Photo credit: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARCHIVE

Set in an almost flatland area, on the national road linking the towns of Hateg and Caransebes, the former capital of Roman Dacia reveals itself to the traveler as soon as he steps within the boundaries of the Sarmizegetusa commune — Hunedoara County. The fortress walls are visible from the road and the tourist who stops to visit can use the parking lot right in front of the monument’s entrance gate.

Historians consider the Dacica Sarmizegetusa colony as the oldest urban settlement in Roman Dacia, being also its largest cultural and religious center. The precise date when the city was founded is unknown, but right from the beginning it had a privileged top position in the province.

“One of the first coins minted for the province has the colony-founding religious ritual represented on it. This is a bronze sestertius issued in Rome for the celebration of this event. As shows the image imprinted on the coin, the foundation of the city was performed according to the ancient rite the Romans inherited from the Etruscans (Etrusco ritu). Featured on the obverse is the effigy of Emperor Trajan, and the reverse shows a man with a plough drawn by a white ox and a white cow, furrowing the pomerium — the swath of land defining the boundaries of the future city walls — in a ritual that had been identically performed at the foundation of Rome.

“Governor Decimus Terentius Scaurianus must have been the one who, dressed as cinctus Gabinius (that is as an officiant, with a particular belting style for the toga and with his head covered with a fold of the garment), ploughed the ground on behalf of the emperor, to mark the limits of the future city, and leaving unfurrowed the spots where the gates of the colony were to be positioned.

It would have been interesting for this to have happened immediately after the Roman — Dacian war, but this administrator of Roman law has held this office sometime between 107 — 112, although the precise years of his tenure are not known. Therefore, this landmark moment in the life of the city cannot be exactly pinpointed on the timeline, and is still an unsolved enigma,” says Dr. Gica Baestean, head of the ‘Sarmizegetusa Museum’ section of the Deva city Museum of Dacian and Roman Civilization (MCDR).

Photo credit: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARCHIVE

Spanning an area of about 34 hectares inside the walls and with another 60-80 hectares outside walls, Ulpia Traiana belongs to the medium-sized cities of the Roman Empire. The population living in this area counted nearly 20,000 people. The city also had a territory assigned to farming, where lower rank settlements like Germisara (the present-day Geoagiu spa) or Aquae (Calan spa) developed too.

The tour of the historical monument begins with the amphitheater that immediately captures the tourist’s attention. The large-size building could accommodate in the stone stands about 6,000 people. This is where gladiatorial shows, drama or sport events were held, and the viewers took their seats in a very strict order. Seated on the stone benches in the first rows were the members of the city aristocracy, behind them the members of the equestrian order, followed by businessmen, and the rear rows were reserved for common people and women.

In the amphitheater area there is also a temple dedicated to medicine gods Aesculapius and Hygia. Another temple here is dedicated to Nemesis, worshipped as the goddess of balance, justice and fortune the gladiators badly needed in the combat.

Between the temples and the city walls a winding road runs west to east. It is a fragment of the imperial road the locals still use on some portions. Like all Roman roads, it was built according to the highest standards of urban engineering and its route is entirely known. It was the most important travel route, not just a connection between the south and the north of the province, but a connection between a remote area north of the Danube and the rest of the Roman Empire. The road came from Drobeta (present-day Drobeta Turnu Severin) via Tibiscum and Sarmizegetusa, then deviated northwards to Apulum, Potaissa, Napoca and ended in Porolissum (Moigrad), the northernmost point of the province.

Right near the city entrance is one of the most important buildings, the ‘domus procuratoris’, the palace of the financial procurator of Dacia Apulensis. This magistrate was a very important character in the provincial hierarchy, practically second in rank after the governor. He was a sort of finance minister, dealing with the collection of taxes and dues, but also had a major responsibility with the payments to the army. The partial archaeological digging done at the palace unearthed two thermal bathing facilities, a temple, offices, etc.

One of the walls of the buildings here is over 1 m thick. It’s hard to say what the height of this building might have been, but it must have supported a huge weight, probably put on it by several floors. During the reign of Augustus, buildings in Rome could get 20 m high. This height limit was set at the emperor’s intervention because buildings exceeding this limit would have been at risk and were unsanitary as well. Similar measures were taken by emperors Nero and Trajan. Buildings couldn’t have reached such heights in Sarmisegetusa, but there must have been multi-storey buildings here too.

The forum of the Dacica Sarmizegetusa colony is the center where the main roads intersected, the northern entrance having a public fountain on each side. The court of the forum was paved with marble blocks and from there one could head for the basilica, a building towering the architectural ensemble. From this space one could also enter the curia, where the city decurions — members of the local council — discussed the city’s major issues, under the chairmanship of two mayors.

The city’s sewage system, the stone blocks, ceramic tubes and pipework give us good reason to place the Dacian metropolis alongside the major cities of the Roman Empire, which implied the use of top state of the art urban planning and engineering.

Head of the Sarmizegetusa Museum, Dr. Gica Baestean, the man who greets you at Ulpia Traiana Sarmizegetusa, well prepared with all the necessary explanations, is actually the one who organized this museum dedicated to this historical monument, attempting to provide the visitor, with the help of experimental archaeology, a picture of what this urban settlement may have looked like almost 2,000 years ago.

As the numbers of tourists visiting Ulpia Traiana is rising steeply, the Deva Museum of Dacian and Roman Civilization — the administrator of the site — developed an ambitious plan to restore the Roman amphitheater at the city entrance. The reconstruction of the amphitheater at its real-life size would require five million euros worth of funding, says MCDR Deva manager Liliana Tolas, adding that the authorities in charge want to include the project in one of the EU financing axes and apply for non-reimbursable funding.

The monument is already included in the European project “The Roman Emperors Route”, which considerably enhanced the visibility of this tourist attraction, outside country borders as well. AGERPRES

Photo credit: (c) Marius AVRAM / AGERPRES PHOTO

The Mociu meteorite, which is also the best known in Romania, fell from the sky more than 130 years ago, on February 3, 1882, with pieces resulting after its entry into the Earth’s atmosphere having scattered over 15 km. The largest piece, which weighs 35.7 kilograms, is now on display at the Museum of Mineralogy of Cluj-Napoca, while smaller pieces were sent to more than 100 museums worldwide.

It is estimated that the Mociu meteorite debris weighed more than 300 kilograms, of which several pieces weighing about 42 kilograms in total are on display at the museum in Cluj-Napoca.

But according to specialists, the Mociu meteorite should have weighed at least 30,000 kilograms before entering the atmosphere, but, as happens in almost all cases, air friction makes meteorites lose most of their mass and arrive on Earth at only about 8-10% of their original weight.

Geology Ph.D and meteorite specialist Razvan Andrei told Agerpres that the Mociu meteorite had exploded two or three times after it entered the atmosphere and that only a small part of it reached Earth. ‘When it entered the atmosphere, its mass was much higher, at least 30 tonnes. It lost 90-92% of its mass,’ said Razvan Andrei.

He added that the largest known meteorite fell at Hoba in Namibia. It weighs about 60 tonnes, it is metallic and it punched a crater that is 50 metres in diameter and 10 metres deep.

It is said that the Mociu meteorite generated some panic among the population, but no human casualties were reported.

Curator of the Museum of Mineralogy of Cluj-Napoca Luminita Zaharia told Agerpres that there are testimonies according to which the noise made by the Mociu meteorite was heard as far away as Budapest.

Photo credit: (c) Marius AVRAM / AGERPRES PHOTO

‘It was fantastic, from what I understand, especially as it happened somewhere in the evening and the meteorite left those burning paths in the atmosphere. There are testimonials, from what I read, that the noise was heard as far away as Budapest and the light was seen even farther. It must have been something of a doomsday for those people,’ says Zaharia. It is also said that the meteorite was shining very brightly in the night skies, like a big ball of purple fire that left behind a greyish—white trail after the fall.

It is also said that the noblemen of the area would send peasants to look for pieces of the meteorite in the fields, for money, and that the largest of them were found, especially because it was winter and the traces left in the snow were evident.

Razvan Andrei says the Mociu meteorite is a primitive piece from the protosolar nebula, which has remained relatively unchanged since the birth of the solar system and which can be up to five billion years older than the Sun.

He also tells about the meteorite market where such heavenly pieces can be more expensive than any precious metal, even up to 5,000 US dollars a gram.

‘The market for meteorites is a very big market. It depends on type and analysis. One gram can reach up to several thousand dollars, like 5.000. The market was very high until about 2000, prices were very high. But discoveries began in Sahara, the place where very many meteorites originate, and prices dropped. Meteorites are very rich in iron that in a climate like that in Romania can waste away, whereas in Sahara, with a very arid climate, they can be preserved much longer,’ explains Razvan Andrei.

Eight meteorites have so far been officially registered in Romania, with the last of them being the meteorite of Plescoi, Buzau County. It weighs 6.9 kg and it fell into the courtyard of a local.

Razvan Andrei told Agerpres that a new meteorite was found in Romania currently undergoing scientific certification. The meteorite had lain for decades in the courtyard of a villager from Gresia, Teleorman County.

Along with pieces of the Mociu and Plescoi meteorites, there are more than 220 other samples of meteorites having fallen all over the world on display at the Museum of Mineralogy of the Babes-Bolyai University. In fact, the museum houses the only collection of meteorites in Romania. AGERPRES

Foto: teatrutv.ubbcluj.ro

‘Sunt cei mai frumoși ani ai Europei. La Paris, Viena, Budapesta, la Berlin se desfășurau cele mai frumoase baluri, se proiectau, începând din anii 1895-1896 filmele fraților Lumiere. Proiecțiile cinematografice în Occident erau foarte la modă, toată lumea căuta să găsească o modalitate de a aduce noul, acest extraordinar de interesant și de fascinant spectacol de a privi viața proiectată pe o pânză. Clujul, ‘orașul comoară’, cum era denumit în secolele XVIII-XIX, era în rând cu celelalte mari orașe ale Imperiului Austro-Ungar. Clujul avea o universitate veche de câteva sute de ani, unde studiau numeroși tineri care colindau Europa epocii și aduceau acasă tot ce era nou. Așa a ajuns la Cluj filmul, cinematograful — ca descoperire tehnică și ca spectacol, care la început era privită ca o ‘scamatorie’ tehnică captivantă’, explică Xantus Gabor, director de imagine și profesor de universitar la Facultatea de Teatru și Televiziune a UBB.

În primii ani ai noului secol, prin 1903-1904, cinematograful atrage din ce în ce mai mult public. Clujenii mergeau deja de o vreme la Budapesta să vadă filme, dar acum voiau ‘să vadă film și acasă’.

Potrivit lui Călin Căliman, autorul ‘Istoriei filmului românesc’, în Transilvania întâi au apărut cinematografele ambulante, care au încercat să satisfacă gustul oamenilor pentru ficțiune, dar la scurtă vreme au apărut cele permanente, datorită construirii uzinelor de energie electrică. În Cluj s-a introdus electricitatea în 1905, astfel că în 1906 existau toate condițiile deschiderii unui cinematograf permanent, care a și apărut. Până în 1907 era deschis și al doilea.

Apoi, nu mai trec mulți ani și Clujul începe să și producă filme. “Pentru că și Clujul avea teatru în care lucrau actori, regizori, și pentru că avea personalități și posibilități financiare, își face apariția și aici cinematograful. Clujul a fost printre primele orașe din Europa în care s-a produs film mut, la început cu scurt metraje, mici jurnale, care înregistrau, deci ‘documentau’ pur și simple evenimente, fiind ele chiar și fapte banale. În aceasta performanța tehnică a dominat încă în mod evident pe cea estetică sau plastică”, povestește Xantus Gabor, care este și un important regizor român de film documentar.

Primul film turnat la Cluj a fost scheciul cinematografic ‘Cox și Box’, filmat în vara anului 1912, în care interpreți erau Ilonka și Gyula Nagy. În anii care urmează, până la declanșarea Primului Război Mondial, clujenii au produs și filmat un număr impresionant de filme pentru acei ani de început ai cinematografiei. Subiectele erau dintre cele mai diverse și uneori chiar exotice. Unul dintre acestea este ‘Dragostea unei apașe’ (1915), făcut de o regizoare, Elemér Hetényi. Filmările au avut loc la fabrica de cărămidă, pe malul Someșului, în fața palatului Banffy — în care se află astăzi Muzeul de Artă — și la hotelul New York, astăzi Hotel Continental, una dintre cele mai frumoase clădiri din Cluj, dar care se află în prezent într-o stare avansată de degradare.

Filmul a atras și actori amatori din rândurile aristocrației locale, care au jucat în ‘Omul de 300 de ani’. Pe de altă parte, texte celebre, cum ar fi ‘Bancnota de un milion de dolari’ al lui Mark Twain, au constituit o inspirație pentru regizorii vremii.

Dintre toți regizorii care au încercat să facă film la Cluj în acei primi ani ai cinematografiei cel mai important, mai recunoscut și cu un număr impresionant de pelicule semnate este Jeno Janovics. Născut la Ungvar în 1872, Jeno a murit la Cluj în 1946 și este considerat un pionier al cinematografiei atât în Ungaria, cât și în România. În timpul perioadei sale active, artistul clujean a realizat, a jucat sau a ajutat la realizarea a 60 de lungmetraje de ficțiune, dintre care 32 sunt semnate de el ca regizor.

“În 1913-1914 la Cluj erau deja trei case de filme. Mari actori clujeni, ca Lily Poor, Istvan Szentgyorgyi, sub conducerea regzorului Jeno Janovics, încep să joace și în fața aparatului de filmat, alături de alți actori care erau distribuiți în roluri secundare. În 1913, cunoscutul studio Pathe realiza, împreună cu Jeno Janovics, două filme artistice în coproducție. În 1914, în studiourile deja independente ale lui Janovics au fost finalizate patru producții — ‘Omul de 300 de ani’, ‘Bank Ban’, ‘Escorta’ și ‘Sugari de împrumut'”, relatează profesorul clujean.

El mai povestește că în 28 ianuarie 1914 are loc premiera filmului ‘Mânzul Șarg’, care îl propulsează în prim planul vieții artistice locale pe directorul Teatrului Maghiar din Cluj, regizorul și actorul Jeno Janovics. ‘Mânzul Șarg’ va parcurge o importantă carieră internațională, fiind difuzat prin Casa Pathe în toată Europa și în Asia.

Un alt fapt deosebit este colaborarea, în 1915, pentru pelicula ‘Bank Ban’, dintre Jeno Janovics ca producător și regizorul Mihaly Kertesz, nimeni altul decât regizorul filmului ‘Casablanca’. Michael Curtiz, așa cum se va numi în anii de după 1926, când a ajuns în America, avea să realizeze multe filme celebre la Hollywood și să câștige în 1943, cu Casablanca, Oscar-ul pentru regie.

Anii 1915 și 1917 sunt considerați anii cei mai prosperi în creația cinematografică clujeană. Studiolul ‘Proja’ realizează 10 filme, ‘Corvin’ — 17, iar ‘Transsylvania’ unul.

“Studiourile din Cluj au fost extinse și în satul învecinat, Florești, care a devenit astfel prima localitate rurală care a găzduit un studio de creație cinematografică. Începe o perioadă de efervescență a filmului mut transilvănean, un fenomen uimitor în această parte a Europei. Însă intervine Primul Război Mondial. Iar ‘când armele răsună, muzele tac'”, afirmă Xantus Gabor.

În anii de după încheierea Primului Război Mondial a început și declinul producției cinematografice clujene. Față de cele peste 90 de producții de diverse genuri, inclusive filme cu caracter documentarist, filmate înainte de 1919, în următorul deceniu se produc doar 25 de filme — 18 documentare, 5 scurt-metraje și 2 artistice.

Din această a doua perioadă datează însă un film extrem de important pentru istoria filmului european — primul documentar științific.

După sfârșitul războiului și după o perioadă de declin a cinematografului, prin 1919 sosește la Cluj, venit de la Paris, profesorul Constantin Levaditi, un medic extrem de cunoscut la acel moment, unul dintre fondatorii virusologiei la nivel mondial. Medicul român sosise la Cluj la invitația colegilor săi clujeni și cu intenția de a-i ajuta pe aceștia să organizeze clinicile medicale nou construite în oraș, dar și pentru a preda la Universitatea din Cluj, care de doar câteva luni devenise românească. El a fost profesor titular la Catedra de patologie generală și experimentală, fiind primul profesor în acest domeniu.

“La sosirea în România, doctorul Levaditi este terifiat de răspândirea amenințătoare a temutei boli sifilis, atât în satele de munte românești, cât și în orașe. Împreună cu tânărul medic Dominic Stanca, cel care a înființat prima clinică de ginecologie din Cluj, și care, pe lângă faptul că practica actul medical și științific era și pasionat de ideile inovatoare, Levaditi pune în practică, în premieră absolută în lume, primul film ‘aplicat’, de popularizare și de conștientizare a pericolului sifilitic și a consecințelor dramatice pe care le putea determina această boală. Asistăm la apariția unui ‘gen’ în premieră mondială — filmul documentar științific, medical, cu intenția clară de popularizare și informare a publicului larg. Pentru realizarea acestui film medicii îl au ca partener pe regizorul deja consacrat Jeno Janovics, care era și producător de filme. Astfel se naște la Cluj, în 1928, filmul ‘Din grozăviile lumii’. În accepțiunea de astăzi acest film poate fi numit ‘docu-drama’ cu actori, dar folosește și elemente de documentarism pur”, mai povestește Xantus Gabor despre primul film documentar științific realizat în studiourile de film clujene, care au fost unele dintre primele studiouri cinematografice din Europa.

AGERPRES / (A, AS — autor: Elena Stanciu, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Adrian CUBA / AGERPRES ARHIVĂ

În anul 1862 moșia a fost cumpărată de Alexandru Ioan Cuza. Devenit pentru scurt timp reședința primului domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan I, Palatul de la Ruginoasa — comparativ cu alte construcții din Moldova ridicate în aceeași epocă, ocupă un loc cu totul aparte atât din punct de vedere istoric, cât și arhitectural.

“‘Aici, în palatul boieresc și mai apoi domnesc, s-au petrecut o serie de evenimente importante din istoria țării, între care trebuie să amintim întâlniri ale revoluționarilor români de la 1848 și plămădirea unora din îndrăznețele reforme din anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza. La acestea trebuie adăugate legătura domnitorului față de moșia și Palatul de la Ruginoasa, precum și afecțiunea lui pentru oamenii de aici. Castelul luxos, cu mobilier scump, adus din străinătate, era plin de lume, de viață și de veselie, în special în timpul verii, când boierii stăteau la țară, sau iarna când veneau la vânătoare. Ruginoasa era paradisul Elenei Cuza, ea îi scria adesea mamei sale, la Solești, că numai acolo se simte fericită și bine dispusă. Nu se mai sătura de farmecul acelei minunate așezări de la țară, care o încânta și o vrăjea la tot pasul și în toată clipa cu fiecare colț din casă. Aici, Doamna Elena a crescut cu mult drag pe cei doi copii ai lui Cuza și înfiați de ea: prinții Alexandru și Dimitrie. În testamentul lui Alexandru Ioan Cuza, toată averea lui era lăsată fiilor, ca singuri moștenitori, Elenei Cuza lăsându-i “usufructul unei a treea părți”, a explicat profesorul muzeograf Simona Ionescu.

Din anul 1890 și până în anul 1900, proprietatea Palatului și moșia Ruginoasa revin prințesei Maria Moruzzi, soția prințului Alexandru. După moartea doamnei Elena Cuza, moșia și palatul Ruginoasa sunt donate spitalului ”Caritatea” din Iași, care înființează aici un spital de copii: “Cuza Vodă”.

În anul 1936 spitalul cedează actul de proprietate Regiei CFR care organizează în palat un spital TBC. Regia face modificări interioare necesare funcționării unui spital.

Distrus în timpul celui de-al doilea război mondial, palatul și-a recăpătat strălucirea arhitecturală și farmecul specific, după anul 1982, când a fost restaurat și amenajat ca Muzeul Memorial “Alexandru Ioan Cuza”.

Foto: (c) Adrian CUBA / AGERPRES FLUX

Trupul neînsuflețit al domnitorului Al.I.Cuza a fost adus, în 1873, de la Heidelberg — Germania, și înmormântat la Ruginoasa, lângă biserică. În 1944, osemintele domnitorului au fost evacuate la Curtea de Argeș, preventiv, însă după război, deoarece biserica a fost grav avariată, osemintele au fost depuse la biserica Trei Ierarhi din Iași, unde se află și astăzi.

Lăcrămioara Stratulat, directorul Complexului Muzeal Național “Moldova”, a declarat că Muzeul Memorial ‘Alexandru Ioan Cuza’, edificiu care a fost principala reședință din Moldova a principelui Unirii, a făcut obiectul unui amplu program de restaurare în cadrul proiectului guvernamental “Reabilitarea Monumentelor Istorice din România” cu finanțare de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei. Această etapă a fost urmată de faza de reamenajare a expoziției de bază la standardele europene contemporane, cu scopul de a imersa vizitatorul contemporan în atmosfera aristocrației veacului al XIX-lea. Aceste lucrări au vizat refacerea integrală a interiorului palatului, așa cum a fost pe vremea când Elena Doamna a locuit aici. Costul lucrărilor este în valoare de aproximativ 7,8 milioane de lei.

După șase ani de lucrări de reabilitare, reconsolidare și reamenajare, Muzeul Memorial “Alexandru Ioan Cuza” a fost redeschis marelui public în februarie 2013, în prezența ministrului Culturii de la acea vreme, Daniel Barbu. În niciun an de zile de la inaugurarea deschiderii, Muzeul Memorial ‘Alexandru Ioan Cuza’ a fost vizitat de 18.000 de persoane.

Foto: (c) Adrian CUBA / AGERPRES ARHIVĂ

 “Din dorința de a transforma spațiul muzeal într-un spațiu accesibil tuturor categoriilor de public s-au introdus noi funcțiuni și elemente interactive precum info-touch-ul, plasme multi-touch, proiecții video, aceste noi funcțiuni își propun să suplimenteze informația vizuală. În acord cu noile cerințe, modalitatea de prezentare a informațiilor din fiecare încăpere s-a concretizat în diagrame de sală. Vizitatorul va intra în contact pentru prima oară, urmând circuitul expozițional cu o serie de elemente noi, printre care amintim: proiecția holografică a Domitorului Al. I. Cuza care îl înfățișează pe acesta în mărime naturală rostind câteva din celebrele sale discursuri”, a spus profesor muzeograf Simona Ionescu.

Puțini știu că în apropiere de Palatul Cuza se află Hanul domnesc, cândva un mare han unde Mihai Eminescu a scris poemul “Făt—Frumos din tei”, iar Vasile Alecsandri poezia ”Dridi”. Căile de înfăptuire ale actului “Unirii’, după cum povestește Simona Ionescu au fost amplu dezbătute de criticul Garabet Ibrăileanu alături de Constantin Stere, Petre Carp, Botez, Lucrețiu Pătrășcanu, George Topârceanu. La Hanul domnesc au poposit și Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Nicolae Iorga, A.D.Xenopol, Petre Andrei, Petru Poni, Dimitrie Gusti, Tudor Arghezi. Acum Hanul e o ruină, în perioada regimului comunist încercându-se o renovare în stil propriu.

“În orânduirea feudală, Șaua de la Ruginoasa prilejuia o bună trecere dinspre Iași spre Valea Șiretului și de aici spre Baia, Suceava sau spre munți. Prin mijlocul satului trecea drumul principal care lega partea de răsărit cu cea de apus a Moldovei. Oastea în timp de război sau populația în timp de pace își găseau loc pe aici. Așezat pe drumul comerțului și al poștalioanelor domnești, satul a fost loc de staționare pentru negustorii și cărăușii care transportau mărfuri. Pentru popasul călătorilor s-au construit de-a lungul timpului câteva hanuri. Marele han din inima satului are o vechime de câteva sute de ani, fiind construit cu mult înaintea palatului. Aici făceau drumeții popas de noapte. Rădvanele, poștalioanele și căruțele umpleau toloaca din față. Noaptea, călătorii se strângeau în jurul meselor, începând să curgă, la un pahar cu vin de Cotnari, poveștile și povestirile populare. Adeseori, când vinul era proaspăt scos din beciurile de sub han, începea veselia și cântecul alături de lăutari și hangițe oacheșe”, povestește profesor muzeograf Simona Ionescu.

Condica Șcheiană sugerează data când Ruginoasa a intrat în posesia familiei Sturză. Tatăl lui Sandu Sturză, al cărui nume pare a fi Ion, a cumpărat “satul întreg Ruginoasa cu vecinii” de la Constantin Ducă Voievod (1693-1695). În manuscris se afirmă că satul era “de la neamul nostru Prăjești”.

“Așezat pe drumul comerțului și al poștalioanelor domnești, satul a fost loc de staționare pentru negustorii și cărăușii care transportau mărfuri. Pentru popasul călătorilor, s-au construit, de-a lungul timpului, câteva hanuri. Marele han din centrul satului, are o vechime de câteva secole, fiind construit cu mult înaintea Palatului și a Bisericii. Anul construirii hanului de la Ruginoasa nu se cunoaște, însă se știe că în timpul domniei lui Vasile Lupu, se reorganizează transporturile de persoane cu căruțele de poștă speciale. În acest caz, hanul de la Ruginoasa, devine și stație de poștalioane. Se poate trage concluzia că el exista deja. Nu se cunosc nici ctitorii săi. Se crede că a fost construit la inițiativa unui întreprinzător, care și-a dat seama de vadul comercial deosebit de bun”, mai spune profesor muzeograf Simona Ionescu.

Poveștile bătrânilor din sat spun că demult, când satul era atacat și prădat de diverse hoarde, locuitorii satului se refugiau prin tunel, la adăpostul palatului.

În 1905, hanul fiind incendiat, a fost refăcut fără a se mai construi etajul. S-a refăcut podul cu acoperișul în șarpantă, acoperit cu draniță, iar ferestrele podului au fost refăcute sub forma arcurilor frânte, tip gotic, fiind vizibilă influența Palatului gotic din apropiere.

“Hanul de la Ruginoasa nu a fost unul oarecare, ci unul binecunoscut în Moldova. Despre acest han se fac și se desfac istorii felurite. Aici se zice că ar fi apărut și tânărul de Verești care a fugit cu preafrumoasa soție a boierului Balș, din Dumbrăveni, la care era în slujbă și tatăl lui Eminescu. Se istorisește că tânărul Mihai Eminescu, impresionat de romantica poveste de dragoste, ar fi venit la Ruginoasa pe urmele tinerilor îndrăgostiți și la han ar fi scris vestitul poem Făt—Frumos din tei. Tot la Ruginoasa, la han, ar fi sosit și Vasile Alecsandri, scriindu-și poezia Dridi”, a precizat muzeograful Simona Ionescu.

“Multe despre povestirile despre Cuza-Vodă, își au fundalul, în încăperile primitoare ale hanului sau ale palatului. Se spune că domnitorul deghizat avea plăcerea de a merge la han pentru a afla despre necazurile poporului, pentru a-l prinde pe hangiu cu “ocaua mică’. După înmormântarea lui Cuza la Ruginoasa, se crease tradiția de a se face pelerinaje anuale la mormântul său. Astfel la han poposeau diferite personalități, dar și foarte multă lume”, a mai declarat Simona Ionescu.

Acum Ruginoasa reprezintă un pios loc de pelerinaj, luminat de amintirea celui care a fost Alexandru Ioan Cuza, primul principe domnitor al României moderne, simbol viu al Unirii din 1859. Aceasta pentru că, așa cum spunea M. Kogălniceanu, cu prilejul înhumării din 1873, “câtă vreme va avea țara aceasta istorie, cea mai frumoasă pagină va rămâne aceea a lui Alexandru Ioan Cuza”.

AGERPRES / (A — autor: Daniela Malache, editor: Marius Frățilă)

Photo credit: (c) Adrian CUBA / AGERPRES ARCHIVE

In 1862, the castle was bought by Alexandru Ioan Cuza, becoming thus, for only a short while, the residence of the first ruler of the United Principalities of Romania, Alexandru Ioan the First. The Ruginoasa Castle — while being compared with other buildings in Moldavia built in the same period, it occupies a privileged position both from a historical and architectural point of view.

‘Here, at the boyar’s and later prince’s residence, took place a series of important events for the history of the country, among which we remind the gathering of the Romanian revolutionaries of 1848 and the planning of the very bold reforms initiated by Alexandru Ioan Cuza during his rule, curator and Professor Simona Ionescu explained.

Thus, between 1890 and 1900, the Ruginoasa Castle and the surrounding estate became the home of Princess Maria Moruzzi, the wife of Prince Alexandru. After the death of Lady Elena Cuza, the estate and the castle were donated to the Caritatea Hospital in Iasi and was made into a children hospital named after ruler Cuza — Cuza Voda Hospital.

In 1936, the hospital passed the property title of the building on to the Romanian National Railways Company — CFR, which turned it into a tuberculosis hospital. CFR made several modifications to the building to better fit its purposes as a hospital. Being destroyed in the World War Two, the castle regained its architectural beauty and specific charm in 1982, when, after restoration, it became the Alexandru Ioan Cuza Memorial Museum.

Photo credit: (c) Adrian CUBA / AGERPRES STREAM

The lifeless body of ruler A.I. Cuza was brought in 1873 from Heidelberg — Germany and buried at Ruginoasa, close to the church. In 1944, the prince’s remains were preventively evacuated from Curtea de Arges but after the war, given that the church was severely damaged, they were brought at the Biserica Trei Ierarhi (Church of the Three Hierarchs) in Iasi, where they remained until today.

Lacramioara Stratulat, the manager of the Moldavia National Museum Complex, stated that the Alexandru Ioan Cuza Memorial Museum, hosted by the castle that used to be the residence in Moldavia of the first ruler of the United Principalities of Romania, was subjected to an ample restoration programme part of the governmental programme dubbed ‘Rehabilitation of Historical Monuments in Romania’ sponsored by the Council of Europe Development Bank. This stage was followed by a rearranging of the permanent exhibition to bring it in line with the contemporary European standards and to help the contemporary visitor truly feel the atmosphere of the 19th century world of aristocracy. The castle was completely rebuilt on the inside, the same as it was during the time when Elena Doamna lived here. The rebuilding works cost approximately 7.8 million lei. The Alexandru Ioan Cuza Memorial Museum reopened its gates to the large public in February 2013.

Photo credit: (c) Adrian CUBA / AGERPRES ARCHIVE

‘Out of a desire to make the museum accessible to all visitor categories new functions and interactive elements such as info-touch and multi-touch panels, video projections, meant to enrich the visual information, were implemented. In line with the latest trends, the information for each room is provided through a diagram. The visitor will have thus the chance to meet the real-size hologram of Prince A.I. Cuza uttering some of its famous speeches,’ said curator and Professor Simona Ionescu.

Only few know that close to the Cuza Palace there was Hanul Domnesc (the royal inn), an inn that used to be quite famous back in those times, where poet Mihai Eminescu is said to have written his poem ‘Prince Charming from the Lime Tree’ and Vasile Alecsandri his famous poem ‘Dridi.’ The ways to accomplish the Union of all the Romanian principalities, as according to Simona Popescu, were also many times debated at the inn by literary critic Garabet Ibraileanu, politicians Constantin Stere, Petre Carp, Botez, Lucretiu Patrascanu and poet George Toparceanu. The inn also hosted writers Mihail Sadoveanu and Ion Creanga, historian Nicolae Iorgan, A.D. Xenopol, politicians Petre Andrei, Petru Poni, Dimitrie Gusti or poet Tudor Arghezi. In the meantime, the inn turned to ruin.

The Scheian Book suggests us the supposed date when Ruginoasa became the property of the Sturza family. Thus, Sandu Sturza’s father, apparently named Ion, bought ‘the entire Ruginoasa village with all its neighbours’ from Constantin Duca Voievod (1693-1695).

‘The precise year when the inn was built in Ruginoasa is still unknown. However, what we do know is that during the ruling of Vasile Lupu the schedule of the post chaises was modified and the inn in Ruginoasa became one of the stations, which means, of course, that the inn already existed at that date. The names of its builders also remain unknown. We believe that it was built by an entrepreneur, who probably realised that the location was very good,’ said Simona Ionescu.

The elders in the village claim that, in the old times, when the village suffered from the many attacked and looting by various hordes, the locals were using a tunnel to get to the castle and take refugee there. In 1905, the inn got damaged in a big fire, but it was rebuilt later. ‘The inn in Ruginoasa is not just like any other, but it is one was quite famous Moldavia. There are many stories about the inn. Some say that the young man from Veresti who ran away with the very beautiful wife of boyar Bals from Dumbraveni, for whom poet Eminescu’s father also used to work, also came at the inn. The story tells that a young Mihai Eminescu, impressed by this love story, even came to Ruginoasa to follow the footsteps of the lovers and he even wrote his “Prince Charming from the Lime Tree” here. Poet Vasile Alecsandri too is said to have written here his well-known poem ‘Dridi,’ said Simona Ionescu.

‘Many of the stories about Cuza-Voda have the inn or the castle in the picture. Thus, they say that the ruler enjoyed putting on a disguise and going to the inn to find out about the sufferings of the people and maybe catch the inn keeper tripping. After his funeral in Ruginoasa, it became a tradition for many people to go on a pilgrimage to his tomb, so that various personalities uses to come at the inn and very very many travellers,’ said Simona Ionescu.

Today, Ruginoasa is a destination for many pilgrims, as the place where the memory of Alexandru Ioan Cuza, the first ruler of modern Romania, a living symbol of the Union of 1859. So that, as M. Kogalniceanu said at Cuza’s funeral back in 1873, ‘as long as this country will have its history, the most beautiful page of it will remain the one with Alexandru Ioan Cuza’s name on it.’ AGERPRES

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

La o aruncătură de băț de Piața Mare din centrul istoric al fostei Capitale Culturale Europene, la etajul unu din Casa Hermes, din Piața Mică numărul 11, își doarme somnul de peste 2.000 de ani un bărbat egiptean, mumificat, chiar în interiorul Muzeului de Etnografie Universală Franz Binder. Aici, cu doar un leu, orice copil aflat în excursie în Sibiu poate vedea singura mumie vizitabilă din Transilvania, asta în condițiile în care mumia de la Cluj-Napoca nu poate fi văzută, muzeul fiind în renovare. Adulții plătesc numai cinci lei ca să vadă mumia de la Sibiu, iar cu alți cinci lei primesc și permisiunea de a o fotografia. Turiștii români pot beneficia de un ghidaj când vizitează mumia, cu doar zece lei, iar cei străini, cu 30 de lei.

“Mumia egipteană cu sarcofag este un obiect foarte rar în patrimoniul cultural istoric din țara noastră. De aici și interesul uriaș pe care turiștii din țară și din străinătate îl afișează pentru vizitarea expoziției permanente în care se regăsește aceasta. Am intitulat sugestiv secvența respectivă din expoziție ‘Gestul încremenit. Atitudinea în fața morții.’ Expoziția este deschisă publicului larg de marți până duminică in Muzeul de Etnografie Universală Franz Binder, situat chiar in centrul istoric al Sibiului”, a declarat miercuri, pentru AGERPRES, Ciprian Ștefan, directorul Complexului Național Muzeal ASTRA.

Conform acestuia, în jur de zece mii de turiști vizitează anual mumia de la Franz Binder. Numai de la începutul acestui an, peste 5.000 de turiști au văzut mumia egipteană de la Sibiu, după ce anul trecut peste 10.500 de oameni au fost aici.

Mumia de la Sibiu are o istorie plină de peripeții. Principala problemă a celor care au văzut mumia a fost să știe cu exactitate care este sexul acesteia. Aproape un secol, toată lumea credea că mumia reprezintă o femeie. Ei bine, mumia de la Sibiu reprezintă un bărbat, lucru constatat de către egiptologul german Renate Germer.

‘Identitatea personajului mumificat care se odihnește în sarcofag este extrem de interesantă. El a fost menționat, pe rând, fie drept un bogat egiptean, fie drept soția unui înalt funcționar. Renate Germer, cunoscut egiptolog din Hamburg, a vizitat muzeul de la Sibiu și a cercetat cu atenție exponatul. Aceasta a spus că este vorba despre un bărbat, și nu despre o femeie, aducând numeroase argumente ‘, conform Ioanei Rasiga, muzeograf la Muzeul Franz Binder din Sibiu.

Înainte de a ajunge la Sibiu, mumia a fost schimbată cu alta, susține arheologul Renate Germer. O inscripție și o pictură pe care este reprezentat un om cu barbă, găsite alături de mumie, arată că este vorba despre un bărbat. Deși veche de peste 2.000 de ani, mumia de la Sibiu păstrează și azi pe pânză o inscripție care demonstrează același lucru.

‘Frumusețea picturii de pe fașă, faptul că este asemănătoare cu cea de pe sarcofag, precum și modul de realizare al sarcofagului dintr-o singură bucată de lemn, și nu din bucăți mai mici închegate între ele, așa cum se întâmpla în cazul oamenilor simpli, ne îndreptățesc să spunem că bărbatul mumificat s-a bucurat pe durata vieții de un statut deosebit. În urma unui studiu atent al scrisorii Norei Hannenheim și al inscripțiilor prezente pe feșele mumiei și pe sarcofagul acesteia, cercetătoarea germană, Renate Germer a ajuns la concluzia că mumia provine din situl de la Gamhud’, a adăugat muzeograful Ioana Rasiga.

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

Mumia a stat aproape 20 de ani ”ascunsă” în depozitul Palatului Brukenthal din Sibiu.

De fapt, mumia egipteană de la Sibiu a aparținut unui consul german al Imperiului Austro-Ungar la Cairo (Egipt), numit Hermann von Hannenheim. Acesta, în 1907, a donat mumia Asociației Ardelene pentru Științele Naturii din Sibiu, conform muzeografei Maria Bozan. Aceasta explică că mumia a fost expusă până în anul 1957. În 1972, muzeul se reorganizează, secția de etnografie exotică este desființată și mumia este mutată în depozitul palatului Brukenthal. În 1991, se înființează Muzeul Civilizației Populare din România, iar mumia trece în patrimoniul acesteia. Din 18 mai 1993, mumia poate fi vizitată permanent, în cadrul expoziției Muzeului de Etnografie Universală Franz Binder, departament al Complexului Național Muzeal ASTRA.

Numită de presă foarte mulți ani “femeia cu părul albastru”, mumia cu sarcofag de la Sibiu este de fapt un bărbat, rămas anonim. Mumia este înfășurată în bandaje din pânză de in. Desigur, egipteanul are pe față masca, specifică mumiilor. “Pe labele picioarelor, figurate pe sarcofag în relief, în formă de casetă, sunt pictați cu negru doi șacali, animalele sacre ale lui Anibis, zeul morților, plasați în față. Învelitoarea întinsă peste trup conține din nou gulerul de pe capacul sicriului. La fel, dedesubt, este numită Isis, zeița înaripată. Peste picioare sunt de privit cele patru genii ale morților, care apără intestinele. (…) numele mortului nu este pus nicăieri”, acesta este doar un fragment din prima analiză științifică, făcută mumiei, în 1925 de către dr. Roeder, directorul unui muzeu de egiptologie din Germania.

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

Mult mai multe știm despre ”peripețiile” mumiei de la fiica donatorului. Vizitatorii pot citi un fragment dintr-o scrisoare a acesteia, expusă chiar lângă mumie. Astfel aflăm că funcționarul german, cel care a cumpărat mumia, a cheltuit 1.000 de lire la acea vreme, în încercarea de a descoperi o mumie. Când mai avea doar 50 de lire, a găsit un păstor care l-a ajutat să descopere un loc plin de mumii. El a primit cea mai urât mirositoare, pe care a schimbat-o cu o alta, cea din muzeu.

Pentru necunoscători, mumia de la Sibiu nu este foarte mare, este una normală. Mult mai mare este însă sarcofagul, făcut numai din lemn, foarte frumos pictat. “Pe sarcofag este pictată Nut, zeița înaripată a cerului, îngenunchiată, în fiecare mână cu câte o pană a adevărului. (…) Pe sarcofag, pe un catafalc — cap de leu este pictat mortul mumificat. (…) Pe labele picioarelor, figurate pe sarcofag în relief, în formă de casetă, sunt pictați cu negru doi șacali, animalele sacre ale lui Anibis, zeul morților, plasați în față”, descrie Germer, mumia de la Sibiu.

Conform acesteia, mumia de la Sibiu provine din săpăturile de la Gamhud, din centrul Egiptului, la 150 de kilometri de Cairo, cu finanțare ungară, austriacă și poloneză. Din cele 70 de mumii descoperite, cea de la Sibiu a fost dată lui Hermann von Hannenheim, care a donat-o Sibiului și de atunci în fiecare an, 10.000 de oameni vin să o admire, întrebându-se ce mistere ascunde.

Dacă la Muzeul Franz Binder călătorul găsește o mumie cu o istorie misterioasă, mergând la pas prin Piața Mică poate descoperi la o distanță mică, la Muzeul de Istoria Farmaciei, cel mai vechi din România, un panaceu cu puteri miraculoase, care se credea în Evul Mediu că poate vindeca ciuma și holera.

“Mumia vera” e una din principalele atracții la Muzeului de Istoria Farmaciei, “ascuns” în spatele unor mese de la o terasă din Piața Mică. Aici, în fosta farmacie “La ursul negru” odihnește praful de mumie sau ceea ce secole la rând se numea “mumia vera”.

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

“Mumia vera sau puterea magică de vindecare a morții este una din atracțiile oferite de Muzeul de Istoria Farmaciei, care numai de la începutul lunii august, până acum a avut peste 1.400 de vizitatori. Anual, aici vin în jur de 10.000 de oameni, de peste tot. E vorba în special de vizitatori care doresc să vadă un muzeu al farmaciei”, a explicat miercuri, pentru AGERPRES, Dana Hrib, director general adjunct al Muzeului Național Brukenthal.

Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu aparține de Muzeul Național Brukenthal.

Deși poate pare greu de crezut în 2014, mii de mumii egiptene au fost înghițite sub formă de praf, de către foarte mulți pacienți din Europa, cu speranța că îi va salva de la moarte. Atât de multe mumii au fost distruse pentru a se face praf pentru bolnavi, încât la un moment dat s-a ajuns la comerț cu morți îmbălsămați, false mumii.

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

“Avem în colecție, un borcan de lemn și o cutie de lemn, cu praf de mumie. Borcanul e șlefuit, cu inscripția direct pe borcan, fără signatură imperială. Borcanul este din secolul 19, iar cutia din secolul 18. Cele două recipiente au avut în interior, praful de mumie. Acum mai sunt în interior doar rămășițele, pentru că praful a fost extras și depozitat separat, pentru a nu se volatiza și a nu fi inspirat de vizitatori. Praful de mumie a fost folosit în farmacii, o perioadă foarte lungă de timp, încă din Evul Mediu. În perioada Renașterii a fost o explozie a folosirii acestui praf. S-au distrus foarte multe mumii în perioada renascentistă și din păcate a existat un adevărat comerț cu mumii, ajungându-se la praf de mumie fals”, a declarat pentru AGERPRES, Ana-Maria Păpureanu, muzeograf la Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu.

Potrivit acesteia, praful de mumie de la Sibiu e autentic și a fost obținut prin mărunțirea unei mumii.

“Pentru mumiile egiptene, în procesul de îmbălsămare erau folosite foarte multe substanțe, egiptenii nu spuneau rețeta secretă de îmbălsămare. Erau folosite foarte multe uleiuri, foarte multe rășini, aceasta îi dădeau mumiei o proprietate în combinație cu bitumul sau asfaltul, dându-i cadavrului uscat, acele proprietăți de a nu se deteriora. Oamenii au început să folosească acel praf fie ca remediu, fie ca medicament, pentru că doreau să extragă acele proprietăți ale uleiului și ale asfaltului și așa au devenit foarte scumpe. Excesiv de scumpe. Foarte greu de obținut. Așa au apărut mumiile false, făcute de comercianții dornici de profit, care erau oameni morți, îmbălsămați cu anumite substanțe echivalente, ajungeau în farmacii se numea praful mumia vera falsa. Era un mort dar nu era cu toate proprietățile mumiilor adevărate. Praful de mumie era un panaceu universal, pentru foarte multe boli, îndeosebi pentru boli incurabile, mai ales pentru cei care erau în ultima fază a bolii”, a menționat Ana-Maria Păpureanu.

Cu numai 10 lei, orice turist se poate minuna în centrul Sibiului, de celebrul praf de mumie, de la Muzeul de Istoria Farmaciei.

Praful de mumie a fost și analizat de specialiști, conform celor de la Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu. Astfel, se crede că acesta conține: fibre din bandaje ale mumiilor, fibre de lemn de conifer, substanțe pentru îmbălsămare, constând dintr-un amestec de rășină de cedru, rășină de fistic, ceară de albine, grăsimi, inclusiv sebum uman, țesut și piele de om mumificat, tratate desigur și ele, plus asfalt sau bitum din Marea Moartă, în combinație cu asfalt din alte surse.

Până în 1920, unul din cele mai scumpe medicamente, praful de mumie, era obținut prin … măcinarea mumiilor de mii de ani. Canibalismul medicinal a existat cu adevărat, iar o bucățică din el este expusă dincolo de o cutie de sticlă, în ultima încăpere a Muzeului de Istoria Farmaciei din Sibiu.

În jur de 10.000 de turiști din toate colțurile lumii, din cele sute de mii care vin în fiecare an, la Sibiu, sunt atrași de misterele mumiei și ale “mumiei vera” din Sibiu.

AGERPRES / (A,AS—autor: Isabela Păulescu, editor: Adrian Drăguț)

Placa indicatoare: Str. Jean Negulescu din Municipiul Craiova
Foto: (c) MARIA MITRICA / AGERPRES FOTO

A fost angajat de studiourile “Paramount Pictures”, “Warner Brothers”, “20th Century-Fox”, a lucrat cu mai toate marile staruri ale Hollywoodului de la acea vreme — Marilyn Monroe, Lauren Bacall, Bette Davis, Joan Crawford, Leslie Caron, Sophia Loren, Richard Burton, Alec Guineess și mulți alții și i-a avut ca scenariști pe Faulkner, Hemingway Clifford Odets, Romanin Gary, Francoise Segal. A fost pe lista primilor zece regizori de la Hollywood, unde “a urcat scara succesului prăbușindu-se”, după cum spunea regizorul, și are propria stea pe celebrul bulevard Walk of Fame.

“E bine de amintit de câte ori avem prilejul că marele Jean Negulescu, născut la Craiova în 1900, pe o stradă din apropierea centrului, actualmente Str I.L.Caragiale (Str I.L.Caragiale nr.8 n.red.), a făcut 40 de filme de lung metraj la Hollywood, cu cele mai râvnite și cele mai talentate vedete masculine și feminine. Și a mai făcut și vreo sută de scurt metraje, și ele foarte apreciate, dar mai puțin cunoscute. Pentru cel care citește monografia Manuelei Cernat (n.red.: Manuela Cernat — “Jean Negulescu”) e simplu de aflat că Jean Negulescu a avut o viață tumultoasă, o trăire intensă pe tot parcursul vieții, că el și-a intuit drumul pe care avea să-l parcurgă. Și, ca și Brâncuși, nu a admis să pâlpâie. El și-a dorit să ardă intens și a și ars, nu ca o lumânare, ci ca o torță. Pentru cei care în ziua de azi se fac că nu îl cunosc, sfidându-i filmografia, și mă refer în primul rând la unii tineri cineaști din ziua de azi, se va demonstra în timp că este o greșeală, dacă nu cumva o rușine. În alte țări, asemenea cineaști, care nu au filmografia lui Jean Negulescu, sunt apreciați și ținuți la rang de cinste”, susține regizorul de film George Obrocea, animatorul Filialei Unice Craiova a Fundației Culturale Internaționale “Jean Negulescu”.

După ce are o contribuție enormă la succesul filmului “Adio, arme” în calitate de regizor secund, Jean Negulescu a urcat pas cu pas în ierarhia Hollywoodului, spirala succesului social trăgându-l în sus, tot mai sus, spre vârful piramidei unde, odată ajuns, “nu-ți mai aparții”. “Jean Negulescu, pentru cine citește, este cunoscut ce calități avea. Pentru cine nu citește am să spun două-trei vorbe în încercarea de a-i determina să citească despre Jean Negulescu, pentru că biografia sa este savuroasă, viața sa artistică nu mai puțin — viața de artist plastic și de cineast, dar și el ca om este savuros. Mai rar un om și frumos, și deștept și talentat, și bun și generos. A fost generos nu numai cu femeile. I-a ajutat pe mulți, ca și Brâncuși la Paris, care, în atelierul lui, îi chema și îi ospăta și se bucurau împreună. E mare lucru să împarți bucuriile și tristețile cu cineva. Să ai capacitatea de a comunica. Am mai spus că am putea porni oricând o discuție despre Jean Negulescu plecând de la ideea de model, de la ideea de experiență reușită, care, dacă am vrea să ținem cont, ne-ar ajuta foarte mult pe noi, românii, care suntem niște risipitori de valori. De ce să nu mergem pe o cărare deja cunoscută și plină de succes? De ce să căutăm, să bâjbâim de fiecare dată? E bine să ținem cont de experiențele reușite ale lui Brâncuși, ale lui Jean Negulescu, ale lui Țuculescu, ale lui Sorescu. Nu prea știm să ne valorificăm valorile. Și uitați-vă că au ajuns să ne spună străinii “promovați asta, faceți asta, dregeți asta” și nu pornește inițiativa de la noi. Am ajuns să pornească inițiativa promovării valorilor de la străini. Mi se pare dramatic și…paradoxal”, susține regizorul George Obrocea.

Fundația, întemeiată pe lângă Uniunea Cineaștilor (fundația ființează la București, în sediul Uniunii Cineaștilor de pe Bld.Magheru unde, într-o încăpere, se și află câteva lucrări de artă plastică și alte obiecte recuperate de la familie), a avut un grup de inițiatori în frunte cu acad. Mihnea Gheorghiu, președintele Uniunii Cineaștilor din România (UCIN), alături de alți cineaști , între care maestrul Geo Saizescu, prof.univ.dr. și criticul de film Manuela Gheorghiu-Cernat, Sergiu Nicolaescu, prof.univ.dr. Laurențiu Damian, Nicolae Cabel, Carmen Zamfirescu, Ioana Popescu și alți oameni de cultura și artă. Actualmente fundația este condusă de noul președinte al Uniunii Cineaștilor, Laurențiu Damian, și are în componență și alți membri importanți, cineaști de valoare, care îl prețuiesc pe Jean Negulescu. La Craiova, în orașul natal al lui Jean Negulesco, numele cu care a semnat după plecarea din țară, a fost înființată o filială unică a fundației, iar cei care au făcut parte din comitetul de conducere (Alexandru Firescu, Gabriel Bratu, Nicolae Marinescu, Nicolae Andrei, Dan Lupescu și alții) au dorit să onoreze această calitate de filială unică și au avut câteva inițiative lăudabile în cinstea memoriei marelui artist.

“Academicianul Mihnea Gheorghiu, decedat de doi ani și înmormântat la Craiova, în cimitirul Ungureni (craiovean la obârșii), l-a întâlnit pe Jean Negulescu de nenumărate ori în viață, la festivaluri internaționale, la San Sebastian, de exemplu, în America, în Europa și, ca olteni adevărați, au pus bazele unei prietenii trainice. Tot în anii ’90, Mihnea Gheorghiu, Geo Saizescu, Carmen Zamfirescu și alți oameni de valoare care au pus bazele fundației, au poposit la Craiova și ne-au încredințat misiunea și titlul de onoare de Filială Unică a Fundației “Jean Negulescu”. Craiovenii, oamenii de cultură, artiști de valoare, printre care, cu modestie, mă număram și eu, i-au primit cu brațele deschise. De fapt, am și primit funcția de secretar general și am făcut câțiva pași ca să onorăm calitatea de filială unică, pași pe care ar fi trebuit să-i facem oricum. Eu îl descoperisem în studenție pe Jean Negulescu, într-o enciclopedie franțuzească. Am aflat cu timpul mai multe. Înainte de ’89 apăreau în “România Literară” și “Contemporanul” fragmente din volumul care va apărea peste ani în străinătate, și care va fi tradus și în țară, “Drum printre stele”, pe care îl recomand tuturor celor avizi de cultura… Așteptam vinerea să citim pe nerăsuflate acea pagină. Și atunci, noi, încântați să onorăm calitatea care ne-a fost conferită, de filială unică, am avut și noi câteva inițiative… Am promovat ideea de a i se conferi titlul de Cetățean de Onoare post-mortem. Evenimentul a avut loc în timpul mandatului primarului Vasile Bulucea. Am montat, de asemenea, o placă pe casa în care s-a născut Jean Negulescu, am dat numele unei străzi, am dat numele unui cinematograf”, își reamintește regizorul George Obrocea.

Numai că în anii următori multe dintre inițiativele filialei unice s-au risipit. “Noi, oltenii, mai ales, zic eu — deși zic și alții din alte zone ale țării, că și alte zone au parte de așa ceva-, uităm repede și, sub lozinca “merge și așa” și că putem să supraviețuim și fără Jean Negulescu sau fără poezie adevărată sau artă adevărată. Placa de pe casă a fost dată jos, pentru că între timp casa a fost cumpărată de către cineva (în acel moment aparținea RAADPFL și avea mai mulți chiriași). Legile țării au permis ca acea casă să fie achiziționată de o persoană fizica. De ce oare n-o fi achiziționat-o Primăria Craiova, mai ales că noi am insistat ?! Ce bine ar fi fost, că tot vorbim de Capitală Culturală Europeană, să fi fost transformată în casă memorială. Câte case memoriale are Craiova? După știința mea una singură, și aceea simbolică, într-o cameră. E vorba de Casa poetei Elena Farago, care are o cameră în clădirea Bibliotecii Județene ‘Alexandru și Aristia Aman’. Păi cum să vină străinii în Craiova, ce să viziteze? E adevărat, sunt două muzee foarte importante și frumoase și bine dotate. Dar e nevoie de case memoriale, e nevoie de nume de străzi, e nevoie de plăci memoriale, de specific, originalitate, insolit. Asta face farmecul, asta dă aura unui mare municipiu și unei posibile, să dea Dumnezeu, Capitale Culturale Europene. Noii proprietari nu își doresc să păstreze acea placă pe casă. Eu cred că ar fi trebuit să impună Consiliul Local obligativitatea păstrării însemnelor valorilor care au dus faima acestor locuri în lume. Am discutat — era depozitată într-o magazie, să sperăm că mai exista și nu au distrus-o, ca să se piardă urma. Noi am făcut acea placă cu bani din buzunar, nu am beneficiat la vremea respectivă de subvenție din partea cuiva”, povestește regizorul Obolea.

Clădirea din Municipiul Craiova în care a funcționat Cinematograful ‘Jean Negulescu’
Foto: (c) MARIA MITRICA / AGERPRES FOTO

Cinematograful “Jean Negulescu” din Craiova nu mai există astăzi, pentru că proprietarul și-a recuperat clădirea și nu a dorit ca acolo să mai fie cinema, iar de numele marelui regizor mai amintește o plăcuță amplasată de fațada clădirii. Fundația ‘Jean Negulescu’ a făcut demersuri către România Film pentru ca unul dintre cinematografele care mai sunt în Craiova — Patria sau Modern — să se numească Jean Negulescu și încă așteaptă un răspuns. Casa părintească din Craiova a marelui regizor, casă de negustori înstăriți, mai păstrează încă vechiul acoperiș și tocăria de mai bine de o sută de ani, semn că a fost bine construită și conservată în timp. Imobilul, situat pe strada I.L.Caragiale, a fost însă vândut în anii ’90 de Regia Fondului Locativ în baza Legii 112 din 1995, iar plăcuța memorială care amintea că aici s-a născut Jean Negulescu a fost dată jos de noii proprietari, care încă nu au fost convinși că aceasta ar spori valoarea locuinței. La câțiva zeci de metri de strada pe care a locuit, există o stradă care amintește că marele regizor era craiovean — Strada Jean Negulescu — cineast american născut la Craiova — 1900-1993.

AGERPRES / (A-AS-autor: Maria Mitrică, editor: Marius Frățilă)