Foto: (c) Maria ADAM / Arhiva AGERPRES

A colaborat cu Teatrul din Piatra Neamț și Teatrul din Constanța. Începând din 1978, a lucrat la Teatrul Mic din București, montând piese de Giraudoux, Sartre, Shakespeare, devenind apoi profesor la IATC. În 1992, a fost numit director artistic al Teatrului ”Lucia Sturdza Bulandra” din București.

Numele marelui regizor este legat, în principal, de colaborarea cu Teatrul Național din Craiova (”Ubu rex cu scene din Macbeth”, ”Titus Andronicus”, ”Phaedra”, ”Danaidele”, ”Orestia”, ”A douăsprezecea noapte” ș.a.). Multe dintre spectacolele sale montate la Craiova au fost invitate la numeroase festivaluri din întreaga lume (Avignon, Edinburgh, Tokio, Melbourne, Montreal, Glasgow, Varna ș.a.).

Întâlnire-dezbatere cu regizorul Silviu Purcărete și trupa Teatrului ‘Katona Jozsef’ pe marginea spectacolului ‘Troilus și Cresida’ prezentat la București
Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

În anul 1996, devine director al Centrului Dramatic din Limoges. În 2002, și-a înființat propria sa companie teatrală. A regizat în Regatul Unit ”Decameronul”, ”Phaedra” și ”Danaidele” (Glasgow), ”Orestia” (Lyric Hammersmith), ”Ubu Rex” (Edinburgh International Festival), ”Furtuna” (Nottingham Playhouse). În 2007, a pus în scenă pentru vestita ”Royal Shakespeare Company” piesa lui Eugen Ionescu ”Macbett” și, în același an, a montat ”Troilus și Cresida” la Teatrul ”Katona Jozsef” din Budapesta.

Spectacolul ‘Așteptându-l pe Godot’, de Silviu Purcărete
Foto: (c) Isabela PĂULESCU / Arhiva AGERPRES

La a XV-a ediție a Festivalului Internațional de la Sibiu (mai 2008) i-au fost prezentate trei spectacole: ”Lulu” (2007), ”Așteptându-l pe Godot” și ”Faust”, iar cu piesa ”Măsură pentru măsură”, montată la Naționalul craiovean, a participat la ediția 2008 a Festivalului Internațional Shakespeare. Tot în 2008, spectacolul ”Cumnata lui Pantagruel” după Rabelais, produs de regizor la Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu, a fost votat drept ”Cel mai bun spectacol” la Festivalul Ex Ponto din Ljubljana (Slovenia).

Spectacolul ‘Metamorfoze’, regia Silviu Purcărete, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (2009)
Foto: (c) Marioara PĂULESCU / Arhiva AGERPRES

Silviu Purcărete este cunoscut și drept un foarte bun regizor de spectacole de operă: ”La Boehme” de Puccini (Essen), ”Parsifal” de Wagner (Scottish Opera), ”Roberto Devereux” de Donizetti (Wiener Staatsoper), ”Castor și Polux” de Rameau (Opera din Bonn). Piesa de teatru ”Faust”, în regia lui Silviu Purcărete, care a deschis Festivalul Internațional de la Edinburgh din august 2009, a fost declarată ”Sold out!”, cu două săptămâni înainte de prima reprezentație. La ediția 2009 a Festivalului de la Sibiu, publicul a avut bucuria să urmărească trei spectacole semnate Silviu Purcărete: ”Metamorfoze”, ”Uriașii munților” și ”Faust”.

A regizat, de asemenea, spectacolele: ”Regele moare” de Eugene Ionesco, montat în 2010, alături de o echipă internațională; “D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale, o producție a Teatrului Național din Sibiu, care a avut premiera pe 1 aprilie 2011 și care a fost recompensat la Gala Comediei Românești festCo 2012 cu patru premii — Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie, Premiul pentru cea mai bună scenografie și Premiul pentru cel mai bun actor secundar; “Conu Leonida față cu reacțiunea” de I. L. Caragiale (premiera oficială în noiembrie 2012 pe scena Sălii Mici a Teatrului Național București, eveniment inclus în programul anunțat pentru Anul Caragiale, fiind totodată și prima colaborare a regizorului cu Naționalul bucureștean); “Oidip”, pus în scenă la Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu, a avut premiera pe 13 iunie 2014, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (ediția a XXI-a).

Cel care poate fi numit un adevărat fenomen al teatrului românesc nu a ocolit nici subiectul legat de realizarea unei producții cinematografice. Filmul ”Undeva la Palilula” (2012) este lung-metrajul de debut al lui Silviu Purcărete, un proiect grandios care reunește importante nume din lumea teatrului și filmului românesc. Filmul a fost recompensat cu trofeul pentru Cel mai bun lungmetraj de debut la cea de-a opta ediție a Festivalului Filmului Sud-Est European — SEEFest, desfășurat la Los Angeles în perioada 2 — 6 mai 2013.

Din 2003, Silviu Purcărete este membru cu titlu personal al Uniunii Teatrelor din Europa. Pentru prodigioasa sa activitate a fost răsplătit cu numeroase premii, printre care: Premiul Național pentru Teatru (pentru piesa ”Campiello” de Goldoni, 1986); Premiul criticii și Premiul pentru excelență artistică al Fundației Hamada (Festivalul internațional de la Edinburgh, 1991); Premiul pentru cel mai bun spectacol străin la Festivalul Americilor de la Montreal (1993); Golden Globe Peter Brook Prize pentru cea mai bună regie teatrală (1995); Premiul criticii la Festivalul de teatru de la Dublin (1996); Premiul special al juriului la Festivalul Internațional Shakespeare, Gdansk (2006). În 2010 primește Premiul Internațional Shakespeare în cadrul celei de-a șaptea ediții a Festivalului Internațional Shakespeare, desfășurat la Craiova și București. Premiul de Excelență la Gala Premiilor UNITER 2010, de la Sibiu, a fost acordat lui Silviu Purcărete (regizor și scenarist), Helmut Stürmer (scenograf — decor), Lia Manțoc (scenograf — costume), Vasile Șirli (compozitor), Andu Dumitrescu (scenograf — efecte video), pentru impactul internațional al spectacolului ”Faust” după Goethe (producție a Teatrului Național ”Radu Stanca” Sibiu) la Festivalul Edinburgh 2009. În 2013, primește o stea pe Aleea Celebrităților de la Sibiu (“Sibiu Walk of Fame”), un proiect inițiat de Primăria Municipiului Sibiu ca o recunoaștere publică a meritelor celor mai importante personalități care au contribuit la dezvoltarea fenomenului cultural de la Sibiu.

Regizorul Silviu Purcărete se numără printre laureații Premiilor Academiei Române pentru anul 2012, decernate pe 19 decembrie 2014, el primind Premiul Aristizza Romanescu — în domeniul artelor spectacolului, pentru montarea piesei ”Conu Leonida față cu reacțiunea” de I. L. Caragiale. A fost distins cu Ordinul ”Steaua României” în grad de Comandor (2000).

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) Marinela Brumar / AGERPRES

Tanti Maria locuiește singură într-o casă-muzeu, am putea spune, cunoscută ca și “casa iconarilor”, imobil care atrage atenția, prin autenticitatea sa, celor care traversează Valea Frumoasei către Transalpina. Fațada casei este zugrăvită în albastru de “Mândră Mărie”, cu obloane verzi de lemn și cu trei icoane pictate pe ea, reprezentând pe Iisus Hristos și arhanghelii Mihail și Gavril, motiv pentru care i se mai spune și “casa cu arhangheli”. În timpul regimului comunist, familia Poenaru a fost obligată să acopere icoanele de pe casă. Asta până după 1989, când tanti Maria a spălat fațada casei, readucând la lumină cele trei icoane pictate în secolul al XVIII-lea.

De tanti Maria are grijă un nepot al său, care locuiește în satul vecin, în Săsciori. De ceva timp, tanti Maria, care nu a mai pictat de vreo doi ani, are și momente în care nu îi mai prea recunoaște pe cei din jur, nu mai are aceeași poftă de mâncare și nici nu mai aude prea bine. Îmbrăcată într-un costum popular confecționat chiar de ea, tanti Maria i-a recunoscut însă pe cei care i-au trecut marți pragul casei pentru a-i spune “La Mulți Ani”, printre cei care au felicitat-o aflându-se și președintele Consiliului Județean (CJ) Alba, Ion Dumitrel, care, de aproape zece ani, de când ocupă această funcție, nu uită de aniversarea ultimei descendente a neamului iconarilor din Laz, vizitând-o de ziua ei. Pe lângă un buchet de flori și un coș cu fructe și dulciuri pe care i le-a oferit, Ion Dumitrel i-a urat acesteia sănătate și i-a mulțumit pentru toate lucrurile frumoase pe care le-a făcut. Dumitrel i-a promis că va veni să o vadă și să o felicite și la anul, moment în care tanti Maria a afirmat “Să dea Dumnezeu!”.

Ea a fost felicitată și de protopopul ortodox de Sebeș, care i-a transmis binecuvântarea arhiepiscopului Irineu. “Nădăjduim ca toți cei care îngenunchează în fața icoanelor care au ieșit din mâna dumneavoastră să vă pomenească în rugăciuni”, a spus protopopul. La rândul său, preotul paroh din Laz i-a spus tanti Mariei că o va avea la suflet în rugăciunea sa în permanență. “De câte ori vei avea nevoie de ajutorul meu, de prezența mea îți voi fi alături. Să ai putere să duci povara bătrâneților până ce Dumnezeu îți va face drum spre cerul spre care ai întins toată viața prin ceea ce ai făcut aici pe pământ”, i-a mai spus părintele paroh din Laz.

Maria Deac Poenaru a fost felicitată și de un grup de copii de la școala din Săsciori, îmbrăcați în costume populare alături de profesorul lor, care i-au oferit pe rând câte o floare. De altfel, tanti Maria a inițiat în arta iconografiei, a țesutului și a cusutului zeci de generații de tineri.

Chiar dacă nu a mai pictat de vreo doi ani, în urma ei rămân o colecție impresionantă păstrată în casa ce va fi transformată, printr-o inițiativă a CJ Alba, în muzeu și icoane răspândite în întreaga lume. De altfel, casa Mariei Deac Poenaru este vizitată de ani de zile de turiști, impresionați de cele văzute, mărturie stând în acest sens o carte de impresii.

Casa din Laz este practic un muzeu ce cuprinde sute de obiecte de artă, în principal icoane unicat realizate de membrii familiei Poenaru, dar și obiecte de artă populară. Într-una din camere se află o adevărată expoziție, cu o colecție de lucrări semnate nu numai de Maria Deac Poenaru, ci și de înaintașii săi, cea mai veche icoană fiind de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Pe unul dintre tablouri, Maria Deac Poenaru a pictat arborele genealogic al familiei sale, ea fiind reprezentanta celei de-a șasea generații. Primul a fost Savu (1770-1818), apoi a urmat fiul său Simion (1802-1872), care a avut trei fii, pe Toma (1835-1872), pe Ion (1838-1903) și pe Ilie (1839-1917). Acesta din urmă a avut urmași pe Partenie (1871-1921) și pe Ilie (1883-1978), tatăl Mariei, născută în 25 martie 1923.

În pridvorul casei, la etaj, sunt icoane cu apostoli și cu mucenici pictate de Maria Deac Poenaru. Ea a păstrat și mai multe panouri cu mii de modele pentru ii. “În zonă, modelele care se coseau pe ie erau făcute mai întâi pe o bucată de pânză, după care acestea erau aruncate. Tanti Maria le-a păstrat însă. Sunt peste o mie de modele de pe Valea Frumoasei”, ne-a explicat Gheorghe Nedea, consilier la compartimentul Cultură al CJ Alba.

El a subliniat că această femeie și-a dedicat întreaga viață icoanei, oamenilor și tradițiilor populare. “Ea este cea care a dus mai departe tradiția familiei Poenaru, este ultimul descendent al neamului Poenarilor și singura femeie din neam care a pictat icoane”, a menționat Gheorghe Nedea. Acesta și-a amintit cum tanti Maria a spus, la un moment dat, că nu este greu să pictezi o icoană, dar trebuie să faci întâi o rugăciune.

Lucrările sale sunt semnate Poenariu, nu Poenaru. Cel mai probabil numele de familie Poenaru a apărut după ce Savu (1770-1818), cel care a pus bazele Școlii de la Laz, s-a mutat din Poiana Sibiului în satul de pe Valea Frumoasei.

Neamul pictorilor iconari din Laz a dezvoltat un stil estetic aparte și o adevărată școală de pictură pe Valea Sebeșului, începând cu 1770. În lucrările de specialitate, acest curent artistic de pe Valea Sebeșului este menționat drept “Școala de la Laz”.

Potrivit informațiilor postate pe un site dedicat Mariei Deac Poenaru, administrat de către o asociație care îi poartă numele, Savu Poenaru a fost cel care a stabilit linia de evoluție a centrului de la Laz, făcând trecerea de la icoanele pe sticlă cu fonduri albe, apoi aurite, la cele cu fonduri albastre și chenare geometrice și florare, care, în timp, devin o “marcă” a Lazului.

Tatăl Mariei, Ilie Poenaru, a continuat tradiția familiei, preferând să lucreze icoane pe sticlă. “Din cauza presiunilor regimului comunist, în anul 1952 a fost nevoit să-și ardă toate tiparele icoanelor, astfel că o perioadă de timp nu a mai pictat. Totuși, activitatea centrului a continuat, îndreptându-se și spre alte meșteșuguri tradiționale Lazului: țesătorie și broderie țărănească, activități ce erau conduse de Maria Poenariu, fiica sa, și care se desfășurau la casa natală, deoarece autoritățile nu susțineau micii întreprinzători. Cu timpul s-au înmulțit cererile pentru icoane, iar insistențele oamenilor au determinat-o pe Maria să învețe meșteșugul picturii, tatăl, Ilie II Poenaru, nemaifiind în putere din pricina vârstei înaintate”, aflăm de pe site-ul Asociației Maria Poenariu.

În colaborare cu Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia și Schitul Sfântul Lazăr din Alba Iulia, în 2011 a fost înființat atelierul de icoane pe sticlă “Maria Poenariu, Laz”, icoanele realizate de călugărițele de aici fiind expuse la diverse expoziții. De asemenea, tot în cadrul schitului a fost înființat un muzeu dedicat “Școlii de la Laz”, care funcționează într-o clădire zugrăvită la exterior cu albastru, ce se dorește a fi o replică a celei din Laz.

AGERPRES/(A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Potrivit unui comunicat al ICR Madrid, transmis marți AGERPRES, proiectul face parte din strategia Institutului de a promova artiștii români stabiliți în Spania, prin organizarea de expoziții și susținerea de colaborări cu instituții de artă spaniole.

“Iulian Zâmbrean fotografiază oameni, e un fel de a documenta epoca în care a trăit — gesturile, durerile, fericirea, viața, copiii. Persoanele surprinse de el sunt în afara timpului, departe de meditațiile noastre, condamnați etern într-un spațiu prin care nici nu-l pot tranzita și din care nici nu pot ieși”, apreciază curatorul expoziției, Daniel Belinchon, citat de ICR Madrid.

Potrivit acestuia, “forma particulară a fotografiei de a opri timpul și de a judeca momentul generează un ‘limbo’ emoțional. Ceea ce aparatul foto captează și ceea ce ochiul fotografului vede e ceea ce rămâne prin fotografie: în afara timpului, fără să fie martori, fără să fie conștienți și făcând parte din amintirile noastre”.

Colaborator al agenției Whitepress, Iulian Zâmbrean trăiește în Spania de 9 ani, iar în ultimii 7 ani a început să lucreze și să colaboreze cu diferite reviste în calitate de fotograf.

Din 2014 este membru al Asociației Naționale a Jurnaliștilor de Presă și Televiziune din Spania și tot în 2014 a câștigat concursul de fotojurnalism fotoCAM din Madrid, organizat de Guvernul regional al Comunității Madrid pentru recunoașterea activității fotoreporterilor din Madrid care oglindesc în fiecare zi, prin munca lor, actualitatea regiunii.

Iulian Zâmbrean a fost selectat în festivaluri de fotografie din Spania și a avut expoziții de grup și personale în Castellon și Tarragona.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Mihai Simionescu)

Este vorba despre Jean Negulesco, născut pe 26 februarie 1900 la Craiova. Despre el se știe că a fost pictor, regizor de film, scenarist și producător.

Era atât de talentat la desen, încât George Enescu a fost impresionat de un portret semnat de Negulesco. Pleacă la Paris ca să studieze artele și ajunge să se împrietenească cuBrâncuși,Modigliani și alți artiști de renume.

Intră în cercurile dadaiștilor în frunte cu Tristan Tzara. Ulterior se mută în Statele Unite, unde reușește să se afirme în cadrul unor expoziții. În scurt timp se lansează și la Hollywood, scriind scenarii și fiind asistent de regie pentru producții precum „Captain Blood” și „A Farewell To Arms”.

Datorită talentului său devine angajat al studiourilor Paramount Pictures. Devine regizor și pentru cei de la Warner Brothers. Printre succesele sale se numără și filmul „How to Marry a Millionaire” cu Marilyn Monroe, Lauren Bacall și Betty Grable în distribuție. (sursa: a1.ro)

Tabloidele vremii au scris atunci despre aventura pe care a avut-o cu Marilyn Monroe, pe care o considera actrița și diva lui preferată.

Se pare că Negulesco a fost printre primii care au ajutat-o pe artistă să se afirme la Hollywood, ajutând-o astfel să devină celebră în toată lumea.

Are o stea pe Walk of Fame și a fost desemnat membru în Academia Americană de Film, fiind unul dintre cei mai apreciați cineaști ai vremii sale.

Sursa: disapora romania

Ne așezăm la o masă, eu beau o cafea, mama copilului un suc, David, având de ales între o înghețată de vanilie și una de caramel, ia de caramel. Pictorul îmi comunică: el a făcut și karate, îi place și baschetul, la fel ca fratelui său mai mare, Eduard, despre care mama spune că e modelul lui, normal, fiind fratele cel mare. David, un copil cu obraji rotunzi din aceea de le vine mătușilor să-i muște ca pe mere, îi dă dreptate mamei, dar nu până la capăt, căci “la pictură, Eduard e antitalent!”. Mama e, la bază, inginer chimist și e pasionată de Grigorescu și Tonița. Acum lucrează ca administrator și este și managerul lui David.

Iar pictorul nostru a expus deja la Saatchy Gallery în Londra, în urma unui concurs unde s-a clasat pe locul 4 din peste 13.000 de participanți din toată lumea, a câștigat peste șaizeci de diplome, medalii și distincții și a fost remarcat de Dan Cumpătă, singurul român aflat în anul 2013 în topul celor mai mari artiști în viață conform faimoasei Galerii Tate. Dan Cumpătă l-a invitat pe David Alexandru să expună în 2015 la Contemporary School of Arts & Gallery, în Washington, Statele Unite ale Americiii.

David Alexandru este elev în clasa a II-a la Liceul Teoretic “Miron Costin” din Iași.  El a beneficiat pentru câteva luni de o bursă de 250 lei/lunar oferită de Primăria Iași și a fost susținut și de Asociația Centrul de Promovare Turistică a Iașiului, dar și de deputata Cristina Nechita și de un om de afaceri din Târgu Jiu – Viorel David.

Pe 9 august 2015, în plină zodie a Leului, David Alexandru va împlini zece ani. Interviul care urmează este primul din cariera autorului în care intervievatul avea vârsta necesară pentru a-i fi fiu reporterului. Este, tocmai de aceea, și o mare lecție.

Cu ce te ocupi, David?
Cu pictura.

Cum? De ce?
Pentru că îmi place.

Cum ai descoperit că îți place?
(n.m. – mama îi sugerează: ai început cu icoanele…) David spune: am început cum se începe – cu un triunghi, două linii, un cerc și mi-a plăcut, apoi m-am dus la un curs de icoane, la Palatul Copiilor.

(n.m. – mă uit peste lucrările lui și văd o fată foarte frumoasă și întreb) Cine e aici, David?
O fată.

O cunoști?
Da, o cunosc de la mine din imaginație.

Ai făcut un curs ca să înveți să pictezi icoane?
Da, eram la grădiniță și am mers la Palatul Copiilor. În vacanța mare, când am intrat în clasa întâi, acum doi ani, m-am dus la alt centru de pictură, în Palatul Copiilor, corpul A, și acolo am stat șase luni și nu prea mi-a plăcut. Tot ce am învățat a fost cum să fac pupila de la ochi. A… și să fac hașura! Dar e puțin. Voiam să învăț cum se face o anumită poziție (n.m. – cu mâinile încrucișate sub bărbie) și mi-au spus că e prea avansată pentru mine, dar până la urmă am făcut eu singur!

Și unde ai expus, David?
Am avut opt expoziții. Am avut și la Londra…

La Londra?!
Da.

Cum ai ajuns acolo?
N-am fost.

Cum n-ai fost? Au fost doar picturile tale?
Da, n-am avut bani să mergem.

David n-a avut bani sa ajunga la Londra

Cum s-a întâmplat?
Eu mă jucam pe calculator și am intrat pe o pagină din greșeală și mi-au apărut multe concursuri. Eu căutam niște jocuri, dar am găsit aceste concursuri de pictură pentru copii și am chemat-o pe mama. Ea a trimis niște desene (n.m. – mama intervine: era un concurs organizat de Sunday Telegraph și Galeriile Saatchi). Am trecut în semifinale, apoi în finală, după care am ajuns între primii douăzeci.

Câți copii au participat?
Peste 13.000 de copii!

Câți ani aveai atunci, David?
Aveam șase ani.

Și ai trimis lucrarea la Londra?
Da, am trimis lucrarea în original. Lucrarea se numea “Turc cu pipă” (n.m. – mama spune: e primul lui corp, un turc, care stă să cadă de pe o bancă).

Și unde ai văzut tu, David, turci cu pipă?
Am văzut într-un album de pictură dar și într-un joc pe calculator! Era un turc cu pipă pe care trebuia să-l l împușc, să-l omor, în joc.  (n.m. – intervine mama: La Saatchi s-a organizat o frumoasă expoziție, am așteptat să vedem dacă ia și el unele dintre primele trei locuri, primul loc lua și niște bani, 2.000 de lire, locurile 2 și 3 luau 1.000 de lire). Practic, în concursul de la Londra eu am ieșit pe locul 4!

Câte diplome ai adunat până acum, David?
Mama știe. (n.m. – mama spune: peste șaizeci de diplome naționale și internaționale, distincții, diplome de excelență).

Și celelalte expoziții, David?
Am avut la Chișinău, la Palatul Parlamentul în București anulut recut (n.m. – mama îi mulțumește pentru sprijin deputatei Cristina Nichita, care l-a dus pe David la Parlament, mama menționează că a mai fost invitat la Washington și că  Institutul Cultural din Viena i-a programat o expoziție pentru anul viitor, în noiembrie).

Cum ai intrat în circuitul ăsta de expoziții, David?
Stai că nu am zis cum am început cu pictura. Mama nu era acasă și eu am găsit un album de artă, de pictură. Partea asta e amuzantă și nici mama nu o știe. Deci, când eu am intrat în cameră era un colț de la covor puțin ridicat în sus. M-am împiedicat puțin de el, dar nu m-am lovit rău. Și am căzut și s-a deschis un dulap și mi-a căzut o carte în cap și s-a deschis la o poză. (n.m. – mama completează: cumpărasem acele albume de artă de colecție care se dădeau cu ziarul “Adevărul”, m-am oprit după șapte numere, că n-am mai avut bani să mai iau). Era o pictură – “Cap de fetiță”. Și eu am reprodus-o (n.m. – când s-a întors de la piață, mama s-a uluit: David, spune drept, tu ai făcut asta?). Păi, cine să o facă? Edi e antitalent! Eu! Și am mai făcut o schiță din album și când a văzut-o mama a plâns și eu mi-am dat seama că-mi place să desenez.  Bine că s-o inventat vacanța, că înainte să încep clasa întâi am pornit cu schițe și m-am uitat la tutoriale pe net. Am făcut multe schițe și apoi am fost la profesorul Scutaru, la un curs de pictură. Nu aveam nici șapte ani și profesorul mi-a zis: “Măi, David, dacă tu vrei să fii în cursul meu trebuie să uiți tot ce ai făcut peste vacanță”. Și n-am vrut să merg la omul acela. Mergeam la cursul de icoane, făceam deja icoane frumoase. Îmi plăcea să intru în lumea mea, să desenez liniștit (n.m. – mama: Atunci eu am renunțat să-mi practic meseria și m-am transformat în managerul lui David și în ianuarie anul trecut am trimis un mail la o doamnă de la Adminsitrația Centrului de Promovare Turisitică a Iașiului cu câteva schițe și am întrebat-o în ce măsură ar putea să îl ajute să organizeze o expoziție și de atunci a început).

David are o memorie extraordinara si a practicat karate!

Unde a fost prima expoziție?
La Turnul Goliei, aici. Încă mai este! (n.m. – mama: au început și problemele financiare, fiindcă toate materialele costă, mai ales că el lucrează în fiecare zi, într-o lună normală de lucru fără expoziții, toate costă cam 400 de lei, inclusiv lecțiile cu un profesor). La prima expoziție am avut șaizeci și șase de lucrări, ele au trebuit înrămate. Am o memorie extraordinară! Eu mă duceam atunci și la karate.

Cu karatele ce ai făcut, David?
N-am mai mers, că erau seara și nu mai ajungeam. M-am întâlnit apoi cu maestrul Valentin Ciucă și mi-a sfătuit să rămân singur, fără profesor, cu stilul meu. Măcar până la zece ani. A doua expoziție a fost la Palatul Copiilor, tot cu șaizeci de lucrări. Apoi, din nou la Turnul Goliei, cu și mai multe lucrări. Apoi la Chișinău – la Festivalul Național pentru Copii.

Cum ai ajuns să expui la Chișinău?
Tot prin Palatul Copiilor de la noi, de la Iași. Aveau ei o înțelegere cu cei de la Chișinău. (n.m. – mama: cu o zi înainte să plecăm la Chișinău, bunica lui David s-a îmbolnăvit și n-am mai plecat, am trimis doar lucrările). Apoi am fost la Palatul Parlamentului.

Ți-a plăcut la București?
Da, a fost super-tare.

Ce ți-a plăcut?
Când mă duceam la baie, era acolo un întreg fotoliu pe care mă puteam să mă întind.

Și ce ți-a mai plăcut?
Că era toată chestia, toată clădirea mare.

David descopera cum arata un filantrop: ca un om normal

Asta te-a încântat?
Da! Totuși am stat la pupitru, am fost important! (n.m. – mama: David atunci a vândut tablouri, au fost deputați care au cumpărat tablouri și banii au fost donați la o fundație). Când am început clasa întâi, mi-au dat o diplomă și de la școală! O distincție pentru pictură.

Ție unde ți-ar plăcea să trăiești David? În România sau în străinătate?
Îmi place și aici, îmi place și acolo, pentru că știu că au multe jucării. Eu n-am fost niciodată în străinătate (n.m. – și nici mama). Bunicul meu a ieșit! A fost mai demult în Anglia! Colegii de la școală îmi spun că sunt un erou! După prima expoziție, când m-am dus la clasă și când am intrat eu s-au ridicat deodată și mi-au făcut o surpriză plăcută. Anul trecut a apărut despre mine un articol în ziarul „Adevărul” și un domn David de la Târgu Jiu care a citit despre mine a vrut să mă ajute și m-a ajutat cu bani să-mi iau materiale mai performante. Și noi nu-l cunoșteam. Și anul acesta când ne-am întors de la mare am mers la dânsul, să-l cunoaștem, să vedem cum arată.

Și cum arăta?
Arăta ca un om obișnuit. Când ne-am apropiat de Târgu Jiu l-am sunat să-l informăm că venim.

Ți-a plăcut la Târgu Jiu?
Mi-a plăcut coloana aia care nu se mai termina!

Coloana Infinitului?
Da!

David, azi lucrezi ceva când te duci acasă? Când lucrezi tu?
Aici apare cea mai mare problemă.

Care e cea mai mare problemă a ta?
Cea mai mare problemă a mea e timpul. Chestia e că școala îmi ia o mare parte din timp, că sunt la școală după-amiază. Trebuie să-mi fac temele seara și dimineața și nu mai am timp să fac nicio schiță! Acum, din clasa a doua, am început să învăț după-amiaza. De-asta am și renunțat la karate, că aveam antrenament seara. N-am zis?

Sâmbăta, duminica nu lucrezi?
Ba da! Duminica, dau tot timpul meu liber, că am o tonă de timp liber duminica!, n-am altceva de făcut. Dau timpul liber ca să pictez foarte serios.

Tu la desen la școală, când ai ora de desen, te plictisești sau înveți?
Mă cam plictisesc pentru că doamna ne învață să facem niște linii drepte. Eu asta făceam dinainte să am șase ani!

Ce te-a determinat să te apuci să faci schițe? 
Prima oară s-au întâmplat două lucruri: unu, mă plictiseam, doi, voiam să fac ceva. Era și fratele meu acasă, dar el dormea și nu voiam să îl trezesc. M-am gândit să fac ceva.

În cât timp ai făcut prima schiță?
În cinșpe minute și patruzeci de secunde (râde). Păi, eu mai știu?

Ai făcut-o repede?
Repede.

David s-a inspirat de la un prosop de bucătărie

Aseară ai lucrat ceva?
Am făcut două schițe – Vestul sălbatic și încă una (n.m.  – răsfoiesc schițele lui David, iar el mă oprește). Hei, hei, îți place asta?

Ce e asta – un rățoi bucătar?
Da, e mai comică.

De unde te-ai inspirat?
De la un prosop de bucătărie. Mie îmi place și tenisul, îmi place de Simona Halep, i-am făcut o schiță și vreau să i-o trimit. Am vrut să mă duc să joc, dar era tot după-amiaza.

Ce e omul din schița asta, David?
E un chinez.

Păi, n-are ochii oblici.
N-are, că nu e chinez încă, e un explorator care a ajuns în China și n-a apucat să devină chinez. M-am inspirat tot de la jocul meu de pe calculator. Mă luptam cu un zombie mare și m-a lovit cu un picior și am ajuns până în China!

Păi ai timp să te mai și joci?
Da, am. (n.m. – eu răsfoiesc în continuare schițele). Asta vă place?

Ce e?
E un soldat care păzește. Deasupra e și un avion, dar nu se vede prea bine. De fapt, soldatul doar stă și nu face nimic. A venit de la război și așteaptă trenul ca să se ducă acasă. El e și încruntat pentru că s-a lovit și are o cicatrice la ochi. Am adus și diplomele mele, câte am putut căra. Vrei să le vezi?

Da.
Am și de la școală, am de peste tot. (n.m. – mama povestește cum a ajuns să îl înscrie pe David la concursuri în toată lumea, pe toate continentele, până-n India, la început căuta pe google “international contests for children” și unde găsea ceva de pictură îl înscria, iar David câștiga cel puțin o diplomă).

Cum se trimit lucrările tale?
Mama lui David: prin Poștă.

Și nu s-a întâmplat să nu ajungă vreo lucrare?
Mama lui David: Ba da, o dată, la un concurs în Bulgaria.

Cine a fost de vină: Poșta românească sau cea bulgărească?
Mama lui David: Bulgarii. Am întrebat organizatorul  și mi-a spus că n-au ajuns. David: Am o întrebare pentru tine, domnu’ Andrei: e mișto să fii jurnalist?

Da, e, că vorbesc cu tine, vin la Iași, plec de la Iași, merg peste tot.
Super, drăguț! Ce tareeee!

David stie ce nu vrea sa se faca atunci cand va fi mare

Ce vrei să te faci când te faci mare, David? Îți place întrebarea asta stupidă?
Îți spun ce vreau să nu mă fac. Nu vreau să lucrez la școală! Vrei să îți fac o schiță cu accesorii?

Ce sunt accesoriile?
Păi, uneori sunt soldați sau pete de culoare. Important e peisajul.

(n.m. – eu continui să răsfoiesc schițe și din când în când să mă mir) Pentru scena asta de unde te-ai inspirat, David?
Dintr-un album de artă. Eu mă jucam cu armele și am ajuns la frontul de luptă din camera estică, mama se uita pe un album, apoi ea s-a dus la baie și m-am uitat și eu pe album și am făcut schița asta – mi-a plăcut forma copacilor și mi-a plăcut și bărcuța.

Care e pictorul tău preferat?
Am doi: Dan Cumpătă și Nicolae Grigorescu.

De ce ei?
Pentru că sunt cei mai buni. Dar și eu o să fiu cel mai bun.

Citat: “Am început cum se începe – cu un triunghi, două linii, un cerc și mi-a plăcut”, David Alexandru, pictor.

sursa: viitorul romaniei

 Palmaresul său mai cuprinde roluri de operă în spectacole montate pe scene internaționale ca: Opera de Stat din Viena, Opera Națională Greacă din Atena, Opera de Stat din Hamburg, Teatrul „Carlo Felice din Genova, Opera din Frankfurt, Opera Națională din București și altele.

SURSA: TIMPromanesc

Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

De la 14-15 ani știa roluri pe dinafară ai marilor actor ai vremii: Mihai Popescu, Emil Botta sau Fory Etterle și Ionescu-Gion.

La 16 ani s-a înscris la Facultatea de Istorie, pe care a absolvit-o în 1961. După terminarea acesteia, s-a înscris la examenul de admitere la Institutul de Teatru, având în comisie personalități ca Mony Ghelerter, Alexandru Finți, Ion Finteșteanu, Beate Fredanov. A fost admis la clasa profesorilor Mony Ghelerter — Zoe Anghel, avându-i colegi pe Ruxandra Sireteanu, Emil Hossu, Melania Cârje, Peter Paulhofer, Ștefan Sileanu, Olga Bucătaru sau Alexandru Bocăneț — care, după anul întâi, a plecat de la Actorie la Regie. A absolvit IATC în 1965.

În piesa de teatru ”Regele moare”, de Eugen Ionescu (Eugen Ionesco), la Teatrul Nottara, 1991
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

În 1968, recita un poem la televiziune și a fost remarcat de Horia Lovinescu, pe atunci directorul Teatrului Nottara, care i-a propus un rol, și să devină, alături de colegi de breaslă ca Ovidiu Iuliu Moldovan, Gilda Marinescu și Ștefan Iordache, actor al Teatrului Nottara. Aceasta a reprezentat cea mai mare cotitură din viața sa, i-a adus roluri și interpretări celebre și din rolul de june prim a trecut la adevărate roluri de compoziție.

Despre întâlnirea cu actorii Teatrului Nottara povestește actorul într-un interviu acordat AGERPRES.

”Îi cunoșteam dinainte. Eram prieten cu Gilda Marinescu, mă mai întâlnisem cu George Constantin și cu alți actori și actrițe ale teatrului, mai aveam câțiva colegi de Institut care veniseră înaintea mea aici și cunoșteam puțin atmosfera, dar îmi era teamă să mă gândesc. Pe vremea aceea eram angajatul unui teatru destul de pauper, se chema Teatru Regional București, un teatru cu un statut dubios, incert, un teatru, cum ar fi astăzi, al județului Ilfov, era al regiunii București, jucam mai mult prin sate, prin cămine culturale, deci nu aveam o perspectivă foarte luminoasă până într-o bună zi când la o emisiune de duminică la prânz, o emisiune de divertisment, făcută de un regizor bun de la televiziune, am spus un fragment din ‘Bocet pentru Ignacio Sánchez Mejías’ al lui Federico García Lorca, un text foarte greu și foarte frumos, și aici s-a întâmplat miracolul. Horia Lovinescu nu se uita la televizor, chiar ne spunea că îl detestă, d’apăi într-o duminică după-masă, la ora două, ce a căutat la televizor? Cert este că a doua zi, luni, când am venit la teatru să văd o vizionare cu ‘Fedra’ cu Gilda Marinescu, s-a uitat la mine, s-a oprit, eu știam cine este, și a spus: ‘Dumneata ieri nu ai spus o poezie la televizor?’, ‘Ba da.’, ‘Aș fi încântat dacă ai dori să faci parte din trupa Teatrului Nottara!’. Marți am fost angajat”, își amintește marele actor.

În piesa de teatru ”Regele moare”, de Eugen Ionescu (Eugen Ionesco), la Teatrul Nottara, 1991
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Din 1970, a jucat pe scena Teatrului Nottara din București, până în prezent, în piese precum: ”Anonimul” de Ion Omescu (1969); ”Crimă și pedeapsă” de Dostoievski (1970); ”Bună seara domnule Wilde” de Oscar Wilde (1971); ”Craii de curte veche” de Mateiu Caragiale (1978); ”Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu (1989); ”Regele moare’ de Eugen Ionesco (1991); ”Arșița și viscolul” de Mihai Ispirescu (1993). A mai jucat în alte multe spectacole, colaborând cu mari regizori — ”Cui i-e frică de Virginia Woolf” de Edward Aldee (r. Radu Gabrea, 1999), ”Vino la pod, iubita mea!” de K. Gabor (r. Alexandru Repan),”Hora iubirilor” de A. Schnitzler (r. Felix Alexa), ”Romeo și Jeanette” de J. Anouilh (r. Claudiu Goga), ”Prăpăstiile Bucureștilor” după Matei Millo (r. Ada Lupu), ”Jocul dragostei și-al morții” de R. Rolland (r. Lucian Giurchescu), ”Richard al III-lea nu se mai face” de Matei Vișniec (r. Michel Vivier), ”Variațiuni enigmatice” de E. Schmidt (r. Claudiu Goga) și multe altele.

Actorul în 2003
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

Pentru Alexandru Repan, întâlnirea și colaborarea cu Horia Lovinescu reprezintă și astăzi un mare ”noroc”.

”Am avut marele noroc să joc dramaturgia lui Horia Lovinescu. Pe vremea aceea, cine își mai aduce aminte, era obligatoriu ca 60% din repertoriu unui teatru să fie piesă contemporană și 40% să fie românești, ale dramaturgiei românești. (…) Deci am avut norocul să joc într-o dramaturgie românească solidă, care forma actorul, mintea, sufletul și, mai ales, cultura lui. Și, după aceea, au venit regizori din generația mea, actori din generația mea, s-a împrospătat trupa, au venit Dan Micu, Sandu Dabija, Dominic Dembinski și toți au început să pună piese și cu noi, nu, numai cu marea gardă a Teatrului Nottara care exista când am venit noi. După aia au venit rolurile cele bune cu piesele lui Horia Lovinescu, după aceea one-man show-ul meu ‘Craii de Curtea Veche’, care m-a uns pe inimă mulți ani la rând”, mărturisește maestrul în interviul acordat AGERPRES.

Văzând în el un actor cu carismă și talent, scenaristul Titus Popovici i-a oferit rolul împăratului Austriei din filmul “Horia” (rolul principal fiind jucat de Ovidiu Iuliu Moldovan). În film s-a remarcat, cu precădere, în roluri care evocă personalități istorice. Din bogata sa filmografie, atât pe marele ecran, cât și în televiziune, cităm: ”Vacanță la mare” (1962), ”Ciprian Porumbescu” (1972), ”Cantemir” (1975), ”Războiul de Independență” (serial TV, 1977), ”Vlad Țepeș” (1979), ”Am fost 16” (1980), ”Burebista” (1980), ”Masca de argint” (1984), ”Bătălia din umbră” (1985), ”Colierul de turcoaze” (1985), ”Rochia albă de dantelă” (1988, r. Dan Pița), ”Trahir” (1992, r. Radu Mihăileanu), ”Faimosul paparazzo” (1999, r. N. Mărgineanu), ”Sindromul Timișoara — Manipularea” (2004, r. Marius Barna), ”Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe” (2007, r. Francis Ford Coppola).

Din 1990, a predat actoria la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, devenit apoi Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale”.

La evenimentul de lansare a proiectului ”Actor și Regizor”, la Teatrul Nottara din București, 2014
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

În primăvara anului 2014, Teatrul Nottara a lansat proiectul ”Actor și regizor”, al cărui cap de afiș a fost Alexandru Repan, care a pus în scenă primul spectacol al acestui nou proiect, o adaptare a romanului ”Oscar și Tanti Roz”, de Eric-Emmanuel Schmitt. El este protagonistul spectacolului (Oscar), iar cel de-al doilea personaj l-a încredințat fostei sale studente la UNATC, actualmente colegă în acest teatru, Andreea Măcelaru Șofron.

Actorii Andreea Măcelaru și Alexandru Repan, la evenimentul de lansare a proiectului ”Actor și Regizor”, la Teatrul Nottara, 2014
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

Actorului Alexandru Repan i s-au recunoscut meritele artistice de-a lungul anilor. În 2000, a fost aniversat cu ocazia zilei de naștere, la Cinematecă, moment în care a apărut pe scenă cu cei doi fii de mână. În 2002, a fost distins cu Ordinul Cultural în grad de Cavaler.

La 29 mai 2010, actorul Alexandru Repan a fost sărbătorit la Teatrul Metropolis, la premiera spectacolului “Pagini din Craii de Curtea Veche”, cu ocazia împlinirii a 45 de ani de carieră și 70 de ani de viață.

Alexandru Repan este tatăl a doi băieți, Alexandru și Mateiu Dimitri. Cel mare poartă numele tatălui și al bunicului. Cel mic se numește Mateiu pentru că atunci când s-a născut, tatăl său juca în spectacolul după ”Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale, regizat de Alexandru Repan.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) REPRODUCERE / Arhiva AGERPRES

A urmat cursurile gimnaziale la Școala ”Manolache K. Epureanu” din orașul natal. În 1902 s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din Iași, fiind coleg cu Ștefan Dimitrescu, Ion Secoșanu ș.a. Student fiind, s-a numărat printre susținătorii țăranilor răsculați în 1907, retrăgându-se în aceste împrejurări de la Academia din Iași (diploma de absolvire a obținut-o în 1912). Și-a continuat studiile la München, unde în 1908 a fost admis la Academia regală bavareză de arte frumoase. Expune la Galeria Kunstverein (Munchen), trimite caricaturi la revista ”Furnica” și articolul ”Importanța criticii de artă” la revista ”Arta română” din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. În anul 1909 călătorește în Italia și Franța.

Fetița pădurarului
Foto: (c) tablouri-de-vis.ro

Între 1909 și 1911 s-a aflat la Paris, unde a frecventat ateliere și a făcut studii după pictori celebri. În timpul studiilor a participat la zugrăvirea unor biserici, din acești ani nerămânând decât puține lucrări, realizate cu o știință exactă, fără acea libertate care îi va caracteriza lucrările de maturitate. A colaborat cu desene și articole la diferite reviste ale vremii. Întors în țară, în 1911, se concentrează asupra unui bogat univers de subiecte raportate la existența umană, realizând seria de lucrări intitulată ”Din viața celor umili”. Participă la expoziția ”Tinerimii artistice” și zugrăvește bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni. În 1913 se căsătorește cu Ecaterina Climescu, cu care va avea doi copii, Catrina și Petru. Din motive financiare renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul ”Iașul”. În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu.

Expoziție de 55 de desene inedite semnate de Nicolae Tonitza, găzduită de Muzeul Național Brukenthal din Sibiu (2008)
Foto: (c) Maria ADAM / Arhiva AGERPRES

Este trimis pe front, unde cade prizonier în luptele de la Turtucaia și este trimis în lagărul de prizonieri de la Kirjali (Bulgaria). După Primul Război Mondial se stabilește la București, iar între anii 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte.

În 1925 a întemeiat ”Grupul celor patru”, alături de Oscar Han, Francisc Șirato și Ștefan Dimitrescu.

Peisaj din București
Foto: (c) pictify.com

Lucrările sale sunt naturi statice (”Vas cu trandafiri”, 1927-1929; ”Natură statică cu icoană”, 1927-1928), scene de interior (”Cerdacul”, 1924; ”Vatră”, 1925), nuduri (”Nud la malul mării”; ”Nud”, 1926), peisaje (”Peisaj bucureștean”, 1925; ”Vedere din București, iarna”, 1925, peisaje dobrogene), portrete de copii (”Fata pădurarului”, 1924; ”Katiușka lipoveanca”; ”Cap de copil”), de clovni (”Pagliaccio”, ”Clovn”), portrete și autoportrete (”Portretul lui Gala Galaction”, 1921; ”Autoportret”, 1923) ș.a.

A expus și în străinătate, la Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935).

În anul 1933 a ocupat catedra de pictură la Academia de Arte Frumoase din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei.

Expoziție Nicolae Tonitza, la Palatul Baroc din Timișoara (2011)
Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Tudor Arghezi scria despre el, ca om și artist: ”Tonitza nu mai e un nume cu prenume. Aș zice că el e un cuvânt activ complex concentrat; mare în toate componentele lui, vocație, inimă, har, excepțional orchestrate. Pensula lui suavă spune, gândește și cântă…”.

Nicolae Tonitza a murit la 26 februarie 1940, la București.

Explicație fotografie: Elevii de la Liceul de Arte Plastice ‘Nicolae Tonitza’ au doborât recordul mondial pentru cea mai lungă pictură realizată de copii, marcând astfel 60 de ani de existență a UNICEF (2006)
Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES

În București există un liceu de arte plastice, înființat în 1949, care îi poartă numele — Liceul de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza”.

Vernisajul expoziției ‘Tonitza — armonii de culoare’, la Muzeul Național Cotroceni
Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

În 2010, o expoziție cu tema “Tonitza — armonii de culoare”, prilejuită de împlinirea a 70 de ani de la moartea marelui pictor și grafician, a fost deschisă în Spațiile Medievale ale Muzeului Național Cotroceni. Expoziția, în cadrul căreia au fost prezentate 83 de lucrări de pictură și grafică, a fost organizată de Administrația Prezidențială și Muzeul Național Cotroceni în colaborare cu mai multe instituții muzeale din București și din țară.

Tot în 2010 a fost vernisată, la Centrul Cultural Art Society, expoziția “Grupul celor 4″, cu lucrări ale pictorilor și graficienilor Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato, precum și ale sculptorului Oscar Han. Ruxandra Garofeanu, președintele Fundației Culturale Art Society, preciza cu acel prilej că vernisajul este organizat după 75 de ani de la ultima expoziție a ”Grupului celor patru”, amintind totodată că grupul s-a născut dintr-o extraordinară contopire de concepții estetice și etice.

O monedă de argint dedicată aniversării a 125 de ani de la nașterea lui Nicolae Tonitza a fost pusă în circulație, în scop numismatic, la 22 august 2011, de Banca Națională a României.

Golgota
Foto: (c) artmark.ro

Numeroase lucrări ale lui Tonitza au figurat în ultimii ani în catalogul unor licitații precum cele organizate de Artmark, Alis, GoldArt sau Grimberg. În 2010, “Golgota”, cea mai mare lucrare a lui Nicolae Tonitza (un metru pătrat) a fost adjudecată la suma de 125.000 de euro. În 2011 au fost adjudecate lucrările: “În iatac” (290.000 euro), “Crini imperiali” (30.000 euro), ”Doamna cu voal” (15.500 euro), “Curte la Mangalia” (76.000 euro), “Fiul pădurarului” (115.000 de euro), “Pe verandă” (155.000 euro), “Afizé” (160.000 euro). În 2012 au fost adjudecate tablourile “Trei frați” (170.000 euro), “Copil în rose” (75.000 de euro), ”Nud văzut din spate” (110.000 euro), “Două surori” (125.000 euro), “Nud cu spatele” (140.000 euro), “Catrina” (142.000 euro).

Lucrarea ”În iatac”
Foto: (c) ADRIAN CUBA / Arhiva AGERPRES

Potrivit Topului 100 al celor mai valoroși pictori români lansat în octombrie 2012, Nicolae Tonitza conducea clasamentul celor mai bine vânduți artiști români în licitațiile publice din ultimii zece ani. Potrivit unui comunicat al Casei Artmark, topul era condus de Nicolae Tonitza cu opera “În iatac”, adjudecată la Licitația de iarnă a Artmark din 2011, cu prețul record de 290.000 de euro.

Tătăroaică
Foto: (c) artmark.ro

Nicolae Tonitza a fost cel mai bine vândut pictor și în 2013, an în care cele 47 de opere ale pictorului adjudecate (din cele 61 scoase la licitație) au însumat 849.337 de euro. Dintre tablourile semnate Tonitza adjudecate la licitații în 2013 amintim: “Plajă la Mangalia” (25.000 euro), “Noapte bună!” (90.000 de euro), “Tătăroaică” (32.500 euro), “Peisaj la Vălenii de Munte” (22.000 euro), ”Gladiole” (75.000 euro).

Explicație fotografie: Lucrarea ‘Venetiana (Putana)’, expusă în cadrul unei licitații organizată de Casa de licitații Artmark (2013)
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / Arhiva AGERPRES

Mai recent, au fost adjudecate lucrările “Pregătiri de masă (Interior IV)” (în 2014, la suma de 85.000 euro) și “Baia Suzanei” (februarie 2015, la suma de 47.500 euro). Casele de licitații de artă românești notau la finele anului 2014 că printre cele mai căutate loturi sunt operele clasicilor autohtoni precum Nicolae Tonitza și Corneliu Baba.

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu)