Romani celebri – cercetare

O echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microtehnologie – ITM Bucureşti s-a aflat printre premiaţii cu aur ai ultimei ediţii a Salonului Internaţional de Invenţii de la Geneva. Marioara Avram, Ina Ruxandra Petrescu, Andrei Marius Avram şi Antonio Marian Rădoi au pus la punct un reactiv pe bază de nanoparticule de aur ce permite determinarea cu acurateţe a limitelor tumorale, pe suprafaţă şi în profunzime, inclusiv evidenţierea cuiburilor de celule tumorale aflate în vecinătatea tumorii. Pe scurt, invenţia lor ar putea ajuta doctorii să vadă cu precizie până unde s-a întins o tumoare, diagnostic foarte important pentru bolnavii de cancer.

• Cu 18 medalii de aur, şapte de argint, trei medalii de bronz şi 32 de premii speciale, românii s-au făcut şi anul acesta remarcaţi la cea de-a 43-a ediţie a Salonului Internaţional de Invenţii de la Geneva. Printre laureaţii cu aur s-a aflat şi o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microtehnologie – ITM Bucureşti, care, în plus, au fost recompensaţi şi cu Premiul OSIM şi un altul din partea delegaţiei Poloniei.

Marioara Avram, alături de Ina Ruxandra Petrescu, Andrei Marius Avram şi Antonio Marian Rădoi au fost recompensaţi pentru o invenţie care ar putea revoluţiona lumea medicală. Este vorba despre un reactiv pe bază de nanoparticule de aur ce poate fi utilizat pentru cartografierea arhitecturii ţesuturilor tumorale.

Concret, respectivul procedeu permite determinarea cu acurateţe a limitelor tumorale, pe suprafaţă şi în profunzime, şi inclusiv evidenţierea cuiburilor de celule tumorale aflate în vecinătatea tumorii. Asta pentru că, printr-o reacţie specifică, în tumoră, nanoparticulele de aur devin luminoase, a precizat Marioara Avram pentru gândul. Dacă îndepărtăm limbajul de specialitate din această descriere, putem spune că invenţia îi ajută pe medici să stabilească unde anume începe şi unde se termină o tumoare, astfel încât să ştie ce trebuie extirpat.

FOTO: Medalia de aur din partea juriului şi cele doua premii speciale câstigate la Salonul de Invenţii de la Geneva 2015

„Este un reactiv pe bază de nanoparticule de aur, cu dimensiunea de 5 nanometri, cu ajutorul căruia noi am făcut nişte studii pe tumora melanom”, a explicat cercetătoarea.

„Am făcut studii pe şoareci, în sensul că am vrut să detectăm tumora, marginile ei şi rădăcinile tumorale care se dezvoltau în ţesutul sănătos, şi, nu numai atât, am vrut să studiem arhitectura ţesutului acestuia tumoral. Ne-a ajutat foarte mult reactivul în sensul că noi am inoculat tumorile şoarecilor, i-am studiat 14 zile şi înainte de a-i eutanasia am injectat reactivul acesta în tumoră, iar anatomopatologul a făcut nişte lamele pe care le-am studiat prin diverse metode. Am constat că în tumoră, nanoparticulele acestea făceau aşa-numita rezonanţă plasmonică pe suprafaţă, în sensul că norul electronic din jurul lor le făcea să fie foarte luminoase, de un albastru fosforescent foarte frumos, dar numai în tumoră. Asta uitându-ne la microscop, la limita dintre ultraviolet şi vizibil. Numai în melanom se vedeau nanoparticulele foarte bine, şi atunci am putut să identificăm extraordinar de corect exact unde erau celule tumorale. Aceste nanoparticule au intrat prin endocitoză în celulă, iar ele din celulă produceau efectul. Deci, procedeul permite vizualizarea structurii şi morfologiei tumorii”, ne-a mai spus Avram.

Invenţia care ar putea revoluţiona lumea medicală

Doi ani au lucrat Marioara Avram şi colegii săi de echipă la aceast proiect. Cel mai dificil a fost, mărturiseşte acum cercetătoarea, să înţeleagă de ce nanoparticulele de aur deveneau luminoase doar în celulele tumorale.

„Am făcut un senzor special pentru ele, ca să măsurăm indicele de refracţie al melanomului acestuia, să vedem din ce cauză apăreau luminoase. Am studiat foarte mult ca să-mi dau seama de la ce…”, a povestit ea. „În cele din urmă am constat că indicele de refracţie al melanomului era mult mai mare decât al ţesutului sănătos şi al muşchiului şi de aceea la lungimea aceasta de undă se făcea rezonanţa plasmonică numai şi numai pe melanom”, adăugat cercetătoarea.

FOTO: Ina Petrescu, Marioara Avram şi Camelia Marinescu (director minister)

Deşi testele făcute pe şoareci nu vor fi realizate şi pe oameni, Mariora Avram spune totuşi că este un punct de plecare pentru o viitoare cercetare, ale cărei rezultate speră să le oferă un real ajutor medicilor.

„Nu avem de gând să le facem pe oameni pentru că durează foarte foarte mult şi sunt foarte laborioase documentele de aprobare… Dar pornind de la rezultatele acestea, vreau să fac un senzor şi să pun nişte nanopiramiduţe de aur pe electrozii senzorului şi să determin exact de pe piele melanomul, fără să mai fie ceva invaziv”, a afirmat cercetătoarea. „Este posibilă varianta aceasta. Noi am studiat ce fac nanoparticulele de aur acolo, la ce sunt folositoare, am studiat efectele şi acum sunt edificaţi asupra efectelor pe care le produc, şi atunci pot să fac nanostructurarea electrozilor în aşa fel încât să intre puţin în piele – 20 de microni maxim -, să nu lezeze pielea cumva, şi să determin apoi constanta dielectircă (permitivitatea electrică, n. red) şi indicele de refracţie, iar în funcţie de asta să îmi dau seama dacă este vorba de un melanom sau nu; spre exemplu, dacă o aluniţă s-a transformat în melanom sau nu”, a subliniat ea.

De fapt, ideea acestei cercetări a pornit de la o solicitare reală în acest sens. În urmă cu câţiva ani, dr. Ina Ruxandra Petrescu, de la Spitalul Universitar, îi cerea ajutorul Marioarei Avram pentru a găsi o procedură prin care să poată determina cât mai clar marginile melanomului.

„Acum mai mult timp, dr. Petrescu, de la Spitalul Universitar, care lucrează la Chirurgie Microreconstructivă – Chirurgie Plastică, a venit la mine şi m-a rugat să îi găsesc o metodă prin care să determine foarte bine marginile melanomului. Pentru că el, apărând în zone expuse la soare – faţă, gât –, când venea un pacient cu melanom, medicii erau nevoiţi să taie foarte mult în jur, aproape că mutilau omul. Şi atunci m-a rugat dacă pot să-i găsesc o metodă ca să taie cât mai sigur şi cât mai puţin din piele”, şi-a amintit cercetătoarea.

FOTO: Ina Petrescu, alături de Marioara Avram

Pentru următoarea etapă a cercetării, Marioara Avram şi echipa sa au nevoie de bani. Bani pe care statul românul nu este tocmai dispus să-i aloce. Se lucrează greu, pe proiecte, dar chiar şi fondurile din aceste surse se tot reduc de la an la an.

Preşedintele juriului Salonului de Invenţii de la Geneva a promis însă că va veni în vizită la Bucureşti şi va încerca să dea o mână de ajutor.

„Ea (preşedintele juriului, n. red) m-a întrebat dacă noi primim ceva sau ne ajută cu ceva faptul că am obţinut premiile acestea la Geneva. I-am spus că nu ne ajută cu nimic, decât că le punem la CV. După aceea am stat mai mult de vorbă şi a promis că în luma mai va veni la Bucureşti să vadă cum ne poate ajuta să obţinem finanţare să continuăm cercetarea”, a spus cercetătoarea. „Au fost printre noi inventatori care veneau din mediul privat şi care au avut bani să-şi promoveze invenţia, să meargă la radio, la televizor, care au plătit nişte interviuri pentru a se promova. Noi, dacă nu avem bani să ne promovăm, aşa rămânem… Acum dacă-şi mai aduce cineva aminte de noi câteva zile şi apoi uită toată lumea. Deci nu avem niciun avantaj… Sprijin din partea statului primim prin proiecte, care sunt oricum slab finanţate. Adică semnezi întotdeauna un contract pe o anumită sumă şi te trezeşti că-ţi dau în fiecare an suma cu 50-70% mai mică”, a continuat ea.

„E mare păcat că noi suntem sursă de inteligenţă pentru alte state”

Cu toate acestea, Marioara Avram nu vrea să îşi plângă de milă. De peste 20 de ani lucrează la Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microtehnologie – ITM Bucureşti, iar după tot acest timp s-a obişnuit să se descurce cu bani puţini. Îi pare rău însă de tinerii talentaţi pe care România nu ştie să-i preţuiască aşa cum ar trebui.

„Eu am 57 de ani şi sunt angajată a institutului încă de când s-a înfiinţat. Acum, ca cercetător ştiinţific gradul I am un salariu de 700 de euro”, a povestit ea. „Cel mai mult îmi pare rău însă de tinerii care ne pleacă. Anul trecut am fost nevoită, spre sfârşitul anului, să le caut băieţilor nişte burse să plece şi cred că – îmi pare tare rău să spun asta -, deşi au promis că se vor întoarce, nu o vor mai face. E mare păcat că noi suntem sursă de inteligenţă pentru alte state… Acum am în colectiv tineri pe care i-am angajat; unii sunt încă studenţi, masteranzi, doctoranzi, pe care i-am angajat special pentru a face dispozitivele pentru măsurători neinvazive despre care vorbeam mai înainte. Sunt foarte buni!”, a completat cercetătoarea.

De altfel, ar mai fi saloane de invenţii la care ar putea participa anul acesta, dar problema e aceeaşi: „Nu cred că mai am bani. Noi mergem pe banii pe proiectele noastre… Şi cum banii de deplasări sunt cam aceiaşi cu banii de salarii, mai degrabă le dau copiilor salariul, decât să ne plimbăm, mai ales că anul acesta ne-au tăiat şi mai mult fondurile. Avem şi prea puţin timp şi prea puţini bani pentru câte sunt făcute în cercetare”, explică Marioara Avram.

FOTO: Marioara Avram şi tinerii cu care lucrează în laborator: Cătalin Mărculescu, Tiberiu Burinaru, Andrei Avram, Bianca Tincu şi Andreea Speriatu

Totuşi, toată munca pe care a făcut-o până acum a avut drept catalizator pasiunea pentru ceea ce face: puternică, reală, care îi ţine mintea ocupată mai tot timpul.

„Până acum câţiva ani, dacă dormeam câteva ore pe noapte… Restul erau dedicate cercetării. Soţul meu m-a înţeles şi m-a ajutat”, a spus ea. „Altfel nu ai cum, nu poţi să faci treabă de calitate. Dacă eşti obosit şi tracasat şi tot timpul cu gândul în altă parte, nu poţi să faci cercetare. Dacă ai pornit pe o idee, trebuie să sapi pe ideea aceea, că altfel o uiţi dacă vii cu alte preocupări şi nu mai faci treabă bună. Dacă eşti cercetător trebuie să fii de la început călit, să rezişti şi să nu oboseşti repede. Când eram mai tânără, dacă aveam o idee şi visam noaptea că ea ar putea fi o soluţie pentru o problemă, mă trezeam, deschideam laptopul şi mă apucam de lucru”, rememorează femeia.

De ceve vreme culege roadele: din cele 18 invenţii ale sale, 10 au fost premiate la cele mai importante saloane internaţionale. În 2006, la Geneva, a câştigat medalia pentru „Cel mai bun inventator femeie”. A avut şi şansa să lucreze peste graniţe, dar a refuzat propunerile primite, preferând să rămână alături de cei dragi.

„Nu am vrut să plec pentru că am fost de părere că familia este mai importantă decât orice. Am avut posibilitatea, dar nu am vrut pentru că aveam doi copii şi m-am gândit că e bine să crească alături şi de mama şi de tata, să fie familia armonioasă. Şi cred că am făcut bine”, a afirmat Marioara Avram în cele din urma.

Autor Adriana Stanca

Sursa: gandul

Farfuria zburătoare… eu am  construit-o!”. Oricât ar părea de ciudat, aceste vorbe stranii n-au fost rostite, cu accentul specific vreunui misterios dialect galactic, de către un extraterestru ciudat, venit pe Terra tocmai din străfundurile Universului. Dar nici de un om obişnuit, pe care l-am putea vedea, zilnic, aici lângă noi și printre noi. Aceste câteva cuvinte care, dincolo de simplitatea lor, constituie, de fapt, declaraţia de asumare a unei neştiute „paternităţi”, au fost rostite de Henri Coandă, una dintre cele mai sclipitoare personalităţi ştiinţifice ale ultimului secol, mintea fără de care lumea de azi ar fi fost cu mult mai săracă şi ar fi arătat cu totul altfel. Iar ceea ce, într-un interviu dat cândva, prin 1969, Coandă însuşi numea, „farfuria zburătoare”, a fost un proiect aeronautic deosebit de sofisticat, motiv pentru care s-a derulat sub pecetea celui mai bine păzit secret. Interviul în care Coandă îşi afirma rangul de inventator al „farfuriei zurătoare” i-a fost acordat ziaristului Gheorghe Brătescu, la scurt timp după ce marele savant revenise acasă, după decenii lungi de exil. Ulterior, într-un articol dedicat exact acestui episod, articol publicat în urmă cu aproximativ un deceniu, Brătescu a relatat că atunci, în 1969, Coandă şi-a întărit afirmaţia desenând pe o foaie de hârtie schiţa de principiu a acelui aparat excepţional. La o primă vedere, am putea considera că acest de pe urmă episod poate fi doar o invenţie jurnalistică, menită să atragă atenţia publicului cititor. Teoretic, am putea, dar practic am comite o gravă eroare, atât faţă de memoria unui mare savant, cât şi faţă de probitatea profesională a unui ziarist valoros, cu state vechi de activitate în presa noastră ştiinţifică. Adevărul este că schiţele făcute atunci, la repezeală, chiar de mâna lui Coandă erau doar o formă mult simplificată a unor planşe deosebit de complexe, parte integrantă a unui proiect pe care autorităţile americane l-au clasificat în categoria „Top Secret”. De fapt, o bună parte a vieţii marelui savant de origine română s-a petrecut sub pecetea tainei. Motiv pentru care nici acum nu se cunoaște, în amămunt, ce a făcut Coandă în anumite perioade. Tot ceea se ştie este că, ani la rând, a fost implicat în programe de cercetări aero-spaţiale strict-secrete. De fapt, prin viaţa şi mai ales prin aspectele neştiute ale carierei lui ştiinţifice, Henri Coandă este unul dintre foarte puţinii noştri conaţinali, dacă nu singurul, care merită cu adevărat rangul de „Românul Top Secret”.

Tezaurul din arhivă

Azi, când s-au împlinit, deja,  40 de ani de la moartea genialului savant şi inventator român, foarte puţini dintre noi mai ştiu că Henri Coandă şi-a petrecut anii cei mai creativi ai vieţii sale în străinătate. Şi nu oriunde. Geniul lui s-a pus în valoare în institute de cercetări din Franţa, alături de colectivele de lită ale unor celebre concernuri aeronautice din Anglia,  ori în laboratoare ultrasecrete din SUA. Şi peste tot, el s-a dovedit a fi un geniu care, adeseori, a depăşit nivelul ştiinţific al vremurilor sale. Abia spre sfârşitul anilor ă60, pe vremea când Ceauşescu se zbătea să apară în faţa lumii ca un lider luminat, deschis valorilor Occidentului şi oponent al autoritarismului moscovit, Coandă a început să fie „curtat” de elita regimului comunist din România socialistă. Inițial a fost o perioadă de tatonări în care savantul a venit de câteva ori în vizită. Apoi, în 1967,  i s-a acordat titlul de “Doctor Honoris Causa” al Institutului Politehnic din Bucureşti. Iar în 1970 el s-a stabilit definitiv în Republica Socialistă România, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui savant de talie cu adevărat mondială. În acelaşi an a devenit membru al Academiei Române. Iar în 1971 i s-a încredinţat conducerea nou-creatului Institut pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică Bucureşti, celebrul “Increst”. Ajuns la o vârstă venerabilă, Henri Coandă a murit în 1972. După doi ani, fiica lui, care locuia în Anglia, a oferit statului român toată arhiva savantului, de la acte personale până la documenaţii tehnice, adunate într-o viaţă de om deosebit de bogată, niciodată banală sau monotonă. Închisă în zeci de colete sigilate, această comoară documentară, pentru care autorităţi mai luminate la minte decât ale noastre ar fi plătit bani grei, a fost dusă într-un obscur depozit de la „Increst”. Și acolo a zăcut, decenii la rând, aruncată de colo până colo şi nebăgată în seamă de absolut nimeni până în 1998, când a intrat în custodia Muzeului Aviaţiei. A fost un moment de graţie fără de care, cu ghinionul care ne paşte de obicei, acest tezaur ar fi putut să dispară pentru totdeauna. Abia acolo, arhiva a ajuns pe mâna unor cercetători adevăraţi, specializaţi în istoria aviaţiei. Iar munca lor, extrem de laborioasă, a durat mai mult de un deceniu. Ani lungi, în cursul cărora au existat şi momente când chiar şi sănătatea cercetătorilor s-a aflat în pericol. Luată la grămadă, arhiva Coandă este compusă din câteva chintale de hârtie, acte de tot felul, dintre care multe sunt vechi de peste un secol.
Măsurată strict cantitativ, arhiva Coandă poate fi considerată doar un maldăr de hârţoage, adunate într-o viaţă de om. Pentru specialiştii care au lucrat la sortarea, clasarea şi, ulterior, la studierea ei, această arhivă unică este rezumatul tangibil al unora dintre cele mai dinamice decenii din istoria aviaţiei mondiale. După ce au început să le studieze, răbdarea şi priceperea spcialiştilor au fost pe deplin răsplătite: în arhiva Coandă s-au păstrat documentaţiile câtorva sute de invenţii, brevetate în ţări din toată lumea, din SUA până în Japonia, nenumărate planşe tehnice dar şi diverse acte personale, unele necunoscute până atunci, documente care reîntregesc portretul unui om cu adevărat excepţional. Toate acestea, împreună cu recunoaşterea internaţională care i-a acordat deja rolul de „întemeietor” şi savant vizionar, pun în evidenţă o relitate tulburătoare: fără Henri Coandă, aviaţia modernă ar fi fost cu mult mai săracă şi, cu siguranţă, n-ar fi ajuns la nivelul din zilele noastre. După cum bine ştim, armata americană nu se joacă, absolut niciodată, cu informaţiile secrete. Cu toate astea, prin nu se ştie ce miracol informativ, în arhiva Coandă au fost descoperite şi o serie de documente care au fost clasificate, chiar în SUA, în categoria „Top secret”. Este vorba despre o serie de schiţe şi desene tehnice detaliate  a ceea ce Coandă însuşi a botezat „Aerodina lenticulară”. Sunt desenele de principiu ale unui proiect ultra-secret despre care se crede că a fost dus cu bine la capăt ba chiar a și fost pus în aplicare. Este vorba despre un straniu vehicul aerian de formă circulară, care ar fi trebuit să atingă performanţe tehnice şi posibilităţi de maniabilitate întâlnite doar de ceea ce publicul larg denumeşte „farfurii zburătoare”. Iar în ultimii ani, analiza documentelor a adus în mintea multora dintre noi ideea că nu ar fi exclus ca enigmaticele OZN-uri, extraordinarele nave aeriene atribuite unor civilizaţii non-terestre, să fi „decolat” în realitate dintr-un loc cu mult mai apropiat de lumea noastră, şi anume din mintea unui român genial, savantul şi inventatorul Henri Coandă.

„Vremuri de taină”

Cel de al Doilea război mondial l-a prins pe Henri Coandă la Paris, în zona ocupată de nemţi. Există informaţii conform cărora, după eliberarea capitalei franceze, el ar fi fost acuzat de colaborare cu regimul nazist pentru care ar fi lucrat la realizarea avioanelor cu reacţie intrate mai târziu în dotarea flotilei Luftwafe. Specialist în istoria aviaţiei, prof. Valeriu Avram afirmă, bazat pe informaţii ale vremii, că americanii l-ar fi interogat pe Henri Coandă în privinţa poroiectării şi realizării acelor avioane. Probabil că l-au tot interogat până când şi-au dat seama cât de valoros este tezaurul de cunoştiinţe tehnico-ştiinţifice pe care românul îl  avea ascuns în propriul creer. Ulterior, după încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale, Henri Coandă a intrat într-o perioadă aproape necunosctuă a vieţii sale. Tot ce se ştie este că între 1945 şi 1969 s-a aflat în SUA, unde a lucrat pentru “US Air Force”. În plus, se pare că, la un moment dat el a luat parte şi la anumite programe spaţiale secrete ale NASA. Dar cercetările sale au fost atât de “discrete”, încât nici până în ziua de azi nu se ştie, concret, care a fost contribuţia sa la succesele obţinute în acei ani de programele aero-spaţiale americane. În vremea când savantul român lucra în SUA, ,,Efectul Coandăăă a stat la baza altor brevete, omologate în Franţa, de astă dată. Este vorba despre Brevetul nr. 1156516, luat în evidenţă pe 19 mai 1958, brevet al cărui obiect îl  constituie un straniu vehicul aerian, de formă circulară, pe care inventatorul său l-a numit ,,Aerodină lenticulară. Propulsia acestuia era asigurată de o serie de ajutaje speciale care, absorbind aerul de pe faţa superioară a aparatului, îl evacuau cu mare viteză spre sol, manevră care, executată rapid, asigura urcarea sau coborârea aparatului. La 16 iunie 1958, Coandă a înregistrat, tot în Franţa, Brevetul nr. 1158539, privitor la comanda automată a unor elemente aerodinamice speciale, cu ajutorul  cărora aparatul dobândea o maneabilitate extraordinară, aproape similară celei care li se atribuite misterioaselor “OZN”-uri. În documantaţia anexată brevetului, Coandă aprecia că un astfel de vehicul, greu de o tonă, ar putea ajunge în trei secunde la o mie de metri înălţime având asigurată o autonomie de circa 5000 de km. Conform brevetului “Aerodina Coandă” putea decola şi ateriza oriunde, la verticală, în punct fix, „fără a fi nevoie de amenajări speciale a locului de aşezare a aparatului”. Din puţinele informaţii care au trecut de graniţele secretului s-ar părea că activitatea lui Henri Coandă în laboratoatele aero-spaţiale americane a avut legătură tot cu ,,Efectul Coandă,,  şi cu aplicarea lui la strania “Aerodină lenticulară”. Ulterior s-au petrecut o serie de evenimente cel puţin ciudate, desprinse parcă din „teoriile conspirației”: un consorţiu canadian, finanţat însă de americani, a primit sarcina de a proiecta și construi un aparat aerian similar unei “Aerodine lenticulare”. Atunci, şef al acelui proiect ultrasecret ar fi fost englezul John Frost care, într-o primă fază l-a ocolit pe Henri Coandă și a evitat să-l coopteze în colectiv. De asemenea, s-a mai aflat că, încă de la început, colectivul Canadian s-a împotmolit într-o serie de dificultăţi de natură tehnică practic insurmontabile. Motiv pentru care, până la urmă, Frost l-ar fi chemat în ajutor chiar pe cel care descoperise şi brevetase aplicaţiile practice ale “efectului Coandă”. A fost un gest tardiv, care a primit un refuz ferm din partea inginerului. Rămaşi singuri pe ,,baricade,, oamenii lui Frost au reuşit, prin 1961, să construiască un prototip care, practic, n-a funcţionat niciodată. În final, după ani lungi de încercări, candienii au afirmat, cu tărie, că “Efectul Coandă” nu poate fi utilizat la construirea unui aparat de zbor ultra-performant. A fost un lanţ  întreg de situaţii ciudate, care ar putea lăsa loc unor interpretări… să zicem “neconvenţionale”. Şi anume că, anunțată public, tentativa canadienilor ar fi fost doar o diversiune, la adăpostul căreia cercetările ar fi putut continua în linişte şi departe de ochii curioșilor, în cu totul alte laboratoare, mult mai bine dotate dar şi deosebit de “discrete”. Cert este că, începând de atunci, în lumea aviaţiei au apărut o serie întreagă de aparate de zbor deosebit de sofisticate. Aparate care, adeseori, ating performanţele pe care Henri Coandă le atribuia “Aerodinei Lenticulare”.

Autor  Vasile Surcel

Sursa: curentul    

Christian Neacşu a prezentat în această primăvară, la Paris, în calitate de purtător de cuvânt al celor care au iniţiat proiectul, una dintre cele mai importante invenţii ce va putea avea un rol considerabil în sectorul energetic la nivel mondial: o instalaţie care permite folosirea apei drept combustibil pentru maşini sau pentru încălzirea locuinţelor. În exclusivitate pentru evz.ro, Neacşu prezintă avantajele acestei instalaţii, dar şi importanţa de a susţine eforturile inventatorilor.

Emigrat în Franţa din 1988, piteşteanul Christian Neacşu s-a stabilit definitiv în această ţară în 1992. Activitatea sa de bază este cea de creator artistic şi designer în porţelan de Limoges.

Activitatea principală de designer i-a permis lui Neacşu să-şi exporte creaţiile peste Ocean. Lucrează pe contracte mari, iar lucrările sale sunt prezente pe siturile marilor distributori. Ultimele creaţii reprezintă teme sau adaptări după Balete sau Opere celebre. Acestea vor fi prezente pentru stagiunea din toamnă la Metropolitan, Coven Garven sau la Sydneyn, în San Francisco.

Pasionat de inventică, acesta s-a alăturat iniţiativei României de a crea un Forum Mondial al Cercetătorilor şi Inventatorilor, la care s-a alăturat Franţa, ca ţară fondatoare.

Din 2006, de la crearea sa, forumul a primit până acum alte 36 de state membre. Anunţul invenţiei româneşti care va revoluţiona sectorul energetic a fost făcut cu ocazia ediţiei din martie a forumului, acesta fiind primit cu entuziasm atât de cercetătorii prezenţi, cât şi de presa de specialitate din Franţa.

EVZ: Cum aţi ajuns să vă implicaţi în Forumul Mondial al Cercetătorilor şi Inventatorilor?
Christian Neacşu: Sunt inventator şi, fireste, ca român şi francez am relaţii amicale şi de colaborare cu inventatorii din România şi, într-o anume măsură, cu preşedintele Forumului, distinsul domn Radu Marin, din Bucureşti.

În acest an România deţine mandatul de preşedinte al Forumului. Ce reprezintă acest mandat pentru inventatorii români?
Este un lucru prestigios şi am impresia că la noi nici nu se dă seama de importanţa sa. La ideea şi initiaţiva României, legată de iniţiativa acestui forum, s-a raliat şi Franta, în 2006. Până în prezent au aderat 36 de ţări din lume. Ceea ce nu este puţin lucru. Asta vorbeşte despre seriozitatea şi nevoia acestui organism non-guvernamental.

Care au fost temele principale de discuţii în cadrul acestui forum?
Invenţiile, inventatorii, cum pot fi ei ajutaţi în vederea unui bine comun, progresul societăţii, întrucât invenţiile sunt la baza progresului şi modernizării societăţii.

În ce constă invenţia românilor, importantă pentru sectorul energetic la nivel mondial?
România, prin vocea preşedintelui Forumului a anunţat, între alte probleme ce ţin de inventică, o realizare mondiala deosebită. Este vorba despre performanţa unui grup de cercetători români, care a reuşit, după lungi căutari şi experimentări, să realizeze o invenţie care ar putea rezolva marile probleme energetice ale lumii şi poate contribui la a da un răspuns eficace la chestiunile ecologice şi de mediu si să atenueze chiar, criza economică actuală a lumii.

Aceasta instalaţie tehnologică permite utilizarea directă a hidrogenului, fără transport şi stocare, precum în cazurile cunoscute până acum în lume, în scopul de a putea alimenta motoarele diverse de vehicule de transport, inclusiv de transport în comun, dar şi intalatii producătoare de căldură cum sunt centralele individuale de încălzire.

Fără falsă modestie, acestă invenţie care produce energie prin utilizarea combusiei hihrogenului şi care este ecologică ar putea deveni soluţia energetică a planetei. Suntem primii care reuşim aceasta.

Care sunt principalele avantaje ale acestei invenţii?
Invenţia foloseşte hidrogenul ca şi combustibil. Costul, în raport cu cel similar de acum se reduce cu cel puţin 60%, instalaţia este ecologică, astfel că poluarea este zero. Prin urmare, şi motoarele vor fi ecologice. Epuizarea resurselor petroliere este, la nivel mondial, o preocupare. Şi a venit momentul în care trebuie găsită o soluţie. Este admirabil faptul că am găsit-o noi şi chiar dacă unii sunt sceptici, este vorba despre o mare realizare, care poate aduce lumii un beneficiu.

Care sunt principalele dificultăţi cu care se confruntă inventatorii români?
Ca şi cei din Franţa: lipsa înţelegerii şi lipsa de ajutor a puterii publice, a clasei politice, care nu poate sau nu vrea să vadă că invenţiile şi creaţiile de orice natură sunz motorul de bază al societăţii.

Scopul forumului este să-i ajute în primul rând pe inventatori. Aceştia se confruntă cu dificultăţi materiale legate nu numai de crearea propriilor invenţii, cât şi brevetarea acestora şi costurile anuale legate de acest aspect, taxa de protecţie a brevetului. Acesta, după 20 de ani “expiră”, iar produsul ajunge în domeniul public. Un inventator primeşte de la fabricant, 0,1% din valoarea invenţiei sale, iar noi vrem să creştem acest procent la 10%.

În România, ca să depui un brevet este mai scump decât în Franţa. În SUA este doar 30 de dolari. Prin acest forum dorim să facem şi un apel către investitorii din Franţa să sprijine inventatorii. Cu aceste realizări se pot crea mii de întreprinderi care, la rândul lor, pot oferi locuri de muncă. Sunt foarte multe invenţii care “dorm”, din cauza taxelor anuale, a faptului că băncile nu îi ajută pe inventatori şi a lipsei de mediatizare.

Ce părere aveţi despre cercetarea din România?
Nu este susţinută cum ar merita. Iar Franţa are şi ea probleme în acest sens, prin suprimarea sau diminuarea bugetului cercetătorilor.

Când aţi început să dezvoltaţi interes pentru inventică?
Din totdeauna. Un vis al meu a fost şi a rămas  să pot capta şi înmagazina energia ”conţinută” într-o scânteie naturală, în fulger. Pare năstruşnic, dar într-o zi cred că cineva va găsi soluţia.

Care este sfatul dumneavoastră adresat tinerilor inventatori şi cercetători români?
Fără fals patriotism şi ipocrizie, eu cred că dincolo de situaţia actuală şi de dificultăţile prezente, dincolo de tracasările cotidiene sau de absurditatea administrativă, vă rog să nu încetaţi să visaţi, pentru a putea crea. Şi nu încetaţi să realizaţi chiar şi cele mai nebune sau năstruşnice idei. Va veni o zi când o sa fiţi mândri de ceea ce aţi avut curajul şi tăria să duceţi până la capăt.

Care sunt obiectivele dumneavoastră profesionale?
Arta, Spiritualitatea şi diverse, afaceri corecte ce sper să putem realiza şi să pot materializa şi alte invenţii pe care le-am realizat deja, dar pe care încă nu le-am brevetat din cauza costurilor destul de mari. Este paradoxal, incredibil şi aberant în sine să creezi ceva, pentru binele societăţii, şi să plăteşti pentru asta.

Sursa: evz.ro

by Daniel Roxin 

Este bulversant să afli că există documente străvechi care vorbesc despre o călătorie în jurul lumii făcută în secolul V, deci cu peste 1.000 de ani înaintea lui Magelan, de un savant al acelor vremuri, care a trăit pe teritoriul României, la Histria, în Dobrogea. Subiectul ne apare cu atât mai interesant, cu cât acesta este posibil să fi fost de neam geto-dacic, practicant al religiei Zalmoxiene, cu legături în anticul ordin al Cavalerului Trac.

Fără îndoială, așa cum era de așteptat, povestea lui Aeticus Donares este ignorată de „științificii” români. Vorba aia, la ce ne-ar folosi să facem din acest subiect unul important al istoriei acestor meleaguri?!? De ce să afle prostimea despre asta? Nu e suficient că are pâine și circ?

„Lumea de azi a putut afla despre el datorită lucrării Cosmographia scrisă de călugărul benedictian Ieronim în jurul anului 763 d.H. în Freising – Bavaria. Acesta a realizat, după textul originar al lui Aeticus, o compilație, în fapt o puternică cenzură, căci benedictianul a lucrat pe textul originar prin tăiere, pentru a nu sminti și îndepărta de la creștinism pe tinerii cititori.” (Marius Fincă)

Aeticus Donares s-a născut în anul 421 din părinți de viță nobilă, în cetatea Histria, din Dobrogea de azi…

Cetatea HISTRIA

Cetatea Histria este considerată de specialiștii români una grecească sută la sută, ignorând sursele istorice care vorbesc despre faptul că cetățile grecești de la Marea Neagră au funcționat cu acceptul regilor geți din zonă, cărora le plăteau taxe de protecție, și că o parte din populația acestor orașe era getică.

Faptul că geții trăiau și în cetățile de la Marea Neagră este subliniat și de poetul latin Ovidiu, înTristele, mărturie din timpul exilului în cetatea Tomis: „În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice şi scitice. Îmi pare ca aş putea scrie în versuri getice.” (III,14,37-50.)

Revenind la cetatea Histria, este de remarcat faptul că aici, astăzi, în situl arheologic, vizitatorul poate să descopere multe basoreliefuri cu CAVALERUL TRAC, un semn că acest ordin inițiatic și militar funcționa și era respectat în cetatea „sută la sută grecească”.

Cavalerul Trac la Muzeul din Histria

Insistând asupra opiniei „științificilor” români care pretind că nimic getic nu avem la Histria, trebuie să semnalez ceea ce mi s-a relatat de un angajat al Complexului de la Histria, acum câțiva ani, când am vizitat situl arheologic. Discutând despre una, despre alta, mi-a spus la un moment dat că în spatele clădirii muzeului, acoperite de vegetație, se află mai multe morminteGETICE, dar că există consemn să nu se vorbească despre ele, sub amenințarea concedierii! Ce spuneți despre asta?

Revenind la Aeticus Donares, mulți l-au vrut grec, roman, slav, bulgar, sârb, croat etc.

„Că nu-i grec de origine deducem lesne din citatul de mai jos, căci nu putea să-i considere pe cei de-un sânge cu el atât de josnici: « Şi astfel acelaşi înţelept le-a descris [peisajele / ţinuturile edenic-helladice] mai sus într-un mod frumos. A omis însă poporul grec pentru că fu plin de toate ticăloşiile, de dezonoare, omucideri, depravări, lux şi toate spurcăciunile.» (AethK-93, 187 sq.). Nu avea cum să fie nici din peninsula Istria din vestul Croației, cum le-ar fi plăcut unora să fie – căci zona nu a aparținut niciodată Sciției, iar pe atunci nu se aciuiseră încă sclavinii/slavii.” (Dr. Ion Pachia-Tatomirescu)

Conform concluziilor lui Ion Pachia-Tatomirescu, istoric al culturilor și civilizațiilor, istoric al religiilor, Aeticus Donares era un inițiat zalmoxian, cu origini etnice traco-geto-dacice. Și chiar dacă nu ar fi așa, scoaterea lui din uitare și onorarea muncii pe care a făcut-o este extrem de importantă pentru istoria veche a pământurilor românești… Dar poate tocmai pentru că este așa, Aeticus Dnares este ignorat!

Trecând peste originea lui etnică, în finalul articolului vreau să vă prezint (mulțumită cercetării scriitorului Marius Fincă) mai multe despre uriașa aventură a înconjurării Globului Pământesc, făcută de Aeticus Donares și echipa sa, în secolul V.

Marius Fincă: Fiind mentor la o astfel de școală (Zalmoxiană -n.m.), și-a pregătit echipajul, format din 101 cavaleri-cabiri, între anii 456 și 461, cam până pe la echinocțiul de primăvară, cu care avea să facă temerara aventură de ocol al pământului. «Povesteşte că toate celelalte părţi ale lumii mărilor şi oceanelor colindatu-le-a acompaniat de discipolii săi, (făcând) muncă de cercetător minuţios în vremurile prielnice, atât în insulele mari cât şi în insulele mici, de la miazăzi până la apus, de la Tabrobane (Ceylon / Sri Lanka), Sirtinice (Sumatra-Indonezia) şi Calaopa (Calapan-Philippines), până la Riakeon (Islanda), de aici până după Gade (până-n Ultra-Gade) şi Coloanele lui Hercule. Că, de fapt, aici (după Gade, mai exact spus, în Hibernia, şi în Orcade), a făcut un popas de un an şi a dezbătut (traversarea Atlanticului) cu filosofii (din echipajul său) Aureliu şi Arbocrate, nefiind în stare să se desprindă de unele părţi ale misterelor Oceanului (acestuia)» (AethK-93, 111 sq.).

Călătoria a durat până în anul 466, deci 5 ani și a avut următorul traseu: Histria de la Marea Neagră, Marea Mediterană, Coloanele lui Hercule – Gibraltar, insulele Britanice, insulele Faroe, Islanda, Groenlanda, pasajul de nord (țărmul nordic al Canadei și Alaskăi – pe atunci acest drum era accesibil, clima fiind mai blândă;), peninsula Kamceatka, arhipeleagul Nipon, Groapa Marianelor, arhipelagul Filipine, Malaiezia, Papua Noua Guinee, insula Sumatra – Indonezia, Sri Lanka – Ceylon, Marea Arabiei, Marea Roșie, de unde transbordează totul, peste istmul Suez apoi urmează coasta de est a Mediteranei, Sudul Asiei Mici și înapoi acasă…

Iată ce mărturisește în Cosmografia sa dunăreanul nostru: «După ocolul mării şi după ce am văzut (cercetat) întreaga lume, am lăsat la o parte pe cele care au fost mai întâi, pe care alţii nu le-au cunoscut, şi, prin mine însumi, cu o uriaşă şi preaistovitoare cercetare, purtat-am de grijă şi celor trecute cu vederea, şi orânduit-am şi pe cele descoperite» (AethK-93, 233).

***

În călătoria sa fabuloasă, Aeticus Donares a fost primit atât la Curtea Regală Persană, cât și în Palatul Imperial al lui Yüryaku, din Japonia de astăzi… Mai multe despre povestea acestei călătorii puteți afla de aici: http://www.getbeget.org/apps/blog/show/43206954-aeticus-donares

Daniel Roxin

Traian Vuia, pionier al aviației românești și mondiale, membru de onoare al Academiei Române s-a născut la 17 august 1872 în comuna Bujoru, comitatul Caras-Severin, la acea vreme, județul Timiș, în prezent. Fiu de preot, a urmat liceul în Lugoj, în mijlocul familiei unui avocat și politician, Coriolan Brediceanu, care avea să-i ofere susținere necondiționată în proiectul ce avea să schimbe istoria omenirii.

Personalitate a ingineriei și a inventicii mondiale, nume cu rezonanță internațională în peisajul construcției de avioane, Traian Vuia a urmat doar temporar cursurile Școlii Politehnice din Budapesta, apoi a absolvit Facultatea de Drept din același oraș, obținând titlul de doctor în științe juridice cu dizertația “Militarism și industrialism, regimul de stat și de contract”. În această perioadă, pasionat de tehnică, a construit macheta unui “aeroplan automobil”, care-i va anticipa preocupările ulterioare.

Monoplanul lui Traian Vuia — primul aparat de zbor autopropulsat

Anul 1902 îl găsește la Paris, unde se va dedica studiului zborului mecanic și al construcției aeronavelor mai grele decât aerul, știință revoluționară la momentul respectiv. Rezultatul cercetărilor s-a concretizat în concepția unui avion monoplan, al cărui proiect l-a prezentat Academiei de Științe a Franței — “Proiect de aeroplan-automobil” (1903).

În 1905, proiectul s-a transformat în realitate: construcția unui avion ușor, cu elice tractivă, aripi de pânză pliabile și echipat cu un motor cu anhidră carbonică. Aparatul, denumit și “Liliacul”, a fost o descoperire epocală, fiind primul avion din lume mai greu decât aerul, care decolează și zboară exclusiv prin forța motorului.

Traian Vuia în fața monoplanului său

Primul zbor cu acest aparat revoluționar a avut loc la 18 martie 1906, pe terenul de la Montesson, în Franța. Continuând studiul și experimentele din domeniul zborului mecanic, a construit și experimentat noi tipuri de avioane perfecționate, între care două tipuri de elicoptere cu mai multe reactoare cu propulsie, care vor aduce o contribuție esențială la progresul zborului vertical (1918-1921).

Totodată, preocupat de problema realizării unui motor performant, a reușit, în 1925, să-și înscrie numele pe o invenție care va avea o îndelungă utilizare în construcția centralelor termice: generatorul de aburi cu combustie internă și ardere catalitică.

Miting aviatic pe Aeroportul Utilitar Timișoara pentru marcarea centenarului “Traian Vuia”, care amintește de primul efectuat la Montesson, Franța

În afara preocupărilor tehnice, Traian Vuia, rămas la Paris, se dovedește un patriot înflăcărat, militând pentru cauza românească atât în timpul primului, cât și al celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1916-1918 a activat pentru desăvârșirea statului unitar român, organizând la Paris Comitetul național al românilor din Transilvania, care edita revista “La Transylvanie”, și în paginile căreia a semnat numeroase articole.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, a fost ales președintele primului comitet legal al Frontului Național Român și a publicat articole în “La Roumanie libre”, militând pentru eliberarea și revenirea la România a nord-vestului Transilvaniei, răpit în urma dictatului de la Viena, din 1940.

La 27 mai 1946, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A murit patru ani mai târziu, în ziua de 3 septembrie, la București. Este înmormântat la cimitirul Bellu. “Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, spunea românul care a revoluționat lumea.

Prototipul avionului lui Traian Vuia, în fața Aeroportului Internațional din Timișoara

În prezent de numele marelui inventator se regăsește pe frontispiciul Aeroportul Internațional din Timișoara, în fața căruia este amplasată macheta aeroplanului Vuia 1, la scara 1:1, realizată de către Fundația Academică Culturală Timișoara. De asemenea, în memoria lui Traian Vuia, la 14 septembrie 2013, a fost dezvelită o placă memorială de autoritățile franceze din Montesson.

AGERPRES (Documentare—Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)