“Am pornit de la o idee şi am fost curios ce va ieşi. Oricui i s-a întâmplat să rămână fără baterie la telefon. Mai ales după apariţia smartphone-urilor, care au un consum mare de energie din cauza procesoarelor performante, a ecranelor mari şi multe altele”, a povestit tânărul inventator pentru sursa citată.

Husa a fost numită ArKase. Proiectul a început în urmă cu peste patru ani, iar inventatorul a investit peste 15.000 de euro. Husa este din plastic şi ar putea fi disponibilă pentru o gamă largă de telefoane. Preţul unei huse a fost estimat la 150 de euro, dar până acum nici o companie de telefonie, nici un producător român sau străin nu a arătat interes pentru această invenţie.

”Foarte multă lume m-a întrebat când poate să cumpere husa şi eu le spuneam că la toamnă… În realitate, nu am reuşit. O companie mi-a spus să le dau prototipul fără nici un contract, să îl încerce, şi după ceva timp îmi va spune dacă vor cumpăra patentul. Alţii mi-au spus că vor analiza şi îmi vor răspunde, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Sunt dezamăgit şi nu vă ascund că am vrut să plec din ţară să îmi încerc norocul în lume. M-am răzgândit pentru moment pentru că am mai multe proiecte în lucru la care am găsit deja soluţiile”, a spus dezamăgit Răzvan Mărcuş.

Sursa: romani-buni.info

ELEV DIN ARGEȘ- NUMĂRUL 1 ÎN LUME LA INFORMATICĂ! Băiatul are de ales între marile universităţi din Europa şi SUA.

Costin Oncescu, elevul român cu cel mai bun punctaj la a XXVIII-a ediţie a Olimpiadei Internaţionale de Informatică desfăşurată în august la Kazan (Rusia), va alege, până în toamnă, la ce universitate din Anglia va studia peste doi ani. Genialul puşti consideră că şi România i-ar putea oferi aceeaşi pregătire, dar într-un timp mai lung şi într-un mod mult mai obositor şi stresant decât în Vest.

Elev al Colegiului Naţional „Dinicu Golescu“ Câmpulung, Costin Andrei Oncescu (17 ani) are un palmares uluitor în acest an. Aur la Olimpiada Naţională de Informatică, aur la Balcaniada de Informatică – seniori (după ce, în perioada 2012-2014, câştigase de trei ori consecutiv medalia de aur la Olimpiada Balcanică de Informatică pentru juniori), la care se adaugă medalia aur la Olimpiada Internaţională Pluridisciplinară „Tuymaada“, iar acum, argintul la Olimpiada Internaţională de Informatică desfăşurată la Kazan, acolo unde echipa României a obţinut trei medalii de argint luate, în ordine, de puştiul de geniu al Argeşului, de Andrei-Costin Constantinescu şi de Andrei Popa, plus o medalie de bronz câştigată de Radu Muntean.

Succesul puștiului din Argeș are în spate muncă şi multă pasiune. „Secretul e să fii hotărât, perseverent şi, bineînţeles, să fii descoperit la momentul potrivit de către omul potrivit. Am avut şansa ca, în clasa a IV-a, domnul profesor Octavian Dumitraşcu să vadă în mine un posibil informatician foarte bun. Apoi, informatica a devenit pentru mine o pasiune, astfel încât orele de muncă nu mi s-au părut niciodată prea multe sau prea obositoare“, a declarat Costin pentru Adevarul.ro
Chiar dacă mai are doi ani până la terminarea colegiului, Costin se gândeşte la pregătirea universitară. Cel mai probabil va studia computer science într-una dintre marile universităţi de prestigiu din Europa, Oxford sau Cambridge, deşi, spune el, n-ar fi exclus să studieze şi peste ocean, în America.

Mai multe pe sursata

Potrivit inventatorului, această anvelopă ar putea crește autonomia mașinilor electrice până la aproximativ 1.000 de kilometri.

„Ideea a pornit în urma unui studiu asupra cristalelor piezo-electrice, în 2010. Proprietatea lor de a dezvolta energie electrică în urma deformării mi s-a părut mai mult decât interesantă.

Ideea era de a furniza curent electric unor consumatori mobili sau unor echipamente ce nu au în apropiere o altă sursă de energie”, scrie Răzvan Basarabeanu, pe blogul său. Acum încearcă să facă și un prototip al invenției sale.

„În decembrie 2010 am depus actele necesare pentru Cererea de Brevet de Invenţie la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Neavând destule resurse financiare la acea dată, nu am reuşit să achit taxa pentru recunoaşterea internaţionala a brevetului în timp util, astfel, brevetul are protecţie doar la nivel de ţară.

Am încercat în martie 2011 să vorbesc cu diferite instituţii sau companii pentru dezvoltarea acestui proiect, dar fără succes, toată lumea era reticientă asupra ideii”, spune inventatorul.

Sursa: greatnews

Nicolae Comșa este un român de 43 de ani originar din Făgăraș care a avut parte de un moment neașteptat în timp ce lucra ca voluntar la o casă de copii din Italia. Românul a avut surpriza de a se întâlni personal cu Papa Francesco, să dea mâna cu el și să schimbe câteva vorbe.

Viticultura românească, cândva înfloritoare, a suferit un declin între anii 1990-1996 după ce proprietarii au fost schimbați iar marile plantații au rămas neexploatate corespunzător. În timp, lucrurile au degenerat iar plantațiile nu au mai putut fi readuse la o producție normală. Ministerul Agriculturii a venit în sprijinul viticultorilor cu Programul de reconversie, măsură ce are drept scop refacerea principalelor plantații prin plantarea de soiuri noi care să corespundă cererilor pieții.

Vasile Lungu lucrează în comuna Bivolari, județul Iași 135 de hectare de viță de vie dintre care 125 “beneficiare” ale Programului de reconversie. “Sunt înființate prin folosirea de fonduri europene pentru refacerea patrimoniului viticol”, ne-a declarat viticultorul.

15.000 de euro pe hectar, obținuți prin fonduri europene

Vasile Lungu este cunoscut printre fermierii ieșeni ca unul dintre cei mai activi agricultori din județ. Face viticultură, cultură mare, zootehnie, horticultură și turism. Despre prima spune că în 2011 a investit circa 22.000 de euro pe hectar, 15.000 accesați prin Programul de reconversie viticolă iar restul din resurse proprii.

“Acest proiect de reconversie a creat premizele înființării unei plantații noi foarte moderne unde dispunem de ultima tehnologie în domeniu în privința utilajelor și a lucrărilor. Noi am adus cele mai noi clone și soiuri de pe piață dar și în cazul tehnologiei am vrut să aplicăm la fel, elementul de noutate. Materialul săditor l-am procurat din Italia dar și sistemul de susținere integral. Eu sunt un bun patriot dar atunci când nu găsesc ce trebuie pe piață sunt nevoit să cumpăr din altă parte. Și ca mine sunt mulți viticultori sau agricultori”, ne-a declarat fermierul.

El spune că dacă vrei să faci tehnologie de vârf nu ai cum să faci rabat și ești nevoit să apelezi la furnizori străini. “Plantația este după regulile standard dar gama de mașini pe care noi o utilizăm sunt de ultimă generație atât în ceea ce privesc lucrările solului în plantația viticolă, de tăiere în verde, în uscat, protecția culturii cu pompe speciale etc”, ne-a mai spune fermierul.

Grație programului s-au replantat 35.00 de hectare

Vasile Lungu precizează că noile formații sunt înființate cu soiuri și clone productive și mai ales mult mai rezistente la boli. “Asigură un vin de foarte bună calitate pentru că au fost îmbunătățite principiile care se găsesc în struguri și mai departe în vinuri și aici mă refer la arome în mod deosebit. Programul a fost deosebit de bun și este un progres foarte important pentru viticultura românească și pentru consumatori până la urmă. Din câte știu eu mulțumită programului au fost replantate 35.000 de hectare de viță de vie”, ne-a mai povestit fermierul.

Utilaje noi, tehnologie veche

Deși utilajele și soiurile sunt cele mai noi de pe piață, viticultorul spune că tăierile și lucrările solului sunt aplicate ca acum ceva ani și în acest caz nu au intervenit mari noutăți.

“Deși facultatea am făcut-o în perioadat 1979-1983 nu s-au schimbat prea mult sistemele de tăiere, de susținere sau lucrările. Noi sigur că folosim toate informațiile mai vechi sau mai noi de la Universitatea Agronomică din Iași cu care colaborăm foarte apropiat și consider că a evoluat tehnica de producere a strugurilor pentru vin dar nu capital. Ce am învățat acum 30-32 de ani se aplică și acum cu câteva particularități”, ne-a mai explicat fermierul.

Potrivit informațiilor disponibile pe site-ul MADR, pentru anul 2016 este alocată pentru reconversia podgoriilor suma de 35212,47 de euro. “Datorită impactului deosebit al Programului Naţional Suport 2009 – 2013 asupra sectorul vitivinicol, care a absorbit, în proporţie de 100% fondurile F.E.G.A. puse la dispoziţie de Comisia Europeană, prin noul Regulament (UE) nr. 1308/2013, România beneficiază de o alocare financiară mărită pentru sectorul vitivinicol, în cuantum de 47,7 milioane euro anual”, se mai arată pe site-ul citat.

Vasile Lungu este prezent și anul acesta în Top 100 cei mai puternici fermieri, clasament realizat de revista Agrointeligența și unde, în ediția pe 2015, ocupă locul 84.

de  Roxana Dobre

sursa: agrointel

Florin Gherghina e un nume pe care nu îl ştie foarte multă lume. Preferă să stea ascuns şi modest în sala de recuperare de la etajul II al clădirii UMF de lângă Spitalul de Urgenţă Craiova. Lucrează de ani întregi cu aceiaşi copii şi, din mici pui de om care nu puteau să se mişte, darămite să meargă, a făcut oameni normali şi capabili să se descurce singuri. A terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport fără să-i placă prea mult, a fost profesor de sport la Colegiul „Fraţii Buzeşti”, ajungând apoi asistent preparator universitar la Facultatea de Medicină, catedra de sport. „Văzând că nu e de mine, am hotărât să fac altceva. Cunoscându-l pe Sorin Popescu de la Facultatea de Sport, care făcea recuperare medicală, mi-a zis să fac kinetoterapie dacă nu îmi place asta. Și am zis să încerc. Nu că mi-a plăcut, mi-a plăcut teribil. Între timp se făcuse facultatea de fiziokinetoterapie la Facultatea de Medicină, iar cu ajutorul unor burse am reuşit să plec în Italia, Franţa şi Canada şi m-am specializat pe traumatologie şi pe neurologie. Am lucrat foarte mult cu răniţi şi cu împuşcaţi de război. După ce am terminat facultatea de fiziokinetoterapie de cinci ani, am făcut şi Facultatea de Medicină Generală. M-am folosit foarte mult de exerciţiul fizic ca bază a unei şedinţe de kinetoterapie. În esenţă, consider că recuperarea se adresează totuşi ştiinţei medicale, nu educaţiei fizice, sau poate fi o eventuală îmbinare, dar ar trebui să ai cunoştinţe foarte vaste de medicină, mai ales dacă lucrezi cu copii mici”, povesteşte domnul profesor din biroul aflat chiar lângă sala de recuperare, de unde se aud glasuri de copii.

„Nu vreau să devină comerţ lucrul cu copilul mic şi foarte mic”

Florin lucrează cu copii cu malformaţii grave: tetrapareze spastice, boli cromozomiale, genetice sau traumatisme severe în urma unor accidente. Lucrează şi cu traumatismele mâinii, pentru că aici există o colaborare foarte bună cu secţia de Chirurgie Plastică a răposatului prof. Pârvănescu şi acum a prof. Ciurea. Dar munca nu e doar fizică. „Ține de psihic, de fler, de intuiţie. Aici, atmosfera nu are nicio legătură cu cea dintr-un cabinet obişnuit. Lucrăm cu copii cronici, de 10-15 ani, deja fac parte din familia mea. Eu nu lucrez cu foarte mulţi copii, mă axez pe cei pe care îi am, şi de aceea am rezultatele acestea. Dacă aş lucra industrial, atunci probabil că nu aş putea să fac nimic. Aş face ceva comercial care nu mi-ar da rezultatele scontate”, spune Florin. De aceea, dacă ar fi să i se împlinească un vis, acela ar fi să-şi construiască o lume a sa, cu sprijin şi din partea autorităţilor, unde să le dea o şansă şi o mână de ajutor copiilor care nu au nicio vină că s-au născut sau că au ajuns aşa. „Aici, la UMF, conducerea ne-a ajutat şi ne-a înţeles nevoile. Ne-a dat spaţiul acesta şi o bună parte din bani să ne cumpărăm aparatură medicală, performantă, pe care n-o să o vedeţi în foarte multe centre din Craiova sau poate deloc. E vorba despre aparatură robotizată, care mă ajută foarte mult în recuperare. Visul meu, dacă rămân în ţară şi dacă lucrurile merg bine, ar fi să fac un centru de recuperare a copilului mic care să fie dotat cu tot ce trebuie, pentru că asta lipseşte cu desăvârşire. Aş cere chiar sprijinul autorităţilor locale pentru un spaţiu sau logistică pentru a deschide un centru de recuperare de copii, aşa cum am văzut deja în ţară. Aş vrea să nu le fac comerciale. Nu vreau să devină comerţ lucrul cu copilul mic şi foarte mic. Vreau să avem un număr limitat de pacienţi, dar pe care să îi facem bine. Cu cât numărul de pacienţi creşte, cu atât rezultatele sunt mai slabe”, consideră Florin.

„Cred că mi-a luat doi ani numai ca să o fac să-şi ţină capul”

Începe să povestească despre Francesca, o fată cu care lucrează de nu mai puţin de 13 ani. „Franci e ca un copil peren al meu. Avea vârsta de trei ani când a venit, dar se comporta ca un copil de maxim o lună. Cred că mi-a luat doi ani numai ca să o fac să-şi ţină capul. De altfel, în discuţiile mele cu doctorul Neamţu, un medic ginecolog din Craiova, acesta mi-a spus că e bine dacă măcar face asta. Astăzi, Franci reuşeşte să meargă de o mână cu mama ei, iar cu mine merge independent. Problema este că nu am un psiholog care să stea cu mine şi să consilieze copilul acesta, fiind unul foarte deştept. Dar nu poţi să consiliezi un copil cu tetrapareză spastică ca pe unul care este îndrăgostit. Ei trebuie trataţi neurologic. Asta nu înseamnă că nu te poţi înţelege cu ei, ci că au tulburări motorii, nu pot să meargă, să scrie. Noi cu asta ne ocupăm, îi învăţăm să se descurce singuri. Trebuie să-i facem să fie independenţi, să nu fie o povară pentru familie, pentru societate şi pentru ei, în primul rând. Țările vest-europene investesc în acesţi copii pentru ca ei, la rândul lor, să fie plătitori de taxe mai târziu, nu să fie o povară pentru societate”, explică Florin. Un alt caz care a trecut prin mâinile sale este Mario, un copil cu o malformaţie foarte gravă. Îşi aminteşte de toţi nu ca de pacienţi, ci ca de mici bucăţele de suflet care s-au lipit de al lui. „Cu Mario am terminat, acum urmează să-şi facă treaba chirurgul. Mario este un copil cu spina bifida în formă gravă, o malformaţie care apare în timpul dezvoltării intrauterine, practic măduva spinării nu se mai dezvoltă în canalul neural, ci în afară. Copilul nu poate să meargă, să se dezvolte, apare şi hidrocefalia şi un întreg tablou şi spectru de boli cu care te confrunţi. Pe o perioadă de şase-şapte ani am reuşit să pun copilul pe picioare, ajutat şi de orteză şi de multe altele. E un copil minunat”, accentuează Florin.

De fapt, pentru el, toţi copiii sunt minunaţi. Chiar şi cei care sunt atât de mici încât nu pot să vorbească sau să conştientizeze ce li se întâmplă. „Cel mai mic copil cu care am lucrat avea două zile. Am văzut copii de o zi, cu care a doua zi m-am apucat să lucrez. Spre exemplu, dr. Alin Stoica de la Chirurgie Pediatrică a reuşit o chestie foarte bună pentru un bebeluş care s-a născut cu o tumoră gigant la nivelul gâtului. Ieşea din zona cervicală, venea din trunchiul copilului. În urma acestei tumori, copilul a rămas cu dificultăţi în a-şi mişca mâinile. Bănuiesc că, dacă părintele se ducea în străinătate, operaţia costa foarte mult, la fel şi recuperarea. Copilul a fost operat de acest minunat doctor, recuperarea a fost făcută de noi, iar copilul este perfect acum. Acum are doi ani, doi ani şi jumătate”, spune cu mândrie medicul nonconformist care nu poartă halat, dar care poartă pe el un fel de aură, văzută doar de cei care i-au trecut prin mâini.

Florin nu are pacienţi, ci prieteni şi copii

Prin sala lui de recuperare trec anual mulţi studenţi care învaţă şi ei cât de importantă este munca pentru şi cu aceşti copii. Mare parte din ei sunt acum în străinătate sau lucrează în centre de recuperare din ţară sau pe cont propriu. Totuşi, nu plecarea lor este problema. „Ducem o lipsă de specializare, nu de specialişti. Dacă în medicină există specialitatea de oftalmologie, de chirurgie şi multe altele, la noi nu există. Studentul, când iese de pe banca facultăţii, face şi pediatrie, face şi adult, şi traumatologie, cam toată plaja. În momentul în care te duci la un specialist care se ocupă de foarte multe domenii, trebuie să aveţi mari dubii. Eu nu am putut decât să mă axez pe neurologia infantilă şi pe traumatologie. Îmi place foarte mult să lucrez cu cei afectaţi la mâini, pentru că ele sunt altceva decât restul corpului şi, având în vedere că acum avem specialişti foarte buni la spital cu care colaborăm, lucrurile merg foarte bine. Spre exemplu, am recuperat o mână amputată, repusă de prof. Pârvănescu, care acum este minunată. L-am prezentat la Bologna, iar cei de acolo au rămas foarte surprinşi şi nu au crezut că s-a putut recuperat în România aşa ceva. Pe lângă actul operator care presupune multe cunoştinţe şi mână bună, presupune luni întregi de recuperare”, explică domnul profesor.

Constantele din sala de la UMF le reprezintă Florin Gherghina, dar şi Bogdan, colegul său care e şi el în sala de recuperare, zi de zi. Împreună au reuşit să construiască un univers diferit faţă de ce se găseşte într-un cabinet clasic sau într-un spital. Nu există tristeţe, nimeni nu se comportă ca un om bolnav, nimeni nu-şi plânge de milă şi nimeni nu renunţă. Toţi luptă, de la cel mai mic dintre pacienţi, la Florin şi Bogdan şi până la bunicii sau părinţii care îşi aduc nepoţii sau copiii să se facă bine, cu o doză de speranţă în plus pe care nu o cunoscuseră până să ajungă aici. „Eu nu sunt prieten cu aceşti copii. Ei sunt copiii mei. Am şi eu copilul meu natural, o fetiţă de patru ani şi jumătate, dar mai am o grămadă de alţi copii pe lângă mine pe care îi văd acum mergând. Sunt copii pe care i-am luat acum cinci, zece, 15 ani şi care acum merg pe picioarele lor. Că o fac cu cadrul, că o fac ajutaţi de părinţi, ei merg şi nu mai sunt o povară. Lumea începe să se obişnuiască cu ei. Aş vrea să mă duc să le vorbesc copiilor de la clasele I-IV sau chiar celor de la grădiniţă şi să le spun că noi toţi suntem egali, dar unii copii se nasc cu probleme. Aş vrea să le spun că trebuie să-i ajutăm şi să nu-i privim ca pe nişte paria, dar nici să nu-i ajutăm în exces. Asta pentru că unii nu vor să fie ajutaţi atât de mult. Lumea trebuie să înţeleagă că ei sunt la fel ca noi. Pentru asta trebuie şi condiţii. Drumurile sunt făcute cum nu trebuie, rampele sunt făcute cu înclinaţii mult mai mari decât trebuie. Nu îi vedem pe străzi neapărat din cauza asta, ci mai degrabă pentru că ei se feresc de concepţia generală. Am avut un şoc în momentul în care o doamnă în vârstă a venit şi i-a spus unui copil de-al meu „vai de mine, dar ce păcate o fi avut mama ta de s-a întâmplat să fii așa?””. Asta este concepţia şi trebuie să se schimbe urgent. Florin consideră că la mijloc e vorba de ignoranţă şi de faptul că oamenii nu vor sau nu pot să înţeleagă că aceste lucruri se petrec fără voia cuiva.

„Tatăl meu repară copii”

Deşi a avut multe propuneri să plece în străinătate şi încă are, a ales să rămână aici pentru copiii lui. Aici îi are pe cei pe care i-a ajutat, iar ei îl privesc cu siguranţă ca pe un salvator, deşi el nu crede asta. El spune simplu: „Vreau să cred că sunt un prieten care îi ajută”. În toată viaţa sa a ajutat zeci de copii care nu aveau vreo şansă şi care acum se descurcă singuri. Insuflându-le mentalitatea de luptători, împrietenindu-se cu ei şi făcându-i să se simtă speciali pe fiecare în parte, Florin a reuşit să le schimbe părerea despre ei înşişi, transformându-i în învingători. La o întrebare simplă ocoleşte cât de cât răspunsul: dacă simte că repară ceea ce natura a făcut prost. „Dumnezeu este Dumnezeu, eu sunt eu. Când copilul meu a fost întrebat de educatoare cu ce se ocupă tatăl lui, a zis aşa: ‘Tatăl meu repară copii’. Mi-a gâdilat un pic orgoliul, dar mă feresc de aşa ceva. Eu nu fac decât să ajut copii. Atât”.

de ANCA UNGURENUS

sursa: jurnalulolteniei

Reporter: Ruxandra spune-ne, pentru început, câte ceva despre tine!

Ruxandra Roșca: Numele meu complet este Ruxandra-Raluca Roșca, am aproape 15 ani și am copilărit în Rovinari, în orașul în care locuiesc și în prezent. Mama mea este profesor de științe socio-umane și tatăl meu este inginer. Studiez la Colegiul „Gheorghe Tătărescu” Rovinari, sunt în clasa a IX-a A și sunt la profilul Științe ale Naturii.

Rep.: Ce rezultate școlare ai avut în școala generală?

R.R.: Încă din clasele mici am participat la multe concursuri care mi-au făcut viața dinamică. În anii de gimnaziu am obținut distincții la fazele naționale ale Olimpiadelor de Matematică, Limba Română și Chimie și alte premii la nivel județean. Dacă privesc în urmă, anii de gimnaziu au fost ani plini, încărcați cu foarte multe experiențe noi, cu foarte multe călătorii. Olimpiadele au fost foarte importante pentru mine, nu atât pentru premii sau pentru rezultate, cât pentru faptul că mi-au oferit șansa să mă antrenez cu bucurie și eficiență. Tot în cadrul olimpiadelor am cunoscut colegi din alte școli, am păstrat legătura cu foarte mulți dintre ei.

Rep.: La Evaluarea Națională ai obținut cea mai mare notă din județul Gorj. Cât te-ai pregătit pentru acel examen? Ce ai simțit când ai aflat rezultatul?

R.R.: Cred că pregătirea pentru examenele din viață noastră începe cu mult înaintea acestora. Rezultatele bune nu pot fi atinse dacă noi ne concentrăm doar pe ultima sută de metri. Pregătirea mea pentru Evaluarea Națională a fost una firească, treptată, fără încordare, fără stres. Fiecare problemă de matematică prin care mi-am dezvoltat raționamentul a fost un mic antrenament pentru acest examen și pentru cele care vor mai urma. Am lucrat cu bucurie și cu consecvență. Pe lângă antrenamentul propriu-zis, mai există și o pregătire a sufletului, aș numi-o. Eu știam că orice rezultat e relativ și nu am simțit emoții distructive în timpul examenului, m-am concentrat foarte bine. Emoțiile m-au copleșit înaintea aflării rezultatelor. Când am văzut, pe internet, nota pe care o obținusem, am fost extrem de fericită.

Rep.: Mulți au crezut că vei alege un colegiu din Târgu-Jiu, având în vedere media obținută la evaluare. Pe ce considerente ai ales colegiul din Rovinari?

R.R.: Mulți dintre oamenii cu care am discutat înainte de completarea opțiunilor au fost surprinși privitor la alegerea mea. Eu cred că renumele unei școli nu garantează succesul copilului care studiază acolo, în spatele oricărui mit există o realitate imprevizibilă. Am ales liceul din Rovinari pentru că nu mi-am dorit să plec din localitatea mea. Ar fi fost foarte obositor să studiez în alt oraș, în plus, aș fi pierdut foarte mult timp. Aici, sunt mult mai liniștită și am timpul necesar ca să învăț și să înțeleg lumea în ritmul meu.

Rep.: Crezi că performanța școlară depinde doar de elev? Poate învăța bine un copil care își dorește asta, indiferent de unitatea școlară unde face cursurile?

R.R.: Da, cred că unitatea școlară nu poate împiedica un copil să învețe foarte bine, așa cum nu-l poate ridica pe un copil care nu își dorește să se ridice. Învățarea cea mai eficientă, cel puțin în cazul meu, este învățarea prin descoperire, învățarea pe cont propriu. Apoi intervine menirea profesorului. Am avut în școala generală șansa să întâlnesc niște profesori care au colaborat foarte frumos cu mine, mi-au organizat învățarea, m-au ajutat mult. Am avut profesori foarte buni. Cred că, dacă relația dintre elev și profesor este una puternică, renumele școlii nu mai contează. În plus, eu sunt o persoană destul de greu de influențat de mediul în care mă aflu, nu mă abat din drumul meu.

Rep.: Ce premii ai obținut când vorbim despre olimpiadele la care ai participat de-a lungul anilor? Enumeră câteva dintre cele mai importante premii, te rog.

R.R.: Am obținut în clasa a V-a Medalie de Bronz la faza națională a Olimpiadei de Matematică. În clasa a VI-a, am avut șansa să fiu a doua în ierarhia națională a Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață și să obțin un premiu special la faza națională a Olimpiadei de Lingvistică ±Poezie. În clasa a VII-a, în urma unor premii județene, m-am calificat la Olimpiada Națională de Matematică și la Concursul Național de Chimie „Raluca Ripan”, concurs la care am obținut mențiune specială. În clasa a VIII-a, am primit o mențiune specială în cadrul Olimpiadei Naționale de Chimie. Tot în clasa a VIII-a am participat și la etapa națională a Olimpiadei de Lingvistică. În fiecare an de gimnaziu, am obținut premiul III la Olimpiada Județeană de Fizică. Am mai fost antrenată de profesorii mei și la alte concursuri și olimpiade (geografie, engleză, religie), unde am obținut câte o distincție la nivel județean.

Rep.: Dintre premiile obținute la concursuri și olimpiade școlare care ți-e cel mai drag?

R.R.: Întrebarea aceasta mă pune pe gânduri… Aș vrea totuși să vă spun povestea unui premiu special pentru mine. În clasa a VI-a, la Focșani, în cadrul Olimpiadei de Lingvistică, l-am cunoscut pe domnul academician Solomon Marcus, pe care îl urmărisem în repetate rânduri la televizor și care era o personalitate dragă mie. În acel an, domnul academician a organizat o nouă ediție a unui concurs ce îi poartă numele. Lucrările participanților urmau să fie corectate exclusiv de Solomon Marcus. Am fost surprinsă până la lacrimi când m-a numit și pe mine printre cei patru pe care îi remarcase. Premiul acela mi-a oferit șansa de a cunoaște direct unul dintre cei mai străluciți și mai frumoși oameni ai culturii și științei din ultima perioadă de timp. Am purtat, asemeni altor copii din țară, și o corespondență cu domnul academician. Aceasta a fost, din nefericire, de scurtă durată, întrucât domnul academician a murit anul acesta, în luna martie.

Rep.: Ce pasiuni ai? Cum îți petreci timpul liber?

Îmi place foarte mult să citesc și să călătoresc. Sunt un om plin de viață, în căutare de experiențe noi, iar aceste două pasiuni îmi oferă exact ceea ce caut. Îmi place, de asemenea, să cunosc oameni, să vorbesc cu ei, să le aud poveștile.

Rep.: Ce îți place să citești? Ce învățăminte tragi din cărțile lecturate?

R.R.: Am abordat diferite stiluri de literatură; în prezent, iubesc în mod deosebit autobiografiile, cărțile de memorii, jurnalele. Probabil sunt fascinată de acest gen de literatură pentru că el surprinde viața oamenilor în adevărata ei formă, fără măști, fără trucaje. Aș da niște exemple de astfel de cărți despre care am vorbit cu entuziasm în ultima perioadă: „Jurnalul Fericirii”, al lui N. Steinhardt (povestea și experiența unui om care și-a găsit sensul în mijlocul condițiilor inumane din temnițele comuniste), „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, al lui Jeni Acterian (mărturisirea unei fete sufocate de ideea trecerii timpului, care are căutări adânci, dar nu știe unde să caute) sau „Jurnalul” Oanei Pellea, de o sensibilitate molipsitoare. Îmi plac mulți alți autori: Andrei Pleșu, Umberto Eco, John Steinbeck, Lev Tolstoi. Cred că, în esență, cărțile ne învață că viața este imprevizibilă, că lucrurile nu sunt niciodată așa cum par a fi și că Dumnezeu are întotdeauna un colac de salvare pentru noi. Depinde de noi dacă știm cum să îl primim.

Rep.: Ești un adolescent care crede în Dumnezeu. În oameni crezi? Ce înseamnă, pentru tine, familia, dar prietenia adevărată?

R.R.: Cred în oameni cu tot sufletul meu. Bineînțeles că fiecare dintre noi are minusurile lui, partea lui întunecată, fiecare dintre noi este amețit de furie sau de frică, la un moment dat. Relațiile cu alți oameni pot duce la suferință și dezamăgire. Nu mi-a fost niciodată frică de acestea. Cred că oamenii merită orice risc. Îmi place să vorbesc cu ceilalți, îmi place să mă bucur de frumusețea fiecăruia dintre ei. Până la urmă, dacă oamenii ne vor răni, tot oamenii ne vor vindeca…Cu ajutorul lui Dumnezeu, desigur. Un prieten este cel alături de care poți să-ți trăiești viața frumos și senin, fără să încerci să îți ascunzi adevărata față. Familia, pentru mine, este baza tuturor. Acolo se construiesc destinul și caracterul oamenilor.

Rep.: Care sunt principiile pe care ți le-au insuflat părinții tăi și după care te ghidezi în viață?

R.R.: Pentru mine este important, în primul rând, să nu cedez influențelor negative, tentațiilor compromițătoare. Încerc să îmi mențin verticalitatea. Apoi, îmi propun să nu mă descurajez niciodată, să știu să mă adaptez la orice situație și să am încredere în Cel care ne-a creat. Încerc să nu fac nedreptăți care să provoace suferință în jur și să iubesc tot ce este frumos și emoționant. Principiile mele sunt ca niște busole după care mă ghidez, sunt doar niște repere aproximative. De fiecare dată apare totuși, o eroare, iar omul se mai îndepărtează de traseul lui, traseu la care va reveni iar și iar…

Rep.: Ce planuri de viitor ai? Ce carieră vrei să urmezi?

R.R.: În ultimii ani, m-am răzgândit de multe ori. Mi-am dorit să fiu judecător, jurnalist, profesor, medic, programator, economist etc. Îmi place să îmbin disciplinele de studiu, de aici și această nehotărâre a mea. În clipa de față, îmi doresc o carieră în domeniul științelor naturale, mă orientez spre farmacie. Cine știe ce alternativă voi alege în viitor…

De Mihaela Floroiu Țicleanu

Sursa: cult-ura