George Pomuț a fost un general american de origine română, care s-a remarcat în Războiul civil american. Anterior a luptat în Revoluția de la 1848, ocazie cu care a primit gradul de căpitan. La sfârșitul vieții a fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg.

George Pomuț este românul care a făurit America modernă. De numele său este legat procesul de cumpărare a provinciei Alaska de către SUA de la Rusia țaristă.

George Pomuț a fost militar și diplomat de origine română care vorbea curent opt limbi străine. El s-a evidențiat în războaie din America și Europa.

Generalul Walter O. Gresham despre Generalul Pomuț

“L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos ofițer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor și soldaților săi. El nu este doar un ofițer valoros, versat în toate problemele militare, ci și un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

Bill Clinton: La 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

Un cuirasat american poartă numele românului: „General George Pomuț”. Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.

Scurtă biografie

S-a născut la data de 31 mai 1818, într-o familie românească din orașul Gyula aflat în comitatul Békés (astăzi pe teritoriul Ungariei). Tatăl său era fierar pe moșia grofului Wenckheim. Familia Pomuț (uneori apare în registre drept Pumnuț) se pare că provine din satul Săcele, pe atunci în comitatul Brașov, de unde bunicul său, Dinică Pomuț, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun, din cauza nivelului economic scăzut din Transilvania de atunci. Copilul a fost botezat de către preotul ortodox Atanasie Georgievici din Gyula, cu numele de Georgie Pomutz. Actul de botez se păstrează și în microfilm de către Biserica Mormonilor din Salt Lake City, Utah, SUA și indică, conform transcrierii din graiul local, în limba română, cu caractere chirilice:

„No. 63, 1818 mai 31, prunc.

S-au născut pruncul parte (bărbătească) Georgie în luna Mai, zioa 31 anului celui mai sus. Tatăl pruncului, Pomuț Ioann și muma Victoria, lăcuitori (ai) oraș(ului) Jula. S-au botezat și s-au ouns cu sfântul mir prin mine preotul, Atanasie Georgievici, parohialnic a sfintei bisearici, H(ram) S(fântului) I(erarh) Nicolae care se află în orașul Jula în luna și zioa cea, ce s-au pus supt anul, și s-au dat în sfântul botez pruncului numele Georgie. Nașul lui au fost Pluha Elena lăcuit(oare în) oraș(ul) Jula. Ecstract au căpătat Iunie 27, 858.”

Părinții, români de religie ortodoxă, probabil înstăriți, i-au asigurat accesul la învățătură, încât a putut studia arta militară la Academia Militară din Viena și la cea din Saint Etienne (Franța). După absolvirea studiilor universitare, a devenit procuror regal, iar mai târziu și-a deschis un birou de avocatură.

La izbucnirea Revoluției de la 1848, era în vârstă de 30 ani și sub influența mișcării de înnoiri politice și sociale care a cuprins întreaga Europă, a participat la revoluția pașoptistă ungară, iar la scurt timp, s-a înrolat ca voluntar în armata de honvezi. A lucrat o perioadă ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluționar în mișcarea lui Lajos Kossuth.

Unitatea militară în care a luptat a obținut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuț a fost ridicat la rangul de căpitan. Entuziasmul lui Pomuț pentru revoluția maghiară s-a datorat în principal educării sale în școlile ungurești.

Emigrant în America

George Pomuț a părăsit fortăreața de la Komárom în perioada 1-3 octombrie 1849, după ce fortăreața a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau. Spre sfârșitul anului 1849, pentru a scăpa de condamnarea hărăzită lui de guvernul austriac, s-a refugiat mai întâi în Italia și apoi în Germania. Fiind încă tânăr și fără obligații, a ales să emigreze în Statele Unite ale Americii.

Împreună cu un mic grup de 30 de camarazi, George Pomuț a părăsit portul Hamburg, ajungând la New York la 24 februarie 1850, unde a rămas numai câteva luni. De aici, împreună cu un alt român, bănățeanul Drahoș (Dragoș), cu câțiva revoluționari maghiari, emigranți și ei, au hotărât să se îndrepte spre Vest. Grupul de emigranți s-a stabilit în localitatea Keokuk din statul Iowa, unde au primit în stăpânire un loc sălbatic. Mica lor colonie a primit numele de „New Buda” și se afla la sud de localitatea Burlington. Acest oraș era doar plănuit de către emigranți, el neexistând niciodată ca așezare urbană.

La data de 15 martie 1855, George Pomuț a obținut cetățenia Statelor Unite ale Americii. Fire întreprinzătoare, George Pomuț a cumpărat, sprijinit de către un om bogat, Tall, pe care l-a cunoscut atunci, terenuri întinse de pământ. Începuse să trăiască chiar în lux, când în anul 1859 a oferit găzduire unui prieten venit din Europa. La începutul războiului de secesiune, Pomuț putea fi considerat un om bogat: era proprietarul unor întinse suprafețe de pământ, avea o fermă, realiza venituri frumoase din concesionarea unor exploatări miniere, construise o șosea pentru o mai bună circulație în Vestul încă sălbatic. In anul 1860 apare in recensamantul american pentru Decatur, Iowa, ca avocat de 40 ani, nascut in Ungaria, cu o avere imobiliara de 1000 dolari si o avere personala de 200 dolari.

Voluntar în armata americană

În anul 1861 Pomuț explica necesitatea ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun față de minoritățile sale etnice, precum și nevoia de cooperare cu Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Aceste idei nu au mai putut fi dezvoltate, din cauza izbucnirii Războiului de Secesiune din America, război care a divizat nordul aboliționist de sudul care dorea menținerea sclaviei. El a cerut să se înroleze ca voluntar în Armata Uniunii (nordul aboliționist) pentru a-și susține ideile sale generoase.

Este acceptat în anul 1861 ca locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, compus din peste 1.000 soldați și 37 ofițeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuț a fost promovat ca locotenent major și apoi adjutant. Era apreciat în mod particular datorită calmului și curajului său. A devenit erou încă din viață prin faptele sale de arme din luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savannah.

În vara anului 1863 este promovat la gradul de maior, iar apoi în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru orașul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste și îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17. În august 1864 Pomuț cere permisiunea să se întoarcă la Regimentul 15 Iowa, i se aprobă transferul și i se oferă comanda Regimentului, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel. Aflat mereu în prima linie, Pomuț a luptat în numeroase bătălii grele.

Cu privire la capacitățile militare ale lui George Pomutz în Bătălia de la Atlanta, generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea și regimentul lui Pomuț, a scris odată: “L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos ofițer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor și soldaților săi. El nu este doar un ofițer valoros, versat în toate problemele militare, ci și un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

Generalul Pomuț a fost de asemenea membru al Organizației Foștilor Voluntari, al Legiunii Credincioase și al Ordinului Săgeata Albastră („Blue Arrow Order”). Peste doi ani, în 1865, ca o recunoaștere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

Consul în Rusia

După război George Pomuț se întoarce la Keokuk. Aici primește vestea numirii sale în funcția de consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg (Rusia), numire care are loc la data de 16 februarie 1866. Succesorul președintelui Ulysses Grant, președintele Rutherford B. Hayes îl promovează pe Pomuț la rangul de consul general în anul 1874.

Motivele păstrării sale în această poziție timp de 12 ani l-au reprezentat calitățile și abilitățile sale diplomatice. El a fost foarte mult apreciat deoarece cunoștea bine nu mai puțin de 8 limbi străine.

Pomutz a rezolvat un incident grav între Rusia și SUA. În calitate de consul, a avut meritul de a participa la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de către Statele Unite, de la ruși, cu suma modestă de 7,2 milioane de dolari. Cu această ocazie a participat și la încheierea tratatului americano-rus.

Deși a fost rechemat în America, după ce și-a încheiat misiunea diplomatică în anul 1878, dar nu se știe de ce, el a rămas în Rusia. Chiar și moartea lui este enigmatică. În SUA nu se știe altceva decât că a murit într-o mare sărăcie la 12 octombrie 1882 în orașul Sankt Petersburg. A fost înmormântat în cimitirul Smolensk din orașul Sankt Petersburg, capitala Rusiei din acea vreme.

Omagieri postume

Unul dintre senatorii statului Ohio i-a menționat pe cei doi eroi români, generalul George Pomuț și căpitanul Nicolae Dunca, printre luptătorii care și-au vărsat sângele pentru păstrarea unității Statelor Unite ale Americii și au gravat numele lor cu litere de aur în paginile de istorie ale Americii.

În anul 1913 Congresul american a emis Decretul 775/1913, prin care a dispus ca rămășițele pământești ale lui George Pomuț să fie aduse și înmormântate în Cimitirul Național din Arlington. Din cauza începerii Primului Război Mondial și revoluției bolșevice planurile au fost abandonate. În anul 1944 cetățeni americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal; guvernul Statelor Unite i-a dat un nume simbolic: „General George Pomuț”. Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.

La 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

La data de 14 august 2004 a fost dezvelită o statuie a generalului Pomutz în fața Catedralei ortodoxe române cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Cleveland (Ohio, SUA).

Sursa: oficialmedia

Ulterior a devenit pastor, așa cum fusese și părintele său. Având de-a face cu oamenii din „talpa țării”, le-a înțeles necazurile. A fost preocupat de rezolvarea problemelor plugarilor ardeleni și era dornic să-i vadă ridicați pe o treaptă mai înaltă de evoluție social-culturală. Roth era pe deplin conștient că prosperitatea nu poate fi creată decât într-o comunitate de oameni superior instruiți. Era preocupat de activitatea pedagogică, de instruirea țărănimii, oferindu-i cunoștințele necesare sporirii producției agricole și îmbunătățirii calității vieții. Sasul Stephan Ludwig Roth ni se înfățișează ca un om cultivat, curajos, cu simț al istoriei și respect pentru adevăr.

Unde, până la 1842, limba oficială de stat fusese latina, în acel an exista intenția, în cadrul Dietei clujene, ca maghiara să fie declarată limbă oficială în Transilvania. În aceste condiții, Stephan Ludwig Roth a alcătuit o vestită broșură, „Confruntarea limbilor în Ardeal”.

Riposta sa fermă are o mare importanță pentru noi, românii, deoarece Roth risipește, cu doar câteva cuvinte, un puhoi de afirmații false, nedrepte și de interpretări răuvoitoare ale unor „cărturari” tocmiți în slujba unor interese străine. Iată ce spunea pastorul Roth, omul care, aparținând unei etnii și religii minoritare în Transilvania secolului XIX, nu poate fi acuzat de lipsă de obiectivitate:

„Domnii din Dieta de la Cluj vor să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că pruncul a fost adus pe lume. Nu e nevoie a declara o limbă drept limbă oficială a țării. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, nici limba maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea. […] Această realitate nu poate fi contestată.

De îndată ce se întâlnesc doi cetățeni de naționalități diferite și niciunul nu știe limba celuilalt, le servește ca tălmaci limba valahă. Când faci o călătorie, când te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaște oricine. Înainte de a face încercarea dacă cineva știe limba germană sau celălalt pe cea maghiară, conversația începe în valahă.

Cu valahul oricum nu poți altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu folosește decât graiul lui. Este explicabil: ca să înveți limba maghiară sau germană, ai nevoie de cursuri școlare. Limba valahă o înveți singur, pe stradă, în contactul zilnic cu oamenii. […] Azi se prinde de tine un cuvânt, mâine un altul și după o vreme observi că poți vorbi românește, fără ca de fapt să fi învățat.

Chiar dacă cuiva nu i-ar fi atât de ușoară învățarea ei, e de preferat să o facă, din mii și variate motive. Vrei să discuți cu un valah, trebuie să folosești limba lui, dacă nu dorești să te alegi cu un „nu știu” ridicat din umeri!”

Din relatarea realistă și nepărtinitoare a lui Roth reiese clar care era națiunea majoritară și limba predominantă în Transilvania anului 1842, cu toate eforturile de maghiarizare și cu toată oprimarea pe care au suportat-o românii vreme de secole.

Despre Stephan Ludwig Roth, activitatea sa favoarabilă românilor și împotrivirea sa față de abuzurile la care erau supuși iobagii transilvăneni ar fi necesară o discuție foarte amănunțită. Aici, ar mai trebui spus că, în 1849, Roth a fost arestat de către Lajos Kossuth, judecat și grabnic condamnat pentru „înaltă trădare”. Stephan Ludwig Roth a fost executat prin împușcare, în mai 1849. În urma sa au rămas cinci copii, orfani de ambii părinți!

Autor: Tomi Tohaneanu

Sursa: cunoastelumea

Autor: Bogdan Iancu