Într-o lume dominată de prejudecăți, în care etichetăm și suntem etichetați la tot pasul, o mână de copii ne dau o lecție importantă. Sunt colegii Francescăi, o adolescentă imobilizată în scaunul cu rotile care s-a încăpățânat să demonstreze tuturor că acest handicap nu te împiedică să reușești. Francesca a rămas fără ambele picioare după un diagnostic primit încă de la naștere. Fratele ei este motorul său, așa cum îi place să spună pentru că împinge zilnic kilometri întregi căruciorul pentru ca sora lui să poată merge la școală. Alături de colegii care o poartă pe brațe de câte ori este nevoie, Francesca a învățat să treacă peste dizabilitate, dar are nevoie și de ajutorul nostru.

 Francesca este eleva în clasa a IX-a la Liceul DR. C. Angelescu din Găești. Dacă nu am privi sub bancă și ne-am lua după zâmbetul și spontaneitatea ei, am zice ca este un copil normal. Și chiar așa și este, doar că de câțiva ani este țintuită într-un scaun cu rotile. După un diagnostic dur primit la naștere, boala sa a evoluat și a fost nevoie de intervenția de amputare.

Ca să ajungă la cursuri, Francesca se trezește la ora 5. Microbuzul o duce dimineața la școală, dar după-amiaza fratele său, Andrei, trebuie să împingă 3 kilometri scaunul cu rotile pentru a ajunge în stație. Cu toate acestea, Francesca nu are absențe nemotivate și este un elev model. Profesorii au numai cuvinte de laudă la adresa ei. Colegii îi sunt alături în fiecare zi. Atunci când este nevoie o poartă pe brațe la etajele superioare ale liceului și o însoțesc pretutindeni. Nu au privit-o niciodată ca pe o persoană cu dizabilități.

Francesca are însă nevoie de ajutorul oamenilor cu suflet mare. Ca să se poată deplasa mai ușor ar avea nevoie de un scaun cu rotile electric și în câteva luni de proteze pentru ambele picioare. Familia ei nu are suficiente resurse, iar părinții reușesc cu greu să se descurce și să îi țina pe frați la școală. Naveta, pe lângă faptul că este dificilă, este și costisitoare. Cei care au ascultat lecția acestor copii şi îi pot oferi un sprijin Francescăi, pentru achiziţionarea unui cărucior electric, pot contacta redacţia MDI TV  – 0245 60.70.60 sau Gazeta Dâmboviţei – 0737 449 352

preluare: mditv.ro

Sursa foto: ICR Londra

Premiile “Emerging Talent Awards” sunt acordate celor mai talentați tineri designeri și curatori din lume, respectiv celei mai bune expoziții aflate în competiție. Proiectul românesc, inspirat de bijuteria dacică, realizat de Assamblage — Asociația Națională a Autorilor și Designerilor de Bijuterie Contemporană și Institutul Cultural Român din Londra, i-a impresionat atât de mult pe membrii juriului, încât au inventat un premiu nou la ediția acestui an, acordat creatorilor de accesorii, o premieră absolută în istoria International Fashion Showcase.

Mai multe detalii pe agerpres

Sursa foto: Federatia Romana de Bob si Sanie / Facebook

Aurul a fost adjudecat de Canada (Kaillie Humphries, Cynthia Appiah, Kasha Lee, Melissa Lotholz), în 1 min 47 sec 35/100, argintul a revenit tot unui echipaj canadian (Alysia Rissling, Janine McCue, Julia Corrente, Christine Debruin), în 1 min 48 sec 11/100, în timp ce România a sosit pe trei, cu timpul de 1 min 48 sec 18/100.

Mai multe detalii pe agerpres

Hănescu (288 ATP), cap de serie numărul trei, a avut nevoie de 65 de minute în fața unui jucător de 23 de ani, care ocupă locul 329 în lume.

Mai multe detalii pe agerpres

Restaurantul Salad Box deschis vineri este situat în Centrul Vechi, fiind parte a francizei lansate în 2012 la Cluj-Napoca şi rezultatul unei investiţii de 70.000 euro.

Lanţul de restaurante Salad Box numără în prezent 37 de unităţi, iar veniturile în 2015 au totalizat 14 milioane de euro. Brand-ul românesc este prezent şi în Germania, cu un restaurant, şi în Ungaria, cu două restaurante şi alte trei în curs de amenajare.

Anul trecut, compania a deschis 11 restaurante, iar în 2016 vor fi deschise 15 noi unităţi. La finalul anului, Salad Box ar putea depăşi astfel KFC, ca număr de restaurante, devenind al doilea lanţ de restaurante fast-food din România.

Compania românească este în negocieri cu cel mai mare food-operator din Marea Britanie pentru a deschide restaurante în Londra, iar în Algeria sunt în lucru trei restaurante Salad Box, în zona aeroportului şi în mall-uri din Alger. De asemenea, Salad Box se numără printre brand-urile internaţionale selectate de guvernul japonez pentru a fi implementate pe piaţa niponă.

În următoarele două luni vor fi multe deschideri de restaurante Salad Box, iar pentru 2016 cifra de afaceri este estimată la 20-22 milioane euro, a declarat Dan Isai, unul dintre cei mai tineri şi de succes antreprenori români, cel care anul trecut a primit titlul de Emerging Entrepreneur Of The Year.

Autor: Simona ANGHEL

Peste câteva luni, olimpicul ploieștean pleacă la Oxford, pentru a se dedica total studierii unui domeniu care l-a cucerit și în care vrea să-și facă un renume. Filip lasă, însă, în urmă, prin exemplul său, un mesaj dur pentru noi toți: nu vrem, nu știm, nu suntem în stare să ne prețuim copiii, oricât de valoroși ar fi ei, dupa cum scrie ph-online.ro.

Acum 12 ani, Filip Mihai Ceacîreanu era un copil ca alți zeci de mii: emoționat, în prima zi de școală, de mână cu părinții care îl lăsau în clasă, în grija unei învățătoare, poate doar sperând că viitorul îi va aduce tot ce este mai bun. Dar un deceniu a făcut diferența, iar el este, acum, vârful de lance al unei generații întregi. Și nu doar în Ploiești, nici în județ. Nici măcar în țară, ci într-o lume întreagă. Pentru că se numără printre cei foarte puțini, opt din toate colțurile Pământului, pe care Oxford, una dintre universitățile de top la nivel mondial, i-a ales din o mie de aplicanți și, probabil, sute de mii de aspiranți, să-l pregătească într-un domeniu dificil: Matematică-Statistică.

Șansă, informație, determinare

A studia în străinătate a devenit o modă. Este ambiția în vogă a oricărui licean cu rezultate peste medie și probabil dorința multor părinți, care speră, omenește, la ce este mai bun pentru copilul lor. Dar dintr-o grămadă de vise, puține devin realitate. Cel al elevului ploieștean, în curând absolvent, este unul dintre ele. Cum a început povestea asta care, în curând, va continua la mii de kilometri de Ploiești? “Am luat totul pas cu pas”, spune Filip, atât de simplu, firesc și modest, de parcă l-am fi întrebat cum a ajuns la școală, de dimineață. Nu e de ajuns, copile, căci ceea ce ai făcut merită știut de cât mai mulți, pentru ca ei să îți urmeze exemplul și, dacă sunt destul de înțelepți, să învețe din el.

Și Filip a învățat de la alții, nu le-a știut pe toate de la bun început. A știut doar că își dorește să facă în viața lui ceva măreț, iar toată strădania trecută, prezentă și viitoare să conteze. Așa că rezultatele la olimpiadele naționale de Matematică (șase, la care a obținut cinci medalii, inclusiv una de aur) și Informatică (două) la care a participat au sosit firesc, și nu i-au adus doar premii. “Am avut doi prieteni, mai mari ca mine, care participau și ei la aceleași olimpiade și concursuri. Unul dintre ei a fost primul de care am auzit că a intrat la Oxford, din cercurile cu care am intrat în contact. Eram cam la același nivel, așa că m-am gândit să încerc, am început să cred că am șanse. În plus, mi-a surâs ideea de a învăța în Marea Britanie. Am fost cu părinții acolo, pe la 14 ani, și mi-a plăcut civilizația, mi-a plăcut cultura lor”, își amintește Filip cum a pornit pe acest drum. Informațiile de care avea nevoie pentru a deveni chiar și simplu candidat nu erau, însă, la îndemână. A primit sprijinul unei societăți și a fost îndrumat să aplice prin platformă on-line dedicată. Spera, dar nu credea, poate, la acel moment, că el va ocupa unul dintre puținele locuri pe care Oxford le punea la dispoziție, pentru domeniul Matematică-Statistică, în care dorea să studieze. Așa că s-a înscris nu la una, ci la cinci universități. De la patru a primit deja răspuns, pe al cincilea îl așteaptă. Dar numai pentru ambiția personală, căci alegerea este făcută: va fi student la Oxford.

Admitere ca-n filme

Să ai în față un astfel de copil este o ocazie rară să afli, direct de la sursă, ce înseamnă admiterea la una dintre cele mai prestigioase universități din lume. Poate pentru unii detaliile vor fi imbold, după ce-i vor convinge că nu este o ambiție de neîndeplinit. Iar Filip ne-a răspuns relaxat la toate întrebările. Cum altfel, când a trecut prin niște emoții pe care mulți dintre noi nici nu și le pot închipui. Astăzi, au devenit o experiență despre care povestește firesc, desigur, căci până la urmă, stând de vorbă cu el, realizezi că îi era menit să o trăiască. “Aplicația a fost trimisă on-line, la toate cele cinci universități. Am avut nevoie doar de o recomandare de la cineva care mă cunoaște bine și îmi cunoaște potențialul, un profesor de exemplu, de un eseu și de un certificat lingvistic, pe care îl obținusem, cu calificativul cel mai bun. Din câte am înțeles, au fost în jur de 1.000 de candidați. La Oxford și Imperial trebuia să susțin și un examen, odată ce treceam de prima etapă a selecției. L-am dat la București, în engleză, și nici acum nu știu rezultatul. A fost trimis direct la Oxford, ca să-l aflu trebuie să fac o cerere acolo. Nu a fost un test greu, cu un grad mare de dificultate, dar au fost multe probleme de rezolvat într-un timp foarte scurt. Au vrut să pună presiune pe candidați, să vadă cum se descurcă în astfel de condiții. După examen, au mai rămas doar 200 de candidați, iar dintre ei, 30 au fost selectați pentru interviu”, povestește Filip.

El s-a numărat printre aceștia și așa ajuns pentru patru zile la Oxford, chiar în campusul celebrei universități, alături de candidați din toată lumea.

Contactul cu o altă lume

“Am avut emoții, firesc, dar părinții mei au avut emoții mult mai mari. Eu chiar m-am simțit bine acolo, m-am distrat. Aveam o sală pentru candidați unde ne întâlneam să jucăm șah, tenis de masă, unde schimbam impresii. Am făcut chiar un concurs de cultură generală între noi, am vorbit fiecare despre sistemul de învățământ din țara lui. Ne-am simțit bine și am descoperit multe lucruri. Tot acolo erau afișate programările la interviuri, iar niște studenți mai mari, probabil voluntari, ne îndrumau către colegiile unde urma să avem întâlnirile și ne explicau care este sistemul, pentru că mulți dintre noi nu eram familiarizați cu el”, își amintește Filip.

Interviul, în sine, era gândit să intimideze. Nici aici, tânărul ploieștean nu a fost pus în dificultate de subiectele în sine. Provocare era să îți ții firea în fața unor profesori, adevărate personalități, cu renume mondial, din domeniile la care erai testat, povestește acesta. “Avem în față un pix și o hârtie, iar cei doi profesori din comisie îmi dictau problemele pe care trebuia să le rezolv cu voce tare, explicând cum gândesc soluția. Nu erau foarte grele, dar atmosfera era apăsătoare, erau greu să nu te pierzi. Au fost momente în care știam clar ce am de făcut, știam rezolvarea, dar am simțit presiunea și a fost nevoie să îmi iau un răgaz scurt, să mă adun”, recunoaște Filip care, privind înapoi, spune însă că tot procesul, oricât de complicat ar părea, nu este imposibil de parcurs. El este, până la urmă, exemplul care confirmă acest lucru.

Vestea cea mare

Pentru Filip Mihai Ceacîreanu, Bacalaureatul este doar o formalitate. O medie de cel puțin 9.00 la acest examen, pe care este puțin probabil să nu o obțină, este tot ce-l mai departe de statutul de student la Oxford. Din toate direcțiile vin felicitări, chiar dacă viitorul absolvent nu le-a împărtășit decât celor apropiați bucuria lui. Nu din alt motiv, ci stăpânit de aceeași modestie pe care am simțit-o din clipa în care ne-am salutat și pe tot parcursul discuției pe care am avut-o. “Prietenii mei s-au bucurat enorm pentru mine, dar toți mi-au mărturisit că nu au fost deloc surprinși. Apoi, vestea a ajuns și la școală, am primit felicitări de la toată lumea, de la profesori cu care am colaborat, dar și de la alții, cu care nu am lucrat, inclusiv de la domnul director. Sincer, eu nu mi-aș fi dorit să se știe, nu aș fi vrut să pară că mă dau mare”, spune Filip care, acum, se gândește doar la viitor. Un viitor pe care, recunoaște, îl va petrece departe de toate acestea, pentru că, deși îi este greu, este conștient că șansele de a se întoarce în țară sunt minime. “Eu am optat pentru un curs de patru ani, ultimul însemnând un fel de masterat, după care vreau să rămân în Marea Britanie și pentru un doctorat. Apoi voi lucra acolo sau voi căuta o altă țară, mai aproape de casă. Poate Elveția, unde am fost, îmi place și unde așa avea perspective în domeniul meu”, s-a gândit tânărul ploieștean.

De ce nu România? E o întrebare pe care parcă te simți obligat să i-o adresezi, deși intuiești răspunsul. “Vreau să realizez ceva important în domeniul meu, iar pentru asta nevoie de o țară care investește resurse mari în această direcția. La noi nu se întâmplă. Iar dacă m-aș întoarce aici, cu matematica și statistica, ce-aș putea schimba eu în România zilelor noastre prin munca mea? Așa că voi alege să studiez și să lucrez unde chiar voi putea realiza ceva”, ne-a spus Filip, nu fără o doză de regret.

Cât costă să fii student la Oxford

Până la următorul pas, el trebuie să descopere, acum, și să se integreze într-un nou sistem, complet diferit de al nostru. Pe de-o parte dificil, judecând chiar și numai după distanță, pe de altă parte primitor. “Deocamdată, mă pregătesc pentru primul an la Oxford. Obiceiul este ca, la început, să locuiești în campus, iar după aceea să îți găsești o locuință. Primele zile vor fi pentru acomodare, familiarizarea cu programul, colegii de curs, profesorii”, a aflat Filip, căruia universitatea i-a pus la dispoziție și detalii cu privire la cheltuielile pe care le implică viața de student, în Marea Britanie. Este și aceasta o temă importantă pentru orice potențial candidat. Dar, din nou, sistemul de acolo vine în sprijinul aspiranților. Cu cât ești mai dispus să faci performanță, cu atât te ajută mai mult, exemplifică tânărul ploieștean. “Taxa de școlarizare este de 9.000 de lire pe an, dar ai posibilitatea să faci un credit, iar după absolvire, când te angajezi și ai un salariu de peste 20.000 de lire pe an, 10% din suma câștigată peste acest plafon va merge către rambursarea împrumutului. Până nu câștigi peste acest prag, nu plătești. De la universitate am primit niște statistici potrivit cărora, lunar, celelalte cheltuieli se ridică la 900 – 1.200 de lire pe lună, incluzând cazare, masă, transport, dar și situații neprevăzute. Însă și pentru acestea există posibilitatea accesării unor burse. Nu știu, deocamdată, foarte clar condițiile, dar pentru tinerii din familii cu venit de sub 16.000 de lire pe an – în România sunt foarte multe, cu siguranță, pragul acesta este dificil de depășit – se acordă, de exemplu, o bursă de 3.600 de lire. În fiecare serie este ales, de asemenea, un student din țările est-europene care primește o bursă de 10.000 de lire pe an. Pentru aceasta chiar mi-am propus să aplic”, a plănuit Filip.

Gânduri pentru România

Plecarea în Marea Britanie și intrarea în acest sistem cu totul nou și diferit de tot ce a cunoscut până acum nu înseamnă, pentru Filip, că se va desprinde de tot de România. Scurta călătorie deja făcută la Oxford și propria lui experiență de admitere l-au ajutat să vadă lucrurile altfel. “Discutând cu alți candidați, din restul lumii, am putut să fac o comparație cu sistemele de învățământ din alte țări și am ajuns la concluzia că la noi fiecare domeniu se studiază temeinic. Iată, în cazul meu, Statistica nu a fost disciplină separată. Dar am învățat Matematica atât de bine încât am înțeles și conceptele de Statistică de care aveam nevoie. Problema noastră este că avem foarte multe discipline. Colegilor din Marea Britanie nu le-a venit să creadă când le-am spus că avem 10 materii de studiat în ultimul an de liceu. Ei au minim trei. Pot să-și aleagă mai multe sau pot rămâne la acestea trei, pe care să le aprofundeze. De asta am avea nevoie în liceele românești. Avem avantajul subiectelor tratate temeinic și practic, față de ce se întâmplă în sistemul de învățământ din alte țări, dar sunt prea multe și cred că ar fi cu adevărat eficient dacă am reduce numărul disciplinelor, măcar în ultimii doi ani de liceu”, consideră Filip.

Până când sistemul va fi reformat, însă, el este dovada clară că, și așa, elevii români pot să răzbată. Și să o facă frumos, răsunător. Doar că tot el constată că, dintre atâția copii buni, prea puțini au curajul să facă un pas mare. “Noi avem elevi buni, mai buni decât au ei, dar copiilor români le lipsește, în primul rând, încrederea în ei. Și le lipsește informația. Toți trebuie să știe că, dacă îți dorești și ești pasionat de un domeniu, atunci nu este imposibil să reușești. E drept, când nu ai toate informațiile, un obiectiv îți poate părea foarte departe. Poate că este greu de atins, dar poate fi atins. Și eu mă gândeam la fel, dar am luat-o pas cu pas și am ajuns aici”, le transmite Filip celor din generațiile următoare, din care și-ar dori să vadă cât mai mulți colegi cu el, în campusul uneia dintre cele mai prestigioase universități din lume.

Încă un succes din care nu vom învăța nimic?

Percepția lui Filip despre sistemul românesc de învățământ și șansele reale ale unui elev din țara noastră de a ajunge într-o universitate de prestigiu este împărtășită și de alți colegi de-ai săi. Ploieștiul a mai dat olimpici și a trimis și alți studenți excepționali la școli din străinătate. De obicei, cei care își trec medalii olimpice în palmares aleg un astfel de drum. Și, de obicei, toți recunosc că pornesc spre viitor fără niciun gând de a se întoarce în țara lor, care nu le oferă nicio perspectivă, după ce a investit ani de zile în ei. Din păcate, suntem și probabil că vom rămâne multă vreme o pepinieră de valori, numai că ne vom mulțumi să le exportăm înainte de a avea o idee măcar despre cât de mult avem de pierdut. Ne mândrim când copiii noștri, ca Filip și mulți alți ca ei, copii atât de frumoși și prețioși, în toate sensurile, își fac renume peste hotare. Din păcate, este singurul lucru cu care rămânem, pentru că nu suntem capabili nici măcar să ascultăm, darămite să înțelegem și să aplicăm soluțiile pe care aceste minți deschise ni le oferă, ori de câte ori sunt întrebați. Le facem cu mâna, apoi suspinăm de dorul lor. Și atât.

Sursa: obiectivonline

Fost practicant al atletismului, voleiului și baschetului, și-a început cariera ca profesor de educație fizică la Valea Călugărească (1974-1978). A devenit apoi antrenor de gimnastică la Clubul Sportiv “Petrolul” din Ploiești (1978-1981).

Mai multe detalii pe agerpress