Romani celebri – curaj

Se împlinesc în acest an șapte decenii de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar Timișoara a cunoscut, ca și alte mari orașe ale țării, ororile bombardamentelor. Din istoria acelor zile zbuciumate se desprinde figura colonelului Alexandru Galgoți, ofițerul român în fața căruia, în 1944, nemții au capitulat, la Timișoara, fără vărsare de sânge.

Fotografii: (c) Marius Mateaș / Arhiva personală

“După lovitura de stat din 23 august 1944, Timișoara trece prin alte momente dificile. Ca nod feroviar și rutier, cu potențial industrial însemnat, orașul avea valoare strategică pentru forțele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului German din Timișoara, luat prin surprindere de ostașii români, s-a predat fără să opună rezistență. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unitățile hitleriste și cele maghiare declanșează acțiuni ofensive repetate pentru a se apropia și ocupa Timișoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie Română’, consemnează istoricul timișorean Vasile Dudaș.

În august 1944, orașul era ocupat de trupele germane, iar în momentul anunțării capitulării Germaniei naziste, lt. colonel Alexandru Galgoți era comandantul Sectorului de ordine internă Timiș, având în subordine Școala Politehnică, Școala de subofițeri de Artilerie, Școala de subofițeri de Transmisiuni, Regimentul 5 A.A. și jandarmii teritoriali cu rolul de a proteja granițele.

“Bunicul meu, lt. colonel Alexandru Galgoți, a fost cel care, pe 26 august 1944, a mers cu o gardă întărită la comandantul Comandamentului Forțelor Germane și i-a cerut să predea armele fără vărsare de sânge. Iar comandantul german i-a dat sabia în semn că a recunoscut înfrângerea Germaniei. ‘Domnule comandant, vă rog să predați arma și să evitați vărsarea de sânge în oraș’, este apelul pe care lt. colonel Galgoți i l-a adresat comandantului german, recunoscut de cei care au asistat la acel moment istoric’, relatează pentru AGERPRES dr. ing. Marius Mateaș, nepotul lt. colonelului Alexandru Galgoți.

În baza palmaresului militar, în 1945 s-a decis acordarea gradului de general lt. colonelului Alexandru Galgoți, înrudit cu Avram Iancu, pentru activitatea desfășurată continuu în slujba patriei, inclusiv pe Frontul de Vest, pentru eliberarea țării. Deși încărcat de recunoașteri ale unor merite deosebite pe câmpul de luptă, destinul acestei figuri marcante în istoria noastră avea să-i ofere o cotitură totală a vieții, ajungând de la pasul spre steaua de general la un simplu funcționar alături de cărăușii orașului și cu un domiciliu forțat.

Toată nenorocirea care s-a abătut asupra sa și a numeroasei familii — soția și cei opt copii, i s-a tras de la calitatea de proprietar ‘chiabur’ al fermei Lovrin pe care a cumpărat-o în timpul războiului și pe care a transformat-o în Ferma model Lovrin, unde experimenta creșterea migdalilor. În 1946, aici urmau să se pună bazele a ceea ce urma să devină faimoasa Stațiune de Cercetare Experimentală Agricolă Lovrin. Ofițerul voia ca prin această fermă să le asigure existența zilnică soției și celor opt copii, patru fete și patru băieți.

“Pentru că în timpul războiului a devenit, prin cumpărare, proprietarul fermei Lovrin pe care a transformat-o în Ferma model Galgoți Lovrin, ce se ocupa cu cultivarea migdalilor, a urmat soarta multor proprietari de pământ: a fost arestat într-o noapte din 1949, la sediul fermei, dar cu ajutorul soldaților care-l recunoșteau ca personalitate pentru cariera sa militară în slujba patriei, a reușit să fugă prin lanul de porumb. Până la urmă s-a dus la București unde și-a pledat cauza în fața conducerii de atunci a țării, care, însă, nu a avut altă cale decât să-i recunoască meritele militare. Astfel, a scăpat de arestare și de deportare și a avut parte de o formă de ‘pedeapsă mai ușoară’, un domiciliu forțat în Timișoara”, spune Marius Mateaș.

Au urmat ani în care numeroasa familie a trăit cu ajutorul soldaților din Regimentul colonelului. ‘În 1962, printr-un Decret al Consiliului de Stat, semnat de Gheorghe Gheorghiu Dej, i s-a recunoscut activitatea militară și a fost un semn de ‘reabilitare’. Din 1949, a lucrat ca funcționar la Asociația Cărăușilor din Timișoara. pentru a-și putea întreține copiii. Fiind un om robust, a știut întotdeauna să reziste, iar pentru a le asigura existența copiilor, a renunțat la întregul palmares militar și s-a angajat ca simplu funcționar’, adaugă Marius Mateaș.

Potrivit documentelor pe care nepotul colonelului le păstrează cu sfințenie, Alexandru Galgoți s-a născut în 1895 la Roșia Montană, iar la 16 ani avea să fie încadrat în Școala de Cadeți de la Traiskirchen, Viena, unde a primit o aleasă educație, dezvoltându-și și latura artistică (pictură și muzică). După absolvirea școlii, a fost introdus imediat într-un Regiment operativ și, de atunci și până în 1945, nu a părăsit câmpul de luptă, fiind fidel țării pe care a servit-o potrivit pregătirii sale militare.

‘A avut un rol deosebit în apărarea Timișoarei. La 1 septembrie 1944, el a fost numit în funcția de comandant al Detașamentului Timișoara, care includea mai multe unități operative și care avea ca obiectiv să apere o anumită zonă a orașului, precum și controlul asupra pătrunderii agresorului în zona graniței. De asemenea, a fost numit prin Decizie la conducerea Corpului de Armată, în calitate de comandant al Ordinii Interne Timiș-Torontal. De-a lungul carierei sale militare a fost recompensat cu numeroase distincții: Medalia ‘Victoria’ a marelui război pentru civilizație (1916-1921), ‘Crucea comemorativă’ cu barete a marelui război (1916-1918), ‘Coroana României’ cu spade și panglică (li se dădea doar celor care au dat dovadă de acte de curaj direct în front, n.r.) de ‘Virtutea Militară’ în grad de Cavaler, ‘Coroana României’ cu spade și panglică de ‘Virtutea Militară’ în grad de Ofițer, ‘Frunza de stejar’ la panglică de ‘Virtutea Militară’ în grad de Ofițer. După anii de suferință, în 1962 a fost reabilitat și i s-au recunoscut toate meritele militare și slujirea cu credință a patriei, drept pentru care i s-a conferit Ordinul ‘Apărarea Patriei’ clasa a III-a’, mai relatează Marius Mateaș.

Nepotul colonelului nu poate uita ‘scânteia frumoasă’ din viața bunicului, care a fost bunica sa, de care se leagă o frumoasă amintire.

“Înainte de 1920, în timpul unor manevre militare, bunicul o cunoaște pe cea care îi va fi soție, Maria Bolza, și o răpește de acasă. Fata este dezmoștenită și se căsătoresc la Sibiu, având garanții materiale date sub semnătura a doi ofițeri ai Regimentului care și-au luat angajamentul că vor avea grijă de tânăra familie”, povestește Mateaș.

El mai povestește că odată ieșit la pensie, lt. colonel Alexandru Galgoți a avut timp să citească multă literatură în limbile franceză și germană, să cânte la chitară și la acordeon cu nepoții ori să aștearnă pe pânză sau pe hârtie amintirile de pe front, sub forma culorilor. I-a învățat pe nepoți un lucru: ‘Du cu tine numai atât cât poți lua în capul tău’.

“A pictat peisaje din locurile prin care a trecut ca militar. Îmi amintesc de o acuarelă reprezentativă care m-a impulsionat pe mine să continui să pictez pentru Timișoara. Este vorba despre pasarela din lemn peste Bega, acolo unde astăzi se află Podul Michelangelo, pe care a redat-o cu acuratețe de ofițer artilerist, a marcat toate reperele geografice, turnurile bisericii din Piața Bălcescu, grinzile”, afirmă Marius Mateaș, care este lector în cadrul Departamentului de Mecatronică al Universității Politehnica din Timișoara însă a moștenit talentul bunicului și a dus pictura românească până în Parlamentul Europei, în cadrul unei expoziții de excepție (‘Timișoara în oglindă’), organizată de europarlamentarii timișoreni.

‘Dacă bunicul a plecat din Roșia Montană și a ajuns la Viena, eu plec din Timișoara și nu mă voi opri niciodată pentru a duce imaginea Timișoarei și a țării peste tot în lume’, susține Mateaș.

Nepotul lui Galgoți, primul român care a intrat în legătură radio cu un astronaut, spune că urmașii colonelului nu au cerut niciodată restituirea fermei Lovrin, dându-și seama de importanța acesteia pentru cercetarea românească și așteaptă “cu răbdare” decizia celor de la București pentru recompensele pecuniare cuvenite.

AGERPRES/(A — autor: Otilia Halunga, editor: Diana Dumitru)

Elena Stanciu este prima și singura femeie meteorolog din istoria stației Bâlea Lac din Munții Făgărașului (județul Sibiu), locul unde se măsoară iarna cea mai mare zăpadă din România, de regulă de peste un metru, la 2.057 metri altitudine.

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES

“Bâlea Lac este a doua casă, pentru mine. Sunt singura femeie de la această stație. Eu am fost prima și singura femeie care a venit aici.

Se făceau pariuri la început, cât voi rezista… Eu am 21 de ani de când lucrez la Bâlea Lac. Sunt din București, locuiesc în București și fac naveta București — Bâlea Lac. Și îmi place foarte mult. Aș fi putut să mă mut la Institut, în București, dar nu am dorit. (…) Când merg acasă, după două săptămâni, am senzația că toată lumea intră în mine, fiind aglomerat, mai ales dacă merg în centru. Eu nu prea ies în oraș din cauza asta”, a declarat joi, pentru AGERPRES, Elena Stanciu.

Pentru a ajunge la serviciu, de 21 de ani, meteorologul Elena Stanciu face naveta de la București la Bâlea Lac.

O distanță de peste 300 de kilometri, din care, cea mai spectaculoasă porțiune este cea de 3.700 de metri, dintre Cascada Bâlea și Lacul Bâlea.

Pentru a ajunge la serviciu, meteorologii de la Bâlea Lac sunt obligați iarna să parcurgă cu telecabina cei 3.700 de metri, iar dacă aceasta nu poate funcționa din cauza condițiilor meteo extreme, atunci sunt nevoiți să meargă pe jos, cu salvamontiștii, printre brazi, pe lângă o cascadă, înfruntând pericolul de avalanșe.

Întrebată ce spun vecinii ei din București despre faptul că iubește atât de mult Masivul Făgăraș încât e dispusă să facă naveta din Capitală până în inima muntelui, Elena Stanciu recunoaște râzând că, “de multe ori, vecinii spun că sunt un pic nebună, că vin aici, la serviciu, în munți.

Mulți mă întreabă și nu pot să înțeleagă cum stau eu aici, la Bâlea”.

Destinul Elenei Stanciu e legat de acest loc. Pentru a o înțelege trebuie să știi că la Bâlea Lac și-a întâlnit soțul, un sibian din localitatea Porumbacu de Jos. Tot aici, într-o iarnă, a făcut nunta. Și tot iarna, într-un 1 decembrie, în urmă cu 21 de ani, a început să vină la Bâlea Lac, după ce lucrase deja la Institutul Național de Meteorologie, de la București.

Trecerea a fost de la aglomerația Bucureștiului, pantofi cu toc și fustă, la haine de schi, bocanci, rucsac și uneori, lupta pentru supraviețuire în condiții extreme, într-o zonă de o frumusețe rară, dar deosebit de periculoasă dacă te aventurezi pe creste și unde au loc avalanșele cele mai mari din România.

“Prima mea tură aici a fost — am venit pe 1 decembrie, iarna. Nu cunoșteam pe nimeni.

Am urcat de la Cârțișoara, până la Bâlea Cascadă, pe jos. Lucrasem la Institut în București și eram obișnuită să merg la serviciu cu pantofi cu toc și fustă și m-am trezit aici, cu rucsacul în spate. Era pustiu în jurul meu și îți doreai să vezi un om. Am avut noroc și timpul a fost bun, am urcat cu telecabina, până la Bâlea Lac. Nu m-am gândit să renunț. Am ajuns la serviciu, toate bune și frumoase, iar când a trebuit să cobor, am coborât cu telecabina.

Când am ajuns la Bâlea Cascadă, nu era mașină și din nou a trebuit să merg pe jos.

Eu nu știam că trebuie să mergi la cabană, să anunți că pleci pe jos. M-am întâlnit cu un turist și am coborât cu el. (…) Mi-a zis să o luăm pe o scurtătură, prin pădure, că mai fusese, am luat-o cu el, prin pădure. La un moment dat, îmi zice că ne-am rătăcit, că el nu a mai făcut drumul de mult timp. La un moment dat, am ajuns în sat”, povestește Elena despre primele ei zile ca meteorolog la Bâlea Lac.

Ea spune că și-a dorit foarte mult să lucreze într-o stație meteo de munte. A avut de ales între stația din stațiunea Păltiniș (județul Sibiu), un loc fără avalanșe și zăpezi record, mult mai populat, mai aproape de Sibiu, unde ajungi ușor cu mașina, și Bâlea Lac.

“Nu m-au detașat. Eu am ales să vin la Bâlea Lac. Mi-aș fi dorit să lucrez într-o stație de munte. Singurul loc liber eta la Păltiniș. Pe urmă, m-am dus la Institut. Știți cum sunt părinții…” hai acasă”. Când am venit prima dată la Bâlea, nu ca meteorolog, mi-a plăcut foarte mult zona și peisajul. Mi-au plăcut foarte mult oamenii de munte, care erau altfel. Totul era altfel față de viața din București, unde stăteam. (…) Acum, majoritatea turiștilor care vin aici nu sunt oameni de munte, nu schiază. Vin să viziteze, să bea un ceai și cam atât. Dacă le spui că e risc de avalanșă, să nu urce într-un anume loc, că e pericol, mulți nu te iau în seamă”, explică Elena Stanciu.

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES
O leagă de Bâlea aproape jumătate din viață. Are 45 de ani și puterea să povestească zâmbind despre toate peripețiile de aici. E clar că nu e un loc obișnuit de muncă. Acum are puterea și râde de întâlnirile cu vulpea și ursul și chiar nostalgia zilelor în care zărea de aproape caprele negre. Singurele care se aud acum și nu prezintă un pericol sunt marmotele. Cel mai mult se teme de turiștii care ignoră sfaturile salvamontiștilor și ale meteorologilor.

“Dacă sunt turiști care nu te ascultă, dar care pleacă, am un pic de teamă, ca nu cumva să se declanșeze o avalanșă, dacă merg în zona cu pericol mare”, spune meteorologul Elena Stanciu.

Ea se numără printre puținii meteorologi din România care fac măsurări nivologice, care măsoară riscul de avalanșă. Elena Stanciu a prins cea mai mare avalanșă de după 1990.

“Am prins avalanșa care a fost în 1997, aici, în martie. Eram de serviciu. A trebuit să coborâm pe jos până la Bâlea Cascadă. Când a fost avalanșa, eram în Cabana Paltinu. A fost cea mai groaznică tură a mea.

A fost dimineața. Atunci venisem din concediul de maternitate, după un an de zile. Pentru că a fost avalanșa, am rămas fără curent, nu aveam căldură. A trebuit să mai stăm trei — patru zile să se liniștească vremea, după avalanșă.

Când am ieșit afară din camera mea, zăpada era până în restaurantul cabanei. Atunci am fost băgați în șomaj tehnic o lună de zile, pentru că nu a fost curent. În urma avalanșei, un turist a scăpat, l-au găsit salvamontiștii, iar pe celălalt, l-au găsit vara, e o placă pusă pe stâncă. A fost cea mai mare avalanșă pe care am prins-o eu, practic, a coborât până jos, dincolo de zona Bâlea Lac.

A fost atunci foarte mare zăpada. A nins foarte mult. (…) După avalanșă, am coborât pe jos, după trei zile. (…). Asta a fost cea mai grea tură a mea din Bâlea Lac”, rememorează Elena.

A fi meteorolog la peste 2.000 de metri altitudine a însemnat în anii trecuți, pentru Elena Stanciu și colegii ei, să se poată descurca și fără curent sau fără telefonul de serviciu. Să nu funcționeze transportul pe cablu și să fie nevoiți să meargă ore în șir, înotând în zăpada care ajunge până la gât. Să își învingă propriile limite. Atât fizice, cât și psihice.

“A mai fost o tură grea, când am stat doar eu cu cabanierul, în cabană, două săptămâni. Nu aveam televizor. Nu existau telefoanele mobile. Aveam curent atunci și transmiteam printr-o stație radio, care se mai defecta. Atunci, am transmis din șase în șase ore, pe telefonul fix, al cabanierului. Nu mergea telecabina. Nu erau turiști. Deci, ajunsesem la un moment dat să dorm cu geamurile deschise, că mă sufocam, aveam senzația că dacă închid geamul nu o să mai plec niciodată din Bâlea. După două săptămâni, începi să vorbești singur în cameră. Cedase și cabanierul în a doua săptămână. Ieșea afară, spărgea gheața și spunea: “Nu mai pot”, relatează Elena.

Nu a fost singura iarnă, pe care femeia meteorolog a prins-o la Bâlea Lac, fiind nevoită să meargă pe jos, ore în șir prin zăpadă, pentru că s-a defectat telecabina și astfel a trebuit să facă drumul lung de peste 3.700 de metri, la peste 2.000 de metri altitudine, până la 1.234 metri, prin pădure, cu rucsacul în spate.

“Am coborât pe jos, eu aveam fata jos, la Cabana Bâlea Cascadă și îmi era dor de ea. Era gheață sub zăpadă. Am coborât cu salvamontiștii… Am avut pantalonii tăiați. Am făcut 12 ore de la Lac până la Cascadă. Două săptămâni, abia mai mergeam. Au fost multe… Când îți aduci aminte acum… tot asta aș face, dacă ar fi să o iau de la capăt. Tot meteorolog, la Bâlea Lac”, spune Elena.

Curajul — fără el, nu reziști, la Bâlea Lac. Elenei i s-a întâmplat chiar să fie o dată în telecabină, când aceasta s-a oprit. Era doar ea și angajatul telecabinei înăuntru, la zeci de metri înălțime, deasupra solului, în bătaia vântului.

“Mi s-a întâmplat să se blocheze și telecabina. Mi-am dat drumul cu sacul, cum e vorba, și am mers pe jos. Am fost sub pilonul doi, unde e mai abrupt. La început, angajatul de la telecabină, mi-a pus hamul. M-a întrebat dacă îmi e frică. Era ceață, bătea vântul.

Am spus:” lasă-mă puțin”. Eram doar eu cu el. (…) Mi-am făcut curaj și am zis la un moment dat să ne dăm drumul, cu sacul, pe acel cablu și am coborât până jos, în siguranță. Chiar mi-a plăcut pe urmă. Aș fi repetat experiența, dar nu s-a mai întâmplat de atunci”, descrie zâmbind, Elena, ziua în care s-a blocat telecabina.

Mai greu de atât e să fii prizonierul vremii, chiar și meteorolog fiind. Înainte să se construiască un sediu pentru meteorologii de la Bâlea Lac, aceștia lucrau într-o cameră a Vilei Paltinu, prima cabană construită în această zonă.

“Am avut perioade când eram nevoită să rămân la serviciu, mai mult decât îți era tura, din cauza condițiilor meteo, nefuncționând telecabina. Colegul care trebuia să te înlocuiască, era jos, la Cascadă, dar nu putea urca până la Lac. Nu aveai unde să îți duci provizii. Îți puneai pâinea să se usuce pe un calorifer electric, o tăiai cubulețe și o mâncai cu ceai fierbinte. Sau îți fierbeai cartofi”, povestește Elena.

“Senzații tari” sunt multe în 21 de ani, ca meteorolog la Bâlea Lac. De Paști, când ceilalți îl așteaptă pe “Iepurașul”, aici, meteorologii, se întâlnesc cu vulpea care vine să le fure ouăle înroșite. Cel mai înfricoșător a fost când Elena a dat nas în nas cu o ursoaică, într-o noapte, în timp ce făcea măsurătorile afară.

“Mi s-a întâmplat să merg să citesc afară, noaptea, cu lanterna, aparatele și acolo m-am întâlnit cu ursoaica. Pe moment, nu am știut ce să fac. M-am întors la cabană. Pe urmă, toată noaptea, am ieșit cu telefonul mobil, l-am pus să cânte muzica. Așa am reușit să fac toate măsurătorilor în timpul acelei nopți”, spune Elena.

Aici, la Bâlea Lac, într-o mare de zăpadă, totul e diferit de munca unui meteorolog dintr-un birou. Aici, dacă nu ești atent o secundă, riști să aluneci și, dacă condițiile meteo sunt vitrege, nu ajungi foarte repede cu un picior rupt, la spital. Și Elena și-a fracturat piciorul la Bâlea Lac și a fost nevoită să stea așa cum el, o săptămână. Și degerăturile fac parte din “riscul” meseriei de meteorolog într-o stație ca asta, de munte.

Și după toate aventurile astea, în 21 de ani, Elena Stanciu, continuă să iubească muntele și meseria de meteorolog. Chiar dacă din oră în oră trebuie să transmită “cum e vremea” la Bâlea. Iar o dată pe săptămână măsoară riscul de avalanșă, afundându-se cât un stat de om în zăpadă.

“Trebuie să îți placă și să ai și puțină nebunie să stai aici. De mică m-a atras meseria asta de meteorolog. Tata a lucrat la Institut și mergeam când eram mică, la adăpost, la căsuțele de porumbei. Întotdeauna m-a atras asta. Am avut perioade în care am stat acasă, mai mult de o lună jumătate și mi-a fost dor de Bâlea. Simțeam nevoia să vin la Bâlea. Nici eu nu pot să îmi explic lucrul acesta”, mărturisește Elena.

Cel mai greu la serviciu, aici, în vârful muntelui, este dorul de familie. “Mi-e dor de copii, în astea două săptămâni. Pentru copii, aș renunța și m-aș muta la București”, susține Elena Stanciu.

Acum, la Bâlea Lac, condițiile de muncă sunt foarte mult îmbunătățite. Aparatura este performantă, iar cei doi meteorologi care sunt pe tură se pot ajuta reciproc.

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES

“Fiind o stație de munte la peste 2000 metri altitudine, la Bâlea Lac nu se efectuează măsurători și observații pentru toți parametrii întâlniți la o stație obișnuită care-și desfășoară activitatea în condiții normale, iar platforma meteorologică în acest caz are dimensiuni reduse. Parametrii meteorologici măsurați și observați sunt: temperatura aerului, viteza și direcția vântului, umezeala relativă a aerului, precipitații, nebulozitate (acoperire și tipuri nori), vizibilitate, grosimea stratului de zăpadă”, conform Centrului Meteorologic Transilvania Sud.

Din 1992, angajată ca observator meteorolog la stația Bâlea Lac, Elena Stanciu, împreună cu ceilalți colegi ai ei, au prins multe “recorduri” la această stație meteo. Spre exemplu, “cantitatea maximă de precipitații înregistrată la stația Bâlea lac a fost de 236.7 l/mp și s-a înregistrat în intervalul 10-11 iunie 2011, în 24 de ore. Cea mai mare temperatura maximă a fost de +24.8 înregistrată în 24 iulie 2007, iar cea mai scăzută temperatură minimă înregistrată la stația meteorologică Bâlea Lac a fost de—31.7 gr. C în 1 martie 2005. Grosimea maximă anuală a stratului de zăpadă a fost de 388 cm și s-a înregistrat în luna mai a anului 1997”.

Întrebată dacă ar fi să o ia de la capăt ar alege să fie tot meteorolog la Bâlea Lac, Elena Stanciu a răspuns: “Da. Tot asta și tot aici. Nu pot altfel.”

Una din cele mai frumoase experiențe trăite aici e atunci când apare soarele. Într-o “căldare” imensă, o rezervație naturală înconjurată de crestele munților, aici o zi cu soare, fără vânt, este o binecuvântare.

“Spre exemplu, după un viscol de câteva zile, când ai numai ceață, nu vezi nimic și auzi numai vântul, când dau primele raze de soare, parcă ai primi o nouă viață. Vezi totul alb și vezi soarele, parcă ai primi o nouă șansă la viață. (…) Am avut și perioade în care s-a schimbat foarte repede, era frumos afară, senin, în iulie, brusc, în mai puțin de trei ore, a fost lapoviță, s-a schimbat în ninsoare”, afirmă Elena Stanciu.

AGERPRES/(A, AS-autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)

La 10 ianuarie 2015 se împlinesc 540 de ani de la victoria de la Vaslui sau Podul Înalt, prin care Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), a învins armatele otomane conduse de Hadîm Suleiman Pașa.

Statuia lui Ștefan cel Mare, Palatul Culturii din Iași
Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES ARHIVA

Domnia lui Ștefan cel Mare de aproape o jumătate de secol a fost cea mai frumoasă perioadă din istoria Moldovei.

Mănăstirea Putna, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, înălțată între anii 1465 — 1469.
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

Cu toate că în momentul venirii pe tron era foarte tânăr, Ștefan a dovedit o maturitate politică și un simț diplomatic remarcabile. Și-a consolidat domnia, a domolit rivalitățile și a reușit să-și atragă colaboratori.

Mănăstirea Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare în anul 1488.
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

După ce a asigurat liniștea internă și a rezolvat problemele pe care le avea cu vecinii, a inițiat o serie de acțiuni care au dus la scoaterea Moldovei de sub tutela Imperiului Otoman, refuzând să mai plătească tributul către Poartă. A intervenit în Țara Românească, impunând un domn favorabil politicii sale.

Expoziția ‘Stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare. De la facere la… refacere’, organizată la sediul Muzeului Național de Istorie a României.
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

În aceste condiții, o armată de 120.000 de oșteni în frunte cu Suleiman, beglerbegul Rumeliei, a fost trimisă în Moldova, unde a ajuns la începutul lunii ianuarie 1475.

Lupta dintre armata Imperiului Otoman și cea a Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, a avut loc în fața cetății Vasluiului, pe un teren mlăștinos, mărginit de păduri. Învins, Suleiman a fost nevoit să se retragă, fiind urmărit de armata moldoveană până la trecerea Dunării.

Victoria obținută la Vaslui a fost relatată în letopisețul de la Bistrița, astfel: “Și au biruit atunci Ștefan voievod și au căzut atunci mulțime nenumărată de oameni și mulți și fără de număr au fost prinși de vii, care mai apoi au fost tăiați, numai pe unul îl lăsară viu, pe fiul lui Sac-bașa; și steagurile lor împreună cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre … iar Ștefan se întoarse cu oștenii săi ca un biruitor în scaunul său din Suceava”.

Monumentul domnului Moldovei Ștefan cel Mare din Chișinău (autor: Alexandru Plămădeală)
Foto: (c) MIHAI POTARNICHE / AGERPRES ARHIVA

Realizând că sultanul Mehmed al II-lea va acționa repede împotriva lui, Ștefan cel Mare trimite o scrisoare circulară către toți monarhii creștini din Europa, prin care aducea la cunoștință biruința sa și le cerea să se ridice împotriva dușmanului comun.

Sabia (originalul), care a aparținut domnului Moldovei, Ștefan cel Mare.
Foto: (c) ILIE BUMBAC / AGERPRES ARHIVA

Apelul său nu a dus însă la închegarea unei coaliții antiotomane la nivel european, ceea ce a făcut ca un deceniu mai târziu Ștefan să piardă independența față de Imperiul Otoman.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

În localitatea harghiteană Lunca de Jos, nu departe de șoseaua națională, a luat ființă, de câțiva ani, un mic “sat în sat”, un complex turistic și muzeal format din case vechi de peste 100 de ani care au fost salvate de la pieire de un fost inginer constructor, iubitor al tradițiilor strămoșești.

Fotografii: (c) GINA STEFAN / AGERPRES FLUX

La Complexul Boros din Lunca de Jos ajungem relativ ușor, drumul este accesibil, chiar dacă este acoperit de zăpadă, iar la fața locului ne așteaptă cu zâmbetul pe buze Szasz Istvan, proprietarul locului, și Molnar Szabolcs, ginerele său și cel care se ocupă cu activitatea turistică.

Dialogul se leagă ușor, iar imaginea caselor vechi, care seamănă cu cele ale bunicilor și străbunicilor, te fascinează din prima clipă.

Szasz Istvan, un inginer constructor apreciat, a folosit la proiectele sale, derulate în România și Ungaria, doar materiale de construcție moderne, dar gândul i-a rămas mereu la casa părintească, ce a fost vândută înainte ca el să se poată bucura de ea.

Ideea de a salva case vechi i-a venit, după cum singur spune, “dintr-o sperietură”, când în urmă cu peste zece ani a dorit să recondiționeze mobilă veche și a constatat că oamenii vor să renunțe la tot ceea ce este vechi, de la case și șure până la obiecte de uz casnic moștenite de la părinți și bunici.

“Ideea mi-a venit dintr-o sperietură. Am vrut să recondiționăm mobilă veche și pentru asta am căutat material vechi. Ne-am gândit să luăm lemn din niște șure vechi. Am dat un anunț la ziar și în două săptămâni s-au prezentat peste 50 de persoane care ne-au spus că au case și șure vechi de vânzare. Atunci m-am speriat și m-am gândit că dacă toată lumea vrea să arunce ceea ce este vechi, atunci trebuie să păstrăm ceva pentru că nepoții noștri nu vor mai avea ce să vadă. Și din asta a venit ideea. Am avut ceva bani și am început să culegem astfel de case”, își începe destăinuirea Szasz Istvan.

Inițial, pe terenul de câteva hectare pe care se află “sătucul” lui Szasz Istvan s-au cultivat cartofi, dar afacerea s-a dovedit a fi păguboasă, motiv pentru care proprietarii s-au reorientat către salvarea moștenirii strămoșești.

“Am încercat să punem cartofi pe acest teren și nu am scos nici măcar sămânța. Și am zis: nu-i bai, aici nu mai punem cartofi, mai bine umplem cu case vechi și păstrăm tradiția”, spune Szasz Istvan.

Micul său sat turistic din inima localității Lunca de Jos este compus din 14 case, cea mai veche datând din 1867, dar și de o moară de apă din 1873 și de pivnițe pentru varză murată, realizate ca acum 100 de ani. Fiecare casă poartă un nume, fie al gazdei de la care a fost cumpărată, fie al locului din care provine.

Casele au fost demontate de la foștii proprietari și au fost ridicate cu multă atenție pe Valea Boroșului, folosindu-se tehnicile de construcție de acum un secol. În unele dintre case, cele mai noi, s-a amenajat baia în locul cămarei, iar la cele vechi baia este accesibilă în afara casei.

Când intru, la invitația gazdei, în prima căsuță cu cerdac, vopsită în nuanțe de albastru și alb, originară de la Valea Ghimeșului, am senzația că m-am reîntors în timp, pe vremea copilăriei și aștept ca, în orice moment, din cealaltă cameră să apară bunica, cu un castron de gogoși calde în mâini. Mobilierul este autentic și tradițional, paturile sunt acoperite cu cergi sau cuverturi țesute de mână, iar saltele sunt umplute cu paie. Mai multe costume populare sunt expuse în dormitorul casei, iar sentimentul pe care îl ai vizitând un astfel de interior este unul de bucurie că oamenii încă apreciază valorile autentice și de speranță că acestea nu vor dispărea.

Szasz Istvan recunoaște că salvarea caselor vechi reprezintă pentru el o datorie de suflet și în niciun caz o afacere.

“Este mai mult o afacere pentru suflet. Eu am lucrat în construcții, și acum am firmă de construcții și la un moment dat, după 40 ani de meserie, omul se satură de atâta beton și oțel beton. Trebuia să fac ceva în viață care să-mi bucure sufletul și m-am decis să mă reîntorc la rădăcini. Din păcate, casa noastră părintească trebuia să fie vândută, cu mobilier cu tot, în 1975, când am venit de la facultate și am rămas doar cu amintirile. Așa că mi-am refăcut aici amintirile vechi”, mărturisește Szasz Istvan.

El povestește că în 2008, când a inaugurat acest loc, i-a invitat la eveniment pe toți cei de la care a cumpărat casele și mulți dintre ei au început să plângă atunci când și-au revăzut casele copilăriei. Szasz Istvan spune, cu tristețe în glas, că a început această salvare a caselor strămoșești în ceasul al 12-lea și afirmă că foarte mulți oameni renunță cu mare ușurință la tot ceea ce este vechi.

“Vor să scape oamenii de tot ceea ce este vechi. Aruncă cerga veche și își iau pături cu cerbi din Turcia, și spun că merită și ei să-și facă o casă din BCA, ca și vecinii. Noi, din păcate, am început activitatea de salvare în ultimul ceas”, afirmă proprietarul satului.

Pentru a le arăta turiștilor cum trăiau pe vremuri bunicii și străbunicii noștri, într-un fost grajd salvat de la pieire a fost înființat un mic muzeu unde sunt expuse zeci de obiecte de uz casnic, de la război de țesut până la ustensile de bucătărie, dar și fotografii vechi, costume populare, ouă încondeiate sau icoane.

Nu departe de muzeu se află și “șura de dans”, acolo unde au loc petreceri de nunți sau botezuri și unde sunt expuse fotografii ilustrând tarafuri populare, datând din perioada interbelică.

În Complexul Boros se organizează periodic tabere de creație pentru artiști, meșteșugari, dar și întâlniri ale ansamblurilor populare din Transilvania. În cele 14 căsuțe muzeu sunt 110 locuri de cazare, care au fost rezervate în totalitate pentru Revelion de către cei care vor să petreacă noaptea dintre ani într-un stil tradițional. Ceea ce înseamnă că invitații se distrează doar pe muzică interpretată de tarafuri folclorice și chiar sunt învățați să facă câțiva pași, dacă nu cunosc deloc tainele dansului popular.

“Este un loc tradițional, cu căsuțe care au vârste cuprinse între 100 și 150 de ani și Revelionul este sărbătorit tot conform tradiției, cu muzică și dansuri populare. Sunt invitate două-trei tarafuri din Ardeal și vin aici doar oamenii cărora le place și sunt interesați de cultura populară. Cei care nu știu să danseze, îi învățăm, dar cei mai mulți știu câțiva pași”, afirmă Molnar Szabolcs, agentul de turism al locului.

În satul turistic muzeu din județul Harghita a fost invitat și prințul Charles, moștenitorul tronului Regatului Unit, dar acesta nu a putut ajunge la Lunca de Jos, din cauza programului foarte încărcat. Szasz Istvan spune, însă, că “invitația rămâne permanent lansată”.

Până la vizita prințului Charles, în complexul Boros se ridică o capelă, proprietarul locului dorind să-i mulțumească, în acest fel, lui Dumnezeu pentru ajutorul acordat.

“După ce bunul Dumnezeu ne-a ajutat să salvăm atâtea case, am hotărât că și Dânsului trebuie să-i facem o casă, că merită”, mărturisește Szasz Istvan.

Chiar dacă unii turiști se tem să doarmă pe saltelele de paie sau caută confortul locurilor cu multe stele, există din ce în ce mai multe persoane care își doresc să trăiască experiența traiului arhaic și să petreacă momente de liniște într-un loc extrem de pitoresc.

Iar inginerul constructor harghitean așteaptă răbdător ca valorile autentice ale locului să fie redescoperite și privește cu bucurie la micul său sat, în care simte că vine acasă și pe care îl va lăsa moștenire nepoților săi.

“Când intru în satul meu simt că vin acasă. Nu pot să spun că sunt mândru. Îmi place și sunt satisfăcut, e un cuvânt mai potrivit. Mândria e un fel de păcat”, își încheie povestea salvatorul de case din Harghita.

AGERPRES/(A, AS — autor: Gina Ștefan, editor: Ștefan Gabrea)

Botoşăneanul Dan Valentin Vizanty a fost unul dintre cei mai buni piloţi români ai celui de-al Doilea Război Mondial FOTO Adevărul

Lupta de pe 10 iunie 1944 cu avioanele americane. Avionul cu numarul 344 este cel al lui Vizanty

100 de avioane de luptă americane au atacat, pe 10 iunie 1944, baza de la Popeşti-Leordeni, apărată de Grupul 6 de vânătoare, condus de pilotul Dan Vizanty. În doar 12 minute, piloţii lui Vizanty, cu 36 de avioane româneşti IAR-80, i-au pus pe fugă pe americani, scriind o pagină glorioasă din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial.

Pilotul de vânătoare Dan Vizanty, originar din Botoşani, a fost unul dintre aşii aviaţiei militare române din prima parte a secolului XX, alături de Constantin „Bâzu“ Cantacuzino, Alexandru Şerbănescu şi Ioan Milu.

O legendă a celui de-Al Doilea Război Mondial, la 10 iunie 1944, Vizanty, care conducea Grupul 6 de vânătoare de la Popeşti-Leordeni, de lângă Capitală, era artizanul uneia dintre cele mai negre zile ale aviaţiei americane, căreia îi doborâse peste 20 de aparate de zbor. Curajul şi măiestria pilotului român, care avea la manşă nebunia unui actor şi iuţeala unui fulger, l-au făcut unul dintre cei mai temuţi, dar şi mai respectaţi adversari în aer. Pe Frontul de Est, în luptele cu piloţii sovietici, şi-a câştigat renumele de „Lupul Carpaţilor“.

După război, a fost aruncat în temniţele comuniste, după care a lucrat ca macaragiu sau muncitor agricol. Salvarea lui a venit de la preşedintele Franţei de atunci, Charles de Gaulle, cu sprijinul căruia Dan Vizanty a părăsit România în 1977 şi nu s-a mai întors niciodată. A murit laParis, în 1992, la vârsta de 82 de ani.

Pe data de 11 iunie 1944, ziarele americane „Denver Post“ şi „Boston Herald“ relatau despre o înfrângere dureroasă a aviaţiei Statelor Unite ale Americii deasupra teritoriului României, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: 24 de avioane de vânătoare Lightning P-38 au fost doborâte cu o zi înainte, pe 10 iunie 1944, de aviaţia germană în apropierea câmpurilor petrolifere de la Ploieşti.

În 24 de ore, poze şi desene de la faţa locului aveau să schimbe datele problemei. Ziare dinChicago,Boston,New YorkşiWashingtonprezentau imagini cu grupul care a făcut prăpăd în rândul aviaţiei militare americane. Erau, de fapt, avioane româneşti IAR-80, iar artizanul acestei victorii era românul Dan Vizanty, comandantul Grupului 6 de vânătoare de la Popeşti-Leordeni.

Pilotul militar, care a primit, în urma acestei bătălii, renumele de „Spaima Lightningurilor“, a doborât sau a avariat grav în acea zi 13 avioane de vânătoare americane. Nu întâmplător, autorul american Thomas McKelvey Cleaver, în „Analele Luptelor Aeriene“, a denumit ziua aceea „Blackest Day“ („Cea mai neagră zi“).

Richard „Dick“ Wilsie, aviator american care a participat la raidul de pe 10 iunie 1944, a declarat, potrivit cărţii „Jurnal de zbor“, a aceluiaşi McKelvey Cleaver: „În acea zi, am simţit ca şi cum cerul ar fi căzut peste noi. Am simţit pe pielea noastră că am fost bătuţi rău“.

Vizanty a scris în acea zi una dintre cele mai glorioase pagini ale istoriei aviaţiei militare româneşti cu avionul său IAR-80, inscripţionat pe coadă cu numărul 344.

ATACUL-SURPRIZĂ DE LA ORA 8 DIMINEAŢA

În dimineaţa zilei de 10 iunie 1944, de la baza aeriană dinFoggia(Italia) au plecat Grupurile de vânătoare 1 şi 82 din Forţa a 15-a aeriană de vânătoare a Statelor Unite ale Americii.

Erau 100 de avioane de vânătoare Lightning P-38 care aveau o singură ţintă: baza de la Popeşti-Leordeni, care îi împiedica să bombardeze în voie rafinăriile din zona Ploieştiului, principala sursă de combustibil a armatei naziste. De obicei, atacau seara sau noaptea. De această dată, au schimbat planul.

La 8 dimineaţa, au încercat un atac-surpriză. Baza din apropierea Bucureştiului era apărată doar de oamenii lui Vizanty din Grupul 6 de vânătoare, ce avea în componenţă escadrilele 59, 61 şi 62. Doar 36 de avioane IAR-80 contra celor 100 americane.

Vizanty descrie acest atac, în 1982, în revista franceză „Pionniers“. Printr-un miracol, cum recunoaşte şi el, avioanele americane au fost văzute pe radar de o santinelă aflată în postul de comandă şi care a dat imediat alarma. Avioanele româneşti s-au ridicat pe cer în câteva minute. Grupul, alcătuit din trei escadrile de câte 12 avioane, a fost mobilizat de Vizanty cu o precizie matematică. Datorită disciplinei piloţilor români, americanii au fost, de fapt, cei surprinşi.

„Tocmai intrasem în birou să-mi parcurg corespondenţa când… alarmă!?… La ora 8.00?! Surprins pentru moment de ora neobişnuită, îmi iau pistolul de alarmă, ies repede şi lansez racheta verde prin care dau unităţilor mele ordinul de decolare imediată. Am decolat după ultima patrulă şi, tăind traiectoria formaţiei, ne-am situat în fruntea ei, continuând să luăm altitudine“, a povestit Dan Vizanty, în revista „Pionniers“.

Fără să stea prea mult pe gânduri, Vizanty şi grupul său de aviatori, deşi în inferioritate numerică, au tăbărât peste Lightningurile americane. Ceea ce a urmat a fost desprins parcă din epopeile cinematografice hollywoodiene. Doar 36 de avioane IAR-80 au distrus o mare parte din flotaamericanăde 100 de avioane de vânătoare.

„INDIENI DEASUPRA CUIBULUI!“

„Mă aflam la 1.500 de metri altitudine în fruntea formaţiei şi am auzit codificat în cască: «Atenţie, Paris! Atenţie, Paris! Indieni deasupra cuibului!“. Am recunoscut îndată vocea lui Traian Gavriliu, şeful Biroului Operaţii al Aerodromului Popeşti-Leordeni, care mă anunţa astfel că avioanele de vânătoare se îndreptau spre aerodrom. Atunci, privind peste bord, văd val după val, la foarte joasă altitudine, formaţiuni de Lightning P-38.

Imediat şi fără ezitare, ordon prin radio: «PariscătreParis: 1, 2, 3, atacăm, urmaţi-mă!»“, relata Vizanty, la aproape 40 de ani de la evenimentele de pe 10 iunie 1944.

Într-o fracţiune de secundă, situaţia s-a răsturnat radical. După primul atac, în învălmăşeala care a urmat, principala preocupare a piloţilor români a fost să evite ciocnirile în vârtejul în care, în fiecare clipă, se aflau faţă în faţă cu avioanele americane, încrucişându-se cu viteze uimitoare.

„Înmărmuriţi, toţi cei de la sol au fost spectatorii şi martorii acelei lupte sângeroase, în lumina orbitoare a soarelui de vară, în zgomotul exploziilor, în ţăcănitul asurzitor al mitralierelor, în urletul fantastic al motoarelor, în timp ce, pretutindeni, se înălţau spre cer volutele de fum ale avioanelor doborâte ce ardeau“, descria confruntarea Dan Vizanty în revista „Pionniers“.

A SCĂPAT CA PRINTR-UN MIRACOL

Glorioasa bătălie aviatică a piloţilor români a durat 12 minute. În acest timp, cele 36 de IAR-80 româneşti au doborât, după cifrele oficiale, 24 de Lightninguri P-38, iar după relatările celor de la sol, peste 50 de avioane de vânătoare americane. Celelalte au fost puse pe fugă sau puternic avariate de eroii Grupului 6.

Dan Vizanty ar fi doborât personal 3 avioane şi ar fi lovit şi avariat grav alte 10. De altfel, pilotul român a dat un exemplu întregului grup, aruncându-se în mijlocul avioanelor americane şi mitraliindu-le. A supravieţuit printr-un miracol, după ce un proiectil de 13,2 milimetri a străbătut carlinga aeronavei sale şi a ieşit prin spatele avionului. Doar o manevră genială a făcut ca Vizanty să scape.

Grupul lui a pierdut în confruntarea de la 10 iunie doar trei aviatori, cei mai buni, după cum îi cataloga acesta. „Ceea ce au făcut cei din grupul lui Vizanty şi Vizanty personal a fost uimitor. Americanilor greu le-a venit să creadă că o mână de IAR-80 le-a distrus două grupuri de avioane Lightning P-38 cu fuselaj dublu. Prima dată, i-au creditat pe nemţi, dar apoi şi-au dat seama că, de fapt, cei care i-au distrus erau românii Grupului 6 de vânătoare. A fost un miracol şi supravieţuirea lui Vizanty, care a atacat direct avionul de comandă american şi l-a doborât. Cu toate acestea, cum numai un as al aerului putea să facă, a redresat avionul şi a condus victorios grupul înapoi la bază“, ne-a spus Gică Mariţanu, fost medic militar şi pasionat de aviaţia militară şi de cariera lui Vizanty.

O STICLĂ DE ŞAMPANIE PENTRU FIECARE PRADĂ 

Aviatorii Grupului 6 au fost primiţi cu urale la sol. Vizanty a fost scos din carlingă şi purtat pe braţe. Comandantul aviaţiei române, ministrul Aerului de la acea vreme, generalul Gheorghe Jienescu, când a aflat despre această uriaşă victorie, ar fi izbucnit în lacrimi şi le-ar fi trimis imediat, cu maşina personală, 24 de sticle de şampanie franţuzească oamenilor din companie. Lui Vizanty personal i-a trimis trei sticle de whisky pentru avioanele doborâte de acesta. 

Grupul 6 de vânătoare cu IAR-urile româneşti a ţinut piept aviaţiei americane care ataca zonele petrolifere. În total, între 4 aprilie 1944 şi 23 august 1944, Grupul 6, avându-l în frunte pe pilotul Dan Vizanty, a doborât pe câmpul de luptă 6 fortăreţe zburătoare B-17 (avioane pline cu muniţie, foarte greu de doborât), 6 bombardiere Liberator B-24 cu patru motoare şi 28 de avioane Lightning P-38.

IAR-80, 18 ani de viaţă

În prima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial, IAR-80 era considerat unul dintre cele mai bune avioane de vânătoare. Realizat la Braşov, începând cu anul 1937, IAR-80 făcea parte din categoria monoplanelor de vânătoare şi de bombardament în picaj. 

Primul zbor al unui IAR-80 a fost înregistrat în anul 1939. La începutul războiului, era comparabil cu avionul german Messerschmitt BF 109, cu Mitsubishi A6M Zero din Japonia şi cu Hawker Hurricane din Marea Britanie. La o altitudine de 4.000 de metri, IAR-80 atingea o viteză de peste 510 kilometri pe oră şi avea la bord şase mitraliere Browning. Aviaţia regală română l-a preferat modelului german Heinkel, începând comenzile de IAR-80 la 18 decembrie 1939. A fost depăşit tehnologic la sfârşitul războiului, iar în 1955 a fost casat.

Aviatorii americani, despre victoria piloţilor români de pe 10 iunie

După anul 2000, cercetătorul american Jay A. Stout, pilot de vânătoare, veteran al operaţiunii Furtună în Deşert, relatează, în cartea sa „Fortăreaţa Ploieşti, Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler“, cu extremă obiectivitate, pe baza unei documentări intense, confruntările aeriene româno-americane, în special bătălia de pe 10 iunie 1944. El subliniază confuziile existente în frenezia luptei: „Un amănunt interesant al acestei bătălii aeriene este faptul că americanii şi-au identificat în mod eronat adversarii ca fiind avioane germane Focke Wulf (FW)-190. Greşeala a fost perpetuată timp de câteva decenii şi a fost corijată doar relativ recent. Modelul românesc IAR-80/81 era puţin cunoscut la momentul acela şi semăna foarte bine cu avionul de vânătoare german“.

De asemenea, autorul american recunoaşte: „Este probabil ca aviatorii americani să fi confundat avionul românesc cu FW-190 german din alt motiv. Românii nu erau consideraţi la fel de abili sau de formidabili ca omologii lor germani şi este posibil ca americanii să fi considerat că piloţii care-i învinseseră atât de categoric nu puteau fi decât germani“.

Şi pilotul american Herbert „Stub“ Hatch, participant la lupta din 10 iunie 1944, a scris câteva pagini dedicate lui Vizanty şi Grupului 6 de vânătoare în cartea sa „An ace and his angel: Memoirs of a World War II Fighter Pilot“ („Un as şi îngerul său: Memoriile unui pilot de vânătoare din cel de-Al Doilea Război Mondial), creditându-i cu acea victorie memorabilă, contestată mult timp de americani.

Cum a ajuns Vizanty în fruntea Grupului 6 de vânătoare

La recomandarea mareşalului Ion Antonescu, în august 1942, după încheierea campaniei din Rusia, unde Vizanty a condus Escadronul 43 de vânătoare, pilotul român a primit Ordinul Virtutea Aeronautică cu două barete şi Crucea de Fier, clasa a II-a. Tot atunci, a fost numit la sol şef de cabinet al Subsecretarului de Stat al Aerului, generalul Gheorghe Jienescu. În acest mod, Vizanty a primit o binemeritată pauză după un an crunt de război. Însă nu a rezistat mult în birou şi, în august 1943, s-a întors pe câmpul de luptă.

„Îi plăcea să trăiască la intensitate maximă. Se spune că tremura de plăcere când atingea manşa avionului de luptă. Era făcut să trăiască acolo, între viaţă şi moarte, în văzduh. A cerut să se reîntoarcă pe front. Zborul era adevărata lui identitate“, ne-a mărturisit Ana Maria Vizanty, fiica pilotului. 

GRUPAREA PARADOXALĂ DE LA POPEŞTI-LEORDENI

În august 1943, Dan Vizanty a fost numit comandant al Grupului 6 de vânătoare staţionat la Popeşti-Leordeni. Decizia a venit şi după atacul american de la 1 august 1943 asupra rafinăriilor de la Ploieşti, din cadrul misiunii Tidal Wave, condus de forţele aviatice americane HALPRO de la Benghazi, Libia. Era nevoie pentru apărarea zonei petrolifere, necesară mai ales pentru a întreţine armata germană, de un comandant genial ca Vizanty. De aceea, zona petroliferă era vânată în permanenţă de avioanele americane, care doreau să taie armatei germane principala sursă de combustibil de pe Frontul de Est. Dan Vizanty a preluat Grupul 6 de vânătoare şi l-a transformat într-o grupare paradoxală de piloţi disciplinaţi şi boemi, în acelaşi timp. Se distrau, mureau şi luptau cu aceeaşi pasiune. 

UN TOT UNITAR DE NEÎNVINS

Pilotau avioane IAR-80 şi IAR-81, de fabricaţie românească, montate în uzinele aviatice de la Braşov. IAR-80 era, de altfel, avionul preferat al lui Vizanty. „Îl considera superior tuturor celorlalte avioane şi prin prisma faptului că era românesc. Vizanty spunea că este un avion românesc care împreună cu un pilot român la manşă fac un tot unitar care devine de neînvins pe câmpul de luptă“, spune istoricul botoşănean Gheorghe Median. 

„Lupul Carpaţilor“, pe Frontul de Est

La 10 iunie 1944, pilotul Dan Vizanty era deja temut de aviaţia sovietică, doborând cu avionul său de vânătoare 12 de aparate de zbor ruseşti Iliuşin II şi alte bombardiere sovietice, deasupra Odessei şi în Basarabia. După începerea ofensivei în est, contra URSS, a armatei române şi germane, pe data de 22 iunie 1941, Vizanty se afla în fruntea Escadrilei 43, echipată cu avioane de vânătoare de fabricaţie poloneză PZL 11F. Iniţial, escadrila era staţionată la Bosanci, lângă Suceava, pentru atacuri asupra Basarabiei ocupate de armatele sovietice. 

A DESCHIS CALEA CĂTRE INIMA BASARABIEI

Pilotul român s-a făcut remarcat la 7 iulie 1941. La acea dată, împreună cu piloţii săi din escadrilă, Vizanty a bombardat puternic posturile sovietice de artilerie din localitatea basarabeană Fălciu. Atacul echipei lui Vizanty a deschis calea armatei române către inima Basarabiei, scăpând infanteria de barajul bateriilor de artilerie ruseşti. Au urmat zeci de lupte aeriene pe cerul Basarabiei. Pe 17 septembrie 1941, în apropiere de Tatarca (judeţul Galaţi), Escadrila 43, comandată de Dan Vizanty, a reuşit să alunge grupurile sovietice de avioane de vânătoare care hărţuiau armata română de la sol. Au fost doborâte şase avioane ruseşti de vânătoare I-16 şi trei bombardiere. Vizanty personal ar fi doborât două avioane de vânătoare şi un bombardier. 

Pe Frontul de Est, deja băgase spaima în piloţii sovietici. Ataca fără milă avioanele şi bombardierele ruseşti, creându-şi renumele printre sovietici de „Lupul Carpaţilor“.

„Campania de Est a fost o perioadă neagră, din ce îmi spunea tatăl meu. Multă mizerie, un măcel neîntrerupt şi fără posibilităţi de relaxare. Ei, piloţii de vânătoare, cei care dansau, de fapt, cu moartea, aveau şi momente de boemie. Pe Frontul de Est nu era loc de aşa ceva“, spune Ana Maria Vizanty, fiica pilotului. 

INFERNUL DE LA ODESSA

Tot în 1941, între 6 august şi 16 octombrie, escadrila comandată de Vizanty – un pilot de numai 31 de ani la vremea aceea – a fost trimisă în luptele de la Odessa. Aici, Vizanty şi oamenii săi au efectuat zeci de misiuni, unele dintre ele aproape sinucigaşe, deasupra Odessei şi a localităţilor ocupate de sovietici în zona Ucrainei.

„La Odessa, tatăl meu a efectuat misiuni extrem de grele. Trebuia să lovească ţinte de la sol. De multe ori, plonja prin barajul obuzelor. Avea un talent aparte şi chiar i-a impresionat pe comandanţi, dar şi pe adversari. Avea doza de nebunie a unui actor. Dar, paradoxal, era o nebunie controlată. Se apropia mult de ţinte, expunându-se. Dar când intrau în vizorul lui, nu mai aveau timp de reacţie“, mai povesteşte Ana Maria Vizanty.

50 DE MISIUNI ÎN CAMPANIA DE EST

„În mărturiile de război ale perioadei, se spune că atunci când piloţii ruşi vedeau stema regală cu tricolorul românesc pe aripa sau pe coada unui avion, înlemneau. Ştiau că în oricare dintre acestea putea fi Vizanty. Iar în momentul în care îl reperau pe pilotul român, era prea târziu. Nu mai aveau timp nici să fugă. Era atât de iute şi de precis, încât rar îşi rata ţinta. Apărea fulgerător şi nu îi era frică să se dueleze şi cu câte două avioane în acelaşi timp. Era un as al aerului“, arată istoricul Gheorghe Median.
În total, pe Frontul de Est, Dan Vizanty a participat la peste 50 de misiuni de război, fie de bombardare, fie de luptă cu avioanele sovietice. Soldaţii germani considerau că era o onoare să îi încrusteze pe fuselajul avionului barele de culoare ce indicau faptul că încă două sau trei avioane sovietice fuseseră doborâte de Vizanty. ;

Datoria de a-şi apăra ţara, înaintea prieteniei

După 23 august 1944, când, la ordinul regelui, au fost întoarse armele împotriva Germaniei naziste, „ucigaşul“ IAR-80, pilotat de Vizanty, a semănat din nou teroare, de această dată în rândul aviaţiei germane.

„Dan Vizanty, fiind un monarhist convins, făcea tot ceea ce îi cerea regele. Ordinul venind de la rege şi el fiind militar, a fost nevoit să i se supună. I-a fost greu, mai ales că avea prieteni în rândul militarilor şi mai ales al aviatorilor germani. Era foarte respectat“, spune fiica pilotului, Ana Maria Vizanty.
Primele zile de după 23 august 1944 l-au găsit pe Dan Vizanty la comanda Grupurilor reunite 1 şi 6 de la Popeşti-Leordeni, care ulterior aveau să fie transformate în Grupul 1 de vânătoare.

„TRISTĂ REALITATE!“

Rămâne memorabilă discuţia dintre el şi fostul său camarad, colonelul Eduard Neumann, comandantul aviaţiei germane din Balcani. Pe 23 august 1944, Vizanty era în carlinga avionului său şi se gândea la întorsătura pe care o luase războiul. Acolo, în avion, la sol, medita cel mai bine. Pe frecvenţa lui radio a intrat colonelul Neumann. Conversaţia dintre cei doi este povestită chiar de pilot: „«Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră, voi lansa un bombardament asupra Bucureştiului. Ce vei face?». Îi răspund fără ezitare: «Ridic aviaţia de vânătoare!». El: «Te înţeleg. Fiecare cu datoria sa». Eu: «Nu există alternativă. Tristă realitate! Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar clipele plăcute petrecute împreun㻓. Şi, într-adevăr, aviatorul român şi-a făcut datoria şi contra nemţilor care au atacat Bucureştiul. Ca lider şi pilot al Grupurilor reunite de vânătoare 1 şi 6, a reuşit să scoată din luptă şi să doboare, în doar trei zile, peste 25 de avioane germane de toate categoriile.

VICTORIOS ŞI PE CERUL CEHOSLOVACIEI

În Campania din Vest, în perioada 8 septembrie 1944-august 1945, în calitate de comandant al Grupului 1 de vânătoare, funcţie în care rămâne până la sfârşitul războiului, execută zeci de misiuni contra armatei germane. Pleacă în Cehoslovacia pe urmele trupelor naziste aflate în retragere. Conduce Grupul 1 de vânătoare şi doboară alături de ceilalţi piloţi 25 de avioane germane Messerschmitt şi distruge numeroase puncte de artilerie de la sol.

Până la sfârşitul războiului, a acumulat 4.600 de ore de zbor şi 43 de victorii personale, conform sistemului prevăzut de Statul Major al Aerului, ceea ce l-a plasat printre cei mai buni piloţi de vânătoare din cel de-Al Doilea Război Mondial. A obţinut 10 distincţii militare importante, printre care Ordinul Militar Mihai Viteazul clasa a III-a – la 3 octombrie 1944, Ordinul „Steaua României“ cu spade şi panglică de Virtute Militară clasa a IV-a – la 15 aprilie 1945, Ordinul Coroana României – la 29 iulie 1942 şi cu numeroase medalii aparţinând Ordinului Virtutea Aeronautică.

Un actor la manşa avionului de luptă

Pilotul Dan Vizanty s-a născut la Botoşani, pe 9 februarie 1910. Provenea dintr-o familie boierească de origine greacă, tatăl său, Demostene Vizanty, fiind în 1910 primar şi mai apoi, în 1920, prefect al Botoşaniului. Copilăria şi o parte din adolescenţă şi le-a petrecut la Botoşani, pe uliţa Sfântul Ilie, unde avea casă Demostene Vizanty.

Nimic nu anticipa pasiunea pentru aeronautică a tânărului botoşănean. Mai mult decât atât, îşi dorea să fie actor, meserie pentru care a fost încurajat şi de familie. După ce şi-a terminat studiile liceale, în 1929, la Vatra Dornei, unde a fost transferat de tatăl său în urma unei aventuri sentimentale nepotrivite la Iaşi, a intrat la Actorie, la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi. Era considerat talentat şi a fost chiar selectat pentru clasa celebrei actriţe a anilor ’30 Agatha Bârsescu.

DE PE SCENĂ DIRECT ÎN ARMATĂ

„Chiar îşi dorea din tot sufletul, din ce îmi povestea, să fie actor. Îi plăcea să interpreteze. Când eram mică, recita tirade. Cel mai mult îi plăcea Cyrano de Bergerac. Şi când era aviator, îl interpreta acasă sau colegilor. Din ce îmi spunea mama, ar fi fost un actor foarte bun“, povesteşte Ana Maria Vizanty. În timp ce juca laIaşi, în 1930, tânărul actor a renunţat brusc la carieră şi s-a înrolat în armată, în ciuda insistenţelor profesoarei sale.

A urmat Şcoala Militară de Ofiţeri de Aeronautică de la Cotroceni, pe care a terminat-o în 1931. „Nimeni nu a înţeles decizia lui Vizanty. Ar fi avut un spectacol. A jucat şi a plecat în armată. Nu a dat nicio explicaţie. Cert este că a făcut până la urmă alegerea cea bună. A avansat extrem de rapid. Era considerat de superiori un pilot talentat, chiar fenomenal. Se spune că atunci când a pus mâna pe fuselajul avionului s-a îndrăgostit iremediabil“, spune fostul medic militar Gică Mariţanu.

Talentul şi priceperea lui ca aviator au fost dovedite şi de avansările spectaculoase. A început ca sublocotenent-observator aerian în 1931, pilotând biplanul Potez. În doar trei ani, în 1934, a ajuns pilot de vânătoare la baza aeriană de la Pipera-Bucureşti. A învăţat extrem de repede să stăpânească la perfecţie avionul de vânătoare PZL 11F şi a fost imediat avansat la rangul de şef de patrulă. În 1939, la începutul războiului, priceperea sa l-a recomandat pentru funcţia de comandant de aviaţie. Avea doar 29 de ani şi ajunsese să dea ordine aviatorilor experimentaţi. Devenise comandantul Escadrilei 43 de vânătoare.

„Era foarte priceput. A fost şi la multe cursuri de perfecţionare între 1931 şi 1940. Când a început războiul, era deja un as. Pilotase pe diferite tipuri de avioane M.S. 230, SET, Potez, Moth, Hawk, Fleet, Heinkel, Nardy şi aşa mai departe. Toţi îl chemau pentru că se vedea că are ceva special. Impresiona mereu prin corectitudine şi prin disciplină. Tocmai de aceea, a fost mereu preferat de armata germană şi respectat de cei mai disciplinaţi ofiţeri prusaci“, completează Gică Mariţanu.

PRIETEN BUN CU „BÂZU“ CANTACUZINO

Pe lângă un aviator şi un comandant genial, Dan Vizanty era şi un camarad de aur. Conducea un grup extraordinar de disciplinat pe timp de război, capabil să intervină în câteva minute, dar şi o uriaşă boemă în momentele de linişte, mai ales de după victorii.

„Grupul 6 făcea totul cu pasiune. Pe cât de măiastru zburător era tata, pe atât de aventurier, devotat camarad şi etern îndrăgostit. Era la concurenţă pentru inima femeilor cu un alt as al aerului, Constantin «Bâzu» Cantacuzino“, dezvăluie fiica aviatorului. Vizanty şi „Bâzu“ Cantacuzino, de care îl lega o puternică prietenie, ar fi fost cei mai mari cuceritori din Bucureşti. Erau idolatrizaţi de femei.

„Pe amândoi îi caracteriza generozitatea. Dorinţa permanentă de a da tot ce au mai bun în ei. Din tot ceea ce mi-a spus Dan Vizanty, tatăl meu, rezultă solidaritatea, devotamentul, abnegaţia, frumoasa nebunie a riscului pentru victorie“, spune fiica pilotului.

După fiecare luptă, piloţii mergeau pe Calea Victoriei, la Ansamblul de Estradă (actualul Teatru de Revistă „Constantin Tănase“), unde a jucat, până în 1945, Constantin Tănase, iar de acolo, plecau cu fetele – acriţele celebrului cabaret de la Tănase – la restaurantele din împrejurimi şi petreceau cu şampanie franţuzească. Se spune că se distrau ca şi cum ar fi fost ultimele ore din viaţă.

„Grupul 6 cu fetele de la Tănase era personificarea gloriei strămoşeşti. Ziua, mureau arşi de vii în angajamente monstruos disproporţionate numeric contra «fortăreţelor» de pe cerul Bucureştiului, iar seara, erau ovaţionaţi precum gladiatorii Romei pe Calea Victoriei. O alee din Cimitirul Ghencea Militar este plină cu aceşti băieţi frumoşi, pe nedrept uitaţi“, descria Grupul 6 de vânătoare, în 1996, inginerul Cristian Crăciunoiu, în revista Modelism Internaţional.

„MON CHER“

Prietenii îl porecleau pe Dan Vizanty „Mon Cher“, fiindcă aşa se adresa tuturor, chiar şi soldaţilor de rând. „Era foarte respectuos cu toată lumea. Îi plăcea ideea de camaraderie şi îi respecta pe toţi militarii. Chiar şi pe rivali îi cruţa. Era atât de bun, încât îşi permitea să fie gentleman în lupte. Evita să tragă în carlinga adversarului. Lovea avionul, dând o şansă pilotului să se paraşuteze“, spune Ana Maria Vizanty.

Ana Maria, singurul copil

Dan Vizanty a fost căsătorit de cinci ori, iar Ana Maria (foto) este rodul penultimei căsnicii, cu o tânără din Braşov, pe care pilotul a cunoscut-o în anii ’50. Ultima lui soţie, o femeie mult mai tânără decât el, l-a însoţit atunci când a plecat în Franţa. Cu fiica lui s-a revăzut abia în 1990, la Paris, atunci când el a chemat-o acolo

Ana Maria, singurul lui copil, a absolvit în 1978 Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, iar acum este cercetător la Academia Română, la Institutul de Mecanica Solidelor.

Vizita lui Charles de Gaulle şi plecarea la Paris

Odată cu instaurarea regimului comunist, cunoscut ca monarhist convins, pilotul Dan Vizanty a fost îndepărtat din armată, fiind trecut în rezervă la 22 august 1947. Pentru asul aerului din timpul războiului, a început calvarul. Fără să abdice de la convingerile sale, a fost condamnat la cinci ani de puşcărie şi închis la Poarta Albă în 1961, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. În 1963 a fost eliberat, fiind graţiat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

„Pentru comunişti, era un individ periculos. Era un erou de război, credibil şi respectat în armată şi chiar de populaţie. Circulau ştiri despre victoriile sale, iar despre eroismul lui erau pline revistele. Nu puteau să îl lase în pace, el fiind monarhist, fiu de boier şi un om cu educaţie aleasă. Singura cale era discreditarea lui“, spune istoricul Gheorghe Median.

PURTAT DE LA O SLUJBĂ LA ALTA

A fost ani de zile ignorat, marginalizat şi hăituit de comunişti. Locuia într-un apartament din Bucureşti şi se chinuia să-şi întreţină familia. Fostul comandor, aşa cum a fost trecut în rezervă, a fost transformat de „tovarăşi“ în muncitor necalificat. Era purtat de la o slujbă la alta, ca un element periculos pentru orânduirea socialistă. „Îl hăituiau şi îl supravegheau mereu. A rămas fără nimic. I-au confiscat toată averea. Casa părintească de la Botoşani a fost dărâmată. A muncit în mai multe locuri. A fost recuperator de epave aviatice după război, muncitor agricol, angajat la Plafar, tehnician, muncitor în construcţii, macaragiu“, povesteşte Ana Maria Vizanty.

DE PE ŞANTIER, ÎN FAŢA LUI DE GAULLE

Salvarea pentru Vizanty a venit în 1968 de la Charles de Gaulle, preşedintele Franţei. Aflat în singura sa vizită oficială pe teritoriul României,  în luna mai 1968, Charles de Gaulle îl întreabă, în mod oficial, pe Nicolae Ceauşescu despre soarta generalului regalist Paul Teodorescu şi despre cea a asului aviaţiei militare Dan Vizanty. Fostul pilot a fost luat de pe şantierul unde lucra, îmbrăcat în grabă în uniformă de comandor şi prezentat preşedintelui Franţei. „De Gaulle a înţeles că ceva nu era în regulă. Nu a spus nimic, dar a luat legătura în Franţa cu foştii aviatori şi a fost pusă la cale salvarea lui Vizanty“, spune istoricul Gheorghe Median.

În următorii ani, veteranii membri ai organizaţiei internaţionale a piloţilor de vânătoare „Les Vieilles Tiges“, cu care Vizanty se împrietenise în timpul războiului, au încercat să-l aducă în Franţa, însă acesta a refuzat, dorind mai întâi să o vadă pe fiica sa cu un rost în viaţă.

MEDALIAT DE JACQUES CHIRAC

În iunie 1977, Dan Vizanty a fost chemat însă de primarul Parisului, Jacques Chirac, şi de membrii Asociaţiei Aeronautice Internaţionale „Les Vieilles Tiges“ într-o misiune de cercetare pentru a întocmi o istorie a aviaţiei europene. „A fost şansa lui. Avea 67 de ani şi a plecat. Nu ne-a spus nimic, nici mie, nici mamei. Eram studentă la Bucureşti. În felul acesta, nu aveau ce scoate comuniştii de la noi. A plecat şi nu s-a mai întors niciodată“, povesteşte fiica pilotului, Ana Maria Vizanty.

A fost şi şansa familiei de a se „reabilita“ în ochii comuniştilor, scăpând de „elementul“ incomod. Vizanty a ajuns în Franţa, unde a fost întâmpinat cu onoruri. Jacques Chirac i-a înmânat „Medalia de Argint“ a oraşului Paris pentru meritele sale ca aviator. Culmea, în spatele salvării sale de prigoana comunistă au stat chiar foştii piloţi împotriva cărora Vizanty a luptat. L-a reîntâlnit, cu această ocazie, şi pe colonelul german Eduard Neumann şi au băut o şampanie împreună.

„Deşi a fost departe de ţară, a promovat, prin presa vremii sau în diferite cărţi despre aviaţie, România şi aviaţia sa pe nedrept uitată. A primit o pensie de merit de la statul francez. M-am reîntâlnit cu tata în 1990, la Paris. Nu a mai fost bine primit în România. Nici nu era mulţumit de climatul politic, nici după 1990. Era dezamăgit şi trăia melancolia regalistă a României“, spune Ana Maria Vizanty.

„ASUL UITAT“ S-A STINS LA PARIS

Dan Vizanty a murit la Paris la 12 noiembrie 1992. Dezonorat de comunişti şi forţat să-şi părăsească ţara pe care a apărat-o fără să se gândească la propria viaţă, Dan Vizanty a ajuns un „as uitat“. Nimeni nu a mai pomenit nimic despre eroul de pe cerul României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Singura carte despre Vizanty în România a fost scrisă recent, în 2012, de istoricul Daniel Focşa.

Panteonul aviatorilor români de geniu

În perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale, România s-a putut mândri cu adevăraţi aşi ai aerului, piloţi ai avioanelor de vânătoare. Alături de Dan Vizanty, în panteonul aviatorilor de geniu figurează, pe primele locuri, trei nume de legendă: Constantin „Bâzu“ Cantacuzino, Alexandru Şerbănescu şi Ioan Milu.

Prinţul Constantin „Bâzu“ Cantacuzino este considerat cel mai bun aviator român de război al tuturor timpurilor. Pe lângă performanţele sale aviatice, „Bâzu“ Cantacuzino, cum era poreclit de camarazii săi, era renumit şi ca un personaj monden. Un cunoscut al cabareturilor şi al mitingurilor aviatice, unde smulgea urlete de admiraţie cu acrobaţiile sale, prinţul Constantin „Bâzu“ Cantacuzino, născut la Bucureşti la 11 noiembrie 1905, provenea din două familii boiereşti cu tradiţie, Cantacuzino – pe linie paternă şi Rosetti – pe linie maternă. În aviaţie a intrat la 28 de ani, în anul 1933, şi a atins perfecţiunea zborului acrobatic. În 1939 era campionul României la acrobaţii aeriene.

Deşi a fost scutit de război, fiindcă lucra ca pilot-şef al companiei aeriene de transport civil LARES, prinţul Cantacuzino s-a înrolat benevol. Ca pilot militar, „Bâzu“ Cantacuzino a făcut minuni în aer. Pe Frontul de Est, a doborât numeroase bombardiere şi avioane de vânătoare sovietice, iar la finalul războiului, a totalizat 608 misiuni de luptă şi a înregistrat 68 de victorii aeriene. După instaurarea regimului comunist, i-a fost confiscată averea şi i s-a ridicat brevetul de aviator. A reuşit să fugă în Spania, unde a murit în 1958. A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier şi Ordinul Virtutea Aeronautică.

ŞERBĂNESCU A MURIT ÎN PROPRIUL AVION

Pe locul al doilea în ierarhia aşilor aviaţiei române de război, specialiştii îl clasează pe Alexandru Şerbănescu. Născut la 17 mai 1912, la Coloneşti, judeţul Olt, a obţinut în Al Doilea Război Mondial 55 de victorii aeriene, în 580 de misiuni. Militar de carieră, Alexandru Şerbănescu şi-a descoperit pasiunea pentru aviaţie în 1939, iar în 1942 şi-a obţinut brevetul şi imediat a fost trimis pe Frontul de Est, în asediul Stalingradului. În 1943, a fost desemnat comandant al Escadrilei 57 de vânătoare, iar în lunile iunie şi august a doborât 28 de avioane americane, cu avionul său Messerschmitt BF 109 G. Pe 18 august 1944, Şerbănescu a plecat în ultima misiune.

A atacat un roi de avioane americane în apropierea Bucureştiului. Având radioul stricat, nu a putut fi anunţat că era înconjurat şi aşa a fost doborât. S-a prăbuşit în apropierea Buzăului şi a murit. A fost decorat cu „Steaua României“, Ordinul „Mihai Viteazul“ şi „Crucea de Fier“.

CEL MAI BUN TRĂGĂTOR ÎN CONDIŢII DIFICILE

Cel de-al treilea as al aviaţiei de război române este considerat pilotul Ioan Milu. Spre deosebire de Cantacuzino, Ioan Milu avea o obârşie modestă, fiind fiul unui muncitor necalificat şi al unei casnice. S-a născut la 10 august 1908, în comuna Dârste, judeţul Braşov. Iniţial, Milu a fost func-ţionar CFR şi muncitor în fabrică, iar în 1927 a urmat cursurile şcolii de pilotaj. Începând cu anul 1941, a participat la Campania din Est şi s-a distins ca un bun trăgător în condiţii de vizibilitate redusă în luptele de la Odessa. După 23 august 1944, a participat şi la luptele din Campania din Vest, în zona Cehoslovaciei. Când s-a întors înţară, la 1 august 1945, avea 600 de confruntări aeriene şi 47 de victorii.

A murit în anul 1982, laBraşov. A fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică „Cruce de Aur“ pentru activitate excepţională ca zburător şi cel mai bun trăgător aerian şi cu Medalia „Victoria“. 

de  Cosmin Zamfirache

Sursa: adevarul

O femeie care era cât pe ce să se înece în râul Sambre din Belgia a fost salvată de o cățelușă adoptată din România, informează vineri sudinfo.be