Licențiat în drept la Viena, dar având și o solidă pregătire tehnică, românul Alexandru Ciurcu (1854-1922) a fost un cunoscut ziarist, la vremea sa, și un inventator de admirat. Alexandru Ciurcu a născocit, la final de secol XIX, pe vremea când lumea avea ochi doar pentru motoarele cu aburi, un original… motor cu reacție.

Ulterior, laolaltă cu amicul său Just Buisson – ziarist francez detașat în Micul Paris, Alexandru Ciurcu a proiectat un motor nemaivăzut. Atunci, în anul 1882, motorul cu reacție nu putea exista decât în imaginația prolifică a unor creatori îndrăzneți, precum Ciurcu și Buisson. Unele invenții apar mult prea devreme, când încă oamenii nu sunt pregătiți să le accepte și să le aprecieze.

Trei ani mai târziu, Ciurcu este nevoit să părăsească țara, din cauza conflictului cu partidul (liberal) aflat la guvernare, în urma unor articole publicate. La Paris, Ciurcu și-a reîntâlnit amicul, pe Just Buisson. Împreună au obținut un brevet legat de zborul cu reacție. Au propus întrebuințarea unui motor cu reacție pentru propulsarea unui aerostat. Ulterior au construit un motor original. Acesta genera forța de propulsie printr-un proces de combustie, desfășurat într-un recipient având un volum de doi litri. Acolo, se forma o presiune de până la 15 atmosfere, în urma combustiei.

Ziua de 13 august a anului 1886 a fost una memorabilă. Românul Alexandru Ciurcu și francezul Just Buisson au pus în mișcare pentru prima oară o barcă prin folosirea unui motor cu reacție. Micul dar eficientul motor a fost suficient de puternic pentru a deplasa barca celor doi inventatori pe râul Sena, contra curentului. Patru luni mai târziu avea să fie efectuat un nou experiment.

Motorul lui Ciurcu era privit cu o anumită curiozitate, deoarece nu prezenta nici elice, nici zbaturi. Propulsorul cuprindea un recipient în care ardea un combustibil anume creat. În urma arderii se forma o însemnată cantitate de gaze. Acumulându-se, aceste gaze determinau creșterea presiunii în recipientul de formă cilindrică. Gazele ieșeau cu putere printr-un mic orificiu. Astfel, ele puneau ambarcațiunea în mișcare.

La nivelul acestui orificiu putea fi montat un dispozitiv prin care să se controleze debitul gazelor expulzate. Firește, ambarcațiunea se deplasa într-un sens opus celui în care gazele erau expulzate din recipientul cilindric. În timpul funcționării, motorul bărcii producea o larmă destul de mare. Ambarcațiunea s-a putut deplasa contra curentului, pe Sena, vreme de peste 12 minute, până s-a isprăvit combustibilul.

În toamna anului 1886 invenția fusese brevetată în Franța, sub numele de „Ambarcațiune cu reacție/Motor cu reacție”. Ulterior a fost brevetată și în alte state, printre care Germania și Statele Unite. Cei doi buni prieteni, Ciurcu și Buisson și-au dorit să creeze un motor mai mare, mai puternic. Zis și făcut.

Camera de ardere era acum mai mare și ceva mai robustă, pe măsura presiunii sporite la care trebuia să reziste. Din nefericire, n-a fost suficient de rezistentă. Experimentul de la jumătatea lunii decembrie a anului 1886, când barca trebuia să avanseze pe Sena cu o viteză superioară, s-a isprăvit printr-o tragedie. Sub apăsarea gazelor acumulate, pereții recipientului au cedat. Fragmentele de metal care au zburat pretutindeni l-au ucis pe loc pe Just Boisson și pe omul care-l ajuta să conducă ambarcațiunea.

Românul nostru, în schimb, a avut zile. Ajuns în apele reci ale Senei a reușit să înoate până la țărm. Acolo îl așteptau alte necazuri. Ciurcu a fost adus în fața instanței, sub acuzația de omor din culpă. Finalmente, fiind studiate circumstanțele nefericitului eveniment, românul a fost găsit nevinovat.

Soarta tragică a lui Buisson o avuseseră și alți inventatori, în diferite împrejurări. Inventica poate fi un domeniu al pericolului, în ciuda oricăror măsuri de precauție. La mai puțin de doi ani, Alexandru Ciurcu fixase motorul său pe o drezină, împreună cu doi amici (dintre care unul tot inventator). Se pare că a fost unul dintre ultimele experimente. Dacă nu chiar ultimul.

Așa cum s-a întâmplat, mai târziu, cu avionul cu reacție al lui Coandă, invenția românului Alexandru Ciurcu n-a fost primită cu entuziasm de către contemporani. Era anul 1888. Și era vremea motoarelor cu aburi. Trebuiau să treacă mai multe decenii pentru ca motoarelor cu reacție să li se ofere atenția binemeritată iar ele să ofere oamenilor viteze de deplasare cum nu se mai pomeniseră. La fel ca Henri Coandă sau Nicola Tesla, Alexandru Ciurcu s-a numărat printre acei creatori ale căror idei întreceau cu mult spiritul timpului și se loveau de prejudecățile comunității științifice.

La sfârșit de secol XIX, Ciurcu s-a înapoiat în țară. S-a dedicat activității gazetărești. A ajuns director al cunoscutului ziar la care, cândva, lucrase și Eminescu. Originalul său motor cu reacție ar fi putut să fie dezvoltat, îmbunătățit, făcut mai sigur în exploatare, încă de pe atunci. Însă zadarnic mai vorbim despre ce-ar fi putut să fie. S-o spunem verde în față: nu era momentul potrivit, nu erau oamenii pregătiți!

Autor: Tomi Tohaneanu

Sursa: cunoastelumea

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut pe 8 noiembrie 1869 la Bucureşti. Clasele I-XII le termină în Capitală, iar în 1888 devine student la Facultatea de Medicină din Paris. Anul 1891 îi aduce un post la Serviciul medical al Spitalului Hotel Dieu, condus de reputatul profesor Étienne Lancereaux. În 1892 devine extern, prin concurs, al Spitalelor din Paris, pentru ca peste 2 ani să devină, tot prin concurs, intern la Spitalul ”Notre Dame du Perpetuel Secours”.

Obţine în 1897 titlul de doctor în științe medicale şi, în acelaşi an, ia şi Certificatul de studii superioare în chimie biologică din partea Facultăţii de Știinţe din Paris. Acest an s-a dovedit prolific, Nicolae Paulescu obţinând şi postul de medic adjunct al Spitalului ”Notre Dame du Perpetuel Secours” din Paris, precum şi secretar de redacţie al revistei ”Journal de Medecine Interne”. Un an mai târziu devine posesorul Certificatului de Studii superioare în Fiziologie generală, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Paris, iar în 1899 obţine titlul de doctor în ştiinţe naturale la aceeaşi facultate. Cu toate ofertele atrăgătoare de a-și exercita vocația de medic, ca urmare a performanțelor strălucite, în Franţa, Elveţia sau Statele Unite, Paulescu revine în ţară și în 1900, fondează catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, catedră pe care o va conduce până la sfârşitul vieţii, adică mai bine de 30 de ani. Paulescu şi-a început activitatea ştiinţifică în anul 1899, odată cu primele cercetări pe care le efectuează pentru izolarea produsului activ al secreţiei interne a pancreasului.

Sunt notorii preocupările sale pentru tratamentul febrei şi concluziile cu referire la tratarea afecţiunilor pancreasului, iar în 1916 face cunoscute, în premieră, rezultatele hipoglicemiate cu extractul apos de pancreas în diabetul experimental, extract care conţinea insulina mult căutată. Ocupația germană și implicarea activă în primul război mondial îl fac să abandoneze cercetarea, pe care o reia însă după terminarea conflagrației. În 1921 prezintă la Societatea de Biologie patru comunicări prin care anunţă descoperirea pancreinei (denumită mai târziu insulină), ca urmare a unor teste pe câini. Descoperirea pancreinei este făcută publică în presa de specialitate în 1921, brevetul pentru fiindu-i acordat pe 10 aprilie 1922 de Ministerul Industriei şi Comerţului din România.

Cercetările sale în privinţa pancreinei continuă, iar Paulescu semnalează reacţiile fizice şi chimice ce trebuie să fie aplicate extractului apos de pancreas pentru a-l debarasa de substanţele proteice aflate în exces. Descoperirea insulinei, această cucerire epocală a medicinii mondiale, care a preocupat zeci de ani pe cercetătorii din domeniu, este legată de o controversă cu privire la paternitatea ei. Nicolae Paulescu a pornit de la informații ce erau cunoscute deja de câțiva zeci de ani. Astfel, Étienne Lancereaux în 1877 a stabilit relația dintre pancreas şi diabet, iar Oskar Minkowski şi Joseph von Mering au confirmat-o experimental în 1889.

Cel care a identificat şi caracterizat din punct de vedere al acţiunilor sale, hormonul pancreatic, pe care îl denumeşte pancreatină, a fost doctorul român. Insulina a fost izolată pe 21 iunie 1921, iar acest lucru a făcut public pe 30 august 1921 într-un material apărut într-o revistă de specialitate din Belgia. Comparativ, canadienii Benting şi Besta, şi-au publicat primele rezultate cu privire la acţiunea hipoglimeciantă a extractului de pancreas abia în februarie 1922. Instrumentele învechite ale lui Paulescu nu i-au permis începerea testelor clinice pe oameni în timp ce în Canada s-a și trecut la testele umane astfel încât copilul de 14 ani Leonard Thompson a devenit prima persoană care a beneficiat de o injecție cu insulină pe data de 11 ianuarie 1922.

Cu toate că din punct de vedere cronologic Nicolae Paulescu este descoperitorul insulinei, canadienilor li s-a atribuit premiul Nobel, iar lui Paulescu i s-a contestat paternitatea descoperirii sale. Demn de relevat este faptul că cei doi canadieni l-au citat bibliografic pe Paulescu în primul lor articol privitor la insulină. Un motiv pentru care recunoașterea l-a ocolit pe doctorul bucureștean este faptul că producătorii de medicamente care ar fi vrut să producă insulina ar fi trebuit să plătească sume importante românului. În schimb canadienii au cedat brevetul pe 1 dolar Universității din Toronto, care mai departe a acordat contractul de fabricare și testare a insulinei companiei Eli Lily&comp care de-a lungul anilor a fost implicată în mai multe controverse. Doctorul Paulescu moare la București în dimineata lui 19 iulie 1931 pe când avea 61 de ani. Multe personalitati deplâng trecererea la cele veșnice a descoperitorului insulinei. La cortegiul său funerar au participat peste 30.000 de bucureșteni.

“Am pornit de la o idee şi am fost curios ce va ieşi. Oricui i s-a întâmplat să rămână fără baterie la telefon. Mai ales după apariţia smartphone-urilor, care au un consum mare de energie din cauza procesoarelor performante, a ecranelor mari şi multe altele”, a povestit tânărul inventator pentru sursa citată.

Husa a fost numită ArKase. Proiectul a început în urmă cu peste patru ani, iar inventatorul a investit peste 15.000 de euro. Husa este din plastic şi ar putea fi disponibilă pentru o gamă largă de telefoane. Preţul unei huse a fost estimat la 150 de euro, dar până acum nici o companie de telefonie, nici un producător român sau străin nu a arătat interes pentru această invenţie.

”Foarte multă lume m-a întrebat când poate să cumpere husa şi eu le spuneam că la toamnă… În realitate, nu am reuşit. O companie mi-a spus să le dau prototipul fără nici un contract, să îl încerce, şi după ceva timp îmi va spune dacă vor cumpăra patentul. Alţii mi-au spus că vor analiza şi îmi vor răspunde, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Sunt dezamăgit şi nu vă ascund că am vrut să plec din ţară să îmi încerc norocul în lume. M-am răzgândit pentru moment pentru că am mai multe proiecte în lucru la care am găsit deja soluţiile”, a spus dezamăgit Răzvan Mărcuş.

Sursa: romani-buni.info

Potrivit inventatorului, această anvelopă ar putea crește autonomia mașinilor electrice până la aproximativ 1.000 de kilometri.

„Ideea a pornit în urma unui studiu asupra cristalelor piezo-electrice, în 2010. Proprietatea lor de a dezvolta energie electrică în urma deformării mi s-a părut mai mult decât interesantă.

Ideea era de a furniza curent electric unor consumatori mobili sau unor echipamente ce nu au în apropiere o altă sursă de energie”, scrie Răzvan Basarabeanu, pe blogul său. Acum încearcă să facă și un prototip al invenției sale.

„În decembrie 2010 am depus actele necesare pentru Cererea de Brevet de Invenţie la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Neavând destule resurse financiare la acea dată, nu am reuşit să achit taxa pentru recunoaşterea internaţionala a brevetului în timp util, astfel, brevetul are protecţie doar la nivel de ţară.

Am încercat în martie 2011 să vorbesc cu diferite instituţii sau companii pentru dezvoltarea acestui proiect, dar fără succes, toată lumea era reticientă asupra ideii”, spune inventatorul.

Sursa: greatnews

A fost atras de minerale din tinereţe. Din anul 1945 se ocupă de popularizarea mineralogiei estetice şi de sistematizarea propriei colecţii, care numără azi peste 2.000 de exponate de mare valoare.

Constantin Gruescu pictat în ulei de Tiberiu Bottlik în anul 1961

În propria-i casă (Ocna de Fier, Str. Vale, nr. 113), într-o încăpere de numai 40 mp, colecţionarul Constantin Gruescu a deschis „Muzeul de Mineralogie Estetică a Fierului”.

Muzeul cristalelor şi mineralelor. Sau muzeul florilor de mină într-un limbaj mai simplu. Adică eşantioane alcătuite din unul sau mai multe minerale, individualizate din masa rocii şi îmbrăcând aspecte geometrice, estetice şi policromatice. Valoarea ştiinţifică, artistică, estetică şi educativă a eşantioanelor este evidentă. Reprezintă un punct de cotitură în documentarea şi formarea ştiinţifică.

Muzeul este unic în lume şi constituie un adevărat patrimoniu geologic, artistic, naţional. Unele exponatele sunt unicate pe plan mondial. Sunt adunate aici atât pietre din străinătate (Brazilia, India, Anglia, Rusia), cât şi din România (Ocna de Fier, Dognecea, Sasca Montană, Ruschiţa, Moldova Nouă). Iar vizitatorii, vin de pe toate continentele.

Constantin Gruescu a descoperit pentru prima dată în lume în anul 1972, într-o mină la Ocna de Fier, o nouă formă de maclare a cuarţului: cea coaxială, cu concreşteri radiale, cu dublă şi triplă maclare. Aceasta îi poartă azi numele în literatura de specialitate (Macla Gruescu).

Cuarţ pe limonit şi feroligist

Macla coaxială Constantin Gruescu

Macla japoneză

Trandafir de muschitovit (raritate mondială)

Constantin Gruescu a devenit de-a lungul vremii membru a numeroase asociaţii de profil şi colaborator al unor muzee şi universităţi din ţară şi de peste hotare. A organizat expoziţii itinerante în muzeele din ţară şi străinătate, în localitatăţi precum: Bocşa, Reşiţa, Timişoara, Băile Herculane, Caransebeş, Craiova, Galaţi, Bucureşti, Constanţa, Bacău, Cluj-Napoca, Iaşi, Szeged (Ungaria) sau Novi Sad (Serbia). De asemenea, a donat numeroase piese unor muzee din ţară, între care se regăsesc Muzeul Naţional de Mineralogie din Bucureşti şi Muzeul de Științe Naturale din Constanța.

Din anul 1975 Muzeul de Istorie din Reşiţa i-a organizat o expoziţie de minerale, iar la Palatul Culturii din Iaşi a fost amenajată muzeistic o Sală Gruescu.

În semn de apreciere pentru preocupările sale de o viaţă şi pentru a promova fabuloasa sa colecţie, mai mulţi autori i-au dedicat volume, s-au editat cărţi poştale şi a fost realizat un website (http://www.constantingruescu.ro/).

Unul dintre volumele dedicate lui Constantin Gruescu şi colecţiei sale

Carte poştală

Constantin Gruescu astăzi (foto: Duşan Baiski, 2010)

Pentru vizitarea muzeului se pot face programări la tel.: 0255/527822 (Constantin Gruescu). Intrarea este liberă

Sursa: banatul montan

Munții Banatului oferă întregului mapamond apă minerală cu coloizi de aur și argint, vândută la preț de lux peste hotare, dar îmbuteliată la doi pași de Reșița, la Ocna de Fier.

Mai exact, este vorba despre afacerea Aur’a, pusă pe picioare de trei investitori din Timișoara care au decis să valorifice bogățiile naturii cărășene. Aceștia au demarat o adevărată afacere de lux cu nimic mai mult decât apă minerală din izvorul Ursoarea din Munții Dognecea, apă bogată în coloizi de aur și argint.

De asemenea, apa din Munții Dognecea are un pH ridicat, adică este natural alcalină, proprietăți care o fac din apă minerală naturală,  apă de lux comercializată la prețuri bombă. Mai mult, pentru a-i fi păstrate calitățile, apa nu va fi îmbuteliată în plastic, ci doar în sticlă, la 0,75 litri şi 0,33 litri.

Investiţia în fabrica de apă de lux din localitatea cărăşeană Ocna de Fier a fost pusă pe picioare în luna iunie a acestui an, având o valoare de 5.000.000 de euro şi o capacitate de două milioane de sticle lunar.

„Prima etapă, care a inclus lucrările de proiectare, documentele, analizele, avizele, autorizaţiile, hala de producţie, linia de îmbuteliere, realizarea branding-ului, dar şi construcţia efectivă şi amenajările, a fost gata în luna februarie a acestui an. Fabrica a început să producă în luna iunie şi are o capacitate de 2 milioane de sticle pe lună”, a declarat Horaţiu Rada, unul dintre investitorii timişoreni, citat de adevărul.ro.

Cu toate că provine și este îmbuteliată chiar în inima județului, cărășenii nu se pot bucura pe deplin d luxul de a consuma apa pe care străinii dau zeci de euro, și asta pentru că aproximativ 80% din producţie se duce la export.

De asemenea, cu toate că o sticlă iese pe poarta fabricii cu 5 euro, ea ajunge să coste și până la 25 de euro la distribuitorii străini, și asta pentru că adaosul comercianților este de la 200 la 500 la sută.

Apa de la Ocna de Fier cucerește piața externă! China, principala țintă!

Cei trei afaceriști care au pus pe picioare brandul de lux născut în inima munților cărășeni se axează în principal pe piața externă, având deja câteva contracte serioase în China, Germania, Cehia, Slovacia, Belgia şi Austria.

UPDATE: Apă cu aur și la Reșița

Cu toate că mare parte din producție se duce spre piața externă, apa de lux se găsește și la Reșița, incepand cu data de 29 septembrie prin intermediul magazinului de produse naturiste PRO HOLISTIC PLUS SRL (Bd-ul Revoluția din Decembrie , nr.5, zona Complex). Prețul unei sticle de 0,75 litri este de 10 lei.

Alexandra JURCA

Sursa: reper24

Peste 700 de expozanți participă la acest prestigios eveniment la nivel mondial în domeniul inventicii, aproximativ jumătate dintre noile invenții provenind din Asia, și în special din China. Multe dintre cele mai originale concepte prezentate sunt legate de sănătate și de monitorizarea organismului uman.

Mai multe detalii pe agerpess

Inventatorul din Deva a propus la ediția din acest an a Salonului un dispozitiv care se numește ‘deflector termic’ și care se folosește la echiparea autovehiculelor pe timp de vară cu scopul de a reduce pierderile de putere ale motorului din cauza temperaturilor ridicate de afară.

Mai multe detalii pe agerpres