Destinul Laurei a fost unul tragic. La vârsta de 16 ani a avut un teribil accident de motocicletă, în urma căruia i-a fost amputat un picior de la gambă în jos. În mod normal, o victimă a unui astfel de eveniment este, practic, condamnată să traiască toată viaţa într-un scaun cu rotile, stârnind compasiunea celor din jur. Nu a fost şi cazul Laurei, care a refuzat cu obstinaţie să accepte că viaţa ei poate deveni un calvar, a refuzat să se lamenteze. În ciuda infirmităţii, a continuat să lupte pentru visurile sale, conştientă fiind că are toată viaţa înainte. Ajutată de un psihic de fier, a depăşit acest moment de cumpănă şi nu a renunţat niciodată să spere că, într-o zi, va redeveni un om normal. Şi chiar a reuşit graţie unor oameni cu inimă mare. A primit o proteză cu ajutorul căreia a învăţat să meargă din nou. Dar dorinţa ei cea mai mare era să urce din nou pe schiuri, un sport care i-a marcat, în sens pozitiv, copilăria. Ar fi de prisos să spunem că a reuşit şi de această dată, ba mai mult, a făcut schi de performanţă, fiind cooptată în lotul paralimpic al României şi participând la Jocurile Paralimpice.

În paralel cu schiul, Laura a urmat cursurile Facultăţii de Medicină ale Universităţii din Munchen. Timp de cinci ani a studiat asiduu, iar de curând a devenit doctor patolog la institutul de specialitate din Munchen, preluând din mers şi activitatea de asistent universitar. Practic, timpul Laurei se împarte acum între laboratoarele medicale, tratate şi cursuri studenţeşti, rapoarte de cercetare şi pârtia de schi. Este un amestec straniu de activităţi, care defineşte existenţa acestui om minunat.

Laura Văleanu s-a născut în Sibiu, provenind dintr-o familie de intelectuali. La o vârstă la care alți copii abia învață să vorbească și să scrie, tânăra, motivată și îndrumată de tatăl său, a făcut cunoștință prima dată cu limba germană.

“În clasa a I-a am învăţat să scriem şi să citim în germană, iar în clasa a II-a am învăţat în română. În clasa a IV-a am dat test la germană pentru a intra la Liceul Brukenthal, pe care l-am și absolvit ulterior. Tata a avut foarte mulţi prieteni saşi și lui i se părea foarte important să învăț limba germană”, povestește tânăra.

În paralel cu studiul limbii lui Goethe, a deprins deopotrivă tainele schiului, încurajată tot de tatăl ei. A început să schieze la vârsta de cinci ani, iar de atunci acest sport a acaparat-o iremediabil. A ajuns să trăiască pentru schi, să se hrănească şi să respire aerul tare al schiului. “Am ajuns să iubesc acest sport mai mult decât aş putea iubi o fiinţă. Am ajuns să nu mai pot trăi fără schi, fără acea senzaţie care mi-o dă acest sport. Schiul a devenit drogul meu fără de care nu mai puteam trăi.”

Pe lângă rezultatele excelente obținute la școală, Laura a avut rezultate pe măsură și la schi. În scurt timp a devenit schioare profesionistă, iar la vârsta de 15 ani a câștigat primul ei titlul major în acest sport, titlul de campioană națională. În plus, a adoptat un stil de viaţă alert, combinând exerciţiul fizic cu cel mental. Practic, viaţa Laurei era perfectă, însă atipică pentru un adolescent de vârsta ei. “Aveam un sentiment ciudat atunci, deoarece îmi atinsesem toate scopurile şi totul era roz, dar parcă totuşi nu eram mulţumită pentru că voiam mai mult.

Seara fatidică care i-a schimbat viața

Însă, aspirațiile Laurei s-au transformat fulgerător în fum din cauza unui teribil accident de motocicletă petrecut în Sibiu pe când avea 16 ani. “Era foarte aglomerat drumul, aşteptam să trec printr-o intersecţie şi am avut neşansa ca o maşină care venea din dreapta mea să intre direct în mine. M-a lovit în plin. Accidentul a avut loc la o lună după ce îmi luasem motorul”, își amintește cu seninătate tânăra. De aici înainte a urmat un adevărat calvar, cu zeci de zile petrecute în spitale, cu suferințe uriașe și operații nenumărate rămase fără rezultat, deoarece medicii nu i-au mai putut salva piciorul.

“Am ajuns la spital, la Sibiu, și exact în aceeași noapte am fost transferată la Târgu Mureş cu o ambulanță, nu cu elicopterul. Nici până azi nu am înțeles de ce nu am mers cu elicopterul. La astfel de accidente, extremitățile sunt cele mai afectate, iar dacă nu intervii asupra lor în șase ore, nu mai ai ce să le faci. Am fost operată destul de târziu, deja şansele de reuşită erau destul de mici pentru că degetele deveniseră negre. Apoi am fost mutată la Cluj, mama mea fiind medic şi având foarte mulţi prieteni acolo. Din păcate era prea târziu, ajunsesem la faza în care rămăsesem doar cu călcâiul piciorului.”

Într-o asemenea situație, Laura a avut de luat o decizie care avea să-i marcheze toată viața. A avut de ales între varianta unei reconstrucţii plastice prin acoperirea părţii afectate cu muşchi de pe spate sau de pe abdomen sau varianta amputării şi înlocuirea piciorului cu o proteză.

“Când mă gândesc acum, mi se pare tare greu ca un copil de 16 ani să ia o astfel de decizie. Am luat decizia amputării de la nivelul gambei, deoarece nu doream să mai am parte de alte operaţii care ar fi urmat dacă aş fi ales varianta reconstrucţiei. Din primele clipe de când am ajuns la spital am ştiut că o să-mi amputeze piciorul, dar am fost mereu pozitivă şi optimistă.”

După accident nimic nu mai era perfect, ci totul trebuia luat de la zero. “Înainte de accident am avut 67 kg, după accident ajunsesem la 47 kg, mi se atrofiase musculatura destul de mult pentru că nu făceam nimic. Eu nu am trăit această experienţă neplăcută într-un mod negativ, ci am văzut-o ca pe o provocare. Atunci mi-am dat seama că fusesem degeaba nemulțumită anterior accidentului pentru că viaţa mea fusese perfectă, dar de multe lucruri în viaţa îţi dai seama prea târziu de anumite lucruri. Important e să înveţi din fiecare experienţă şi cel mai important e să ştii să-ţi controlezi stările cu ajutorul minţii, să fii propriul tău psiholog.”

După toate chinurile trăite în spital, la revenirea acasă, Laura a primit o proteză cu care nu s-a adaptat deloc la început. Trebuia să o schimbe săptămânal pentru că piciorul îi era umflat după operaţie. Apoi a început să o schimbe lunar, iar ulterior, cu ajutorul unei firme de specialitate din Oradea, a făcut rost de o proteză definitivă, specială pentru schi, care a costat 15.000 de euro. Totuși, și aceasta a avut nevoie de mai multe ajustări, până când Laura a simțit-o ca pe piciorul ei.

A durat câţiva ani până a învățat să meargă perfect, fără dureri şi disconfort. Însă marea ei dorință era să revină pe schiuri. “Grija mea a fost mereu să mai pot merge cu motorul şi să mai pot schia. Am avut accidentul în septembrie, iar în decembrie, când a dat prima zăpadă, nu mai puteam de nerăbdare să schiez din nou. Şi aici am plecat de la zero, am început pas cu pas, ca şi cu mersul pe jos. Am învăţat cu fosta mea antrenoare, în Păltiniş, pe pârtia mică, ca la cinci ani, atunci când am schiat prima oară în viaţa mea. După doar o zi pe pârtia mică eram deja pregătită să merg pe pârtia mare. A fost un sentiment foarte ciudat, dar în acelaşi timp am simţit acea satisfacţie pe care numai schiul mi-o putea da. Iar de acolo şi până la schiul de performanţă mă aştepta un drum lung și deloc uşor.”

Motto-ul Laurei: “Întâlnește oamenii potriviți la momentul potrivit”

La trei luni distanță de la accident și după ce a învățat să schieze din nou, viața Laurei a cunoscut o nouă turnură neașteptată. Povestea ei a ajuns la urechile unor jurnaliști de la o televiziune locală. Astfel, mai multe filmulețe cu Laura pe schiuri, ajutată de proteza specială, au fost vizionate de oficiali ai Comitetului Naţional Paralimpic (n.r. – for care se ocupă de coordonarea și pregătirea sportivilor cu dizabilități pentru întrecerile destinate acestora), care pregătește sportivii pentru Jocurile Paralimpice.

“Eram în clasa a 12-a, înainte de Bacalaureat. M-au sunat şi m-au întrebat dacă vreau să merg anul următor, în 2010, la Jocurile Paralimpice de la Vancouver. Am acceptat, dar am mers fără prea multe antrenamente. Mi s-a părut foarte greu, în condiţiile în care la o competiţie de o asemenea anvergură nu poţi merge fără să te antrenezi temeinic. Totuși, am participat la primele mele Jocuri Paralimpice.  La Vancouver am întâlnit oamenii potriviți la momentul potrivit. Oamenii de acolo, atmosfera, tăria lor de caracter m-au făcut de 1.000 de ori mai puternică şi mi-au schimbat perspectiva despre viaţă. M-am schimbat acolo în două săptămâni cât alţii în ani. Am revenit la viaţa de zi cu zi mai puternică ca niciodată şi foarte încrezătoare în mine.”

Ulterior, prin intermediul tatălui ei și al unui antrenor de schi german, Laura a făcut cunoștință cu actuala sa antrenoare de schi, o nemțoaică ce pregătește sportivi din lotul național paralimpic al Germaniei. Tinerei schioare i s-a reactivat licenţa de schi şi a redebutat la Campionatele Mondiale, în 2013. Practic, ea s-a pregătit cu lotul paralimpic al Germaniei şi a concurat pentru România la întrecerile internaționale.

Un an mai târziu, a urmat Olimpiada de la Soci, pentru care s-a pregătit un an întreg. Grație antrenamentelor intense efectuate sub stricta îndrumare și supraveghere a antrenoarei sale,  Laura s-a prezentat mult mai bine la Soci decât la Vancouver. “Am terminat pe locul 5, iar un an mai târziu, în 2015, am concurat la toate probele, inclusiv cele de viteză şi am terminat pe locul 3 în proba de slalom uriaș”, mai spune tânăra care acum se pregătește pentru  Jocurile Paralimpice din 2018, din Coreea de Sud.

Deși concurează sub tricolor la concursurile internaționale, dar se pregătește cu lotul paralimpic al Germaniei, Laura nu beneficiază de niciun sprijin din partea Federației Române de Schi Biatlon. Singurul sprijin îl are de la Comitetul Paralimpic Român, care o susține din punct de vedere logistic, nu și financiar. De altfel, ea beneficiază de bunăvoința antrenorilor de la lotul german, care o pregătesc benevol. “Comitetul Naţional Paralimpic nu dispune de fonduri să plătească antrenori, iar federația nu este interesată de soarta mea. Cu toate acestea, nu m-am gândit niciodată să concurez pentru Germania, chiar dacă este țara mea adoptivă, deoarece România este țara mea natală și pentru ea voi concura mereu.”

Absolventă de medicină a unei prestigioase universități europene

Dacă alți sportivi profesioniști își petrec toată viața în sălile de antrenament sau în cantonamente, preferând gloria efemeră, ei bine, Laura s-a gândit și la viitorul ei și la vremurile când nu va mai putea să facă sport de performanță. Influențată puternic de mama ei, medic de profesie, tânăra schioare a urmat cursurile Facultății de Medicină a Universității Ludwig-Maximilian din Munchen, facultate pe care a absolvit-o recent. Cum a ajuns să studieze în Munchen?

“Încă din gimnaziu am început să facem schimburi de experienţă cu şcoli din Elveţia, Germania şi Austria. Eram fascinată de ţările acestea, de elevi, de mentalitatea oamenilor. Asta m-a determinat să-mi doresc să studiez într-una din aceste ţări. Iniţial am vrut să dau examen pentru Viena, m-am pregătit pentru acest examen, dar a coincis cu proba de sport de la bacalaureat şi nu am mai putut ajunge la examen. Apoi am optat pentru Munchen pentru că era cel mai aproape oraş de România, erau zboruri directe către Sibiu, aveam şi prieteni din ani mai mari care studiau acolo.”

A fost admisă cu nota de la bacalaureat, s-a pregătit doi ani, după care a susținut examenul de admitere de stat, un examen pe care îl promovează, în medie, 50% dintre concurenţi. Apoi a urmat cursurile propriu-zise, care au durat trei ani, după care încă un an în care a făcut practică în spital la toate specializările. La final a dat un examen scris şi oral, pe care l-a promovat cu succes și astfel a devenit medic patolog. Acum lucrează la Institutul de Patologie din Munchen ca rezident și spune că este extrem de încântată de munca pe care o prestează. Lucrează mai bine de 12 ore pe zi și nu câștigă foarte mult raportat la orele lucrate, dar asta n-o împiedică pe Laura să fie mereu motivată.

“Întotdeauna am vrut să fac medicină, de când eram mică, mama mea fiind medic, probabil că m-a influenţat indirect. Studiul de medicină nu mi s-a părut greu. Atât de mult îmi place şi atât de mult mă pasionează, încât nu mi se pare greu că trebuie să învăţ tot timpul şi să mă pregătesc tot timpul. Nu mi-aş putea imagina să fac altceva, nici nu cred că aş fi bună de altceva.”

În plus, pe lângă munca din Institutul de Patologie și antrenamentele de pe pârtia de schi, Laura a găsit timpul și resursele pentru a-și face intrarea și în mediul academic. “La clinica universitară unde lucrez acum este extraordinar pentru că, în afară de faptul că fac ceea ce face un patolog, am şi cursuri cu studenţii. Am început de curând să predau. Pe lângă muncă, activitate de predare şi schi, mai trebuie să facem şi partea de cercetare pentru că suntem la clinică universitară şi este obligatoriu să facem şi cercetare”, explică Laura, care mai spune că, deși timpul său este destul de comprimat, întotdeauna își găsește momente de relaxare în schi. “Am noroc că lucrez pe segmentul de patologie, drept urmare am weekend-urile libere şi mă pot pregăti. Zilnic fac câte 2-3 ore de antrenament. Acum, pe perioada verii, pregătirea se bazează foarte mult pe condiţie fizică, iar în weekend-uri merg şi schiez pe gheţar. Îmi place să fac lucruri grele doar pentru satisfacţia pe care o primesc la final.”

CITAT: “Din primele clipe de când am ajuns la spital am ştiut că o să-mi amputeze piciorul, dar am fost mereu pozitivă şi optimistă.” Laura Văleanu, medic patolog și sportiv paralimpic

Sursa: viitorulromaniei

Are o pasiune teribilă pentru dirijat, deşi iniţial a studiat pentru ani buni pianul. Ideea de a deveni dirijor i-a insuflat-o Cornel Groza, dirijorul Corului Filarmonicii Transilvania şi astfel, după ce a rumegat timp de o vară propunerea, a dat admitere la dirijat.

La numai 37 de ani s-a aflat la pupitrul unor orchestre celebre pe mari scene ale lumii. A dirijat corul Academiei Regale din Londra şi a colaborat cu orchestra Colorado Symphony din SUA.

După ani de studii peste hotare, unde a acumulat experienţă în domeniu, Mihaela Cesa Goje s-a întors în România unde  îşi creşte fetiţa  alături de soţul ei. Este fericită pentru că a reuşit să îmbine cele 3 ipostaze ale unei femei: de a fi soţie, mamă şi a-şi dezvolta o carieră.

Interviul cu dirijoarea Mihaela Cesa Goje îl puteţi asculta în această seară de la ora 22 în emisiunea „Alternative Muzicale”.

Autor:Andreea Leonid

Sursa: radiocluj

Frumoasa ie românească cusută la Ponoarele de Mehedinţi ajunge în toate colţurile lumii datorită unei tinere din zonă, care a pus bazele unei afaceri inedite. A deschis un atelier în care femeile satului lucrează cu spor la obiectele vestimentare tradiţionale.

Fiecare ie creată în atelierul Iuliei Martinescu poartă amprenta zonei de nord a judeţului Mehedinţi, dar evident şi a femeilor care le creează. Sunt cusute cu multă pasiune de ponorence, după modelele din lăzile de zestre ale bătrânelor satului, care ascund pe lângă alte comori, şi adevărate vedete ale portului femeiesc. De altfel, aici, la Ponoarele, lada de zestre este un obiect sfânt şi nu există o casă fără acest obiect tradiţional. De mai multă vreme, Iulia Martinescu se gândea la un proiect care să scoată această zonă spectaculoasă a Mehedinţiului dintr-un nemeritat con de umbră. Aşa se face că în urmă cu trei a pus bazele unui atelier în satul său natal, în Ponoare. „M-am născut aici la sat şi sunt mândră, îmi iubesc oamenii şi locurile. Îmi doream foarte mult să promovez această zonă. Aşa că am putut să profit de ceea ce zona mi-a oferit, aveam nevoie de un fundament, acesta a fost şi stătea în mâinile femeilor care cu pricepere şi migală au dobândit din mamă în fiică această îndeletnicire. Îmi doresc ca această afacere să nu rezume doar la partea materială, vreau ca tinerii de vârsta mea şi nu numai să înceapă să facă diferenţa, să aprecieze valorile, să promovăm tradiţia, portul popular”, spune Iulia, în vârstă de 24 de ani, absolventă a Facultăţii de Drept din Craiova.

Valori inestimabile

A reuşit în felul acesta să dea de muncă unor femei care nici măcar nu visau la un loc de muncă. „Noi ne mândrim că lumea satelor din România de aici din Mehedinţi a păstrat aceste valori care sunt inestimabile şi le ţinem strânse în lada de zestre a bunicelor. Noi sperăm să le preia şi copiii noştri şi suntem mândri că ia a devenit o adevărată vedetă şi la noi şi peste hotare. Lucrăm cu aceeaşi pasiune cu care au lucrat mamele noastre şi suntem mulţumite, în special pentru noi femeile care am rămas la vatra satului, aici lângă familie este un lucru benefic. Aici la sat este mai greu să obţii un loc de muncă, dar acum cu ajutorul domnişoarei a venit cu un lucru bun şi benefic pentru noi femeile de la sat”, spune Nicu Simona, de 48 de ani.

A dat de muncă la 10 femei

Plăcerea şi mândria de a scoate din mâinile lor aceste bijuterii vestimentare depăşeşte cu mult bucuria de a câştiga un ban. „Faptul că putem lucra în acest atelier pentru noi este o plăcere, îmi place portul naţional. Mama mea a cusut şi de la dumneai am început  să îndrăgesc această preocupare. Nu muncesc neapărat pentru bani, dar este şi o plăcere, suntem mândre că iile noastre ajung în toată lumea”, spune şi Condescu Ronica. În prezent în atelierul Iuliei lucrează zece femei, dar planurile acestei tinere ambiţioase sunt mari şi speră că în viitor va putea să creeze noi locuri de muncă:

„În atelierul meu lucrează zece femei, îmi doresc foarte mult ca numărul lor să se mărească, vrem să rămânem la nivelul de lucru manual, nu vrem modernizare, nu vrem maşini de cusut, nu vrem maşini de brodat. Vreau ca prin această activitate pe are o desfăşor să creez cât mai multe locuri de muncă, este principala activitate din care femeiele câştigă un ban”.

Apreciate atât de români, cât şi de străini

Iile create aici, la Ponoarele de Mehedinţi, ajung în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, în Italia, Spania, Elveţia ori America, iar clienţi nu sunt doar românii stabiliţi în străinătate, dar şi cetăţeni străini care ştiu să aprecieze un lucru de calitate. „Am contracte încheiate pentru export, dar nu numai. Noi românii, oameni cu bun gust apreciem aceste ii şi reuşim să facem diferenţa dintre lucrul manual şi cele lucrate la maşină.  Uimitor primesc comenzi din toate colţurile lumii, săptămâna trecută am expediat un colet în America, la români plecaţi în afară, dar nu numai, avem clienţi şi străini care convieţuiesc cu românii şi apreciază ceea ce noi facem. Pentru mine ia nu este doar un obiect vestimentar adus în actualitate, e un simbol şi ne defineşte pe noi ca şi români”, mai spune Iulia Martinescu.

Autor Corina Macavei

Sursa: buletindemehedinti

Premierea va avea loc la Madrid, pe 19 februarie, și la eveniment vor fi prezente cele mai cunoscute nume din lumea modei iberice, precum și personalități publice din Spania.

Mai multe detalii pe agerpres

Actrița Carmen Tănase, la Festivitatea de acordare a premiilor Galei Absolvenților UNATC 2014 — Master, la Sala Atelier a UNATC. (8 iunie 2014)

Mai multre detalii pe agerpres

Marcela Topor, soţia noului şef al guvernului regional catalan, Carles Puigdemont, este jurnalistă la Catalonia Today, un ziar de limbă engleză înfiinţat chiar de soţul acesteia

Marcela Topor a devenit prima doamnă a Cataloniei, duminică 10 ianuarie 2015, după ce soţul acesteia, Carles Puigdemont, care până acum era primar al oraşului Girona a fost investit în funcţia de preşedinte al guvernului catalán (Generalitat). Soţul româncei a fost propus în această funcţie de fostul preşedinte de guvern, Artur Mas, după ce partidul acestuia, Convergéncia Democrática de Cataluña a ajuns la un acord cu formaţiunile Junt pel Sí (Împreună pentru Da) şi Candidaturii Unității Populare (CUP) în vederea formării unui guvern regional şi evitarea altor alegeri care le-ar fi putut aduce separatiştilor pierderea majorităţii.

Marcela Topor, care a putut fi zărită la tribuna Parlamentului cu prilejul discursului de investitură a soţului său, este gazda programului “Catalan Conections”, difuzat de Catalonia Today, un ziar de limbă engleză înfiinţat de însuşi soţul acesteia. În cadrul acestui program, în fiecare miercuri, românca intervievează într-o engleză perfectă diferiţi străini care trăiesc în Catalonia.

Cei doi s-au căsătorit după ritul ortodox la Iaşi şi au împreună două fetiţe, una de 7 ani şi alta de 9 ani, botezate ortodox în Parohia Ortodoxă Română Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul şi Sf. Ierarh Grigore Palama din Girona.

Marcela Topor împărtăşeşte ideile politice separatiste ale soţului ei. De altfel, la finalul anului trecut, românca a publicat un editorial în care semnala “victoria blocului separatist în Parlamentul catalan ca fiind unul dintre momentele cheie ale lui 2015” şi în care saluta “începerea procesului de creare a statului catalan, în ciuda unui guvern spaniol decis să frustreze ambiţiile catalane”.

Cine este Carles Puigdemont

Carles Puigdemont, cel de-al 130-lea preşedinte al Generalitat, născut în urmă cu 53 de ani în Amer, un sat situat la aproximativ 100 de kilometri vest de oraşul Girona, este un politician cu sentimente catalane profunde care, cel mai probabil, va urma politica dusă de Artur Mas, fiind un adept al separării Catolniei de Spania.

Fiul unui cunoscut cofetar din localitatea sa natală, Puigdemont a ales o cale cu totul diferită de cea a tatălui său, orientându-se spre jurnalism, însă de tânăr a simţit o atracţie specială spre politică. De altfel, încă de tânăr s-a implicat în activităţile Tineretului Naţionalist Catalan.

O perioadă a lucrat la ziarul “El Punt”, unde a fost redactor şef al ediţiei din Girona, studiind în paralel Filologia Catalană. În anul 1999 a înfiinţat Agenţia Catalană de Ştiri (ACN), până în anul 2002 fiind primul director al acestui mediu de presă.

După o perioadă de doi ani în care a ocupat postul de director al Casei de Cultură din Girona, în anul 2004 a înfiinţat “Catalonia Today, un ziar în limba engleză, condus de soţia acestuia, Marcela Topor.

Pasul definitiv spre politică l-a dat în anul 2006, când a ajuns deputat în Parlamentul Cataloniei

În anul 2007, mai mult printr-o circumstanţă imprevizibilă provocată de retragerea avocatului Carles Mascort, şi-a prezentat candidatura la postul de primar al oraşului Girona, pe listele CIU, însă fără succes. Patru ani mai târziu, avea să devină edilul oraşului catalán, pentru ca în 2015 să fie ales în slujbă pentru încă un mandat. În toţi aceşti ani Puigdemont a pus mult accent pe cultură şi pe promovarea turistică a oraşului Girona.

Anul trecut a devenit preşedinte al Associació de Municipis per la Independència (Asociaţiei Municipiilor care militează în favoarea Independenţei Cataloniei), ascensiune care i-a deschis acest orizont spre ocuparea postului de preşedinte al Cataloniei.

Carles Puigdemont, „gazda” lui Joan Laporta în România

Pe lângă catalană şi spaniolă, Carles Puigdemont vorbeşte bine engleza şi franceza şi se descurcă bine în limba română, atât datorită relaţiei de căsnicie cu Marcela Topor cât şi a nenumăratelor contacte cu diferiţi politicieni şi jurnalişti români, dar şi a vizitelor pe care din 1998 încoace le-a făcut în România în diferite ocazii, una dintre ele alături de celebrul Joan Laporta, fostul preşedinte al clubului FC Barcelona.

Premierul Mariano Rajoy nu pare să fie încântat de numirea lui Puigdemont

Fostul şef al guvernului regional din Catalonia, separatistul Artur Mas, a anunțat sâmbătă că renunță la un nou mandat, pentru a permite formarea unui nou executiv condus de forțele separatiste care militează pentru dezlipirea Cataloniei del Spania.

La sfârşitul lunii septembrie, separatiștii au câștigat majoritatea absolută de 72 de locuri din cele 135 ale parlamentului regional, cu 47,74% din voturi. Din luna noiembrie, aceştia au adoptat o rezoluție prin care se proclama iniţierea procesului de secesiune și nesupunerea față de instituțiile statului spaniol, însă lor a eşuat din pricina faptului că cei 62 de deputați ai coaliției Junts pel si (Împreună pentru Da), Candidatura Unității Populare (CUP).

Premierul Mariano Rajoy nu pare să fie încântat de numirea lui Puigdemont în funcţia de preşedinte al Generalitat. „Este o ilegalitate deja constatată”, şi-a început discursul şeful executivului spaniol în faţa camerelor reunite de la Madrid. Acesta afirmă că discursul de investitură a lui Puigdemonteste o „copie” a celui purtat de Artur Mas şi a declaraţiei Parlamentului catalan din data de 9 noiembrie care de fapt a şi fost anulată pe 2 decembrie de către Tribunalul Constituţional.

Alături de un coproprietar italian, Maria Necula şi soţul ei administrează o mică structură hotelieră, de tip Bed and Breakfast (B&B), aflată în inima Romei, chiar langă Vatican u aici, rezervările se fac cu două săptămani înainte, pentru că Roma e plină de argentinieni de cand Papa Francisc a venit la Vatican

Pe unde mergem prin Italia, mai găsim pe câte un roman pe care munca l-a ridicat şi el s-a ridicat prin muncă. Maria Necula, o vrânceancă prin căsătorie, născută la Ghimeş-Palanca, (localitatea despre care ştiam că reprezintă un pas important al Munţilor Carpaţi), a făcut, la rându-i, un pas mare: s-a apucat de afaceri în domeniul hotelier, în capitala Italiei. Nu mai are 20 de ani, nici 30, şi nici 40. Dar voinţa ei, ajutată de cea a soţului şi de experienţa câştigată alături de un alt român, au împins-o să se apuce mai târziu de afaceri. Când era mică, la 12 ani,  Maria ajunge la Adjud unde termină liceul şi unde îşi va cunoaşte şi viitorul soţ. Se va căsători cu un focşănean, care lucra la CFR, impiegat de mişcare la Coteşti, la fel cum şi ea va fi casieriţă la gara din Focşani, până la pensionare. Pensionarea la 50 de ani însă te plafonează, aşa că, dornică să facă ceva, Maria pleacă la ”o furie” în Italia. Adică şi-a pus ambiţia şi a vrut să vadă dacă se poate face ceva aici, la Roma Caput Mundi.

Eu de ce n-aş putea avea un hotel?

Prin 2000, se urcă în autocar cu o viză Shengen şi cu dorinţa de a rămâne doar două săptămîni la Terni, la 150 km nord de Roma. Avea acolo o prietenă care a introdus-o în câmpul muncii. Patru luni de muncă asiduă, închisă între pereţii unei case alături de o bătrână, nu i-au creat cea mai bună imagine despre traiul din Italia. Aude că în Capitală posibilităţile sunt mai multe şi mai bune şi ia trenul spre acest oraş magic. De cele două săptămâni pe care şi le propusese să le petreacă departe de casă aproape că şi uitase. Virusul emigrării o ”infectase” şi pe ea. Din 2001 până în 2005, va face curat în hotelurile din centrul Romei, din jurul gării Termini… Muncă obositoare, făcută repede şi cu conştiinciozitate. Destinul însă nu glumeşte. El e scris acolo, undeva şi Maria cunoaşte un alt vrâncean care are afacerea sa tot în domeniu: Ovidiu Burduşa. Acesta o ia la hotelul lui, dar nu o lasă numai curăţenie să facă: o pune la recepţie, îl ajută la bucătărie, la preluat comenzi, la întâmpinat clienţi şi… ”De la 1 noiembrie 2005, ne spune Maria cu satisfacţie şi admiraţie despre mentorii ei, Ovidiu şi Andreea vor fi decanii mei. Ovidiu este unul care a muncit, alături de soţia sa – Andreea, pe brânci. Dar, în acelaşi timp, este un om de afaceri strălucit, care ştie ce vrea, când şi de la cine.

”Gregorius Close To St. Peters”

Timp de patru ani, lucrează alături de el şi învaţă arta hotelieră, dar nu cu prea mare pasiune. “Acum îmi pare rău că atunci când Ovidiu voia să mă înveţe ceva pe computer eu nu dădeam atenţie”, ne spune. S-a lovit ulterior de multe lucruri pe care a avut posibilitatea să le ştie la timpul lor. În 2009, va trebui să plece pentru probleme familiale în România, unde va rămâne timp de doi ani. Până când tot Ovidiu o va chema la noua sa structură din Piazza di Spagna. Aici va lucra până la închiderea acesteia. Viaţa va merge înainte, iar Maria Necula şi soţul ei, Nicuşor Necula, vor decide în 2013 să facă ceva. Şi ce puteau mai bine să facă decât o structură hotelieră? Mai mică, dar de ajuns pentru început, mai ales că fondurile pentru deschiderea acesteia nu sunt indiferente. Se va asocia cu un italian, Alberto C., şi va căuta un loc cât mai bun, eventual cu licenţe. Aşa găseşte ”Gregorius Close To St. Peters”, o structură de 5 camere pe via Gregorio VII, la câţiva paşi în spatele statului Vatican. A fost nevoie de o  lună şi jumătate de muncă pentru a convinge italienii să o lase să facă acest tip de afacere. Nu toţi cred în potenţialul nostru. Şi-au suflecat mânecile şi s-au pus pe treabă: văruit, decorat, amenajat camere, documente… Multe sunt de făcut pentru o afacere de gen. ”Când nu ştiam, îl sunam pe Ovidiu”, ne spune fericită. Aşa a ieşit o structură hotelieră de tip B&B (bed and breakfast) gestionată de o româncă şi un Italian, care la ora actuală e plină de turişti. Italianul, activ în teorie, pentru că vine odată la săptămână, dacă e necesar. Are încredere în munca făcută de Maria şi Nicuşor şi lasă totul în seama acestora.

Nu trebuie spus NU clienţilor

Aprecierea Booking alături de o fotografiei a Papei şi una a fiului Mariei, acum bărbat în toată firea

Turiştii sunt satisfăcuţi de serviciile lor şi pragul le-a fost trecut de oameni din toată lumea: americani, canadieni, israelieni, irlandezi şi mulţi  argentinieni. ”Da, ne spune Maria, argentinieni foarte mulţi. Papa aduce mulţi turişti în Italia.” Nu e uşor să lucrezi cu oameni atat de diferiţi. “Am învăţat un lucru de la Ovidiu Burduşa (care revine în discuţie ori de câte ori e vorba de principii sau muncă): problemele clientului trebuie rezolvate imediat. Pe loc! Clienţii mei ies dimineaţa la 3? La 3 mă trezesc şi pregătesc micul dejun. Sunt familiarizaţi cu modul nostru de a fi şi se simt ca acasă. Ies în pijamale, au serviciile pe care le vor, când vor… Nu trebuie spus NU. Fiecare NU înseamnă clienţi mai puţini, oameni mai nemulţumiţi.” Structura e una cochetă, liniştită, între verdele pinilor mediteraneeni şi al… leuşteanului adus din România. Bucătăria e utilată cu tot ce trebuie, iar pe masă fructe proaspete aşteaptă doritorii. Maria e gospodină desăvârşită, aşa cum o făcea şi acasă, la Focşani. E obosită, dar fericită vrânceanca noastră, atât pentru realizarea sa, cât şi pentru aprecierile clienţilor sau cele oficiale, ale sitului booking. Celebrul site dedicat structurilor hoteliere i-a recunoscut eforturile cu un punctaj mare, iar placheta tronează la recepţie.

În contact cu oameni din toată lumea

Leuşteanul românesc creşte în ghiveci la Roma

Soţul e la cumpărături, ea tocmai primeşte turişti, aşa că o lăsăm la muncă. E ceea ce-i place să facă şi asta se vede pe chipul ei. O pasiune care te ţine treaz, activ, mereu informat şi în contact cu oameni din toată lumea care, la plecare, dacă sunt mulţumiţi, sunt cea mai mare fericire a Mariei. Singura umbră de întristare o are pentru că s-a apucat prea târziu de acest business şi că nu l-a ascultat pe Ovidiu când trebuia. Dar e bine şi acum. Viaţa e mai frumoasă când faci ceva constructiv, indiferent de vârstă.
Text şi foto: Cristi Merchea, Emigrantul.it

Sursa: ziarul de vrancea