asediată și a trecut de la un stăpân la altul, deteriorându-se foarte mult.

De abia în 1730, după ce a intrat în posesia marii familii Karolyi din Carei, este renovată sub formă de cetate-castel cu patru turnuri, clădiri cu mai multe nivele, în stil gotic și baroc, un pod suspendat și șanț de apărare. Încăperile grofilor aveau finisaje fine, cu stucaturi ornamentale, turnul de la intrare având acoperișul poleit cu aur.

Perioada cea mai ‘romantică’ a istoriei cetății, care este pomenită și astăzi de către localnici, este din perioada lui Francisc Rakoczi al II-lea (1676 — 1735), care și-a blestemat propria fiică deoarece ar fi divulgat secretele pivniței unui ofițer austriac. Conform legendei, austriecii nu știau cum să cucerească cetatea în care se afla Francisc Rakoczi și au trimis un tânăr chipeș să o seducă pe fiica principelui, Vilma.

Aceasta s-a îndrăgostit de ofițer și i-a divulgat secretele pivnițelor cetății. În momentul în care austriecii au mers să-l aresteze pe principe, Vilma a recunoscut ce a făcut, cuprinsă de remușcări, și a fost blestemată de tatăl său. Totuși, principele Francisc Rakoczi a reușit să scape. Legenda mai spune să fata lui Rakoczi trăiește și astăzi ascunsă în pivnițe, iar cel care vrea să o scape de blestem trebuie să o sărute de trei ori pe toate cele trei chipuri și pe urmă s-o urmeze în pivniță, unde prințesa îi va arăta tezaurul familiei.

Cel care se aventurează în pivnițe trebuie însă să aibă grijă să nu privească înapoi, altfel se va preface în piatră. Conform poveștii, de-a lungul timpului mai mulți tineri din localitate ar fi încercat să intre după prințesă, dar niciunul nu s-a mai întors. O altă variantă a legendei spune că Vilma apare în mijlocul cetății în noaptea de Paște îmbrăcată de mireasă. De asemenea, se spune că până nu va fi dezlegată de blestem nu are voie să se spele și să se pieptene decât o dată pe an.

În 1847, în capela din incinta cetății s-au căsătorit poetul maghiar Petofi Sandor și Iuliana Szendrei, fiica intendentului cetății.

Chiar dacă cetatea a fost refăcută, ea nu s-a mai ridicat niciodată la importanța pe care o avea în evul mediu. De-a lungul timpului, s-a degradat și a fost abandonată, mai rămânând un turn, misterioasele pivnițe și câteva ziduri. O parte a cetății din Ardud a fost reabilitată printr-un proiect cu finanțare europeană, fiind deschisă oficial publicului în 2012 și inclusă într-un circuit turistic. Astăzi, orice vizitator poate pătrunde într-o parte a pivnițelor și în turnul care și-a recăpătat strălucirea de odinioară.

AGERPERS/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Situat în inima Careiului într-un parc dendrologic, castelul arată după reabilitarea capitală și cum ar fi unul nou, însă își păstrează aerul cavaleresc medieval, pe o structură barocă.

Familia Karolyi are o istorie ce se întinde pe parcursul a cinci secole. Descendentă a căpeteniei Kaplony din localitatea care astăzi se numește Căpleni, a dat istoriei oameni importanți.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Prima lor reședință, în secolul al XV-lea, a fost pe locul ocupat astăzi de castel, unde era o clădire ce avea elemente de fortificație, transformată ulterior în cetate cu șanț, folosită în apărarea împotriva turcilor.

Clădirea este refăcută și întărită de mai multe ori de-a lungul timpului, iar în 1792 devine un castel în stil baroc, pe două etaje, cu câte 20 de camere pe nivel ce adăposteau 60 de persoane, din care 30 aparțineau familiei nobiliare, iar restul erau servitori. Nobilii erau oameni cultivați, se învârteau în înalta societate vestică. La parterul castelului existau plante exotice precum palmieri sau portocali, iarna fiind încălziți cu șemineuri uriașe.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Castelul avea o sumedenie de tablouri, copiii erau învățați să cânte la câte un instrument. Astăzi foarte puține obiecte din vremurile apuse se mai găsesc în castel, deoarece au fost furate în 1918. Printre tablourile regăsite este o pictură din 1680 cu contele Karolyi Laszlo, primul prefect al comitatului Sătmarului din această familie.

Castelul cuprinde numeroase săli de primire, de bal, o bibliotecă cu 2.000 de volume în limbile română, maghiară, germană și latină. Stema familiei se poate vedea și astăzi, un șoim care ține în picior o inimă, înconjurat de un dragon.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Arheologul Hago Nandor, șef de secție responsabil cu castelul, afirma că în jurul castelului circulă o legendă care spune că ar exista un tunel care îl leagă cu cetatea din Ardud.

Nu s-au găsit dovezi cu privire la tunel, ci s-au descoperit canale de evacuare a apei. Cu toate acestea, mulți preferă partea misterioasă, a poveștilor, rămânând suficient loc pentru interpretări și fantezie. Nu merită stricată o poveste de dragul adevărului.

O altă legendă spune că fiica unui grof trăiește în subsolurile castelului după ce a fost blestemată de o vrăjitoare. Contesa poate să iasă o dată la șapte ani pentru șapte minute și poate fi dezlegată de blestem doar dacă este sărutată de trei ori și este urmată prin subsoluri, prin depozitele de arme.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Membrii familiei Karolyi erau renumiți generali de război și dețineau proprietăți foarte mari. Din cauza lipsei forței de muncă, au adus șvabi din Germania, înființând aici sate întregi.

Odată cu colonizarea șvabilor, în zona Careiului s-a început și amestecarea popoarelor, pe lângă noii veniți fiind români și unguri, dar grofii au știut să gestioneze situația pentru a nu fi probleme inter-religioase deosebite. La un moment dat i-au despărțit pe români, maghiari și șvabi în sate diferite. Până și astăzi se simte această separare, în jurul Careiului fiind localități aproape în totalitate cu populație de etnie maghiară, șvăbească sau românească.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Castelul, ca și familia nobiliară, are un trecut tumultuos. Din reședință nobiliară, cu opere de artă, mătăsuri fine, a ajuns să fie transformată în garnizoană militară, sanatoriu TBC, liceu zootehnic, iar astăzi un centru cultural și spațiu pentru oficierea căsătoriilor. ‘În primul rând este un simbol pentru oraș. E foarte interesant că timp de 50 de ani de comunism acest castel n-a fost distrus, a fost aici centru cultural, muzeu, casa pionierilor, biblioteca, un plămân.

Noi ne-am trezit cu 40.000 de vizitatori într-un oraș care nu avea nici 2.000 de turiști, dar orașul a resimțit oarecum că a reprimit această clădire. E un caz aparte față de alte castele care n-au fost deschise’, a mărturisit directorul Centrului de Promovare Turistică Carei, Bogdan Georgescu.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Castelul găzduiește trei expoziții permanente, cea privind breslele locale, obiecte descoperite în zonă, o expoziție cu mobilier de epocă, de la sfârșitul secolului XVIII sau începutul secolului XIX, cumpărate din diferite castele din Europa, și o expoziție impresionantă de trofee din Africa de Sud, donată de Sir Panczel Tibor, un important om de afaceri ai cărui bunici au fost careieni. Se mai pregătește deschiderea unei expoziții de figuri de ceară, cu scene de la semnarea Păcii de la Satu Mare din 1711. Vor mai fi scene cu ultima vrăjitoare care a fost arsă pe rug, în jurul anilor 1800, și figuri reprezentative din Carei: Otilia Marchiș, Ady Endre, Kafka Margit. De asemenea, va fi reprezentat regele Ferdinand, care pe 25 mai 1919 a vizitat orașul Carei împreună cu regina Maria.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Urmașii grofilor mai vizitează și astăzi castelul în care au trăit înaintașii lor, anul acesta organizând și o mare reuniune de familie.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Micuțele căsuțe albastre ale oșenilor sunt așezate pe dealul din centrul localității Negrești Oaș. Acestea au fost adunate de prin satele Oașului, dezmembrate, transportate și remontate cu mare grijă în capitala Țării Oașului, încă din anul 1964, cu scopul de a salva patrimoniul local. Astăzi de abia mai există câte o casă tradițională prin sate, oșenii preferând să-și construiască noi locuințe, fiind cunoscut că majoritatea sunt plecați la muncă în străinătate și își construiesc adevărate palate în locul căsuțelor bătrânești.

Muzeul Țării Oașului cuprinde 40 de obiective, case din Cămârzana și Racșa sau alte localități, case monocelulare, o șură din Gherța Mică, o poiată pentru oi, o cămară din Bixad, un coteț circular din Negrești Oaș. În unele case sunt expuse adevărate colecții de țesături, icoane, porturi populare, obiecte de ceramică și piese de mobilier, obiecte de uz gospodăresc.

Muzeul cuprinde și o zonă denumită ‘sector viu’, cu bunuri funcționale, de la vâltoare, la moare de apă, un atelier de fierărie, piua sau chiar o pălincie cu toate instalațiile. În preajma sărbătorilor, mai pot fi văzute femei din zonă care își spală covoarele în vâltoarea din cadrul muzeului. În cadrul muzeului funcționează și un atelier de olărit, unde renumitul meșter popular Istvanfi Geza din Vama face demonstrații, le arată tinerilor cum se făceau vasele, sau chiar îi învață meserie pe unii dintre ei.

Piesa de rezistență este Biserica de lemn din Lechința, veche din 1635, singura clădire de acest gen din Țara Oașului. Deși toate bisericile din Oaș erau din lemn, de abia una singură a supraviețuit, în mod miraculos, și aceasta la presiunile marelui fotograf Ioniță G. Andron. Biserica a fost salvată în anii ’70 la după ce cunoscutul fotograf a trimis memorii conducerii de la acea vreme: Comitetului Regional Oaș al PCR, Comitetului de stat pentru cultură și artă din regiunea Maramureș, dar și Comisiei Monumentelor Istorice de pe lângă Academia Republicii Socialiste România.Artistul a realizat primele fotografii cu lăcașul de cult în anul 1939, le-a trimis autorităților pentru a o salva și a revenit cu un memoriu și fotografii în anul 1966 în care arăta starea avansată de degradare a bisericii.

“Dacă mi-ar fi spus cineva că poate arăta și în felul acesta o construcție protejată în mod special de lege fiind MONUMENT ISTORIC, cu siguranță nu aș fi crezut, dar de această realitate m-am convins personal, iar prin fotografiile alăturate caut să informez organele de drept, socotind că prin aceasta am tras clopotul de alarmă și că am făcut cel puțin atât, pentru a determina forurile competente, ca în cel mai scurt timp posibil, acest monument istoric, singura biserică veche de lemn din toată Țara Oașului să fie reconstruită — deoarece despre reparație nu mai poate fi vorba — și ridicată în centrul de raion Negrești, unde să rămână mărturie peste alte veacuri viitoare despre dăinuirea noastră aici”, a scris Ioniță G. Andron, în memoriul din 4 noiembrie 1966.

Cunoscutul fotograf a subliniat că biserica a fost declarată monument “datorită vechimii și caracteristicilor ei de construcție de-a dreptul impresionante prin dimensiunile ei miniaturale”. Biserica a fost dezmembrată, transportată în Negrești Oaș unde în același an a fost deschis Muzeul Țării Oașului, și reconstruită pentru prima dată între anii 1977-1980, cu unele părți noi. A doua oară a fost reconstruită în 2006, printr-un proiect european.”Este o biserică de tip vechi, iar ca mărime este printre cele mai mici. N-am găsit o explicație de ce restul bisericilor nu au supraviețuit. Se construiesc biserici din zid din a doua parte a secolului XIX. Am găsit urme din biserici la o moară. Este ceva ciudat cum în zonele învecinate, Maramureș, Țara Lăpușului, Chioarului s-au păstrat biserici și aici asta este singură. Dacă nu era Ioniță G. Andron, nici ea nu supraviețuia”, a explicat Remus Vârnav, directorul Muzeului Țării Oașului.

Directorul Centrului Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Felician Pop, crede că această biserică a supraviețuit deoarece s-a aflat într-o comunitate mică, unde a fost construită o biserică din piatră mai târziu decât în celelalte localități. “Biserica a supraviețuit pentru că a fost într-o comunicate mică. După ridicarea bisericii de piatră, aceasta a fost abandonată și a supraviețuit în mod miraculos după intervențiile lui Ioniță G. Andron, cel mai mare fotograf din Oaș. În general, în Oaș bisericile din lemn au fost abandonate după ce s-au zidit altele noi care nu au nicio valoare arhitecturală”, a mai spus Felician Pop.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Biserica datează din 1175, a fost construită ca mănăstire romano-catolică, dar în timpul marii reforme a fost transformată în biserică reformată, rămânând astfel până în zilele noastre.

Biserica este construită în stil romanic iar planul basilical are trei nave poziționate pe axa est — vest. Dacă unii cercetători susțin că nu a fost tencuită tocmai pentru a respecta regulile romanice, toate bisericile din vremea respectivă fiind fără tencuială, localnicii dau crezare mai degrabă unei legende, care spune că au existat tentative de tencuire a pereților exteriori, doar că tencuiala pur și simplu nu se prinde de cărămida roșie din care este construită.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit directorului Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Felician Pop, construirea bisericii a fost făcută de către banul Akos, care făcea parte din neamul Akoșilor care s-a mutat din Sciția în Panonia, alături de șapte conducători ai sciților. Familia nobiliară a donat mănăstirea Ordinului Benedictin. În secolul al XVI-lea, neamul Akoșilor s-a stins, mulți dintre ei fiind uciși.

După ei a rămas astăzi biserica, în care se oficiază slujbe în fiecare duminică, și numele localității, Acâș în limba română și Akos în maghiară.

Soarta avea să rezerve destule surprize și necazuri. În anul 1642, în urma unui incendiu, biserica a ars și imediat după aceea au venit turcii, care i-au dat foc din nou. ‘O altă legendă este legată de semiluna islamică din vârful turnului bisericii. Legenda spune că semiluna a fost ridicată în turn deoarece turcii nu ar ataca lăcașurile care au semnul mahomedan. Nu este exclus ca această idee să le fi venit localnicilor după ce turcii au distrus biserica proaspăt renovată în 1642. De abia peste 90 de ani, în 1732, credincioșii au refăcut acoperișul și turnurile. În acest interval slujbele au fost oficiate sub cerul liber’, a spus Felician Pop.

După ce a trecut prin foc și furia turcilor, o altă nenorocire a lovit biserica. În septembrie 1834 a avut loc un mare cutremur în zona Careiului, fiind distruse mai multe așezări.

Biserica din Acâș a suferit mari daune, dar nu s-a prăbușit, a rămas în picioare. Preotul din acea vreme a consemnat evenimentul în registrul bisericii: ‘anul acesta a fost foarte secetos până pe 15 septembrie, atunci porni o ploaie înceată, înaintea ploii s-a produs un puternic cutremur de pământ între ora 7 și 8 dimineața în timp ce tocmai voiam să intru în biserică. După aprecierile mele a durat cam 5 minute. Uitându-mă din curte cum se mișcau cele două turnuri am crezut că se vor prăbuși. Dar har Domnului abia că au rezistat.

La unul din turnuri s-a distrus acoperișul, iar biserica a suferit cinci crăpături … în mai multe locuri a izvorât apa din pământ’.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ
Oamenii s-au chinuit să adune bani să refacă biserica, dar din cauza sărăciei n-au reușit să adune fonduri suficiente și biserica a rămas în aceeași stare până în 1862 când a fost cuprinsă de un incendiu devastator.

Atunci, focul a ars trei zile în continuu și a devastat jumătate din sat. Cu mari greutăți în perioada 1896—1902 biserica a fost renovată cu sprijinul financiar al comisiei pentru ocrotirea monumentelor de artă. ‘Băncile din biserică sunt de factură populară fiind pictate cu motive florale de o mare valoare artistică, fiind executate în perioada 1750—1776 în stilul Renașterii florale transilvănene târzii.

Tot legenda spune că biserica din Acâș ar fi legată printr-un tunel de castelul din Ardud, care la rândul său printr-o rețea de alte tunele ar fi fost legat de cetățile Sătmar și Medieș. Legenda tunelurilor este încă prezentă în conștiința sătmărenilor cu toate că nimeni nu se poate lăuda că ar fi făcut un drum subteran între aceste localități. Probabil că tunelurile din preajma bisericilor și castelelor erau mult mai scurte și aveau rolul de ieșiri de salvare în caz de pericol’, a mai precizat Felician Pop.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ
Directorul CJCPCT consideră că biserica din Acâș este una dintre splendorile artei romanice europene ale evului mediu timpuriu, aparținând ca structură arhitectonică stilului inițial al Abației din Cluny, localitate aflată în provincia Burgundia din Franța. ‘Asemănarea dintre cele două biserici arată faptul că societatea, civilizația de pe aceste meleaguri, în liniile ei esențiale, a fost conectată încă de timpuriu la civilizația apuseană’, a mai spus Felician Pop.

Din păcate, monumentul arhitectonic nu este promovat pe măsura importanței acestuia, nefiind inclus în circuite turistice. Informații despre biserică se găsesc foarte puține, într-o mică broșură editată de parohia din localitate.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR / AGERPRES FLUX

Turnul Pompierilor are un trecut interesant. Dacă, inițial, turnul era al pompierilor, cei care supravegheau orașul, în perioada comunistă acesta a aparținut Securității pentru “supravegherea orașului”, iar astăzi orice persoană poate să vadă municipiul Satu Mare din vârful turnului.

Situat în centrul vechi al municipiului Satu Mare, Turnul Pompierilor a fost construit în anul 1904 la inițiativa episcopului romano-catolic Meszlenyi Gyula, fiind proiectat de Dittler Ferencz, nemulțumit de faptul că pompierii făceau rondul în turnurile bisericii și deranjau slujbele.

După demolarea fostei primării, între anii 1901 și 1904, supravegherea orașului de către pompieri se efectua din cele două turnuri ale Catedralei romano-catolice, construcție situată în apropiere, fapt ce a creat nemulțumiri și din partea clopotarilor acestei biserici. Pentru înlăturarea acestui inconvenient, la îndemnul comandantului pompierilor, Gyula Tankoczi, episcopul catolic Meszlenyi Gyula a alocat suma de 20.000 de coroane de aur pentru construirea unui turn special de supraveghere, “Turnul Pompierilor”.

“Cu toate că are peste 40 de metri înălțime, Turnul Pompierilor a fost construit foarte repede. În niciun an de la începerea construcției turnul a fost inaugurat. Până ce a existat primăria veche, pompierii făceau rondul în turnul Primăriei, în momentul în care a fost demolată și nu mai exista o clădire corespunzătoare pentru a supraveghea orașul, aici fiind un oraș de câmpie unde singurele înălțimi sunt cele pe care le ridică omul cu mâna lui, nu avem dealuri, astfel că autoritățile s-au văzut nevoite să mute în turnurile Catedralei romano-catolice serviciul de pompieri. Acest lucru deranja slujbele religioase, cu atât mai mult cu cât cantorii bisericii au observat că soldații profitau de această conjunctură și chiar duceau fete vesele în turn pentru a-și alunga plictisul. La auzul acestei vești, episcopul de atunci, Meszlenyi Gyula, a spus că va dona 20.000 de coroane de aur numai să se facă un turn și să scape de pompierii aceștia recalcitranți. Iată că episcopul este autorul, ctitorul acestui turn”, a declarat Felician Pop, directorul Centrului de Creație, autor al cărții “Istoria secretă a Sătmarului”.

Din noul turn, pompierii au supravegheat orașul, iar după închiderea sa au fost montate antenele Securității, profitându-se de înălțimea mare și de faptul că este situat chiar în centrul orașului.

“Turnul a funcționat foarte mulți ani. Pe pereți sunt scrijelite numele persoanelor care au vegheat, avem din 1904 chiar prima inscripție care spune că soldatul Dragonici s-a eliberat. După ce turnul nu a mai avut utilitate în supravegherea orașului, în regimul comunist a fost închis și transformat într-un fel de releu pentru Securitate, lucru descoperit de abia după Revoluția din 1989”, a precizat autorul.

Turnul Pompierilor are 174 de trepte pe o scară metalică în spirală, înălțimea totală fiind de 47 de metri. Baza acestuia este una rectangulară, având pereții groși de 80 de cm. De la înălțimea de 10 m turnul este cilindric, având diametrul de 3,9 metri la bază și 3 m în partea superioară. În vârf este un balcon de unde se poate vedea orașul. În vârful cupolei este montată o veche stemă a orașului, învelită în cupru.

“Turnul pompierilor este singurul de această formă din România. Mai există câteva în Europa, dar niciunul nu are nici înălțimea, nici eleganța turnului sătmărean”, susține Felician Pop.

Turnul a devenit un simbol al orașului, imaginea sa fiind redată pe mai multe vederi vechi și apare în fotografiile din centrul vechi. Datorită înălțimii, turnul oferă o privire de ansamblu asupra orașului. În 2004 a fost renovat, iar peste un an a fost deschis publicului. Prețul unui bilet pentru copii este de doi lei, iar pentru adulți de trei lei.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) maramuresmuzeu.ro

Coiful de la Ciumești a fost descoperit întâmplător, în anul 1960, de un localnic care efectua săpături pentru construirea unor grajduri pentru CAP-ul din localitate. Alături de coiful din fier încoronat cu un șoim au mai fost găsite o cămașă de zale din fier, cnemide și fibule din bronz, un inel, două brățări și mai multe vase de lut. Mormântul, unic în lume ca și coiful, a fost denumit “mormântul cu coif de la Ciumești”.

Obiectele au fost ridicate de autoritățile de la acea vreme, duse la Muzeul din Baia Mare, de unde coiful a fost transferat la Muzeul Național de Istorie din București, având o importanță deosebită, unde este expus și astăzi.

Coiful din secolul IV î.Hr este unul lucrat până în detalii, are o apărătoare pentru ceafă, apărători pentru obraz, pe creștet sunt lipite picioarele unui șoim ce are aripile prinse în balamale pentru a se putea mișca în timpul deplasării.

Istoricii susțin că războinicul era o persoană foarte importantă, iar rolul coifului și al celorlalte piese descoperite este de a-l deosebi de ceilalți luptători din comunitate, dar și de a se face remarcat în alte comunități.

Foto: (c) maramuresmuzeu.ro

Mai multe izvoare istorice antice menționează portul, de către căpeteniile celților, a unor coifuri cu păsări sau animale, sau cămăși de zale. De asemenea, acestea apar și pe reprezentații iconografice precum cazanul de la Gundestrup, din Danemarca, însă descoperirile arheologice au fost prea puține.

Săpăturile efectuate ulterior în Ciumești au scos la iveală în total 35 de morminte celtice, dintre care șase erau de înhumație și 29 de incinerație. Celții obișnuiau să-și incinereze defuncții, după care să le îngroape rămășițele alături de vase funerare, oale de ofrandă și obiecte personale, din metal sau bronz. De cele mai multe ori, pe acestea rămâneau urme de trecere prin foc. “Indiscutabil, cel mai senzațional artefact din întreaga lume a celților este coiful de la Ciumești, unic în lume. El a aparținut unei căpetenii celte, un om foarte înalt. Aceste coifuri sunt văzute pe câteva vase celtice descoperite în Bulgaria, Germania, Danemarca, dar sunt doar reprezentări grafice. Un coif adevărat este cel descoperit la Ciumești, în anul 1960, absolut întâmplător când se săpa o fundație pentru grajdurile CAP-ului de atunci. În zonă s-au găsit mai multe morminte de inhumație și de incinerație. Ce este interesant este că artefactele găsite aparțin mai multor culturi.

Cnemidele, apărătoarele gambelor sunt de bronz, sunt de origine grecească, un fapt care întărește ideea că celții au servit în secolul III înaintea erei noastre drept mercenari pentru regii din Asia Mică. Probabil că și acest războinic de la Ciumești cu acest coif păstrat miraculos aproape intact a fost unul dintre căpeteniile mercenarilor care cutreierau la vremea aceea în Europa”, a declarat directorul Centrului de Creație Satu Mare, Felician Pop, autor al “Istoriei secrete a Sătmarului”.

Cel mai probabil, căpetenia a organizat trupe de mercenari care au acționat lângă Mediterană, în zona grecească, fiind descoperite și alte elemente elene, cum ar fi vase pentru vin sau monede.

Celții puneau un mare accent și pe aspectul fizic în timpul luptelor, purtau coifuri metalice, păr lung adesea dat cu var pentru a fi țepos, cămăși de zale și scoteau țipete pentru a-și intimida pe adversari, creându-și în timp imaginea de luptători crânceni și invincibili. Așa au ajuns să controleze ținuturi uriașe, din Franța până în nord vestul României de astăzi și sudul Ucrainei. Cercetătorii presupun că celții aveau un rol deosebit de important în zona ocupată de nord vestul țării, fiind posibil ca de aici să se fi angajat ca mercenari pentru diverse armate, însă deocamdată nu s-au făcute suficiente studii pentru a se trage o concluzie sigură. Un alt aspect care lasă ca bună parte din presupuneri să rămână o enigmă este faptul că celții nu lăsau urme scrise, cercetătorii fiind nevoiți să se documenteze din referirile altor popoare despre marii războinici.

“Descoperirile din județul Satu Mare în ce privește civilizația celților sunt spectaculoase și fiecare an aduce noi și noi dovezi ale unei puternice civilizații celtice pe meleagurile județului. Cimitirul de înhumație de la Petrești este unul din cele mai mari cimitire celtice descoperite vreodată și probabil o cercetare mai atentă și sistematică ar putea scoate la iveală rolul și importanța acestei civilizații. Știm foarte bine că Burebista în anii ’80 î. Hr. s-a luptat aici cu celții, boii, tauriscii și a întins regatul dacilor până în Germania de astăzi. Coiful este un artefact unic, el este un simbol al județului, al luptei, al eroismului care ni s-a transmis prin veacuri”, a spus Felician Pop.

Pe an ce trece se fac descoperiri tot mai importante, cum ar fi centrul metalurgic al dacilor liberi de la Iojib, în apropierea cuptoarelor dacice de la Medieșu Aurit, cele mai mari centre din Europa Barbară, astfel că nu ar fi exclus ca tot întâmplător să iasă la suprafață dovezi cu totul surprinzătoare, care să facă lumină în privința a tot ce se crede despre trecutul zonei și mai ales al popoarelor.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Ștefan Gabrea)