Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Înainte de a vă ruga să răsfoim împreună Albumul dumneavoastră cu amintiri — pentru că în atâția ani de carieră, pe lângă sute de șlagăre ați adunat și foarte multe amintiri, și foarte multe premii—, înainte de a privi împreună niște fotografii și să le comentați, v-aș pune o întrebare legată de copilărie, de Timișoara, Orașul rozelor, de unde ați pornit în viață. Când ați plecat de la Timișoara v-ați gândit că veți ajunge… ”Cineva” ? — ca să cităm titlul unuia dintre șlagărele dumneavoastră…
Marius Țeicu: În primul rând vreau să vă mulțumesc că ați venit la mine, aici, unde îmi desfășor activitatea. Eu m-am născut la Reșița, dar când aveam 2 ani părinții mei s-au mutat la Timișoara, așa că sunt mai mult timișorean, acolo am făcut grădinița, școala elementară de muzică și liceul de muzică, venind mai apoi la Conservator în București. Sigur că nu m-am gândit că voi ajunge o persoană cunoscută, ca să spun așa, și să reușesc să fac tot ce am realizat în vreo 45 de ani de activitate muzicală. Nimeni nu-și poate imagina ce se va întâmpla, sunt foarte multe lucruri care concură la o reușită — și hazardul, și munca, și talentul, toate la un loc.

AGERPRES: Prima fotografie este legată de un trio care a făcut istorie în divertismentul românesc de televiziune — Marius, Olimpia și Mihai.
Marius Țeicu: Da, asta e dintr-o filmare, e foarte sugestivă. Noi, eu cu Olimpia Panciu și Mihai Constantinescu, ne-am cunoscut la Școala Populară de Artă unde eu eram profesor. În ’68 am terminat Conservatorul din București, fiind numit profesor co-repetitor la clasa reputatei și regretatei profesoare Florica Orăscu, unde am avut marele noroc să am o serie întreagă de elevi extraordinar de talentați care deveneau apoi mari vedete în muzica ușoară românească — Angela Similea, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Ioan Luchian Mihalea și alții. Eu repetam cu ei, cântam la pian, mai cânta Olimpia, cânta Mihai, ne plăcea să cântăm pe voci. A venit la noi în vizită Titus Munteanu de la TVR și văzându-ne, zice: Ce-ar fi să cântați voi trei împreună? El este nașul nostru… Îmi pare rău că nu mai e printre noi, mi-e atât de dor de el, am făcut atât de multe cu Titus Munteanu. El ne-a dus la Alexandru Bocăneț și acolo au început primele emisiuni. Aici cântam ”Marius, Olimpia și Mihai”… cântecul e și pe un CD. Cei doi mi-au fost și elevi, și parteneri, le-am compus și piese, Mihai mi-a scris câteva texte la melodii, am colaborat și am fost în multe turnee împreună.

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: O altă fotografie, tot dintr-un show de televiziune — ”Frumoasa din pădurea adormită”…
Marius Țeicu: Ăsta sunt eu, aveam dublu rol, prințul căzut pe bec, care era un rol comic, era o comedie făcută după basm de Ovidiu Dumitru, aveam și rolul povestitorului, era un musical scris de mine. Era destul de greu când apăream amândoi în imagine, la momentul acela lucrurile astea tehnice nu erau așa avansate: Vezi că acolo e râul, aici e tufa, dar a fost foarte frumos, cu Doina Anastasiu la regie.

AGERPRES: Următoarea fotografie e tot cu cele două eleve ale dumneavoastră, Angela Similea și Olimpia Panciu, la Festivalul de la Sopot, în 1977, care are o istorie…
Marius Țeicu: Da, la Sopot. Nu mai știu care e istoria, poate mă ajutați (râde — n.r.)

AGERPRES: Partiturile….
Marius Țeicu: Maaamă, ce emoții… Da, ne-am comandat costume frumoase atunci, era o prelucrare de-a mea după ”Țurai” și era interesant, se cânta live, cu orchestră mare… Ne-am dus acolo, ne-am cazat, am văzut că erau și toate steagurile acolo, al României nu era, am întrebat de ce, a doua zi au pus și steagul… și ne-am dus la repetiții. Am așteptat să ne strige, s-au terminat repetițiile și pe noi nu ne-a strigat nimeni. Am întrebat de ce și ne-au spus: Păi n-ați trimis partiturile. Să-mi vină rău, eu partiturile le-am predat cu două luni înainte la TVR, care le-a transmis imediat la ei, dar n-a ajuns nimic. Erau trei piese — piesa asta, prelucrare după ”Țurai”, o piesă a lui Marcel Dragomir pe care o cânta Angela solo și o piesă compusă de mine pentru Olimpia. Nimic nu ajunsese. Am stat toată noaptea, noroc că eram orchestrator, că dacă eram solist, veneam frumos acasă… și am scris toate partiturile cu Titus Munteanu. De la ora 8 seara până dimineața pe la 10, vreo 14 ore, s-au dus partiturile și am cântat piesele. Ce emoții, poți să înnebunești…

AGERPRES: Iar Angela și Olimpia făceau cafele….
Marius Țeicu: Angela făcea cafelele, Olimpia avea grijă să nu adorm….

AGERPRES: De-a lungul anilor ați câștigat foarte multe premii, inclusiv la Mamaia..
Marius Țeicu: N-am participat de multe ori la Mamaia, dar o singură dată n-am luat premiu, restul…

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Avem mai multe fotografii de la Mamaia, prima este de la ediția în care Loredana a fost revelația festivalului.
Marius Țeicu: Este din 1992, pe Loredana an cunoscut-o când nu avea 16 ani, la ”Steaua fără nume”, unde eram prezentator. Atunci i-am compus o piesă și a și luat trofeul, în ’86. Asta era prima piesă pe care i-am dat-o după Revoluție — ”Ce va fi cu iubirea mea”. O mai cântă și astăzi și îi mulțumesc. A câștigat trofeul, e aici în poză și Ștefan Bănică, unul dintre prezentatori, iar ea e Cristina Țopescu… Doamne, ce tineri eram toți! Bine, ei sunt tineri în continuare, eu m-am boșorogit… Frumoase amintiri, poza asta chiar n-am văzut-o până acum…

AGERPRES: O altă fotografie, tot de la Mamaia, cu Monica Anghel.
Marius Țeicu: Asta e în 1994, Monica a cântat ”Dau viața mea pentru o iubire”, aici e pe scenă când se anunță trofeul.

AGERPRES: Tot la Mamaia împreună cu tineri de la Școala Vedetelor…
Marius Țeicu: Uite-i… Dana Mladin, Adrian Despot, Călin Geambașu, Răzvan Dragomir, băiatul colegului meu compozitorul Marcel Dragomir. Ei mi-au cântat un potpuriu de refrene din creația mea de până atunci, pe care l-au prezentat la Mamaia.

AGERPRES: Să enumerăm câteva nume din muzica românescă — Margareta Pâslaru, Marina Voica, Dida Drăgan, Angela Similea, Carmen Trandafir, Silvia Dumitrescu, Anca Țurcașiu, Olimpia Panciu, dar și sopranele Bianca Ionescu sau Daniela Vlădescu. Ce au aceste nume în comun cu dumneavoastră?
Marius Țeicu: Toate sunt vedete, sunt niște artiste excepționale, sunt iubite de marele public, eu le-am compus muzica pe care au cântat-o. Celor din muzica ușoară le-am compus multe piese, Bianca Ionescu, Simina Ivan și multe altele au jucat în musicalurile mele care au fost prezentate la Teatrul de operetă din București. Bianca Ionescu a fost în rolul principal din ”Examene, examene”. Am avut surpriza să găsesc pe internet duetul Bianca Ionescu și Dorin Teodorescu cu piesa ”Unde erai”, lansată de mine și Corina Chiriac. Nu știam că ei au cântat asta. Dorin mi-a fost și prieten, nici el nu mai e printre noi..

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: O colaborare aparte și de mare succes ași avut cu Angela Similea. Avem o fotografie dintr-un show tv în care interpretaț împreună un duet.
Marius Țeicu: Da, cred că e o piesă din anii ’80, nu-mi dau seama… Poza e din 1994, e un duet care nu-mi vine acum în minte cum se chema….”Tu, iubirea mea”? Uite, chiar înainte să ”pic la examen” mi-am adus aminte (râde — n.r.). Aici e ca la examen, trebuie să știi, te trec toate apele. Am avut multe înregistrări cu ea, la un moment dat, când Angela a avut un mare recital, au cântat piesa asta Călin Geambașu și Alexandra Ungureanu. Ne-au făcut o mare surpriză.

AGERPRES: Multe dintre piesele compuse de dumneavoastră se află pe albumul ”Succese” al Angelei Similea. Avem câteva fotografii de la lansarea acestui album, sunteți împreună cu Angela.
Marius Țeicu: E de la magazinul Muzica, jos, unde se dădeau autografe. ”Succese” a apărut și pe CD, și pe casetă, și disc vinil. Frumoase amintiri, vai, ce bucurie mi-ați făcut! Mă uitam și la interviul pe care l-ați realizat cu Stela Popescu, cât se bucura și ea, ne bucurăm ca niște copii.

AGERPRES: Un an mai târziu, tot împreună cu Angela, ați lansat albumul ”Colinde și cântece de Crăciun”.
Marius Țeicu: Da, a fost un CD, i-am scris vreo 40 de piese Angelei. Am cunoscut-o fiind elevă, apoi ea era lansată, a participat la Cerbul de aur, am început să-i scriu. Și piese solo, dar și duete, vreo 5 sau 6 de-a lungul timpului, am fost în turnee, în Germania, e o foarte bună cântăreață, talentată, muncitoare, serioasă, meticuloasă în tot ce face, începând de la text la orchestrație, fiecare piesă îi dădea o stare, încununată de o anumită rochie. Ea trebuie să știe unde are loc show-ul, pentru că într-un fel se îmbrăca dacă era un mare spectacol la uzinele nu-știu-care și altfel la festival la Mamaia, spre exemplu. Lucruri foarte importante. Poate par amănunte, dar pe vremea aceea nu avea fiecare câte un stilist, câte un impresar, noi dădeam telefoane, noi scriam și muzică, orchestram, făceam totul.

AGERPRES: Spuneați despre Angela, Olimpia, Dida, Mihai, Adrian Romcescu că v-au fost elevi. Cum erați ca profesor?
Marius Țeicu: Eram aproape de-o vârstă cu ei, eu abia terminasem facultatea, aveam 23 de ani, Mihai e cu un an mai mic, Olimpia cu 8, Dida cu vreo 6, deci nu era o diferență mare și era o veselie acolo… dar se făcea treabă și uite că au ieșit asemenea produse. Dida Drăgan a participat la Mamaia cu ”Visata mea iubire”, e prima piesă pe care i-am dat-o. Romcescu era elev la liceul de muzică, la vioară. O voce puternică, i-am dat ”Chemarea dragostei”, e o piesă care se cântă și acum. Plecăm amândoi la mare la Mamaia, e o istorie amuzantă, am stat amândoi în cameră la hotel. L-am întrebat unde vrea să doarmă, în patul de la geam sau în celălalt. Mă gândeam că e solist, să protejeze vocea, iar el mi-a răspuns: Dom’ profesor, mi-e absolut indiferent în care pat dorm, dar să nu fie cel de la geam! A cântat nemaipomenit, s-a închis gala cu piesa noastră și lumea a aplaudat atât de mult încât s-a cerut aprobare de la Vornicu (Tudor Vornicu — n.r.) să se mai cânte o dată.

AGERPRES: Avem alte fotografii de la o lansare tot la Muzica, albumul ”Parada vedetelor în concert”, aici sunteți înconjurat de mai mulți interpreți …
Marius Țeicu: Ia uite, Anca Țurcașiu… Anca mi-a fost și studentă, la Teatru. Monica Anghel mi-a fost și ea studentă, Silvia Dumitrescu a câștigat la Mamaia trofeul cu piesa mea ”Nu îmi pare rău”, și Manuela Fedorca mi-a fost studentă… Am voie să arăt o carte care mi-a apărut acum?

AGERPRES: Cum să nu?
Marius Țeicu: E vorba despre cartea ”Marius Țeicu — compozitor de top”, scrisă de Daniela Caraman Fotea, lansarea a avut loc anul trecut la Târgul Gaudeamus, e o mare bucurie de-a mea, e o realizare, e prima și ultima carte. În poza asta sunt Mihai Constantinescu, Laura Stoica, Ioana Bogdan, Oana Sârbu, Tavi Ursulescu, prietenul meu… acum, când am scris cartea asta, m-am speriat, aproape 500 de piese am scris.

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Căutând fotografii pentru acest interviu am constatat că ați luat de-a lungul anilor foarte multe premii. Avem câteva dintre aceste fotografii aici.
Marius Țeicu: Premiile Actualitatea muzicală, cu Tavi Ursulescu, Mihai Cosma. Ia uite și o poză cu soția mea Rodica, ce tinerei eram… Am luat mai multe premii ale Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, pentru diverse musicaluri — ”O premieră furtunoasă” și ”Omul care a văzut moartea”, care se joacă la Teatrul Tănase.

AGERPRES: Ați avut o perioadă în care v-ați cântat singur piesele, sunt peste 40 de melodii pe care le-ați interpretat singur.
Marius Țeicu: Prima piesă pe care am cântat-o a fost în duet cu Olimpia, ”Frumoasele duminici”. Aveam niște emoții groaznice, în loc să mă țin de stativul microfonului, mă țineam de ea. Apoi am mai scris o piesă în duet cu Olimpia și abia apoi am avut curaj să cânt o piesă singur. Acum, când te gândești la 40 de piese, par multe, dar 40 din 500 nu mai par așa de multe…

AGERPRES: Ne apropiem de actualitate, avem o fotografie din 2003, de la inaugurarea Operei comice pentru copii. Dumneavoastră ați scris muzicaluri pentru copii…
Marius Țeicu: Da, la început directorul acestei Opere pentru copii era doamna Smaranda Oțeanu, un om extraordinar, acum este Felicia Filip, alt om extraordinar și o mare cântăreață, am fost solicitat, recent, la redeschiderea stagiunii, să le vorbesc copiilor, părinților.

AGERPRES: O altă poză relativ recentă. V-ați întâlnit cu Olimpia Panciu la o dublă lansare de album — al dumneavoastră și al soțului ei, Mircea Romcescu.
Marius Țeicu: E la Sala Radio, care ne-a sprijinit pe toți colegii mei și pe mine, care a scos CD-ul ”Chemarea dragostei”, aici eram la conferința de presă, cu Sebastian Sârcă, Daniela Caraman Fotea, muzicologul Grigore Constantinescu, Olimpia și Mircea Romcescu, proaspăt întorși, după niște ani, din Danemarca.

AGERPRES: Festivalul Cerbul de aur. Un alt Capitol. Avem o fotografie care vă prezintă într-o ipostază neoficială, sunteți împreună cu soția și un vechi și bun prieten..
Marius Țeicu: Țăndărică! Cu Țăndărică am cântat în trupă, un muzician adevărat! Un baterist cum n-am văzut nici până la el, nici după. Când cântam împreună în trupă, făcea câte un solo la tobe de scula lumea în picioare. La un moment dat, făcusem o formație de acompaniament, care mergea cu soliștii prin țară, era Țăndărică la tobe, Radu Goldiș, un mare chitarist care trăiește acum în Los Angeles, basistul Bebe Covercă, un bun prieten de-al meu.

AGERPRES: Aici sunteți la o conferință de presă împreună cu o altă doamnă a muzicii, Mirabela Dauer. Nu știu de ce unii colegi de breaslă au numit-o ”piticul atomic”…
Marius Țeicu: Aaaa, păi acum îi spunem ”piticul atomic”, după Revoluție, înainte nu puteam să spunem așa ceva, i se spunea ”privighetoarea muzicii ușoare”, avea și un cântec cu privighetoarea, compus de Marian Nistor. Ce poză mișto!!!! Mi-ați făcut o mare bucurie. Și mie, și celor cu care ați făcut interviuri, și celor cu care veți mai face, să știți că ne faceți fericiți. Și atunci când v-ați gândit la genul ăsta de interviu, pe care nu l-am mai văzut — cu poze, cu amintiri, v-ați gândit foarte bine.

AGERPRES: Cea mai recentă fotografie este din 2014, când ați fost în juriu la un festival pentru copii, alături de altă doamnă…
Marius Țeicu: Eu toată viața mea am stat lângă doamne. Acasă numai femei și fetițe am avut la un moment dat. Era fiică-mea, era socră-mea, era mama, era mama mare a nevestei și nevastă-mea. Stăteam cu cinci, sunt obișnuit. (râde — n.r.)

AGERPRES:….o artistă cu care ați avut un alt duet frumos, ”Unde erai”.
Marius Țeicu: Aaaa, Corina! Trebuie să vă spun ceva. Am scris duetul ”Unde erai”… și filmam la TVR alb-negru. Zice Aurora Andronache, redactorul muzical: Acum ar trebui să dansați. Și apărem noi la TV, eu și Corina dansam, ochi în ochi, iar fiică-mea, care avea 4 ani, se uită la televizor și strigă: Ia mâna de pe tati! (râde — n.r.). Apoi a crescut și a înțeles că era spectacol. Am cântat cu Corina, i-am scris multe piese, am făcut show-uri multe împreună, am fost în turnee, am fost invitat și în emisiunile ei de la Național TV, este un om extraordinar.

Am avut parte de norocul să găsesc niște interpreți care să-mi pună în valoare piesele. Marele Enescu spunea la un moment dat că actul de creație se termină odată cu interpretarea. Toți artiștii mi-au fost colegi extraordinari, ne-am înțeles bine, am cântat cu pasiune, cu plăcere, uneori cu sacrificii, dar era o bucurie să vedem că publicului îi place ce facem.

AGERPRES: Am vorbit despre ce ați compus, despre ce ați făcut. Ce faceți acum?
Marius Țeicu: Acum dau un interviu pentru AGERPRES, am avut mari emoții și mă bucur că ați venit la mine cu aceste poze… (râde — n.r.). Acum compun niște piese pentru câțiva copii care îmi plac mie, trebuia să mai compun și un musical, dar e vreme de criză și e cam greu cu decoruri, cu costume… am muncit mult la cartea asta, am compus două piese pentru Mirabela, pentru Monica Anghel, mai muncesc la un site, am compus un duet pentru Fuego și Mirabela, adică nu stau. Sunt și dublu bunic, am o nepoțică de 5 ani, un nepot de 8 ani, familie mare, am grijă de toți, de la mama mea, de 94 de ani, până la cei mici.

AGERPRES: Vă mulțumim că v-ați găsit vreme să răsfoim acest album cu fotografii, pe care vi-l dăruim cu drag!
Marius Țeicu: Aaaaa, vă mulțumesc mult! Le mulțumesc și celor care îmi scriu, eu voi lucra câte zile voi avea, tot cu muzica voi fi.

AGERPRES/(autor: Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: Vadim Ghirda

A absolvit UNATC. A fost bursieră la New York. A făcut un master la The Royal Academy of Dramatic Art (RADA). A fost studenta română a anului 2012 în Marea Britanie. A scris două piese de teatru. Ambele s-au jucat cu succes la Londra. A jucat alături de cel mai in vogă actor britanic al momentului, Benedict Cumberbatch.  Alina Șerban a plecat din mahalaua Teilor pentru a cuceri lumea. Lupta continuă.

Alina Șerban, douăzeci și șapte de ani, actriță. Am întâlnit-o prima dată cu destul de mulți ani în urmă la Green Hours. Ea era pe scenă. Își juca propria piesă  – “Declar pe propria răspundere”. Eu eram în public – ziarist și atunci. Piesa era despre ea, despre viața din mahalaua Teilor, despre dramele din familie, despre ce înseamnă să fii rom în România. Am vrut să îi iau un interviu. Nu mai știu ce s-a întâmplat și nu i-am luat. Era probabil anul 2011.

Doi ani mai târziu, să tot fi fost februarie sau martie 2013, am aflat – cum? – că joacă “Declar pe propria răspundere” la fostul ei liceu. Era un liceu cu profil mai degrabă industrial, situat tocmai în Dămăroaia, în – așa cum ar scrie poetul Mircea Dinescu – “această Siberie a Bucureștiului”. După spectacol, urma și o dezbatere despre discriminare. Eram convins că de data aceasta voi reuși să o intervievez pe actriță sau măcar să o complimentez pentru curajul de a fi ea însăși. Din nou, a intervenit o situație și n-am mai stat de vorbă.

A treia încercare. Abia a început 2015. Peste o zi va fi Sfântul Ion, iar Alina va fi aniversată, căci o cheamă și Ioana. E ultima ei zi în țară înainte să se întoarcă la Londra. Ne întâlnim în separeul unei cârciumi din Piața Lahovari. La separeu ca să nu fie fum de țigară. Nu suportă fumul de țigară.

Îmi povestește noua ei viață – în 2011 a plecat la Londra să facă un master și nu s-a mai întors niciodată de tot. A absolvit masterul la The Royal Academy of Dramatic Art (RADA). În 2012 a primit din partea Ambasadei noastre premiul cuvenit celei mai bune studente românce din Marea Britanie. Trebuia să ajungă la Edinburgh, în Scoția, să îl ridice, dar n-a avut bani (nouăzeci de lire) să meargă, pentru că, vedeți dumneavoastră, între timp Alina Șerban muncea la negru pentru a supraviețui.

Sursa foto: Facebook

Ea a terminat și UNATC-ul. Ea a avut cândva și o bursă la New York. Acolo, în State, a și început, de altfel, să scrie “Declar pe propria răspundere”. Apoi, în Regat, a urcat pe cele mai importante scene londoneze, a ținut un discurs la LIFT, prestigios festival de teatru din capitala Marii Britanii, a mai vorbit în fața a peste două mii de oameni în Royal Albert Hall.

În noiembrie 2013, juca la Londra în două piese scrise de ea – “Declar pe propria răspundere”, varianta în engleză –  și “Home”. Pentru “Home”, spectacol în care se produc cinci actori, a fost și regizor și actor și PR. Nu e însă chiar așa ușor să te impui ca artist român la Londra. Între timp, continuă să lupte pentru supraviețuire. Acum lucrează pentru un serviciu social al clubului de fotbal Tottenham Hotspur și caută încă să răzbească.

Alina Șerban e pe drumul cel bun. Pentru prima oară în viață, la Londra a avut camera ei

Andrei Crăciun, ziarist.

Alina Șerban, actriță. Dar eu te-am  mai văzut, nu-i așa?

Da, am fost de două ori la spectacolul tău – “Declar pe propria răspundere”, o dată chiar când ai jucat în liceul tău. Am venit să te scriu.
Da, îmi amintesc. Doamne, în ce fel a fost discuția de după… Îți mai amintești?

Da, a fost groaznic.
Așa e, a fost groaznic. Cum căutau toți să se discuple și eu încercam să le spun că nu e vorba despre școala aia, că vorbim despre altceva. “Eu sunt țigancă, și doamna profesoară nu mă discrimnează…”. Și profesoara: “Vedeți, vedeți?!”. What the fuck?!

Asta a fost acum doi ani, cam așa.
Da, simțeam că mă taie pe mațe cum se vorbea acolo. Copiii nu știau să întrebe pentru că profesorii nu îi lăsau. Groaznic! Groaznic!

Care e treaba cu tine, Alina Șerban?
Care e treaba cu mine? Sunt multe treburi cu mine. Eu sunt super-nuanțată.

Hai să te întoarcem pe toate fețele.
Așa ar trebui.

Câți ani ai?
Am douăzeci și șapte de ani.

Nu mai ești nici tu la prima tinerețe… Cum e viața ta la douăzeci și șapte de ani?
Acum începe să devină frumoasă.

Și până acum?
N-a fost neapărat urâtă, dar de-abia acum răsare soarele pe strada mea și a familiei mele. Pot să mă gândesc și eu la lucruri care altora li se par normale – uite, să am și eu camera mea, ce înseamnă să ai intimitate, niște lucruri decente. Abia încep să le înțeleg, nu să le am – să le înțeleg. Nu am casa mea în Londra, dar am camera mea.

Foto: Vadim Ghirda

Alina Șerban locuiește într-un fost cămin de bătrâni

A fost lung drumul până aici?
Prea lung.

Stai cu chirie acolo?
Da, în “The Red House” (n.m. – “Casa Roșie”). Are nume de bordel, dar nu este bordel, e un fost cămin de bătrâni, asta e faza.

Stai de mult acolo – în “Casa Roșie”?
De vreo trei ani.

Unde e amplasată? Pe ce linie de metrou?
Linia albastră. Albastru închis. În Park Lane.

Cum ai ajuns tu la Londra?
Am zis să dau la un master să văd dacă intru. Și am intrat.

Ai făcut doi ani de master sau doar unul?
Unul singur. Dar au fost, de fapt, doi ani într-unul.

Și ce ai studiat?
Teatru. Tehnicile – post Stanislawski. Am învățat cum poate un actor să își folosească tot corpul – “physical theatre”. Nu prea există un termen românesc pentru asta – nu aș putea traduce “teatru fizic”.

Și ai avut o bursă sau ceva? De unde bani să studiezi în Londra?
Am avut mii de burse. Prietene, n-am avut o liră de la mine când am plecat în Anglia!

Povestește!
Am avut și o bursă de la Fundația “Dinu Patriciu”, pentru care era clauza că trebuie să mă întorc în țară, dar nu s-a mai ținut cont de asta. Oricum, nu luam bursa dacă nu era vorba de Royal Academy of Dramatic Art. Trebuia să fie, clar, o școală de top, altfel nu primeam nimic. Ajung acolo, numai că eu nu aveam bani decât pentru un semestru. Și trebuia să plătesc echivalentul a patru semestre. Și mă tot suna unul de la Fundație: domnișoară, aveți toți banii necesari? Eu ziceam că am, că dacă nu trebuia să dau înapoi și ce luasem – bani care îmi ajungeau, ți-am zis, doar un semestru.

Sursa foto: Facebook

Alina Șerban întâlnește pe cineva care s-a ținut de cuvânt

Și cum ai reușit să rămâi totuși acolo?
Am avut la un moment dat în București un spectacol pentru trei sute de oameni. Și au venit mai mulți oameni cu funcții, politicieni și așa. Toți promiteau că mă vor ajuta. Eu eram: “Sigur, sigur”. Printre ei era și ambasadorul Franței. Și el mi-a promis că va face ceva pentru mine. A scris o recomandare pentru o bancă. Și la un moment dat m-au sunat de la bancă și eu eram tot speriată și nu voiam să vorbesc cu străinii – “Nu, nu, nu, nu am bani pe telefon…”, ceva de genul ăsta. “Domnișoară, suntem de la banca-cutare și v-am sunat la sugestia domnului ambasador să vă transmitem că vă dăm noi suma de care aveți nevoie”. Și eu: “Poftim?! Poftim?! Stați un pic…”.

Nu pe degeaba, bănuiesc. Trebuie să îi dai înapoi, cu o dobândă preferențială sau cum?
Culmea e că nu trebuie să îi mai dau înapoi. A fost pur și simplu o sponsorizare.

Cât costa un an?
10.000 de lire. Doar școlarizarea.

Fără cazare și astea.
Nu mai rețin cât era şi cazarea.

Nu trebuia să și muncești ca să te întreții?
În momentul acela era complicat, n-aveam nici permis de muncă, după aceea oricum am simțit din plin ce însemna să fii român în Marea Britanie… De la 1 ianuarie 2014, de când au primit românii drept de muncă, e mult mai bine, nici nu se compară!

Când se întâmpla asta?
2011-2012. În 2012 am terminat cursurile.

Și nu te-ai mai întors în țara noastră de atunci?
Eu tot timpul mă întorc, mai am câte un spectacol…

Dar să locuiești, nu.
Nu. Am rămas acolo.

Ți-ai făcut un rost în Londra? Ai camera ta…
Mi-am țesut cât de cât niște conexiuni mici în care mai găsesc un sentiment de apropiere, știi? Îmi iubesc cartierul am găsit un centru comunitar pentru copii unde știam că am un spațiu de repetat pe gratis. De câte ori am avut nevoie să vorbesc cu cineva, am avut cu cine acolo. Îți dau un exemplu: la un moment dat, a trebuit să pregătesc un speech pentru două mii de persoane și știam că majoritatea vor fi copii, așa că eram speriată…

Cu ce ocazie?
Îți voi povesti. Stai să termin asta: mă gândeam de unde fac eu rost de niște copii, de aici, cu care să vorbesc. Și am fost acolo, la centru, și le-am luat interviuri copiilor, ca să nu plictisesc în discurs, ca să nu fiu “boring”. Și mai e un centru, tot în cartier, unde sunt emigranți și datorită poveștilor pe care le-am ascultat acolo am scris a doua mea piesă de teatru.

Alina Șerban scrie o piesă despre cuvântul “ACASĂ”

Ai o piesă despre emigranți?
Despre ce înseamnă “acasă”. Am luat cuvântul “home” și m-am gândit la tot ce înseamnă el. Acasă în sensul de iubire,  dar și de siguranță. Am vorbit cu un tip din Somalia care a trebuie să plece din țara lui și care mi-a spus că în Londra se simte în siguranță. E fericit că nu i se întâmplă nimic, dacă merge cu autobuzul sau pe stradă, e liniștit că nu o să îl împuște nimeni. E varianta lui de “acasă” în Londra. Poate nu și a mea. Am mai luat cuvântul “acasă”și ca posibilitate de a face ceea ce îți place, inspirată de o altă tipă.

Cum ai numit piesa?
Chiar “Home”. “Acasă”.

Și ce destin a avut “Home”?
Destul de frumos. Eu după ce am terminat școala, eram foarte rău, fiindcă n-aveam permis de muncă, am lucrat la negru. Am avut niște experienţe, știu ce înseamnă să fii emigrant în Londra. Am spălat vase, am făcut tot ce fac emigranții. Și în situația mea de atunci, o profă de la școală mi-a trimis un e-mail prin care mă anunța că există o competiție – “Stories of London” -, și mă îndemna să particip. În același timp eu am câștigat un premiu de la Ambasada României în Marea Britanie.

Ce premiu?
Titlul de cea mai bună studentă română din UK (n.m. – United Kingdom – Regatul Unit). Eu voiam foarte tare ca o fată romă să câștige și de asta m-am înscris. Premierea pica într-o perioadă foarte tristă, când n-aveam ce să mănânc. Vindeam hotdog. Și primesc un telefon: “Domnișoara Alina Șerban, felicitări ați câștigat…”. “Și eu eram… Mulțumesc. Cu ce vreți: cu pui sau cu vită?”.

Cum arăta premiul ăsta?
Era un fel de geam, așa, transparent. Scrie pe el “Doamna Alina Șerban”. Doamnă, OK, dacă așa vreți voi, nicio problemă. În fine, mă bucur, foarte bine că am fost eu aleasă, că se tot spune că romii fac o imagine proastă. Și îmi doream să câștige o fată romă premiul de cea mai bună studentă româncă din UK, chiar îmi doream mult asta.

Îl mai ai?
Da, l-am păstrat, îți dai seama. Și cu premiul ăsta în ghiozdan mă duceam eu la un spital să implor, să mă pun în genunchi, să mi se dea un job – să fac curățenie în spital…

Erai într-o situație foarte grea. De ce n-ai luat varianta să te întorci în țara ta?
Maică-mea îmi tot zicea să mă întorc. Dar acasă, ce? Ce mă aștepta? Eu nu aveam o casă aici, nu aveam la ce să mă întorc.

E o diferență între a nu avea o casă aici și a nu avea o casă în Londra?
E o mare diferență între mine și ceilalți de vârsta mea, pentru că ei puteau, cumva, să zică oricând: mamă, tată, ajutați-mă. Eu nu aveam șansa asta. Eu nu puteam să apelez la nimeni. Și mă gândeam că n-am nimic de pierdut.

Aici, care e situația familiei tale?
Prefer să vorbesc mai mult despre mine. Acum, lucrurile sunt bune. Mama e OK, mă bucur foarte tare că putem fi împreună când vin în țară. Soarele a răsărit și pe strada noastră. Are și o cățelușă.

Cum o cheamă?
“Păpușa”.

Stați tot în mahalaua Teilor?
Nu mai. Și îți zic – mergeam cu premiul ăla în ghiozdan…

Alina Șerban avea o zi liberă la două săptămâni și câștiga 3 lire pe oră

Și ziceai – uite, sunt și eu cineva…? Sau cum?
Nu, nu, a fost o întâmplare că aveam premiul la mine. Fac o paranteză – conferința la care se decernau premiile fusese în Edinburgh. Nu ți se plătea drumul să te duci. Și eu lucram la un restaurant – care avea chioșcul cu hotdog, o chestie cu fructe, și restaurantul propriu-zis. Aveam mult de muncă și n-avem decât o zi liberă la două săptămâni. O tipă din Pakistan cu care eram eu prietenă mă tot îndemna să mă duc la Edinburgh. Îi spuneam că n-o să investesc banii ăștia să merg în Scoția ca să ridic premiul.

Premiul n-avea și o componentă financiară.
Nu. Era doar simbolic.

Cât costa călătoria?
Peste nouăzeci de lire.

În cât timp făceai nouăzeci de lire?
Eu lucram la negru și asta înseamnă jumătatea minimului pe economie pe oră. Minimul e șase lire pe oră. Eu luam trei lire pe oră.

Treizeci de ore de muncă.
Și eu n-am vrut să mă duc, nu mi se părea corect că ambasadorului i se plătește drumul până în Edinburgh și mie nu. Și în ziua în care mă duceam eu la spital să solicit job-ul ăsta de femeie de serviciu m-a sunat o tipă disperată. “Te rog, Alina, dacă nu poți să vii la Edinburgh, măcar să ne vedem să îți dau premiul”. Și ne-am întâlnit în față la un McDonald’s. Mi l-a pus în brațe și asta a fost. D-asta îl aveam cu mine.

Nu te-ai mai dus în Scoția.
Normal că nu. Cum să dau nouăzeci de lire pe chestia asta? Nu știu cum a venit vorba cu doamna aia de la spital – mă întreba ce am învățat în Anglia și așa, și îi arăt premiul ăsta. Mi-a zis că nu poate să îmi dea un job fiindcă sunt româncă și astea sunt legile. Eu muncisem deja de două săptămâni fără oprire, îmi răsărise și părul alb, eram şi foarte palidă. Și doamna mi-a pus o hârtie de cincizeci de lire în mână, când să plec. M-a făcut să plâng. Mi-a zis că are și ea o fată, că știe că sunt greutăți, și că nu mă lasă să ies pe ușă fără banii ăștia. Și ne-am certat… că eu nu voiam să accept.

Ce ai făcut cu cele cincizeci de lire?
Dar cine își mai amintește?

Dar i-ai luat.
Păi, puteam să plec altfel de acolo?

Alina Șerban, Regina Angliei și Îngerul rasta

“Omul nu refuză niciodată bani, e ceea ce ne separă de animale”. Jerry Seinfeld. 
(râde).  Ideea e că plecam de acolo și, așa palidă, văd la un moment dat un tip care stătea lângă un panou – era ceva cu cancerul la sân. Și tipul avea o coafură rasta. Îi spun că n-am bani, dar că mi-ar plăcea să fac voluntariat pentru ei. Și eu eram: “Nici nu cred că pot săvoluntariez în țara asta, dar în fine”. Am stat de vorbă două ore, tipul mi-a propus să lucrez pentru ei, eu i-am spus că mi-ar plăcea, dar că sunt româncă și… “Nu, nu, nu, trebuie să te avem în echipă!”. Și tipul ăsta lucra pentru serviciile sociale oferite de clubul de fotbal Tottenham Hotspur. Îmi arăta sigla clubului și mă întreba: “Recunoști asta?”. “Ăăă, nu”. Habar n-aveam despre fotbal. Nici acum nu ştiu. Eu i-am zis îngerul meu rasta. Așa am ajuns să lucrez pentru Tottenham Hotspur.

Cum îl cheamă pe îngerul tău rasta?
Robert din Mauritius.

Ați rămas în relații?
Bineînțeles. Problema cu job-ul ăsta e că, la fel ca în România, se muncește pe bază de proiecte. Lucrezi cât ai finanțare. Am lucrat în 2013 la o campanie de conștientizare asupra cancerului, după care iar am rămas fără job. Și după aia, îngerul meu rasta a vorbit la o altă organizație și mi-a găsit iar de muncă…

Și piesa ta “Home”? Ce s-a întâmplat cu ea?
A fost foarte tare. În ziua aia când mă duceam la spital, chiar atunci, am început să scriu, cu muci, o scrisoare Reginei.

Și ce îi scriai Reginei? Nu i-ai trimis-o?
Încă nu.

Și cum era? “Dragă Regină…”
(începe să spună în engleză – n.r.) Dragă Regină, sunt fericită că ai posibilitatea să mă întâlnești. Ar trebui să mă întâlnești pentru că sunt specială. Dragă Regină, visez să am o asigurare medicală, vreau să-ți plătesc taxe, de ce faci ca toate astea să fie atât de greu de îndeplinit? (…). Era o scrisoare de suflet, la supărare, așa. Cu scrisoarea asta am câștigat concursul “Stories of London”. Și premiul a fost că am putut să pun “Home” într-un spațiu cultural extraordinar. Deodată, eu, o simplă fată care abia terminase școala acolo, aveam ocazia să-mi pun piesea…

Jucai doar tu în spectacol?
Nu. Eram cinci actori.

Erau monologuri?
Nu. Eu am vrut să fac un fel de puzzle între povești și să punem și situații absurde din Londra. O combinație mică de “physical theatre”. M-am distrat foarte tare punând piesa asta. De la un moment dat, eu trebuia să iau deciziile pe regie, pe text și să mai și joc. Mă gândisem că poate ar fi mai bine să nu mai joc. Dar o tipă mi-a zis că fără energia mea înăuntrul spectacolului nu se poate, că trebuie să fiu înăuntru ca să îi trag pe toți. Avea dreptate, cred. Am avut un spectacol la care s-a stat la coadă. Mie nu-mi venea să cred că piesa mea place atât de tare. Reacția publicului era foarte bună – râdeau foarte tare. Și m-am speriat: “Wow! Am scris o comedie!”. I-am pus să-mi dea și feedback, să-mi scrie pe o hârtie ce înseamnă acasă pentru ei. Și am acasă un teanc de hârtii cu ce înseamnă acasă pentru spectatorii mei. Chiar, ce înseamnă “acasă” pentru tine? În trei cuvine.

Patru cuvinte: unde ai ce mânca. E o întrebare grea. Dar pentru tine? Ce îți ziceau oamenii?
Să mănânci semințe, să stai cu picioarele ude și să te joci în stradă, d-astea, basic. Am vrut să văd dacă piesa prinde. Și a prins, a fost un succes.

În România n-ați jucat-o?
Nu.

De ce? E prea londoneză?
Nu, pentru că piesa asta ar merge oriunde, fiind despre “acasă”. Dar îmi e foarte greu să organizez totul singură.

Ceilalți actori din ce țări sunt?
Aveam nevoie de un tip ca să arate ca și cum ar fi din Somalia, am găsit un băiat, crescut în Londra, dar nu știu exact ce rădăcini are, mai e un tip din Guinea-Bissau, o tipă din Mexic și un băiat din India.

Exotici.
Da, pentru că ideea e că acolo chiar așa suntem. De fapt, eu mi-am ales actorii după ce am scris textul, gândindu-mă la cine s-ar potrivi.

Și publicul era de aceeași natură? Emigranți?
Tot felul de oameni.

Și de ce au venit? Ai promovat-o sau…?
N-am promovat-o foarte mult. Pur și simplu – din om în om.

Alina Șerban a încetat să compare România cu Anglia

Ai câștigat și bani cu ea?
Nu. Non-profit. Trebuia să muncesc pentru ca să pot merge mai departe.

Când ați jucat-o ultima dată?
Noiembrie 2013. E bine că am lăsat-o pentru o vreme, pentru că vreau să mă întorc la textul ăsta. Pentru mine, nimic nu e finisat. Orice în artă poate fi îmbunătățit. Mai cu seamă piesa asta. Acum că știu că ar merge, că are potențial, vreau să mă reapuc de ea. Acum vreau să aplic la un festival RADA Graduates. RADA promite în aplicație că m-ar ajuta și la producție dacă aș câștiga.

Unde s-ar juca?
La Royal Academy.

Te-ar vedea oameni acolo? Ar fi o rampă de lansare? 
Este. Pentru că acolo am jucat și “Declar pe propria răspundere”, varianta în engleză.

Și cum a prins?
Foarte bine. Nu m-am așteptat. Au fost mulți pași până să mă prind eu că merită. Aveam emoții că mă vor asculta pe mine oamenii atâta timp, în engleză, cu accentul meu și așa. Apoi nu știam dacă ei ar fi interesați de subiectul ăsta – să vorbesc eu de cartierul Tei în Londra…

Au și ei mahalalele lor
M-am prins treptat că ar merita. Până când nu m-am văzut cu vreo cinci regizori și am vorbit cu ei, nu eram sigură că merită.

Te temeai.
Am jucat la Festivalul lor la RADA. Și am fost văzută și invitată să joc și în alt spectacol. Și era mișto că în noiembrie 2013 aveam două piese de-ale mele jucate în Londra cu sala plină. Nu-mi venea să cred. A fost foarte greu. Dar e minunat. Pentru orice artist.

Tu aveai exercițiul din România. Ai jucat mult “Declar pe propria răspundere”.
Nu era vorba de joc. Era vorba că o luasem de la zero, m-am dus într-o altă țară, nu cunoșteam pe nimeni, n-aveam niciun contact. Era o altă lume. Am oprit să mă opresc din a compara pentru că nu-mi folosește la nimic.

Care ar fi diferențele principale?
Acolo, actorii pun în scenă o piesă în trei săptămâni de repetiții. O joacă două săptămâni încontinuu și asta e. Pe când aici sunt și spectacole care se joacă de opt ani. Încă mai am de lucrat foarte mult să înțeleg care e treaba cu business-ul ăsta – să trimți e-mail-uri, să te prezinți, să ai energie să faci networking… Între timp, trebuie să și mănânci. Asta e problema.

Artiștii de acolo au toți second job-uri?
Nu prea se poate fără, doar pentru cei de top. Poate voi reuși și eu. Așa, treptat. Chiar înainte să vin în țară de Sărbători, am semnat cu o agentă. Și asta înseamnă foarte mult pentru mine. Sper să fie cu succes. Visam deja de doi ani la chestia asta și s-a întâmplat. A mers destul de greu. Obosești de multe ori. Uite, chestia cu discursul în fața la două mii de persoane…

Alina Șerban le spune adevărul unor oameni foarte albi și foarte bogați

Aşa.
Pentru mine, a fost una dintre cele mai mari realizări profesionale. Eu eram într-o piesă regizată de un tip din Brazilia pentru festivalul LIFT – London International Festival Theatre , e important. Piesa asta a câștigat de patru ori patru stele – așa se zice acolo. A fost foarte OK, apreciată și de critici și în “The Guardian”, și peste tot.

Despre ce era vorba?
Era o reprezentație de physical theatre. Nu se mai pune accent atât de tare pe text. Accentul se pune pe corpul tău și pe povestea pe care o spui cu corpul tău. E o istorie despre oameni fără casă și pasiunea pentru fotbal. La un moment dat, ei m-au rugat să reprezint eu piesa la deschiderea Festivalului LIFT. Se întâmpla la etajul treizeci într-o clădire super din centrul Londrei. Și am întrebat cui vorbesc? “Cei mai importanți oameni din teatru”. “OK”. În ziua aia am plecat de la muncă, lucram la catering, aveam o uniformă. Mă schimb și într-o jumătate de oră sunt de la mine de la catering în locul ăsta super-fancy.  Am luat microfonul: “Acum o jumătate de oră nu arătam așa, purtam o uniformă și voiam să vă întreb dacă doriți să luați mâncare pe loc sau acasă…”. Și am vorbit despre ce fel de teatru aș vreau eu să fac – un teatru căruia îi pasă. Dacă tot mi-au dat microfonul, le-am spus ce cred eu despre teatrul de acolo. Le-am spus că am impresia că pe străzile Londrei văd oameni de foarte multe culori, cu foarte multe accente și… mi se pare mie sau nu-i văd și pe oamenii ăștia pe scenă la Teatrul Național? Mi se pare mie sau teatrul mainstream chiar nu ne reprezintă pe toți? Și toată lumea aplauda, pentru că mă refeream la lucruri adevărate. Ambasadorul Australiei m-a întrebat dacă nu vreau să mă fac ambasador și eu i-am răspuns că încă mă lupt cu teatrul. Era drăguț să vezi că poți să vorbești în fața atâtor oameni și să spui ce crezi.

Au existat consecințe practice?
Ce era interesant – era varianta asta de “Vai, ce ne-a plăcut!”, aveau pahare de șampanie și așa, dar nu s-a schimbat nimic, bineînțeles. În anumite grupuri încă e imposibil să intri. Dar cineva de acolo m-a văzut și a spus că vrea să mă solicite pentru un alt speech. Era vorba de Royal Albert Hall, știi ce e sala asta… E extraordinară – una dintre cele mai interesante săli din lume! Și am aflat că vor fi acolo copii între șase și optsprezece ani. O mie cinci sute de copii, plus cinci sute de adulți, peste două mii de oameni. Și trebuia să vorbesc despre drepturile copiilor străzii. Era un eveniment de conștientizare a drepturilor copiilor străzii. Acești copii se adunau acolo și să depășească un record mondial, ceva cu samba, în fine.

Și ai ținut speech-ul? Când?
În martie 2014, așa am ajuns să iau interviu copiilor de la mine de pe stradă. Ei nu știau, se gândeau mai degrabă la copiii din bande, la golani. Trebuia să îl fac clar fără să fie plictisitor.

Câte minute trebuia să aibă?
Patru-cinci. Timp destul să te faci de râs.

Și nu te-ai făcut de râs?
Nu. A fost bine. M-am dus cu tricoul meu, în care anunț din față că sunt romă și din spate că, în mod surprinzător, nu fur copii. A fost foarte interesant. Eu în școală, la Londra, am avut complexul ăsta al omului care vorbește cu accent, care nu vorbește engleză perfect… Și am avut mari emoții. Tremuram toată.

Alina Șerban le atingea fețele colegilor să vadă dacă nu și le imaginează

În general, colegii tăi erau englezi bogaţi?
Am fost într-un grup de oameni middle-class (n.m. – clasa de mijloc) spre upper-class (n.m.  – clasa celor bogați).

Erau, deci, niște copii de bani gata, englezi. Discrepanța era mare.
O, da. Uneori voiam să le ating fața să văd dacă e real: prietene, de ce ai mereu zâmbetul ăsta pe față?, orice om are și o zi proastă… M-am înțeles cu ei, dar n-am reușit să îi înțeleg.

Ei înțelegeau ceva din ce se întâmplă prin lume sau…?
Pe mine mă enervau când venea vorba de teatru, căci atunci când lucrăm împreună… În rest, poți să faci ce vrei, să crezi ce vrei, nu e problema mea. La un moment dat făceam o piesă despre conflictul Bosnia-Serbia, și mă enervau că voiau doar să fie sub reflector, nu erau în poveste… Cred că sunt bune momentele în care nu te înțelegi cu lumea și afli că ești diferit. A trecut și asta. Revenind la Royal Albert Hall, atunci mi-am dat bineînțeles seama  că aveau nevoie de mine să vorbesc acolo și pentru că altfel n-ar fi avut legitimitate. Adică, erau niște oameni putred de bogați… Nu putea să vorbească unul dintre ei despre drepturile copiilor străzii. Nu cu același impact.

sursa:viitorulromaniei

CITAT: “În noiembrie 2013 aveam două piese de-ale mele jucate în Londra cu sala plină. Nu-mi venea să cred. A fost foarte greu. Dar e minunat”. Alina Șerban, actriță, dramaturg

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, în anul 1986, își desfășoară ativitatea teatrală pe scena Teatrului Nottara din București unde se remarcă în piese precum : “Păgubașii” de Miron Paraschivescu, în regia lui Gelu Colceag (1990); “Puricele” de Georges Feydeau, în regia lui Horațiu Mălăele (1993); “Avarul” de Moliere, r. Mircea Cornișteanu (1994); “Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beket, r. Dominic Dembinski (1996); “O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale, r. Dan Micu., “Miresele căpitanului”, adaptare după comediile lui Plaut, de Burt Shevelove și Larry Gelbart, în regia lui Petre Bokor, “Hangița” de Carlo Goldoni, în regia lui Tino Geirun, “Bătrânul” de Maxim Gorki, regia și adaptarea Catrinel Dumitrescu.

Un actor ce pare predestinat rolurilor savuroase, de un comic molipsitor, care nu exclud, însă, privirea gravă sau incursiunea în absurdul existenței, Constantin Cotimanis face parte și din distribuția celei mai apreciate tragi-comedii din lume “Pluralul englezesc” de Alan Ayckbourn, în regia lui Toma Enache, spectacol în care joacă alături de Ion Dichiseanu și Cezara Dafinescu. Ne prezintă un adevărat regal actoricesc în “Soțul păcălit” și “Nu se știe cum”, ambele roluri interpretate în stagiunea 2005.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Este prezent în același timp și pe micile ecrane. Cu o fizionomie ușor de reținut dar și cu un joc scenic remarcabil, ne face să îl îndrăgim din prima clipă în care îl vedem. Cariera sa cinematografică este marcată de roluri în filme ca: “Iacob” (1987, r. Mircea Daneliuc), “Flori de gheață” (1988, r. Anghel Mora), “A unsprezecea poruncă” (1990, r. Mircea Daneliuc), “Asfalt Tango” (1997, r. Nae Caranfil), pentru care a obținut Premiul UCIN pentru interpretare în rol secundar, “Necro” (1997, r. Viorel Mihalcea), “Cortul” (1998, r. Bogdan-Cristian Drăgan), “Magnatul” (2004, r. Șerban Marinescu).

În anul 2003, îi urmărim prestația în “Zbor deasupra unui cuib de curci”, “Castelul” și “Înșir-te mărgărite”. În același an, pentru rolul din “Procesul lui Kafka”, primește “Marele premiu al orașului Viena”.

Cariera sa internațională debutează în anul 2000 când începe să fie ofertat de marii producători străini, primid un rol în “Epicentrul” (2000, r. Richard Pepin), iar în 2002 joacă în “Amen” în regia lui Costa Gavras, unde îl interpretează pe Preeffer. Numele său este regăsit alături de actori celebri precum Lance Henriksen și Deborah Kara Unger, când are un rol în “One Point O” (2004).

În anul 2005, lucrează simultan la telenovela “Lacrimi de iubire” și la “15”, iar în 2006 filmează “Happy End” și “Daria, iubirea mea”. După anul 2008 îl revedem în serialele: “Doctor de mame” (2008) pe postul Acasă, “State de România” (2009) difuzat la Pro TV și “O nouă viață” (2013) difuzat în 2014 la postul Acasă.

Lucrează și în televiziune, asigurând “voice over” ul în promovarea unor spoturi publicitare sau ca prezentator al unor emisiuni de divertisment la un post de televiziune, unde din 1995, vocea sa gravă, inconfundabilă, a devenit un brand.

Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Din toamna anului 2014, Constantin Cotimanis face parte din juriul emisiunii “Românii au talent”, iar în stagiunea 2014-2015, poate fi văzut la Teatrul Nottara în rolul Barney Daycash din comedia “Ultimul Don Juan” de Neil Simon, în regia lui Petre Bokor și în rolul Cavalerul di Ripafratta, din spectacolul “Hangița” lui Carlo Goldoni, semnat de Tino Geirun.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Spectacolul ‘Vârciorova. Carantina’, de Vasile Alecsandri și Matei Millo, în regia lui Alexandru Dabija; Teatrul Municipal Bacovia din Bacău.
Foto: (c) CORNEL CEPARIU / AGERPRES FOTO

Și-a făcut debutul în 1976, pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cu spectacolul ”Un nou mod de a plăti vechile datorii” de Philip Massinger, obținând premiul pentru cel mai bun regizor al anului.

Este repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde montează, printre altele ”O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale (1979), ”Orfanul Zhao” de Ji Jun-Xiang (1995), ”Comedia erorilor” și ”Mult zgomot pentru nimic” de W. Shakespeare (1996).

Spectacolul ‘Nașul’ lui Gogol, regizat de Alexandru Dabija. În imagine: Ada Milea și Bogdan Burlăcianu.
Foto: (c) ISABELA PAULESCU / AGERPRES FOTO

Din 1991 este regizor al Teatrului Odeon din București și director al teatrului între 1991-1994 și 1996-2002.

Regizează până la șapte spectacole pe an atât în București, cât și în țară, la Sibiu, Brașov, Piatra-Neamț, Ploiești, abordând atât texte clasice, cât și texte din dramaturgia contemporană română și străină. Spectacolele sale sunt invitate la festivaluri din țară și străinătate.

Dintre spectacolele regizate, amintim: ”Avram Iancu” de Mihai Măniuțiu, (Studioul de Teatru Casandra, 1978), ”Taifunul de Cao Yu” (Teatrul Nottara, 1988), ”Burghezul gentilom” de Moliere (Teatrul Nottara, 1989), ”Ospățul lui Balthazar” de Benjamin Fondane (Teatrul Nottara, 1990), ”Lola Blau” de Georg Kreisler (Teatrul Evreiesc de Stat, 1993), ”Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill (Teatrul Nottara, 1998), ”Școala femeilor” de Moliere (Teatrul Mic, 1998), ”Jucăria de vorbe” scenariu de Al. Dabija, după “Cartea cu jucării” de Tudor Arghezi (Teatrul Odeon, 1998), ”Gaițele” de Alexandru Kirițescu (Teatrul Odeon, 2002), ”București nicăieri” pe texte de Tudor Arghezi și H. R. Patapievici (Teatrul Act, 2002), ”… escu” de Tudor Mușatescu (Teatrul de Comedie, 2002), ”Aici nu se simte” de Lia Bugnar (Teatrul Luni de la Green Hours, 2003), ”Leonce și Lena” de Georg Buchner (Teatrul Odeon, 2004), “Trei surori” de A.P. Cehov (Teatrul Dramatic ”Toma Caragiu”, Ploiești, 2004), ”Aventurile lui Habarnam” de N. Nosov (Teatrul Odeon, 2005), ”Block Bach” (Teatrul Odeon, 2007), ”Camera de hotel”, o trilogie de Barry Gifford (Teatrul Odeon, 2008), ”Un duel” de A.P. Cehov (TNB, 2009), ”Pyramus & Thisbe 4 You” după William Shakespeare (Teatrul Odeon, 2010), ”Absolut!” după ”Ivan Turbincă” de Ion Creangă (Teatrul Act, 2011), ”O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale (Teatrul de Comedie, 2011), ”C.F.R. — Cometa, Copilul și Cățelul” după texte de I.L. Caragiale (Teatrul Odeon, 2012), ”Două loturi” de I.L. Caragiale (TNB, 2012), ”Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu (Teatrul Odeon, 2013), ”Suflete moarte” de Gogol (Teatrul Dramatic ”Toma Caragiu”, Ploiești, 2013), ”Sânziana și Pepelea” de Vasile Alecsandri (Teatrul Național din Cluj, 2013), ”Mein Kampf” de George Tabori (Teatrul Național din Cluj, 2014), ”Contra democrației” de Esteve Soler (Sala Studio, 2014), ”13 tablouri cu oameni”, adaptare după Anton Pavlovici Cehov (Teatrul ”Elvira Godeanu” Tg. Jiu, 2014), ”Logodnicii din provincie” de Georges Feydeau (Teatrul Maghiar de Stat Cluj, 2014), ”O…ladă”, creație colectivă după Ion Creangă (Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2014), ”Vârciorova. Carantina” de Vasile Alecsandri și Matei Millo (Teatrul Municipal Bacovia din Bacău, 2014).

În actuala stagiune 2014-2015, pe lângă spectacolele din repertoriul curent, la Sala Studio a TNB va avea loc premiera piesei ”Recviem” de Matei Vișniec, iar la Teatrul Național din Iași va avea loc premiera pe țară a spectacolului ”Variațiuni pe modelul lui Kraepelin” de Davide Carnevali.

Repetiția piesei de teatru ‘Colonelul Pasăre’, de Hristo Boicev, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Bulandra. În distribuția piesei: Silviu Geamănu, Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Costel Cașcaval, Dorin Andone, Mircea Rusu, Dana Dogaru, Constantin Drăgănescu. 
Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES FOTO

Repetiția piesei de teatru ‘Colonelul Pasăre’, de Hristo Boicev, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Bulandra. În distribuția piesei: Silviu Geamănu, Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Costel Cașcaval, Dorin Andone, Mircea Rusu, Dana Dogaru, Constantin Drăgănescu.

Obține numeroase nominalizări și premii, dintre care amintim: Cel mai bun spectacol pentru ”Coana Chirița” (1985), Premiul criticii pentru cel mai bun regizor pentru spectacolul ”Taifunul” (1988), Premiul criticii pentru cel mai bun regizor pentru spectacolul ”Ospățul lui Balthazar” (1990), Cel mai bun spectacol acordat în cadrul Galei UNITER pentru ”Orfanul Zhao” (1995), Cel mai bun regizor la Festivalul Național de Comedie (Galați) și Cel mai bun spectacol la Festivalul Dramaturgiei Românești (Timișoara) pentru spectacolul ”Ionesco — 5 piese scurte” (2007), nominalizare la Premiul UNITER pentru Cel mai bun regizor și pentru Cel mai bun spectacol ”Ionesco — 5 piese scurte” (2008), Premiul Național pentru Artă, categoria Spectacol, acordat de Ministerul Culturii și Cultelor (2008), Premiul UNITER pentru cea mai bună regie pentru spectacolul ”Pyramus & Thisbe 4 You” (2010), Premiul UNITER pentru regia spectacolului “Două loturi” de I.L. Caragiale (2013).

Montează piese de teatru și pe scene europene, precum ”Camino real” de Tennessee Williams, la Academia Contemporană de Spectacole (Porto, Portugalia, 1997), ”Saragosa — 66 de zile”, dramatizare de Alexandru Dabija după “Manuscrisul găsit la Saragosa” de Jan Potocki, coproducție SMART, Teatrul Odeon și Theater der Welt (Berlin, 1999), ”Cehov … a la Russe” după A.P. Cehov la Theatre Poeme Bruxelles (2000), ”Frații” de Sebastian Barry, Teatrul Odeon și Theorem-Hebbel Theater (Berlin, 2000), ”Block Bach” pe scena Palatului Muzicii din Atena (Megaro Musikis, 2008).

Spectacolul ‘Block Bach’ în regia lui Alexandru Dabija, a fost prezentat pe scena Palatului Muzicii din Atena (Megaro Musikis) 
Foto: (c) RADU BURAGA / AGERPRES FOTO

Alexandru Dabija debutează, în 2013, ca actor în scurtmetrajul ”O umbră de nor” în regia lui Radu Jude, și care a avut premiera, la Festivalul de la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Réalisateurs.

Își continuă cariera de actor jucând în cea mai recentă producție cinematografică semnată Radu Jude, lungmetrajul ”Aferim!”, care a fost prezentat în premieră mondială la 11 februarie 2015, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.

În 2014, îi este dedicată secțiunea ”Personalități notorii ale teatrului românesc”, inaugurată în cadrul Festivalului Internațional al Artelor Scenice — Bienala Teatrului ”Eugene Ionesco” (BITEI) de la Chișinău. La BITEI 2014 au fost selecționate cinci producții regizate de Alexandru Dabija: ”Vârciorova. Carantină” de Matei Milo și Vasile Alecsandri, ”O…Ladă” și ”OO!” — creații colective după Ion Creangă, ”Gaițele” de Alexandru Kirițescu și ”Titanic vals” de Tudor Mușatescu.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Fotografii: (c) George DUMITRU

Țestul, aparent un suport ușor de realizat și la îndemâna oricui, era tot mai rar întâlnit în casele gospodinelor în vârstă, deoarece tot mai multe persoane folosesc mijloace moderne pentru coacerea pâinii și tot mai puține sunt dispuse să realizeze astfel de accesorii.

Dintr-o pură întâmplare la început, un tânăr student la Universitatea Politehnica din București, Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor, în vârstă de 23 de ani, s-a specializat și acum realizează cu migală suportul de lut ars, sub formă de clopot, care acoperă pâinea, mălaiul ori alte preparate puse la copt pe vatra încinsă, iar nevoia s-a transformat apoi rapid într-o pasiune și chiar și o sursă de venit.

Povestea studentului care îmbină utilul cu plăcutul, și atunci când nu este la facultate confecționează țesturi, a început într-o vară când țestul bunicii sale a cedat odată cu trecerea timpului, iar pâinea caldă pe care o mânca în fiecare zi nu a mai avut același gust. Împreună cu tatăl său s-a decis să realizeze un țest nou pentru bunica sa, însă planul inițial nu a fost și cel care a dus la rezultatul final. După ce s-au documentat, stâlpii familiei Dumitru s-au apucat de treabă, întocmai ca la carte. George și Ion Dumitru s-au înarmat, în primul rând, cu răbdare și pricepere. Pregătirea pământului cu picioarele, modelarea acestuia cu mâinile și uscatul la soare au condus la perpetuarea tradiției aflată la limita dispariției.

Procedeul în sine stă însă sub semnul magiei și al simbolurilor. Deoarece pâinea este sfântă, pe țest se realizează o cruce, iar până se ajunge la acest stadiu, lutul trebuie frământat cu picioarele de nouă ori, această cifră având caracter fermecat.

‘Se procură materia primă de la marginea satului, este vorba de un material mai special, de o argilă roșie, la care se adaugă celebra balegă de cal, care îi dă caracterul tradițional. Acest pământ se pune la înmuiat cu o seară înainte, ziua următoare se amestecă compoziția respectivă și se calcă de nouă ori pentru a se omogeniza cât mai bine. Numărul ăsta reprezintă o cifră magică în tradiția românească. Se spune că dacă nu îl calci de nouă ori, țestul va crăpa, nu se va face bine și se va sparge foarte repede. După ce s-a călcat de nouă ori, sunt luate niște guguloaie, părți egale, se transportă pe niște mușuroaie amenajate în principal din pământ, dar mai nou sunt făcute din ciment sub formă de matriță. Sunt făcute din ciment deoarece nu mai există riscul de a fi mișcat și totodată să își păstreze dimensiunile, adică să nu varieze diametrul, înălțimea și în același timp, grosimea buzei să fie una constantă’, a povestit, pentru AGERPRES, tânărul George Dumitru.

În acest fel tradiția a fost reluată, îmbunătățită și folosită cu scopul de a conduce la realizarea unor preparate a căror savoare rămâne neschimbată din generație în generație. Studentul a început treptat să dăruiască rezultatul muncii sale rudelor și prietenilor, iar din această pasiune obține deseori și venituri. Țesturile pe care le execută cu pricepere urmează, de regulă, calea Capitalei ori a județelor din nordul țării prin curierat. Experiența i-a demonstrat rapid că și tinerii sunt preocupați de păstrarea vechilor obiceiuri, deși nu cunosc prea multe detalii în acest domeniu.

“Totul a început dintr-un joc pentru că trebuia să îi fac bunicii așa ceva și făcând un număr mai mare de astfel de obiecte am zis să mai și încerc să vând din ele deoarece nu am ce face cu acestea. Nu am stat mult pe gânduri, am pus anunțul și după o săptămână, două, a venit primul telefon. Solicitările vin în mare parte din București, asta se poate justifica și prin numărul semnificativ al populației acestui oraș, dar vin și din zona Olteniei, am avut solicitări și din Satu Mare, Oradea, Iași, Constanța. Oamenii caută din ce în ce mai mult o alimentație cu caracter bio și în același timp tradițional. Modelul este unul standard și vrem să ne diferențiem față de ceilalți care nu prea există. Vrem să demonstrăm că încă se poate face așa ceva și să ne punem amprenta. Oamnii sunt surprinși de faptul că încă se mai construiesc asemenea obiecte, ne întreabă deseori care este modul de utilizare deoarece nu mai sunt persoane care să facă pâine la țest, pui la țest și alte feluri de mâncare și cei care vin din urmă, generația tânără, nu cunosc foarte bine acest obiect și cum se utilizează. Deci întrebările vin, în mare parte, cu privire la modul de utilizare, de întreținere, depozitare și transport’, a completat, George Dumitru.

Când o persoană intră în posesia unui țest nou, neutilizat, este informat că acesta trebuie să treacă printr-un proces de ardere înainte de utilizarea obișnuită. Țestul se pune pe vatra din cărămidă, fie rezemat de două cărămizi formând un unghi de aproximativ 45 de grade cu vatra, fie înclinat cu ?fierul țestului’, acesta la rândul lui sprijinindu-se pe un lanț. Pentru o rezistență mai bună este recomandat ca arderea să se facă utilizând prima metodă, adică arderea cu ajutorul cărămizilor. După aceasta, se aprinde focul sub țest. Focul trebuie făcut timp de două ore, două ore și jumătate, la intensitate mică. Se pot folosi vreascuri, bețe de floarea-soarelui sau lemne subțiri. Focul nu trebuie grăbit pentru terminarea procesului de ardere mai repede. Țestul se lasă la răcit pe vatră până ziua următoare.

Procedeul se repetă și a doua zi. După ce a fost ars de două ori, țestul se poate utiliza, trebuind însă păstrat într-un loc uscat și ferit de orice urmă de umiditate.

AGERPRES / (AS — autor: Luisa Abu-Salem, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Liviu Popescu/AGERPRES

“A fost un vis al meu. A fost un vis aproape real aș putea spune, în care mama mea mi-a spus să mă apuc să creez statuia sfântului părinte și apoi s-o așez în grădina de la intrarea bisericii Sfântul Nicolae. Mă bucur mult că și Arhiepiscopia Râmnicului și primăria din Vaideeni au fost de acord. Mai mult, cele trei rozete turnate în matrițele părintelui Boca au fost aduse de la Prislop aici la Vaideeni. Statuia părintelui Boca este creată cu suflet și dictată de Dumnezeu”, a declarat, luni, pentru AGERPRES, sculptorul Ivan Jinaru.

Primăria din Vaideeni a oferit tot sprijinul sculptorului, edilul Daniel Băluță fiind cel care a adus de la Prislop cele trei rozete din ciment turnate în matrițele create de Arsenie Boca.

“Nu știu dacă va fi un pelerinaj aici ca la Prislop, dar trebuie să se știe că aici, la Vaideeni, a fost o inimă a ortodoxiei, aici cei care au venit de peste munți au venit în primul rând pentru a nu-l uita pe Dumnezeu. Pe teritoriul comunei Vaideeni sunt numai puțin de 5 biserici din lemn construite acum 400 de ani. Păstorii transilvani au venit aici de-a lungul timpului atât pentru a scăpa de serviciul militar obligatoriu din imperiul austriac dar și pentru a nu fi creștinați la biserica unită ci pentru a păstra ortodoxismul. Ei au construit aceste minunate bijuterii. Deci nu este o întâmplare că statuia părintelui Boca se află la Vaideeni, este o cinste adusă celor care au păstrat ortodoxismul în suflet și în trăire”, a declarat, pentru AGERPRES, primarul Băluță.

Arsenie Boca, cunoscut drept ”Sfântul Ardealului”, s-a născut pe 29 septembrie 1910, la Vața de Sus, Hunedoara. A fost părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist), a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de fosta Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea.

Arsenie Boca este considerat de către unii din ucenicii săi ca fiind cel mai mare duhovnic român al secolului XX. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului se reculeg zilnic sute de pelerini.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) REPRODUCERE/AGERPRES ARHIVĂ

Cel care avea să devină unul dintre cei mai mari actori români de comedie a absolvit, în anul 1924, cursurile Liceului ”Nicu Gane” din Fălticeni, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuți, iar în timpul studiilor a făcut și figurație la Teatrul Național din Cernăuți. Așa a fost remarcat de directorul Dragoș Protopopescu, la a cărui recomandare a fost distribuit de regizorul Aurel Maican în comedia ”Musca spaniolă” de Arnold și Bach. Ca urmare a succesului de care s-a bucurat în fața publicului a fost angajat ca actor la Teatrul Național din Cernăuți. Tot aici s-a mai remarcat în piesa ”Amanetul” de Holberg, sub îndrumarea regizorală a lui Victor Ion Popa, precum și în rolul Agamiță Dandanache din piesa ”O scrisoare pierdută”, de I. L. Caragiale.

După mai multe tentative nereușite a fost admis la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, ulterior mutându-se la Conservatorul din București.

Foto: (c) AGERPRES/AGERPRES ARHIVĂ

Calitățile actoricești, jocul inimitabil, expresivitatea îi sunt tot mai mult remarcate de regizori. Același Aurel Maican îl aduce în 1933 la București, unde avea să joace în anii următori, pe scenele diverselor companii particulare, în piese regizate de Sică Alexandrescu și Ion Iancovescu. S-a remarcat în această perioadă mai cu seamă pe scena Teatrului Vesel, înființat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Mușatescu.

A jucat astfel în piesele ”Micul Weber” și ”Otto Elefantul” de Arnold și Bach, ”Arde nevastă-mea” de A. Vercourt și Jean Bever, ”Prostul din baie” de Ernest Fiese și Karl Fellman, ”Așternutul de mătase” de A. Birabeau și G. Dolley, ”Părintele cățeilor” de Glinger și Taussig, ”Împăratul” de Luigi Bonelli, având roluri în care se face din nou remarcat pentru comicul înnăscut.

Foto: (c) AGERPRES/AGERPRES ARHIVĂ

A urmat rolul titular din farsa ”Birlic” de Arnold și Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Grigore Vasiliu înregistrează un succes uriaș, iar identificarea actorului cu acest rol l-a determinat să-și ia pentru totdeauna numele personajului interpretat.

Grigore Vasiliu Birlic a jucat în numeroase piese de teatru, precum și în numeroase filme, excelând în roluri în registru comic, cucerindu-și publicul fie și numai prin simpla sa prezență.

După naționalizarea teatrelor particulare în 1948, se întoarce ca actor la Teatrul Național din București. A jucat, de asemenea, și pe scena Teatrului de Comedie din București, una dintre piese fiind ”Burghezul gentilom” de Moliere (1961).

Foto: (c) AGERPRES/AGERPRES ARHIVĂ

Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit au fost montate pe scena Teatrului Național din București de Sică Alexandrescu. A fost ‘Coana Eftimița’ în ”Conu’ Leonida față cu reacțiunea”, ‘Crăcănel’ din ”D’ale carnavalului”, ‘Iordache Brânzovenescu’ din ”O scrisoare pierdută”. A mai jucat în ”Doctor fără voie” de Moliere, ”Mielul turbat” de Aurel Baranga, ”Revizorul” de N.V. Gogol, ”Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, toate în regia lui Sică Alexandrescu, în ”Ultima oră” de M. Sebastian. A jucat, de asemenea, în ”Nunta lui Krecinski”, de Suhovo-Kobâlin, în piesa ”Topaze”, a lui Marcel Pagnol, și în ”Omul cu mârțoaga”, de Georghe Ciprian.

În cinematografie a debutat în anul 1934 în filmul ”Bing-Bang” (alături de Stroe și Vasilache, care semnează și regia), după care au urmat: ”Doamna de la etajul II” (1937), regia Dezideriu Major; ”Viața învinge” (1951), regia Dinu Negreanu; ”Vizita” și ”Lanțul slăbiciunilor” (1952), regia Jean Georgescu; Arendașul Român (1952); ”O scrisoare pierdută” (1953), regia Sică Alexandrescu, Victor Iliu (alături de Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Finteșteanu); ”Directorul nostru” (1955), regia Jean Georgescu (alături de Al. Giugaru, Radu Beligan și H. Nicolaide); ”Două lozuri” (1957), regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi; ”D-ale carnavalului” (1958), regia Gheorghe Naghi, Aurel Miheles; ”Doi vecini” (1958), regia Geo Saizescu; ”Băieții noștri” (1959), regia Anastasia Anghel, Gheorghe Vitanidis; ”Telegrame” (1959) , regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi (alături de Ștefan Ciubotărașu, Al. Giugaru, Marcel Anghelescu, Mihai Fotino, Dem Rădulescu); ”Aproape de soare” (1960), regia Savel Stiopul; ”Bădăranii”(1960), după Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, Gheorghe Naghi; ”Întâlnirea” (1961), regia Aurel Miheles; ”Post-restant” (1961), regia Gheorghe Vitanidis; ”Doi băieți ca pâinea caldă”(1962), regia Andrei Călărașu; ”Lumină de iulie” (1963), regia Gheorghe Naghi; ”Pași spre lună” (1963), regia Ion Popescu-Gopo (alături de Radu Beligan, Florin Piersic ș.a.); ”Mofturi 1900” (1964), regia Jean Georgescu ; ”Titanic vals” (1964) de Tudor Mușatescu, regia Paul Călinescu; ”Les fętes galantes” (”Serbările galante”) (1965), regia Rene Claire; ”Corigența domnului profesor” (1966), regia Haralambie Boroș; ”Steaua fără nume” (1966), regia Henri Colpi.

Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără Lefter Popescu din ”Două lozuri”, Crăcănel din ”D’ale carnavalului”, Costăchel Gudurău din ”Telegrame”, Spirache Necșulescu din ”Titanic vals”, Jupân Canciano din ”Bădăranii”, Brânzovenescu din piesa ”O scrisoare pierdută” ș.a.

”Spre deosebire de arta scriitorului, pictorului și muzicianului, aceea a actorului era perisabilă. Cinematograful biruie astfel o fatalitate, dând și actorului acces la un pic de nemurire…” , avea să spună Grigore Vasiliu Birlic.

A interpretat, de asemenea, numeroase roluri în piese de teatru radiofonic.

A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu actrița Angela Mateescu, apoi cu actrița Valeria Nanci, dar nu a avut copii. Cea de-a doua soție, Valeria Vasiliu Birlic, a jucat alături de soțul ei în filmul ”Titanic vals” (1964), precum și la Teatrul Național în piesa ”Topaze” (1968) de Marcel Pagnol.

Marele actor Grigore Vasiliu Birlic a primit în 1953 titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne ”pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”, apoi și titlul de Artist al Poporului. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I ”pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Monumentul actorului Grigore Vasiliu Birlic din Cimitirul Bellu.
Foto: (c) AGERPRES/AGERPRES ARHIVĂ

S-a stins din viață la 14 februarie 1970 la București, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

Pentru a marca o sută de ani de la nașterea marelui actor, membrii familiei și personalități marcante ale vieții culturale românești au înființat o asociație culturală care îi poartă numele — Asociația ”Grigore Vasiliu Birlic”, al cărei scop este conservarea operei și memoriei artistului, precum și promovarea spiritului său în arta teatrală și cinematografică.

Tot cu prilejul centenarului nașterii lui Grigore Vasiliu Birlic, Teatrul Național din București și Asociația Culturală ”Grigore Vasiliu Birlic” au organizat simpozionul ”Birlic la centenar — un geniu al comediei”, precum și expoziția documentară ”Birlic pe scena Teatrului Național din București”, a fost lansat un dublu CD apărut la Editura Casa Radio, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă din argint (emisiunea ”100 de ani de la nașterea lui Grigore Vasiliu-Birlic”), iar Primăria Fălticeni i-a acordat post-mortem titlul de Cetățean de Onoare.

Foto: (c) LUCIAN TUDOSE/AGERPRES ARHIVĂ

În 2010, cu prilejul împlinirii a 105 ani de la nașterea actorului, a fost lansat filmul documentar “Măria Sa, Birlic!”, realizat de Carmen Olaru, realizatoare de televiziune la TVR Iași. Documentarul despre viața marelui actor relevă și aspecte mai puțin cunoscute, cum ar fi, de exemplu, faptul că Birlic era pasionat de mașini, de cursele de cai, că era generos și îi sprijinea pe tinerii actori.

Tot în 2010, a fost creat Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret “Grigore Vasiliu Birlic”, care are loc în fiecare an la Fălticeni.

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Horia Plugaru)

 

În luna iunie a acestui an a avut loc, în cantonul Glarus, un eveniment inedit, nu doar în contextul micii comunități românești din Elveția ci și din perspectiva diasporei românești de pretutindeni. Astfel Joana Dürig, o româncă stabilită în Elveția din 2001, a inaugurat pe 12 iunie, în Schwanden, galeria de artă care-i poartă numele.

Prima expoziție prezintă lucrările a trei pictori elvețieni (Martin Arnold Rohr, Myrtha Roost și Thomas Schiendorfer), lucrări ce vor fi expunse până în 12 septembrie. Linia lucrărilor este și linia pe care galeria și-o propune pentru viitor, este abstractă, mare, impresionantă, modernă, coloristică, independentă, în mare parte detașată de obiectele sau de relațiile care există în realitate.

Joana Dürig, deși contabilă ca pregătire și cu o serie de proiecte impresionantă de afaceri la activ, este fascinată de multă vreme de artă în sensul mare al cuvântului, de la pictură până la actorie. Galeria de artă face parte dintr-un proiect ambițios: fondarea unei organizații internaționale de tinere talente, care să realizeze intermedierea dintre artiști din întreaga lume prin evenimente ce vor avea loc anual sau la 2 ani în cantonul Glarus. Proiectul este susținut de autoritățile locale și se desfășoară conform planului.

Întrebată despre motivele care au determinat-o să lanseze proiectul, Joana Dürig a răspuns foarte tranșant: “Ceea ce m-a determinat să lansez acest proiect a fost regiunea în care locuiesc, care este de o splendoare de nedescris și care nu prea se bucură de turism din belșug, motivul fiind unul și același ca în multe alte domenii și anume dezinteresul în promovare. Între anii 1910-1960, interval în care industria a produs din abundență, cantonul Glarus a cunoscut o perioadă înfloritoare. În timp fabricile au fost una dupa alta desființate, această bunăstare s-a pierdut și concomitent tineretul și forta de muncă au migrat în alte regiuni ca Zürich sau Chur. Clădind această organizație, cred că șansele pentru o dezvoltare a turismului și, implicit, ridicarea nivelului de trai în Glarus sunt destul de bune.”

Statuia lui Mihai Eminescu, în fața Ateneului Român
Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES ARHIVĂ

Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”.

În cartea dedicată vieții lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Iar Tudor Vianu aprecia: ”Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei”.

Lucian Blaga vorbea, în ”Spațiul mioritic”, despre ”Ideea Eminescu”: ”Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”. Sadoveanu exprima foarte limpede această idee: ”Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toți scriitorii acestui neam.(…) Sigur, el, care era veșnic obsedat de durată și de continuitate, care a gândit necontenit cum ar putea salva din cele trecătoare ceea ce este românesc, a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei mai înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”.

Sărbătorirea a 163 ani de la nașterea lui Eminescu, la bustul și teiul poetului, în parcul Copou din Iași, 2013
Foto: (c) Adrian CUBA / AGERPRES ARHIVĂ

Poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ”A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă…Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă”. Tot el, în poezia ”Inscripție pe amfora LUI”, scria: ”Pășiți încet cu grijă tăcuta, feții mei,/ Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr/ Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”.

Cum îl definea Geo Bogza? ”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim”.

Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta ”omul deplin al culturii românești”. El adăuga: ”Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filosofie posibile, e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot”.

Prof.dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea: ”Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. Tot ea afirma: ”Lumina Lui, a Poetului, este veșnică pentru că actualitatea ‘marilor’ este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecității noastre… (…) Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel ‘Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface’, dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva. Cuvântul își regăsește și aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”.

Statuia poetului Mihai Eminescu din Parcul Central din Oravița
Foto: (c) Paula NEAMȚU / AGERPRES ARHIVĂ

Într-un portret inedit făcut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu spunea’: ”Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (…) Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”.

Marele poet Adrian Păunescu l-a descris pe Eminescu într-o poezie care a fost pusă pe muzică de Alexandru Zărnescu, devenind foarte cunoscută:

”Într-o lume relativă
Ce-a făcut și-a desfăcut
Eminescu-i remușcarea
Dorului de absolut.

Dacă unu și cu unu
Nu mai vor să facă doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Fără el oricare lucru
Și-ar urma cărarea sa
Fără el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.

Pe pământul vechii Dacii
Când mai mare, când mai mic
Dacă n-ar fi Eminescu
Viața nu ne-ar fi nimic.

El Moldovei îi e fiul
Și Munteniei nepot
L-a-nfiat întreg Ardealul
Eminescu-i peste tot.

Într-o lume relativă
Mai avem un nume sfânt
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvânt”. (”Dor de Eminescu”).

Asemenea lui Păunescu, și poetul Grigore Vieru, care spunea ”Așa cum îl iubesc pe Eminescu, iubesc și lacrima lui”, i-a dedicat o poezie, care pusă pe muzică de Ioan Aldea Teodorovici a devenit, de asemenea, foarte cunoscută și îndrăgită:

”La zidirea Soarelui, se știe,
Cerul a muncit o veșnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră — Eminescu”.

Academicianul Eugen Simion declara: “Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit. (…) Cred că se înșală cei care judecă poezia și proza lui Eminescu în funcție de tendințele lui naționaliste și tradiționaliste (…) cei care văd în Eminescu strămoșul xenofobiei românești ori nu știu să citească, ori nu citesc ce trebuie”.

Bunul prieten al lui Eminescu, scriitorul Ioan Slavici, nota, în scrierile lui despre marele poet: ” Eu rostiam la început vorbele cum se obicinuiește prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori și zicea că-i sfărâm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra (…) ca mulți dintre gramaticii de atunci. După părerea lui, cea mai dulce și mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate să fie reprodusă prin literele pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucureșteană și îndeosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă și poate să fie fixată cu destulă preciziune. (…) Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, și e foarte puțin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puținul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruințelor puse de alții. Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie mulțumit și el însuși de ceea ce a scris, și nemulțumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. (…) Exigențele lui în ceea ce privește forma erau atât de mari, încât nu se mulțumea, ca limba, ritmul și rimele să-i fie de o corectitate desăvârșită și să se potrivească cu simțământul reprodus, ci ținea ca muzica limbii să fie și ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voiește el și cel ce nu înțelege vorbele”.

Referindu-se la relația de prietenie cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici mărturisea: ”Eram în multe privințe foarte deosebiți unul de altul și am fost, cu toate aceste, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărțiți prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam s-o fac aceasta fără ca să vorbesc și despre mine însumi. (…) Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare. Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte de a-i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine. (…) Eminescu și eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare. Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română. (…) Eminescu era înscris la facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie națională a lui Lorenz Stein, precum și la cel de drept roman al lui Ihering — un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu pletele negre, cu ochi mărunți și visători și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze — un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian.(…) Mi-a rămas viu întipărită bucuria de a mă fi încredințat că albanezul meu nu era persian, ci român de ai noștri, și-n timpul mesei am avut o vie discuțiune cu Eminescu, încât aș fi stat până seara”.

Placa comemorativă pe locul în care s-a aflat casa în care scriitorul Ioan Slavici l-a găzduit pe poetul Mihai Eminescu în anul 1883
Foto: (c) Lucian TUDOSE / AGERPRES ARHIVĂ

Despre perioada de la ”Timpul”, Slavici își amintește: ”Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire. (…) Adevărul e că el era un om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine, vede toate cele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată și om de acțiune înzestrat cu simț practic, care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să înfrunte greutățile de orișice fel. Doi dușmani primejdioși avem în fața noastră, zicea el, răutatea și prostia omenească. În luptă cu acești n-avem să discutăm, ci să lucrăm și mergem înainte”.

Pictură cu tema Mihai Eminescu
Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Un alt bun prieten al lui Eminescu, scriitorul Ion Creangă, spunea, într-o scrisoare adresată poetului: ”Bădie Mihai, Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiazma cea fără de prihană și atât iertătoare a Tincăi (…)”.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)