Sursa: facebook.com

Fotografia surprinde un peisaj hibernal din satul Peștera, din zona Bran.

Juriul competiției a trebuit să aleagă cele mai bune zece fotografii din cele aproape 18.000 înscrise în concurs la patru categorii Travel Portraits (portrete de călătorie), Outdoor Scenes (peisaj), Sense of Place (simțul locului) și Spontaneous Moments (momente spontane).

Fotografia lui Eduard Guțescu a primit una dintre cele 7 mențiuni speciale decernate în cadrul concursului.

Premiul întâi a fost câștigat de fotografia “Whale Whisperers”, a fotografului mexican Anuar Patjane. Imaginea surprinde o balenă cu cocoașă, înotând alături de puiul ei nou-născut sub supravegherea unor scafandri în apele insulei Roca Partida, cea mai mică dintre cele patru insule ale arhipelagului Revillagigedo, din Oceanul Pacific.

Premiul al doilea a fost câștigat de fotografia “Gravel Workmen” a fotografului Faisal Azim din Bangladesh, iar premiul al treilea i-a revenit lui Ahmed Al Toqi din Oman pentru o fotografie cu o cursă de cămile, “Camel Ardah”.

AGERPRES/(AS — editor: Codruț Bălu)

Moș Luca nu mai trăiește, dar familia lui îi duce mai departe visul, acela de a păstra obiecte străvechi pentru generațiile viitoare.

“Doamne, cât și-a mai dorit el muzeul ăsta, foarte mult și l-a dorit. Se ducea și căuta la fiecare om din sat să găsească lucruri vechi și frumoase, să le adune, să le puie el, să le rânduiască. (…). Asta i-a fost visul, să lase ceva în urma lui, pentru copii, să lase ceva pentru comuna asta. Ce s-a mai zbătut, Doamne, ce s-a mai zbătut’, spune soția acestuia, Melania.

În muzeul lui moș Luca se găsesc de toate, de la degetare până la opinci, căruțe, lăzi de zestre, instrumente muzicale, războaie de țesut, piepteni de descâlcit câlți, o piuă din anul 1700, un darac de lână, uniforme militare, arme, gramofoane, televizoare cu lămpi, clopote, lămpi cu gaz și multe alte lucruri prăfuite și poleite de timp. O parte le-a adăpostit în casa bătrânească moștenită de la părinți, altele sunt expuse în curte, în șoproane, ori pe pereții unor magazii din lemn construite special pentru a-și adăposti ‘comoara’.

Bătrânul Viorel Luca avea de gând să catalogheze cele peste 8000 de obiecte adunate de-a lungul anilor de prin gospodăriile oamenilor din zonă, ca să știe toată lumea ale cui au fost și la ce au folosit, dar n-a mai apucat, ‘prăpădindu-se’ în urmă cu câteva luni. Îi plăcea să spună că tot Dobârlăul, cu terenuri, case și livezi nu face cât muzeul lui.

Tanti Melania recunoaște că nu se prea ‘pricepe să le numească pe toate’, în schimb Maria Sabrina, nepoata cea mare, și-a luat foarte în serios rolul de ghid. În timp ce descuie lacătele povestește într-una despre bunicul ei, despre obiectele preferate și despre planurile de viitor.

‘Era un om harnic și foarte bun, nu o să îl uit niciodată. Niciodată nu lăsa pe mâine și era tare strângător (…) Stăteam mult împreună, iar când veneau vizitatorii mereu mă chema și pe mine, eu știu cam toate lucrurile de pe aici (…) Le-a adunat greu, le-a căutat, s-a tocmit cu oamenii. Mergea prin sat și, care îi plăcea, făcea cumva să le ia (…). De muzeu ne ocupăm acum eu și familia mea, iar atunci când vin turiștii eu îi întâmpin de cele mai multe ori. O să mai adunăm și noi lucruri. Pe viitor, aș vrea să renovez muzeul, să îl fac mai mare, să fie totul așezat la locul lui’, spune Maria Sabrina.

La 11 ani, nu știe să-ți spună care e cel mai valoros obiect din întreaga colecție, dar dacă ar fi să aleagă, cu sufletul atunci, după părerea ei, e ‘Roata vieții’, o roată veche expusă în fața muzeului, pe care bunicul ei a scris cuvintele ‘Vor veni, vor vedea, vor întreba, vor afla, urmașii mei și ai altora’.

‘Suntem într-o încăpere în care sunt numai lucruri de țesut, un război de țesut, mașini de tors lână foarte vechi, toate adunate de bunicul (…) Aici a pus o cască de război pe care a avut-o bunicul lui, arme, pistoale care au fost la război (…) Sunt foarte multe lucruri, după cum vedeți, iar dacă stați aici o săptămână să le luați pe fiecare în parte, nu mai plecați de aicea deloc’, mai spune Maria Sabrina, care nu uită să-i roage pe cei care trec pragul muzeului să scrie câteva rânduri în ‘caietul cu impresii’.

Muzeul etnografic ‘Maria’ din Dobârlău se află la aproape 20 de kilometri de municipiul Sfântu Gheorghe și 30 de kilometri de Brașov și poate fi vizitat la orice oră din zi. Sunt o puzderie de obiecte, unele îngrămădite unele peste altele, care încă își mai caută locul. Moș Luca le-a adunat ca ‘să nu se piardă istoria și să nu pierim ca neam’, după cum obișnuia să spună, dar și pentru ca cei care ‘se vor clona ori se vor naște în vreo eprubetă ori într-o navă spațială să știe cum a fost viața înaintea lor’.

AGERPRES (A-autor:Oana Mălina Negrea, editor:Diana Dumitru)

Personalitate de primă mărime a scenei românești, numele său devine sinonim, în perioada interbelică, cu teatrul de revistă. Primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina “Pîrjoala”, unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu și I.D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreună cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meșterul Manole, Căpitanul Valter Mărăcineanu sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei.

Prima experiență profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiș condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol în Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiții, potrivit site-ului www.cinemarx.ro. În 1896 termina școala gimnazială și s-a înscris la liceul militar din Iași, unde a fost respins la examenul medical. A plecat la Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul “Nicolae Bălcescu”. Aici s-a împrietenit cu învățătorul și scriitorul Ion Adam, care i-a oferit catedra sa din Cursești, Rahova, întrucât Adam urma sa plece la cursuri în Belgia. Tănase și-a dezvoltat repede propriul stil de predare, promovând muzica și gimnastica.

La 14 octombrie 1899 s-a înrolat voluntar la Regimentul 1 Geniu București. După efectuarea stagiului militar s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, pe care l-a absolvit în 1905. A început să lucreze în teatru și s-a căsătorit cu Virginia Niculescu în 1917.

Talent autentic, Tănase a avut privilegiul să-și facă ucenicia actoricească laolaltă cu un grup de tineri înzestrați, ca Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Tony Bulandra, Gh. Storin, Ion Manolescu, V. Maximilian, (care apoi au contribuit deopotrivă la strălucirea teatrului românesc în perioada dintre cele două războaie) și să joace încă din tinerețe alături de artiști uriași ca C. I. Nottara, Iancu Brezeanu, Petre Liciu, Ion Petrescu, N. Soreanu, Ion Livescu, Aristide Demetriade, Ion Morțun și Vasile Toneanu, arată site-ul www.cinemarx.ro.

Constantin Tănase visa un teatru popular, cu ample rezonanțe în mulțime, iar actorul trebuia, în opinia sa, să fie înălțat la demnitatea de artist-cetățean, capabil să exprime nemulțumirile și aspirațiile oamenilor simpli, dragostea lor de viață, optimismul și umorul lor sănătos. Din acest motiv s-a îndreptat spre revistă — gen de teatru cu necontestate virtuți satirice și cu puternice tradiții în viața noastră teatrală, care fusese slujit de-a lungul deceniilor de actori iluștri ca Matei Millo, Mihail Pascaly, Aristizza Romanescu, Grigore Mărculescu.

De-a lungul unei cariere de succes, a devenit, grație tipului de personaj popular și repertoriului său constituit din pamflete sociale pline de vervă, un actor de o enormă popularitate. A lansat, prin companiile ”Cărăbuș” și ”Savoy”, genul revistei muzicale, cu montări strălucitoare, pline de fast, care au avut o mare priză la public. Aceste spectacole muzicale, bazate pe subiecte comice de cele mai multe ori facile, simple pretexte, îi vor oferi prilej acestui mare actor să-și susțină cupletele sale celebre, în fapt șarje caustice la adresa oficialităților, vădind inteligența scenică dublată de conștiință civică.

Cupletul a fost îndreptat asupra năravurilor epocii, pentru a face din ele substanța spectacolului de revistă și a-i da o funcție socială. A satirizat moravurile, abuzurile, încercând să rostească, printre opreliștile cenzurii, problemele cetățeanului.

Încă de la începuturile Companiei “Cărăbuș”, înființată la 2 iulie 1919, Tănase a creat un tip de personaj, acela al cetățeanului simplu, umil și necăjit, mereu în contradicție cu birocrația aparatului de stat. Personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrățele, crizantemă la butonieră și bastonaș, s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce l-a adus de multe ori în atenția cenzurii.

”Savoy-Savoy”, spectacol de revistă la Teatrul ”Constantin Tănase’, 1988

Împreună cu “Cărăbuș”, Constantin Tănase a făcut numeroase turnee prin țară și un turneu în Turcia. Tănase a jucat, de asemenea, și la Paris. La “Cărăbuș”, Tănase a lansat carierele a numeroși artiști, cum ar fi doamna muzicii Maria Tănase sau actorul de comedie Horia Șerbănescu, amintește site-ul www.teatrultanase.ro.

În afara numeroaselor producții teatrale, a cochetat și cu cinematograful, atât ca actor, cât și ca regizor, aducând în cele câteva filme care-l au drept protagonist, propriul său personaj: ”Călătoriile lui Rigadin de la Paris la București” (1924), ”Visul lui Tănase” (1932), ”Răbdare, Tănase!” (1943).

Monumentul actorului Constantin Tanase din Cimitirul Bellu

A murit la 29 august 1945. Una dintre cele două case de cultură din Vaslui îi poartă numele, iar arhivele sale personale și multe dintre obiectele care i-au aparținut au fost donate de soția actorului către muzeul județean Vaslui. Din anul 1970 la Vaslui a început să fie organizat un festival de teatru de comedie sub conducerea lui Valentin Silvestru. Din 1980, manifestarea a devenit festival internațional.

În clădirea fostului ”Cărăbuș” astăzi funcționează Teatrul de Revistă ”Constantin Tănase”.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Cerasela Bădiță)

Fiecare dintre cei trei actori a fost omagiat de câte un artist cu care a colaborat. Astfel, despre Valeria Seciu a vorbit directorul Teatrului Mic, Mihai Dinvale, despre Ion Besoiu, criticul Marina Constantinescu, iar despre Rodica Mandache, actorul Marius Manole.

Mihai Dinvale a subliniat diferența dintre discreția Valeriei Seciu în viața de zi cu zi și forța acesteia pe scenă. În acest sens, Dinvale a spus că nu poate vorbi despre “starul Valeria Seciu”, ci despre “divina actriță a teatrului românesc Valeria Seciu”.

“Asta este Valeria Seciu. A trecut prin toate furcile caudine. Da, marele ei merit — anonimatul de pe stradă se transforma pe scenă, în clipa în care intra pe scândura ei și, când filamentul becului de proiecție începea să-și arunce lumina spre ea, de pe chipul ei spre sală trecea o transfigurare uriașă, de care publicul era absolut vrăjit. (…) Mă gândesc că s-ar putea să vorbesc despre divina actriță a teatrului românesc”, a spus Dinvale.

Ion Besoiu a apreciat că ziua de sâmbătă a marcat încununarea eforturilor artistice ale unei întregi cariere.

“Este o zi foarte importantă, pentru că e o zi a recunoașterii muncii noastre de actori și steaua (de pe Aleea Celebrităților — n.r.) nu îmi aparține numai mie, ci și colegilor mei care mi-au stat alături în atâția amar de ani. Au trecut 67-68 de ani de când am debutat pe scenă. A fost o muncă și asta nu e altceva decât o încununare a acestei munci”, a declarat actorul, pentru AGERPRES.

Acesta a spus că de-a lungul carierei sale, “cel mai greu a fost să îți respecți profesia și publicul”. “Dacă ești convins că asta e datoria ta, nu e foarte greu să faci munca asta, de actor, dar să o faci cu cinste, cu onoare și cu încredere că, într-o zi, publicul te va saluta așa cum mă salută pe mine astăzi”, a adăugat el.

Besoiu a mărturisit că pentru el cea mai mare stea a carierei sale este Radu Stanca.

PUBLICITATE

“Radu Stanca a fost o personalitate uriașă — poet, dramaturg, regizor de teatru. Într-un fel m-a format și ca mod de a gândi”, a declarat el, pentru AGERPRES.

De altfel, și criticul Marina Constantinescu, care i-a adus “laudatio” lui Besoiu, a menționat că acesta este unul din puținii artiști care ar putea vorbi despre întâlnirile sale cu Radu Stanca.

Marina Constantinescu a vorbit atât despre talentul de actor al lui Ion Besoiu, cât și despre abilitatea sa de manager de teatru, la “Bulandra”, într-o perioadă istorică delicată.

“Ca director la ‘Bulandra’ (…) a știut să facă slalom prin teroarea cenzurii, a ideologiei, și să scoată la rampă piese și spectacole excepționale, a știut să-și pună în valoare trupa (…), a adus în trupă mari nume”, a spus criticul de teatru.

“Ion Besoiu este nu doar un mare actor, nu este doar unul dintre reperele teatrului ‘Bulandra’. Este un om extrem de cult, extrem de curios, un prieten fabulos pe care te poți bizui în orice ceas al existenței tale”, a încheiat Marina Constantinescu.

La rândul său, actorul Marius Manole i-a adus un omagiu Rodicăi Mandache. “Se spune că există o prăpastie între generații. Pentru mine doamna Rodica Mandache este dovada clară că acest lucru nu se întâmplă”, a spus Marius Manole, care a adăugat că de la Rodica Mandache a învățat umorul și tenacitatea ca actor. “O bucățică mare din cariera mea vi se datorează”, i-a spus el.

Rodica Mandache a spus că ziua de sâmbătă este una “grea, apăsătoare”. “N-ați crede… bucuria apasă mai tare decât nefericirea”, a mărturisit ea.

AGERPRES / (A — autor: Oana Ghiță, editor: Marius Frățilă)

Este actor al Teatrului Bulandra din anul 1965. Dintre numeroasele spectacole în care s-a remarcat menționăm: ”Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello (1995), ”Scandal la Palermo” de Carlo Goldoni (1997), ”Petru” de Vlad Zografi (1998), ”Turandot” de Carlo Gozzi, (1999), ”Odiseea 2001” (2001), ”Richard al III-lea se interzice” de Matei Vișniec (2006), ”Tatăl”, de August Strindberg, toate în regia Cătălinei Buzoianu. Tot pe scena Teatrului Bulandra s-a remarcat în ”Roberto Zucco” de Bernard Marie-Koltes (regia Benjamin Walther, 2002).

Pe scena Teatrului Național ”I.L. Caragiale” Virgil Ogășanu a interpretat rolurile principale din ”Omul din La Mancha” de Dale Wasserman (r. Ion Cojar, 1999) și ”Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller (r. Horea Popescu, 1998). Tot la Teatrul Național din București face parte din distribuția spectacolului “Scrisoarea”, după “O scrisoare pierdută”, de I. L. Caragiale (r. Horațiu Mălăele, premiera în 2012).

A jucat, de asemenea, la Nottara, în spectacolele ”Sirena și Victoria” de Aleksandr Galin (r. Diana Lupescu) (2009), ”Uzina de plăceri S.A.” de Valentin Nicolau (r. Alexandru Berceanu).

Din bogata sa filmografie enumerăm: ”Răutăciosul adolescent” (r. Gh. Vitanidis, 1969), ”Facerea lumii” (r. Gh. Vitanidis, 1971), ”Tufă de Veneția” (r. Petre Bokor, 1976), ”Al treilea salt mortal” (r. Alecu Croitoru, 1980), ”Cântec pentru fiul meu” (r. Constantin Dicu), ”Ministerul comediei” (r. Horațiu Mălăele, 1999), ”Păcală se întoarce” (r. Geo Saizescu, 2006). A mai jucat în seriale de televiziune: ”Cu un pas înainte” (2007), ”Regina” (2008).

Printre filmele mai recente din a căror distribuție face parte se numără “Q.E.D.” (r. Andrei Gruzsniczki, 2014), primul film realizat pe peliculă alb-negru după 1989, și “De ce eu?”(r. Tudor Giurgiu, premiera în februarie 2015).

În prezent, Virgil Ogășanu joacă la Teatrul Bulandra în piesele ”La Grande Magia”, de Eduardo de Filippo (r. Alexandru Darie), ”Însemnările unui necunoscut”, după F.M. Dostoievski (r. Alexandru Darie), ”Voiajul domnului Perrichon”, de Eugene Labiche (r. Dinu Cernescu).

Virgil Ogășanu este, totodată, și profesor la Facultatea de Teatru a Universității Hyperion.

La Gala Festivalului Comediei Românești din iunie 2013 a primit premiul pentru cel mai bun actor, pentru rolul Zaharia Trahanache, din piesa “O scrisoare pierdută”.

Actorii Virgil Ogășanu și Mircea Albulescu la Festivalul Marin Sorescu de la Craiova (2009)

A fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler ”pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care a dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) MIRCEA ROȘCA / Arhiva AGERPRES

Cosmin Bumbuț a lăsat în urmă o carieră de fotografie de advertising și modă pentru a documenta subiecte cu implicații sociale — viața deținuților în penitenciare, violența în familie, sărăcia.

De peste un an locuiește într-o autorulotă cu care se deplasează pentru a documenta, alături de jurnalista Elena Stancu, subiecte din țară și străinătate. Despre noul stil de viață, Cosmin Bumbuț spune că “nu este ușor”, dar este ceea ce își dorește și este metoda prin care poate realiza proiecte de care este mândru.

Unul dintre cele mai recente proiecte fotografice ale sale — “Camera intimă” — prezintă acest gen de încăperi din penitenciarele românești.

“Camera intimă” a primit Locul I la categoria “Arhitectură” a PremiilorSony World Photography, la sfârșitul lunii aprilie. Pentru că nu avea ținută de gală, Cosmin Bumbuț a mers la festivitatea de premiere, de la Londra, cu un costum împrumutat de la violonistul Alexandru Tomescu.


AGERPRES: Ai câștigat recent locul I la secțiunea “Arhitectură” aSony World Photography Awards, cu proiectul “Camera intimă”. Într-un interviu anterior, spuneai că seria aceasta de fotografii nu a început ca un proiect în sine… Care este, de fapt, povestea seriei “Camera intimă”?

Cosmin Bumbuț: Prima cameră intimă pe care am fotografiat-o a fost cea de la Aiud și am fotografiat-o în 2008, când cred că în zilele alea s-a dat în folosință. Și prima idee care mi-a venit a fost să o fotografiez cu oameni înainte și după folosirea camerei intime. Am așteptat pentru asta vreo două-trei zile să primesc toate aprobările și ce mai aveam nevoie. Am făcut fotografia și m-am gândit că ar fi bine să continui ideea. Dar inițiativa asta a venit după ce am plecat de la Aiud. Problema cu fotografiile de la Aiud era că personajele din cadru erau mult mai importante decât camera intimă și era mult mai importantă povestea lor decât decorul din acea încăpere și povestea ei, a încăperii respective. Și atunci m-am gândit că ar fi bine să folosesc camerele intime goale.

AGERPRES: Bănuiesc că prima fotografie, de la Aiud, a făcut parte din proiectul tău “Bumbata” (album cu mărturii foto și scrise ale deținuților din penitenciarele românești).

Cosmin Bumbuț: Da, am fotografiat pentru “Bumbata” și fotografia cu două persoane și fotografia cu cele două persoane care au folosit camera intimă chiar a apărut în album. Dar nu a apărut camera intimă goală. A apărut o cameră intimă folosită.

AGERPRES: Pentru proiectul acesta specific care a urmat, câte camere intime ai fotografiat și cât de greu a fost sau cât de ușor a fost să obții aprobări?

Cosmin Bumbuț: Vreau să spun că m-a ajutat foarte tare Dana Cenușă, fostul purtător de cuvânt al Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) care, din păcate, a murit săptămânile trecute. Dana Cenușă, cum zicea Eugen Istodor, a deschis penitenciarele pentru presa din România. A avut o deschidere și o transparență care nu cred că au fost până la ea și sper să continue. Dana, în 2005, când m-a invitat să fotografiez la Aiud, atunci a invitat mai mulți fotografi și mai mulți jurnaliști să intre în închisori. Atunci, cei de la Jurnalul Național au scos un album foto despre deținuți și s-a scris foarte mult despre sistemul penitenciar din România, în perioada respectivă, 2005-2008.

Păstrând legătura cu ei, cu cei de la ANP, adică am mai făcut workshop-uri la Târgșor, nu mi-a fost greu să obțin aprobările, pentru proiectele mele, ajutându-i și în proiectele lor. I-am ajutat la festivalul de teatru, am avut expoziții fotografice la festivalul de teatru. Și atunci când am cerut aprobarea, ei m-au ajutat. Aprobări am avut din 2011, că atunci am început să lucrez serios. Aveam aprobări pentru 30 și ceva de penitenciare doar că, financiar vorbind și de timp… nu îmi permiteam să stau. Doar ca să mă deplasez și să dorm undeva lângă ele costa foarte mult.

În 2011 mi-am permis un fel de turneu și am fotografiat 16 penitenciare, după care m-am oprit și am fost nesigur, foarte nesigur: “Ce fac, le fotografiez pe toate?” Inițial mă gândeam să fac o expoziție cu vreo 20 de imagini, 24. Și după aceea m-am gândit: “Bun, dar ca să am o expoziție cu 24 de imagini, trebuie să le am pe toate”. Și așa am reînceput proiectul. Și în 2013 am cerut din nou aprobarea din 2011 pe care de fapt o aveam, am reînnoit-o și am mai fotografiat 16 sau 18 penitenciare. Și … cred că din comoditate, nu m-am dus la cele din București, pentru că stăteam în București — adică Jilava și Rahova, pe care cred că le-am fotografiat în 2014. La sfârșitul lui 2014, am aflat că mai sunt niște penitenciare, niște camere intime în țară, pe care nu le am. Și acum mă apropii de Tichilești, după care o să mă duc la o cameră intimă lângă Poarta Albă, nu chiar de la (Penitenciarul) de la Poarta Albă, ci de la o secție exterioară, și ultima cred că va fi una de la Ploiești.

AGERPRES: Pe Facebook, înainte de gala de premiere de la Londra, îl menționasei pe Alexandru Tomescu, pentru că ți-a dat costumul lui. A fost o glumă sau…nu?

Cosmin Bumbuț: Nu e nicio glumă. Nu am avut niciodată un costum, darămite “black tie”. Nu am purtat niciodată. Și cei de la Londra, când m-au anunțat și m-au chemat, au spus că e ținută obligatorie “black tie” și atunci m-am speriat, am zis: “De unde naiba fac rost de un ‘black tie’?”. Am tot întrebat diverși prieteni și pe urmă mi-am adus aminte de Tomescu, care are aproape statura mea. Și atunci, cu câteva zile înainte de Londra, m-am dus la Tomescu și am încercat costumele lui de concert, în afară de frac. Cu frac am zis că nu mă duc. Le-am încercat pe toate și a ieșit ăsta, cu care m-am dus.

AGERPRES: Spune-mi despre proiectul tău — Teleleu, care este unic, cel puțin în România, cred. Tu și jurnalista Elena Stancu v-ați mutat într-o autorulotă cu care circulați pentru a găsi povești pe care să le spuneți. Cât de greu a fost să iei această decizie de schimbare de mod de viață. La un moment dat, mărturiseai într-un interviu mai vechi că îți este destul de greu să te deplasezi.

Cosmin Bumbuț: Pentru mine, decizia de a mă muta Teleleu nu a fost așa de grea. Mai greu cred că i-a fost Elenei care a renunțat la job. Mie mi-a convenit această decizie pentru că ne deplasăm mai ușor și facem lucrurile mai rapid. Dar încerc să mă pun în pielea cuiva care a fost angajat. Cred că Elenei i-a fost mai greu. Decizia a venit… și puțin forțată și ne-a și plăcut. Elena a câștigat o bursă Balkan Fellowship, pentru care a lucrat în timpul ei de concediu. În același an, Elena și cu mine am câștigat bursa Carter. Și nu mai aveam deloc timp liber, pentru că trebuia să facem în același an două burse. Și atunci aveam mașina asta și am zis: “Hai să ne mutăm în mașină! Reducem cheltuiala din București, pleci de la serviciu și putem să ne deplasăm și oricum avem de documentat o grămadă de lucruri prin țară și o să facem asta cu mașina”. Asta a fost, pe scurt. Asta a fost hotărârea, dar practic a durat până să ne mutăm. Alesul lucrurilor folositoare a durat cam trei săptămâni — o lună.

AGERPRES: Lucrurile esențiale pentru un jurnalist care locuiește într-o autorulotă care ar fi?

Cosmin Bumbuț: Elena lucrează pe iPad, folosește două reportofoane, multe carnețele, multe pixuri… Eu am un aparat… mi-am redus foarte mult trusa foto, am miniaturizat-o și am renunțat la multe aparate. Am un singur aparat. Și lucrez și eu foarte mult pe iPad, din cauza curentului electric.

AGERPRES: E vreun lucru pe care îl regretați referitor la viața voastră trecută de la bloc… apa curentă, de exemplu?

Cosmin Bumbuț: În rulotă trebuie să intri într-o rutină pe care trebuie să o respecți zi de zi, pentru că nu îți permiți… adică, de exemplu, nu poți să îți lași lucrurile împrăștiate. Pentru că dacă îți lași lucrurile împrăștiate nu mai poți să urci în pat sau să speli vasele și nu mai poți să lucrezi. Organizarea poate părea ceva normal pentru o persoană, dar pentru mine e greu, pentru că sunt foarte dezordonat. După care, într-adevăr, mai sunt lucrurile care țin de apă, gaz, canalizare… care trebuie făcute. Într-o casă normală nu îți pasă de unde vine apa și cum consumi.

Noi trebuie să știm exact un consum al apei și cât este rezervorul de apă. Noi știm cu cât facem duș, facem duș cu opt litri de apă. Apoi gazele… sunt niște lucruri care trebuie făcute o dată la două zile, importante pentru casa asta….Și trebuie să ne gândim de unde luăm apă. Pentru că în România nu e ca în celelalte țări, unde apa e la orice colț de stradă. Nu, în România trebuie să ceri apă de la oameni. Trebuie să te întâlnești cu niște oameni, să le intri în curți, să iei apă.

AGERPRES: Aveți un sistem de finanțare a proiectului Teleleu și printr-un abonament la vederi pe care le trimiteți admiratorilor, regulat. Cum a venit ideea acestor vederi?

Cosmin Bumbuț: Ideea vederilor Teleleu a venit înainte să ne mutăm, dar aveam mașina. Teleleu ne-am mutat în noiembrie și mașina o aveam din mai. Și mașina am folosit-o așa, să mai mergem vara la mare. Și cred că vara, la mare, în 2013, am trimis de la Corbu vederi mamelor noastre cu niște fotografii și “Dragă mamă, salutări de la Corbu, noi suntem bine etc”. Le-am pus în plic și atunci mi-a venit ideea: “Ce-ar fi dacă ne-am finanța o parte din drumurile astea cu aceste vederi?” Vederile pe care le trimitem sunt așa “dragă…Georgel … salutări de la … unde suntem”.

Asta era ideea, că ne-am gândit cum să le printăm. A fost o idee să le trimitem de la București, dintr-un centru de printare… dar ideea e să vină vederea de la Corbu sau dintr-un centru din Grecia, din fața pușcăriei sau de la Corcova, adică să ai pe acea vedere un timbru din localitatea respectivă. Că așa, să vină toate din același loc e simplu. Dar nu era așa de intim, nu era așa de poveste.

AGERPRES: Cât la sută din costurile voastre se poate finanța din aceste vederi?

Cosmin Bumbuț: În momentul de față… ne finanțăm doar 30 și ceva la sută din vederi, nu foarte mult, iar restul, mai vând fotografii din când în când, Elena mai are colaborări, cam așa ne susținem.

AGERPRES: Cu fotografiile din proiectul “Camera intimă” ai vrea să faci o expoziție după ce se încheie proiectul?

Cosmin Bumbuț: Cu “Camera intimă” nu mi-a cerut nimeni să fac o expoziție. Adică, e un proiect frumos, dar … sunt convins că nimeni nu și-ar cumpăra o astfel de imagine să și-o pună în casă. Imaginile pe care le vând eu sunt mult mai decorative și implică altceva. Dar sunt aproape convins că nimeni nu o să cumpere nicio imagine cu o cameră intimă să o pună în casă.

AGERPRES: În același interviu pe care l-am menționat înainte spuneai că vrei să afli la un moment dat dacă poți să trăiești și din altceva decât din fotografia de modă, de revistă… Te-ai mai întoarce acolo?

Cosmin Bumbuț: Nu m-aș întoarce și nu mă întorc. Mai primesc oferte de colaborare pentru publicitate — de modă mai puțin — pentru care nici nu trimit estimate. Le spun că nu sunt în zonă și nici nu o să mă întorc în zonă, chiar dacă ar fi să fie. Iar celelalte (fotografii — n.r.) sunt cu prețurile din 2008, dar prețurile au scăzut foarte mult, deci nu le iau. Nu, dar nu vreau, prefer să fim aici undeva… eu cel puțin fac exact ce îmi place și lucruri de care sunt mândru. De ultimele joburi în publicitate care mi-au fost propuse nu aș fi fost mândru. Fotografia de publicitate, cu mici excepții, e într-o criză totală. Asta vreau să spun, că mi-e bine în ceea ce fac și nu vreau să fac așa ceva.

AGERPRES: Dar e ușor?

Cosmin Bumbuț: Nu, nu e ușor. Pe de altă parte stau să mă gândesc ce ar fi mai ușor? Să stau la București și să mă întâlnesc cu diverși oameni, să primesc diverse comenzi de publicitate… asta e ușor. Pe de altă parte, nu mai vreau să fac asta, nu mai am stomac. Ca să fotografiezi publicitate și modă trebuie să ai stomac, trebuie să înghiți niște oameni pe care nu mai vreau să îi înghit, să fotografiez niște oameni pe care nu mai vreau să îi fotografiez… începând de la pseudovedetele pe care probabil le știți. Nu mai vreau să le înghit. Timpul ăsta din viața mea îl dedic și Elenei și copilului meu și prietenilor apropiați.

AGERPRES/(A, AS — autor: Oana Ghiță, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Inițiat de CIADO România, programul va debuta pe 9 mai la Palatul Național al Copiilor cu spectacolul-eveniment “Amadeus”, care va informa publicul spectator asupra simptomatologiei tinerilor consumatori de droguri. În acest context, va avea loc și o expoziție de fotografii cu tema “Tentația drogurilor și efectul lor”.

Președintele CIADO România, Gigel Lazăr, a declarat cu această ocazie că drogurile sunt o problemă a tinerei generații, datele statistice arătând că 11% dintre elevi și 21% dintre studenți sunt consumatori.

“Programele de combatere a consumului de droguri nu se aplică prea eficient, dorim cu acest program să sensibilizăm și să atragem cât mai mulți tineri. Ne bucurăm că avem alături de noi mari actori și sportivi, senatori care ne susțin proiectul”, a spus Lazăr, cu ocazia lansării acestui program.

Ministrul Tineretului și Sportului, Gabriela Szabo, a subliniat că dependența și abuzurile de droguri sunt în creștere și a dorit să tragă un semnal de alarmă în acest sens.

“Drogul nu te face campion. Educația este crucială în combaterea drogurilor, MTS își asumă responsabilitatea de a încheia parteneriate cu scopul susținerii acestor programe. (…) Promovarea sportului, un regim de viață sănătos, susținerea artei — acesta este îndemnul meu pentru tineri”, a spus Szabo.

Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici a susținut că în prezent consumul de droguri a suferit “o mutație culturală”.

“Consumul de droguri nu este un viciu, ci face parte din cultura de discotecă. (…) Din păcate, drogul îmbolnăvește creierul”, a arătat Stolnici.

Prezentă la lansarea programului, senatoarea Ecaterina Andronescu a vorbit la rândul său despre riscurile consumului de droguri, recomandând tinerilor ca după școală să facă sport și să participe la activități culturale.

“Orice act de cultură ne îmbogățește sufletul și ne ajută să ne construim viața și cariera mai departe. Dacă mulți tineri merg în sala de spectacol, este o reușită a noastră, a tuturor”, a spus Andronescu.

Programul “Artă contra drog” este realizat în parteneriat cu Ministerul Tineretului și Sportului, Ministerul Educației și Cercetării Științifice, cu sprijinul Primăriei Cluj, și atinge palierele informal și educațional. El a atras personalități ale vieții artistice, precum Sebastian Papaiani, Ion Dichiseanu, Victoria Cociaș, George Piștereanu.

Spectacolele “Amadeus” vor mai fi susținute pe 11 mai la Teatrul Național de Operă și Balet din Constanța, 12 mai — Casa de Cultură a Studenților din Cluj, 13 mai — Casa de Cultură a Sindicatelor Satu Mare, 14 mai — Casa de Cultură a Sindicatelor Oradea, 18 mai — Casa de Cultură a Sindicatelor Galați, 19 mai — Casa de Cultură a Studenților Iași, 20 mai — Casa de Cultură a Sindicatelor Bacău și pe 23 mai la Palatul Național al Copiilor București.

AGERPRES/(A, AS—autor: Mihaela Tudorache, editor: Florin Marin)

Foto: (c) Radu TUTA / AGERPRES FOTO

Cele mai multe dintre tablouri sunt de dimensiuni medii și mici, realizate în ulei pe carton, ulei pe pânză și pe lemn, pictorul abordând o tematică obișnuită pentru cei care îi cunosc pictura — naturi statice, peisaje, interioare—, unele teme fiind reluări ale unor teme anterioare, preluări.

Pictorul a declarat, pentru AGERPRES, că încearcă “sentimente de confuzie după avalanșa de felicitări”: “Am un vag sentiment de confuzie. E plăcut. Am uzajul unor asemenea experiențe. Nu e ceva nou, iar pauza de 21 de ani, dacă e să catalogăm după ultima expoziție avută nu e atât de gravă ca emotivitate”.

Directorul Muzeului de Artă Constanța, Doina Păuleanu, a afirmat în deschiderea evenimentului, că în lucrările lui Zamfir Dumitrescu “cele mai multe scene pictate de artist se petrec în interior: spațiul evoluează spre adâncime prin culisele laterale — de obicei perdele din materiale transparente, mătăsuri sau brocarturi cu falduri grele—, dar și prin pavimente sau plafoane, adeseori casetate, pentru a ridica gradul de dificultate al meșteșugului bine stăpânit”.

Prezent la vernisaj, fostul premier Adrian Năstase a declarat presei că a venit “în primul rând din prietenia pe care i-o poartă artistului și apoi din pasiunea constantă pentru artă” și a elogiat “stilul inimitabil” al maestrului Dumitrescu.

“Privesc lumea prin ferestrele pe care le desenează Firu Dumitrescu, îmi plac lucrările lui, ele sunt într-un fel imagini tridimensionale ale lumii pe care nu știm s-o privim și fiecare dintre noi adaugă a treia dimensiune practic imaginația cu care privește aceste lucrări”, a apreciat Năstase, care a venit la vernisaj însoțit de băiatul cel mare, Andrei.

Pentru Adrian Năstase, lucrările pictorului reprezintă “o suită de fotograme care dau o anumită imagine despre lumea în care trăiește el și uneori descoperim că este și lumea în care trăim noi”.

La vernisaj au fost prezente personalități ale lumii culturale, academice și politice românești, colegi de școală ai maestrului.

Ucenic al maestrului Corneliu Baba, Zamfir Dumitrescu, pentru care pictura a devenit “un mod de viață, un alt fel de a explora și a înțelege lumea”, face parte, alături de Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu, Cornel Antonescu, Wanda Mihuleac, Victor Teodorov, Mihai Buculei, Napoleon Tiron, Florin Codre, din generația de aur a Institutului de Artă Plastică “Nicolae Grigorescu” din București.

AGERPRES/(AS, A — autor: Daniel Popescu)

Foto: (c) Radu BURAGA / Arhiva AGERPRES

Potrivit unui comunicat al Ambasadei României la Atena, organizatorul evenimentului, în colaborare cu Organizația pentru Cultură, Sport și Tineret a Primăriei Atena, lucrările artistului român vor putea fi vizionate timp de două săptămâni.

Expoziția se înscrie în seria evenimentelor culturale inițiate de Ambasada României la Atena pentru a ilustra valorile culturale ale comunității românești din Grecia, prin promovarea artiștilor români din Grecia, care activează în diferite domenii artistice.

Criticul de artă Ira Papapostolou vede în pictura lui Grama ”o îmbinare de imagini și amintiri colorate tradițional, unde dansurile și obiceiurile de iarnă românești se îmbină cu mitologiile mediteraneene și balcanice”. “Formele sunt sculpturale, contrastele sunt puternice și liniarismul bizantin este prezent în toate lucrările sale. În opera sa, uneori omul este apăsat de civilizația creată chiar de el, alteori se eliberează de ea, dansând frenetic”, afirmă Papapostolou.

Originar din Piatra Neamț, Gabriel Grama este membru al Uniunii Artiștilor Plastici Eleni și lucrează în Grecia de peste 14 ani, fiind profesor de arte.

Prin lucrările sale promovează atât valorile școlii române de arte plastice, cât și o sinergie a culturii și tradițiilor române, elene, balcanice dar și universale, printr-o pictură modernă și originală care impresionează prin culoare, dinamism, mesaje și simbolism, menționează sursa citată.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Andreea Rotaru)

Foto: (c) Ionuț ANGHEL / Ahiva AGERPRES

În anul 1998 a absolvit Facultatea de Drept a Universității Româno-Americane. În același an a fost admis la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), la secția de actorie. În timpul facultății a participat de două ori consecutiv la secțiunea “Quinzane des Realizateurs” din cadrul festivalului de Film de la Cannes.

Foto: (c) Emil BADEA / Arhiva AGERPRES

La absolvirea facultății, în 2002, Catedra de Teatrologie i-a acordat Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, o încununare a efortului și dăruirii cu care jucase timp de patru ani, pentru rolurile Tatăl din “Pe jos” și Victor Puhov din “Audiția”.

Pe micile ecrane s-a făcut cunoscut în filme precum: “Marfa și Banii” (2001); “Occident” (2002); “Raport despre starea națiunii” (2003); “Călătorie de vis” (2003); “Amintiri din Epoca de Aur” (2009), “Acasă la tata” (2012), “Love Building” (2013), ”Când se lasă seara peste București sau metabolism” (2013), “Kazimir” (2014), ”Alt Love Building” (2015).

S-a remarcat și în seriale de televiziune: “Căsătorie de probă” (2003) ”Numai iubirea” (2004), “Păcatele Evei” (2005), “Daria, iubirea mea” (2006), “Războiul sexelor” (2007), “Regina” (2008), “Aniela” (2009), “Iubire și onoare” (2010), “Pariu cu viața” (2011-2012).

A fost distins cu premiul pentru interpretare masculină acordat de Uniunea Cineaștilor din România (UCIN), în 2001, pentru rolul Ovidiu din “Marfa și banii”, regia Cristi Puiu. Cu același rol a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la cea de-a 42-a ediție a Festivalului de Film de la Salonic, tot în 2001. De asemenea, a primit Premiul pentru interpretare masculină acordat de Uniunea Cineaștilor din România, în 2002, pentru rolul Luci din “Occident” în regia Cristian Mungiu.

Decernarea Premiilor Uniunii Cineaștilor pe anul 2002; academician Mihnea Gheorghiu înmânează premiul pentru interpretare masculină lui Alexandru Papadopol
Foto: (c) Romulus BOANCĂ / Arhiva AGERPRES

Împreună cu Dragoș Bucur și Dorian Boguță a înființat în 2010 școala Actoriedefilm.ro, care a realizat mai multe scurt metraje, precum și două lung metraje — ”Love Building” și ”Alt Love Building”, în care cei trei joacă alături de mai mulți absolvenți ai școlii, fiind și actori și producători.

Din anul 2014, Alexandru Papadopol este actor al Teatrului Odeon unde poate fi văzut în “Titanic vals” de Tudor Mușatescu, în regia lui Alexandru Dabija (2013), “Viză de clown” de Saviana Stănescu, în regia lui Alexandru Mihail (2014) sau “Liniște! Sărut.Acțiune!” — o adaptare de Peter Kerek după filmul “Living in Oblivion”.

Actorii Alexandru Papadopol și Ioana Ginghina, la Premiile VIP, ediție specială de Dragobete — 2009
Foto: (c) EMIL BADEA / Arhiva AGERPRES

Alexandru Papadopol este căsătorit cu Ioana Ginghină și au împreună o fetiță de 7 ani, Ruxandra.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)