ROMANIA

Romani celebri – medicina

În premieră: Povestea a doi doctori români de la Hollywood

October 9th, 2015 |

ici reportaj garda

„În premieră cu Carmen Avram” îţi spune povestea a doi doctori români de la Hollywood.

În urmă cu 5 ani, omenirea era şocată de o veste incredibilă – Michael Jackson murise în locuinţa sa din Los Angeles. Moartea lui este încă învăluită în mister. Ca şi viaţa, de altfel. S-au scris multe cărţi, s-au făcut multe filme. Dar puţină lume ştie că viaţa marelui megastar a depins, la propriu, la un moment dat, şi de doi români. Ambii medici, colegi de facultate la Craiova şi deveniţi celebri în America.

Unul l-a tratat pe Michael Jackson timp de un an, cât starul a locuit în Las Vegas. E poate singurul român care l-a văzut vreodată pe Michael în pijamale şi care a avut ocazia să se joace cu acesta pe play station.

Celalalt, e cu siguranţă singurul român care l-a văzut pe superstar pe patul de moarte. Era de serviciu când acesta a ajuns în stare gravă la spitalul din L.A. şi nu a mai avut ce să facă pentru a-l salva.

Articol din Romani azi, Romani celebri - medicina |

Comments Closed

un suflet cat lumea Elvila Gocz

October 9th, 2015 |

pt film apasa aici Reportaj tv

Povestea Elvirei Gocz, de la soră de război, asistentă personală a ducesei de Windsor şi a lui Francois Mitterrand

Autor: Luminiţa Ciobanu

Luminita Ciobanu

Galeria foto

Elvira Gocz, un personaj demn de rubrica “Viaţa mea e un roman”

Am întâlnit recent o distinsă Doamnă pentru care omenia este lucrul cel mai de preţ. A cunoscut neajunsurile în vremea copilăriei. Peste ani şi ani, a aflat cum este să ai de toate, dar n-a schimbat-o nimic. A străbătut însă un sinuos drum al destinului, parcurgând cu paşi mărunţi şi demnitate fiecare etapă a vieţii, cu bune şi rele, fără să cârtească. Din preaplinul sufletului şi din ceea ce a considerat că este prea mult pentru domnia-sa a dat celor ce aveau nevoie de ajutor.
Am cunoscut-o pe Elvira Gocz anul acesta, la un excepţional concert al maestrului Gheorghe Zamfir. A adus un frumos buchet de flori, pe care i l-a oferit muzicianului, precum şi o fotografie, din 1976, din seara în care, maestrul Zamfir a acompaniat-o la pian, în timp ce era solistă într-un renumit cabaret din Paris. “Pianistul meu era bolnav. Patronul a întrebat atunci dacă în sală se află cineva care cântă la pian. Maestrul Zamfir s-a ridicat, m-a acompaniat extraordinar… Din acel moment am semnat contracte şi cu alte cabarete…”, îşi aminteşte doamna Gocz.Amintiri…
N-am bănuit în acea clipă că această Doamnă specială, care povestea atât de frumos, cu un aer parizian şi un accent firesc, căpătat în urma unei vieţi trăite în oraşul de pe Sena, poate ascunde o poveste care depăşeşte orice regie de film distins cu premiul Oscar.
Am reîntâlnit-o a doua zi la Covasna, la Spitalul de Recuperare Cardiovasculară “Dr. Benedek Geza”, pe care muzicianul Zamfir l-a vizitat. Pentru domnia-sa, acest important spital reprezintă mai mult decât pentru orice pacient care a trecut pe aici. Din grijă pentru semenii care au nevoie de ajutor, a donat 20.000 de euro, în două etape, pentru achiziţionarea de aparatură medicală strict necesară şi deosebit de importantă, între care un dispozitiv Holter EKG care înregistrează în mod continuu ritmul inimii, pe o perioadă de 24 ore. În biroul doamnei directoare, dr. Suceveanu Mihaela, doamna Elvira Gocz a scos din poşetă mai multe fotografii, unde se afla în preajma multor personalităţi, precum Francois Mitterand sau Jaques Chirac şi a acceptat să “deschidă” o fereastră spre anii tinereţii şi copilăriei. A răsfoit “sertarul cu amintiri” al vieţii clocotitoare pe care a trăit-o.
Elvira Gocz (Elvire Gozin – cum i-au spus francezii) e cunoscută în lumea occidentală pentru vasta activitate umanitară pe care o desfăşoară, fiind împlicată în misiuni filantropice atât pentru sprijinirea spitalelor şi a copiilor săraci din România cât şi din numeroase colţuri ale lumii. “M-am născut la Covasna, în 1939, în familia Gocz. Au trecut mulţi ani de atunci… La 5 ani am rămas orfană, a murit mama. La 12 ani eram servitoare la Sfântu Gheorghe. Când aveam 14 ani am venit acasă fiindcă este o ţesătorie aici, la Covasna, se cheamă «Pacea». Am auzit că se caută ţesătoare iar eu ştiam de la bunica mea să ţes. Am mers să mă angajez. «Căutaţi ţesătoare», am zis? «Da. Tu ştii să ţeşi?» «Da.» «Şi câţi ani ai?» « Păi… cât trebuie să am?» «16!» «Am făcut deja 16 şi jumătate!…», am spus falsificându-mi vârsta…”, îşi aminteşte zâmbind doamna Gocz de anii copilăriei grele. După ce a uimit prin îndemânare, a fost angajată fără să i se mai solicite certificatul de naştere. “Aveam 14 ani în realitate iar când am ajuns la pensie nu corespundeau anii.. (râde). Am fost apoi ţesătoare la Moscova, la fabrica de textile “Derjinski” şi am făcut şi Şcoala Medicală “Botkina”, de soră de război. Săream cu paraşuta, cu kalaşnikov-ul, din avion… Am fost soră de la 18 ani, la Moscova. În ’62 am venit înapoi, am lucrat la Spitalul Militar dar nu mi-a convenit şi am plecat…”, continuă doamna Elvira Gocz.

“Evadarea”
Diploma obţinută la Moscova avea să fie asemenea unui paşaport către viaţa mult dorită a Occidentului, unde avea să ajungă cu sacrificii uluitoare.
În 1967, a luat într-o zi o decizie pentru care nu exista cale de întoarcere. Cu diploma de soră de război în geantă, a hotărât să părăsească România. Însoţită de băieţelul de trei ani, Valentin, care-şi strângea cu putere la piept ursuleţul de pluş, a plecat la Budapesta. A cusut câteva grame de otravă la rever, pentru ultima “frontieră” însă gândul pe care l-a avut a fost de la început al supravieţuirii şi al unei noi vieţi, în libertate. O libertate pentru care a plătit un preţ scump, închisoare şi zile necontenite de muncă teribilă.
“Aveam o şapcă şi o geantă rusească dar şi un pachet de ţigări Marlboro. Când am ajuns la Budapesta, m-am dus la frontiera maghiaro-iugoslavă. Acolo, cu kalaşnikov-ul pe umăr, se plimbau grănicerii. «Domnişoară, unde te duci?» «Aştept o prietenă care vine din Viena, o soţie de ofiţer rus». Deschid geanta, să se uite. Când a văzut Marlboro, s-a schimbat la faţă iar eu l-am întrebat: «Tu te uiţi după ţigarete?» «Da!», mi-a zis. «Ia astea, toate, şi dă şi la toţi tovarăşii…» El a plecat, a venit trenul din Viena, şi eu m-am urcat pe partea cealaltă cu băiatul meu şi…. dasvidania! M-am dus până la iugoslavi!”, pune doamna Gocz.
Al doilea pas spre libertate a avut un cost uluitor. O aşa-zisă prietenă stabilită în Iugoslavia, s-a oferit să o găzduiască şi să o “ajute”. “Prietena unde m-am dus m-a întrebat: «Unde e bagajul tău?» «N-am, numai ursuleţul şi copilul». «Ai bani?» «Am». «Cât 150.000 lei». «Dă-mi 50.000 şi-ţi fac paşaport, să treci Iugoslavia şi Italia». Mi-a luat 50.000, a doua zi iar mi-a mai luat 50.000. A treia zi a chemat un taxi şi a zis: «Ieşi afară şi pleacă, te duci până la Belgrad, este o cuşcă lângă gară, şi ai paşaportul acolo». M-am urcat în taxi şi m-am dus unde mi s-a spus. «Am venit să-mi daţi paşaportul?» «Ce fel de paşaport să-ţi dau? Eu nu te cunosc. » Copilul plângea şi eu tot îi dădeam Valium ca să-l calmez. Mă tot întreba: «Unde-i jucăria mea? Unde-i pătuţul meu? Unde-i tăticul meu?» Deodată mi-a venit o idee: pe când lucram la Moscova, mergeam să fiu translatoare în limba maghiară, română dar, pe lângă asta, făceam şi paşapoartele de tranzit, pentru cei care plecau spre China. Şi parcă Dumnezeu mi-a transmis atunci un click. Am transcris «tranzit», Italia şi înapoi, la clasa I. Am avut cei 50.000 lei cu care am luat un bilet până la Veneţia şi înapoi. Copilul l-am dus la spital ca să îi spele stomacul. În acest timp eu am transcris acest paşaport şi am cumpărat biletul. Seara m-am urcat în tren…”, continuă pe firul amintirilor Elvira Gocz. Cu greu a reuşit să rămână în tren. La controlul vamal, grănicerul a insistat să coboare după ce a observat că îi lipseşte viza de pe paşaport. Dar gândul cu care plecase din România, îndrăzneţ până la nesocotinţă, n-a întors-o din drum. Aceeaşi îndârjire a susţinut-o şi în faţa generalului sosit să rezolve situaţia. «Uitaţi, copilul a adormit, am fost la spital, şi trebuie neapărat să ajung la Veneţia… Nu cobor, domnu’ general! Cobor din mers, şi copilul, şi eu». Cutezanţa mamei l-a determinat pe acesta să închidă ochii. “Haraşo, mi-a răspuns, dar, când vii înapoi, să pui ştamplila de la ambasadă!”. A încuviinţat însă atunci n-a bănuit că o aşteaptă o încercare şi mai teribilă. “Când am ajuns în Italia, m-au prins şi m-au băgat direct în închisoare, trei luni de zile, cu copil cu tot…”, adaugă Elvira Gocz, iar ochii i se umezesc de lacrimi. După o vreme, a ajuns în campusul de refugiaţi de la Trieste. A făcut o cerere de emigrare şi ca să câştige câţiva bănuţi a lucrat ca soră medicală însă nu s-a dat la o parte nici la spălatul scărilor. Era plătită cu 5000 de lire ca soră medicală. Într-una din zile a aflat că i-a fost aprobată cererea de emigrare, dar răspunsul n-a mulţumit-o. Putea merge în Noua Zeelandă sau în Austria. N-avea drept de apel. Trebuia să facă totuşi ceva, să schimbe situaţia. L-a rugat pe mareşalul Marino să-i permită să iasă din campus să cumpere ceva care să-i amintească de Trieste. A pus în geantă merinde proaspete, de la bucătărie. Şi-a luat copilul de mână, cu tot cu ursuleţul de pluş, şi a făcut autostopul. A ajuns la Veneţia şi, ca o binecuvântare, a primit în dar de la şoferul care o ajutase, o hartă. Aşa a reuşit să se orienteze, continuându-şi drumul în căutarea frontierei spre Franţa. “Am trecut o galerie de 1500 m, a doua de 700 de metri şi, la a treia… jos, era frontiera. Era imposibil să trec. Era 10 februarie 1967. M-am întors şi am început să urc pe Alpi. Am trecut Alpii, iarna, cu zăpadă de doi metri, cu băieţaşul meu şi cu ursuleţul. O noapte am dormit într-o biserică, a doua zi am dormit într-o carieră de piatră, într-o clădire abandonată a unei mine, şi acolo stăteam pe bombe. Dar nu mi-am dat seama. Am plecat când a răsărit soarele. Mare noroc! La scurt timp am auzit bubuiturile unei explozii în spatele nostru. Dacă mai dormeam, sărea în aer cu noi, cu tot!… Între frontiere, era un gard lung dar mi-a fost frică să-l ating să nu fie electric, cum era în Rusia. Aşa că mergeam la 10 vreo metri distanţă. M-am dus vreo 10 km. Am ajuns la capătul gardului de sârmă şi, din fericire am ocolit limita. M-am întors pe partea cealaltă, a Franţei. Când am vrut să cobor, era zăpadă foarte mare, care strălucea. O privelişte minunată! După o jumătate de oră de mers pe jos pe marginea unei râpe mici, am alunecat în ea. M-am tăiat la picior însă, spre norocul meu, tăietura s-a oprit la os. Am pierdut mult sânge, mi-am pierdut cunoştinţa. Nu ştiu ce oră o fi fost, dar când m-am trezit, băiatul meu sus striga: «Mă mănâncă lupii!». Cu piciorul plin de sânge am reuşit să ies, am luat copilul şi am coborât. Cu bănuţii ce-i aveam, am cumpărat un bilet până în Lyonne. Dar, când am ajuns, am rămas cu doi franci. Am coborât în gară şi mă gândeam ce mă fac… Şi, pe peron, a venit răspunsul. Am auzit: Acceleratul de Roma, pleacă spre Paris… Am urcat, fără să stau pe gânduri. În scurt timp, a venit conductorul şi mi-a cerut biletul. «Nu am, domnule!» i-am spus. «Cum nu ai?» «Nu am!» «Eşti îmbrăcată în blană, ai geantă, pălărie şi nu ai bilet?» «Nu am!» Îmi ia geanta şi vede că am o diplomă rusească, un chilot al copilului şi nimic altceva. «Cobori la prima!» «Nu!» «Ba da, cobori!» «Nu! Deschideţi uşa şi… zburăm!» «Cum aşa doamnă? » «Zbor!, i-am răspuns! Eu vreau să ajung la Paris, m-aţi înţeles?» Ne-a închis într-un compartiment însă ne-a adus mâncare şi băutură. Am luat cina, dar am pierdut cunoştinţa. M-am infectat. Când m-am trezit eram la spital, operată şi urlam unde e băiatul. A venit cineva care ştia italiană şi mi-a explicat că l-a trimis unde erau orfanii, unde stau toţi refugiaţii. Aşa am ajuns la Paris”.

Între spital şi cabaret
În grija prinţesei Andronicov, care a sprijinit-o foarte mult, şi a cărei familie emigrase în Franţa timpul primului răzbui mondial, Valentin a avut parte de îngrijire foarte bună în campusul de refugiaţi şi de cea mai bună educaţie.
Elvira Gocz a muncit din greu, iniţial în slujba unei rusoaice care a exploatat-o, plătindu-i un franc pe zi şi găzduind-o laolaltă cu un câine imens pe care îl avea. A reuşit să fugă cu mare greutate şi a trebuit să găsească din nou de lucru. Drumul întortocheat al destinului i-a adus mai multe slujbe deodată. Le-a păstrat pe toate chiar dacă lucra din zori şi până târziu, în noapte. La cel mai important Centru Medical din Paris – Spitalul Universitar Internaţional- avea trei slujbe. Dis-de-dimineaţă se ocupa de curăţenie, îngrijea bolnavii apoi, ca infirmieră, şi le punea perfuzii, ca asistentă medicală. Până într-o zi, când un important chirurg, de origine rusă, a luat-o la rost: cum să pună perfuzii bolanvilor dacă nu are şcoală? “Am!”, a răspuns ruseşte, prezentând diploma de soră de război. A fost momentul în care i-a devenit ajutor de nădejde în sala de operaţie. Însă Elvira Gocz a continuat să meargă zi de zi şi la Turnul Eiffel, unde spăla toaletele, câştigând foarte bine. Când venea seara, îmbrăca una dintre ţinutele elegante pe care le avea şi cânta la cabarete, uluind prin talentul şi vocea splendidă. Între cei impresionaţi s-a aflat şi reputatul profesor chirurg Francois Dubois care era convins că Elvira Gocz are o sosie! Adevărul l-a aflat târziu, după zeci de ani…

Devotament
Elvira Gocz nu a uitat niciodată neajunsurile anilor grei. A avut grijă ca Valentin, copilul mult iubit, să aibă cea mai bună educaţie. N-a pus bani de-o parte. Ce i-a fost de prisos, a dat altora, să ne fie mai bine. În 1975, după ce a devenit cetăţean francez, a plecat în Australia, cu o orchestră din Budapesta. “În 76 am revenit la Paris. Am făcut turul Australiei. Apoi, când m-am întors cu avionul, am citit într-un jurnal că Majestatea Sa, caută o soră. Eu credeam că pentru găini, câine sau vaci… Nu-i nimic, mi-am zis, să încerc… Şi…am lucrat pentru Simpson: Wallis, ducesa de Windsor, care s-a căsătorit cu Prinţul Eduard, duce de Windsor, fostul rege Eduard al VIII-lea al Regatului Unit. Pentru ea am lucrat 10 ani. Până în 2007, am lucrat în Kuweit”, continuă Elvira Gocz.
Deşi drumul în viaţă nu i-a fost uşor, gândul că nimic nu este imposibil şi devotamentul excepţional faţă de îngrijirea semenilor i-au dat putere. Şi mai avea un avantaj: cunoştea şapte limbi străine. În Kuweit a fost angajată oficial soră a familiei şeicului kuweitian Al Hamad. Însă Elvira Gocz a îngrijit multe personalităţi între care preşedintele francez Francois Mitterand, liderul politic tunisian, Bem Ali, fostul secretar general al ONU, Javier Perez de Cuilleard.
Generozitatea Elvirei Gocz, de a lupta pentru o lume mai bună, a facut ca, în anul 1978, Liga Universală a Binelui Public ( Ligue Universelle du Bien Public) să-i confere “Crucea de ofiter” pentru merite deosebite în slujba umanităţii, alături de nume sonore precum Mireille Mathieu. O înaltă distincţie în motivarea căreia, sunt notate câteva fraze emoţionante: “Doamna Gozin (Elvire). Asistentă Medicală. Pe lângă profesia sa pe care o îndeplineşte cu mult suflet, domnia-sa posedă daruri de artist muzical pe care le valorifică în cele mai bune condiţii. Domnia-sa dă reprezentaţii benevole atât la galele organizate pentru strângerea de fonduri pentru persoanele nevoiaşe, cât şi la manifestările care reunesc persoanele direct interesate pe care le farmecă prin talent şi drăgălăşenie. Cu un suflet foarte generos, răspunde mereu prezent atunci când este solicitată pentru a alina suferinţa”.
Privesc fotografiile în care apare alături de multe personalităţi, la diferite evenimente caritabile ori pe scenă. Între ele regăsesc o imagine din sala de operaţie de la Paris apoi o fotografie la vederea căreia, doamna Gocz face o precizare: “Aici îngrijesc un revoluţionar român”. Cum a fost posibil? Pentru Elvira Gocz binele altora este mai presus de propria-i viaţă. În decembrie 1989, ca membru al Asociaţiei “Medicin du monde”, Elvira Gocz a simţit că trebuie să le fie aproape românilor, însă nu de la distanţă. Pe 24 decembrie 1989, a urcat într-un avion militar de tip “Hercules”, având la bord ajutoare umanitare. Ştia că poate fi de mare folos. A pansat şi rănile celor care s-au aflat în bătaia armelor, cu piepturile goale, pentru libertate.

Acasă
Elvira Gocz şi-a dorit foarte tare să revină la Covana natală. A început să construiască aici o casă, pentru a se întoarce în România, alături de unicul fiu, Valentin. În 2010 însă, un accident de muncă petrecut în Franţa avea să-i frângă inima. Valentin a murit. A căzut de la etajul 8, în timp ce încerca să monteze un panou solar. Elvira Gocz are de atunci sufletul sfâşiat. Este alături de cei doi nepoţei, copiii lui Valentin, rămaşi la Paris, cu tot ce aceştia au nevoie. N-a uitat niciodată că a fost orfană şi îngrijeşte un copil din Covasna, să aibă parte de un viitor bun. “Am crescut fără părinţi şi ştiu ce-nseamnă suferinţa…”. Acesta este crezul unei Doamne care ştie să aline durerea celor pentru care, până să o cunoască pe Elvira Gocz, viaţa era o loterie la care nu găsiseră biletul câştigător.

Sursa: jurnalul

Articol din Romani azi, Romani celebri - femei, Romani celebri - medicina, Romani celebri - social |

Comments Closed

Povestea medicului Dan Nicolau, singurul din România care operează metastaze pulmonare

October 3rd, 2015 |

Medicul Dan Mihail Nicolau este șeful Secției de Chirurgie Toracică din cadrul Spitalului Clinic de Pneumoftiziologie „Leon Daniello” din Cluj-Napoca, secție pe care a construit-o de la zero și care, prin dăruirea și activitatea sa de o viață este acum un punct de reper al medicinei clujene. A pornit la Cluj pe drumul chirurgiei toracice de unul singur, ulterior a format specialiști capabili să-i ducă munca mai departe, a integrat chirurgia toracică națională în Societatea Europeană de profil, a avut brevete medicale, premiere și recorduri în cadrul intervențiilor chirurgicale, cărora le-a pierdut numărul, realizând până în prezent peste 6.000, o cifră ce înseamnă zile, luni sau ani de viață pentru pacienții săi.

Medicul incriminează „umefita” și „scăunita” specifice unui oraș universitar precum Clujul și, deși este o somitate a chirurgiei toracice, nu și-a pierdut simplitatea, naturalețea, deschiderea față de oameni și de valorile umane. Își povestește viața profesională cu relaxarea și mulțumirea specifice oricărei persoane care, după o viață de muncă, se bucură că nimic nu a fost în zadar, că sacrificiile asumate au dat roade vizibile în viața cetății, au adus plusvaloare unei întregi comunități.

Un medic cu înclinații artistice și sportive

Dan Nicolau s-a născut la Târgu Mureș. La 4 ani și jumătate a ajuns la Cluj împreună cu familia, unde a avut „privilegiul” unei prime locuințe în Piața Muzeului. Școala generală și liceul le-a absolvit la Barițiu, iar în timpul liceului a urmat și Școala Populară de Arte, pentru că visa să îmbrățișeze cariera de dirijor. A învățat să cânte la mai multe instrumente, pian, vioară, oboi și, chiar dacă nu și-a transformat pasiunea în meserie, și acum mai „zdrăngănește” la chitară sau mai cântă uneori la pian.

Chiar dacă avea o înclinație artistică, liceul l-a urmat la secția de real, iar din clasa a V-a a început să practice și atletismul, ca sport de performanță. A fost mai mulți ani campion județean la săritura în înălțime și triplu salt.

Elevului de liceu Dan Nicolau i-a plăcut foarte mult matematica și la Colegiul Național „George Barițiu” a beneficiat de experiența unor profesori deosebiți, o mare parte dintre ei foști universitari exilați în învățământul preuniversitar din motive politice.

Medicina nu a fost prima opțiune a lui Dan Nicolau care, după ce a renunțat la visul de a deveni dirijor, s-a axat pe informatică:

„La Medicină am dat admitere fără să-mi pun problema că voi pica, chiar dacă pe vremea aceea concurența era foarte mare. Am avut o convenție cu părinții că dau la Medicină și că, dacă nu îmi place, mă retrag și dau la Facultatea de Educație Fizică și Sport și mă fac antrenor. Intrarea era fără admitere la anumite categorii și având categorie de performanță eram scutit de admitere.

A început să îmi placă medicina și, probabil, unele discipline cu iz matematic, ca de exemplu biochimia, m-au ajutat să înghit și restul materiilor. Și în facultate am avut profesori deosebiți. La Biochimie era profesorul Bârzu, colaborator al profesorului Palade, căruia i s-a decernat Premiul Nobel. Prin anul I am început chirurgia, m-am lipit acolo la cercuri științifice la Chirurgie II, unde era un cadru didactic foarte mobilizator pentru studenți, profesorul Kaufman, la vremea aceea șef de lucrări. Acolo am început chirurgia și am rămas lipit de chirurgie; făceam gărzi ca student, iar deja în anul IV mă integrasem cu cei de la Urgență la Chirurgie I. La chirurgie era profesorul Nana, care era un zbir, dar pe de altă parte un fachir, doctorul Pereni, Moraru, Anderco… muncind acolo am intrat în echipă.”

Lupta de formare a unei secții performante de Chirurgie Toracică la Cluj

În anul VI de facultate Dan Nicolau a dat concurs de internat, unde a intrat pe locul I pe grupa specialităților de chirurgie. În anul 1978 a fost „racolat” de medicul Radu Deac împreună cu Șerban Brădișteanu, pentru a pleca la Târgu Mureș, la Institutul de Cercetări Medicale, unde a dobândit titlul de chirurg generalist și de cercetător în chirurgie cardiovasculară:

„Am stat în Târgu Mureș vreo 6 ani, până în 1983, și pot să afirm că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de tânăr medic în formare, pe toate planurile: și profesional, și ca echipă, ca volum de muncă, erau toate ingredientele acolo; era și ceva de pionierat, echipa era una redutabilă, era competiție între noi, dar pe de altă parte era o echipă foarte legată, care nu permitea atacuri din afară.”

În anul 1983 medicul a revenit la Cluj, la Chirurgie Toracică, unde a rămas până în prezent, construind aproape de la zero o secție ce astăzi poate fi considerată una dintre cele mai performante:

„Când am venit am pornit un program de cercetare privind conservarea plămânului pentru transplant pulmonar și primul succes din această cercetare a fost o valvă biologică cardiacă pe care am și brevetat-o.

La București, la profesorul Coman, am parcurs o perioadă de doi ani de formare pe chirurgie toracică, după cea cardiacă și, revenind la Cluj, am început o muncă, un program foarte amplu și de lung parcurs, care a însemnat inclusiv modernizarea clădirii, partea hotelieră. Am rămas la un moment dat singurul chirurg, fără anestezist, fără nimic, duceam secția singur în spate. Plus chemările nocturne prin diverse secții de chirurgie de urgență, pentru că nu exista pe atunci UPU. Situația aceasta a durat 10 ani, până am reușit să încropesc o trupă de medici în Secția de Chirurgie Toracică.

Au fost perioade foarte grele și înainte de 1989, și după, în ceea ce privește crearea de posturi. Am avut planuri cu reconstrucția, cu personalul. Eram singur. A fost o perioadă când eram compartiment al unei secții de pneumologie și am dus o luptă de dobândire de identitate, «de câștigare a independenței», ca să ne putem forma ca secție, lucru pe care l-am reușit în 1992. În 1991 am dat primariatul în chirurgie toracică la București și l-am luat cu media 10, primul pe țară.

Din 1992 am devenit șeful secției unde sunt și acum și am reușit să creștem numeric personalul – nu suficient, ci la limita de supraviețuire; am trei colegi mai tineri, medici primari, doi formați de mine integral, unul format în cadrul unui stagiu la Paris. Am reușit de la nici un anestezist să avem acum doi medici, iar ca pondere numerică și diversitate de tipuri de operații s-ar putea să fim pe locul II în țară după Institutul de Pneumoftiziologie «Marius Nasta».”

6.000 de operații de chirurgie toracică

Medicul a participat și la stagiile de schimb de experiență prin inițiative proprii de organizare. În 1991 i-a lămurit pe cei de la Scotland-Romanian MedicAid ca, în loc să aducă „vechituri” în România, să ducă medici în afara țării, pentru schimburi de experiență:

„A funcționat vreo 3 ani acest program prin care cred că au trecut toți profesorii din Cluj care știau limba engleză. Am beneficiat și eu de stagii în Londra, Newcastle, Edinburgh, Berlin. Am avut o aplecare spre chirurgia tuberculozei și am introdus două procedee chirurgicale din care cel puțin unul e folosit și în țară și în străinătate.

Pe chirurgie toracică am vreo 6.000 de operații. Nu le știu exact numărul… la un moment dat le-am numărat, aveam vreo 4.000, dar s-au mai adunat de atunci. Posibil să am cele mai multe operații de decorticare pulmonară, am făcut personal peste 1.000.

Partea cea mai spectaculoasă este, de doi ani, chirurgia metastazelor pulmonare cu laser și aici, prin voia împrejurărilor, sunt singurul din țară care face treaba asta, iar în jurul nostru există vreo două cercuri de țări care nu au dotări și nu practică acest tip de operație.”

Medicul care operează metastaze pulmonare afirmă că în curând pentru această maladie nu va mai fi nevoie de intervenții chirurgicale. În prezent se dezvoltă noi tipuri de terapii, foarte eficiente, care înlocuiesc citostaticele și acționează prin stimularea rezistenței organismului cu ținte pe bază de ADN tumoral:

„Sunt lucruri extrem de dinamice în dezvoltare și oamenii se sperie de această maladie, dar sunt boli mult mai grave decât cancerul; bolile coronariene, de exemplu, care în orice clipă pot fi fatale. Încă nimeni nu știe ce declanșează cancerul, există numai bănuieli”, precizează Dan Nicolau.

„Am fost medicul care a integrat european chirurgia toracică din România”

Din 2001 Dan Nicolau a devenit membru al Societății Europene de Chirurgie Toracică. A fost primul medic român ce a pătruns în această societate și a devenit în anul 2011 regent pentru România (un fel de ambasador al societății). Pe parcursul a doi ani a reușit să integreze toată chirurgia toracică din țară în Societatea Europeană, toți colegii săi chirurgi devenind membri ai acestei societăți. În plus, doctorul Nicolau a realizat o premieră pentru lumea medicală din România:

„Partea de lobby pe care am avut-o noi în Societate cu colegii de la București și Timișoara ne-a ajutat să obținem în 2006 organizarea Congresului Anual al Societății Europene aici, la Cluj, singurul congres ordinar al unei societăți europene sau mondiale care s-a desfășurat în România, din toată istoria medicinei românești, fiindcă societățile acestea au congrese anuale, în fiecare an în altă țară. Când am depus eu candidatura noi am fost în competiție cu Budapesta și cu Roma.

Alături de brevetul de valvă, care rămâne pentru totdeauna, cât există omenirea, pentru că e însemnat în indexul de brevete internaționale, va rămâne și organizarea acestui congres la Cluj. Într-o sută de ani doar o sută de orașe au privilegiul de a organiza un astfel de eveniment, iar pentru mine a fost cea mai mare onoare să fiu președintele unui congres de genul acesta.

Peste ani și peste veacuri nu știu dacă se va vorbi despre mine legat de ce am făcut cu laserul sau cu tuberculoza, dar sigur se va aminti că am fost omul care a integrat european chirurgia toracică din România, plus organizarea congresului la Cluj, în 2006.”

„Să fii cinstit cu meseria: atâta știu, atâta fac!”

După o viață de realizări, acum, când se apropie de pensie, Dan Nicolau se mândrește cu medicii pe care i-a crescut în preajma sa, cu cei 3 colegi ajunși la deplina maturitate profesională, capabili, oricare dintre ei, să îi ducă munca mai departe, să conducă și să coordoneze Secția de Chirurgie Toracică.

„Medicina are un singur principiu”, afirmă Dan Nicolau, „să fii cinstit cu meseria: atâta știu, atâta fac!”. Dascălii săi, care l-au format și ca mentalitate, după cum se destăinuie medicul, l-au ferit de două boli foarte grave, care se manifestă în rândul medicilor din centrele universitare:

„Eu le-am numit umefita și scaunita, două boli cumplit de grave, ce constă în lupta pentru a progresa în UMF ca și cadru universitar; trebuie să aștepți să moară cel din fața ta ca să îi iei locul, și ca să îi iei locul dai din coate și cu cel mai bun prieten al tău, concurent la acea poziție. Și scăunita asta cu șefia, cu a fi director, e o boală gravă.”

Medicul Dan Nicolau nu se ferește și nu se teme să vorbească deschis despre metehnele sistemului. Se simte stăpân pe sine ca profesionist, și astfel imun la problemele pe care expunerea unor realități i le-ar putea crea:

„În momentul în care ești stăpân pe meserie în medicină, mai ales în chirurgie, când ți-ai dobândit un fel de notorietate și o recunoaștere a celor din jur, nu mai ai probleme să spui realitatea. Probleme au cei care ocupă o poziție nepotrivită și neacoperită și atunci devin temători și predispuși la compromisuri.”

Secția de Chirurgie Toracică este singura pe aria a 6 județe și astfel cei 4 medici sunt nevoiți să facă fiecare câte 7-8 gărzi pe lună, un efort deosebit pus în slujba pacienților:

„E mult… 25% dintr-un an stăm de gardă. S-ar putea ca noi să fim medicii cu cele mai multe gărzi. În plus, chirurgia toracelui este o chirurgie foarte grea, cu riscuri mari”, se confesează medicul Dan Nicolau, profesionistul ce, prin activitatea sa, a reușit să pună Clujul pe harta medicinei naționale și europene.

foto: Ziar de Cluj, Facebook Dan Mihail Nicolau

PORTRET scris de Florin Moldovan /

sursa: ziaruldecluj

Articol din Romani azi, Romani celebri - medicina |

Comments Closed

“Ma simt mai in siguranta in Bucuresti decat la Londra”. Cum traiesc medicii romani care trateaza VIP-urile din Anglia

September 4th, 2015 |

Centrul Londrei atrage ca un magnet milioane de vizitatori. In ultimii 5 ani, metropola a devenit Babylonul lumii moderne. In care o treime dintre locuitori sunt imigranti. Unii stabiliti in Regat cu multi bani si pretentii pe masura. Cand spui Londra spui un oras plin de viata, un oras in care traiesc oameni din peste 270 de natiuni. Un loc in care isi fac un rost si romanii.

Strada Harley, in zona Oxford e o artera discreta, cu imobile insirate, sedii ale unor afaceri care genereaza an de an profituri asemanatoare unor centre financiare mari. „E o zona de excelenta medicala sa spunem asa, cunoscuta in toata lumea. Are specific medical. De 6 ani sunt aici”, spune Ovidiu Maurer, medic stomatolog.

In fata uneia dintre cladirile cochete l-am gasit pe Ovidiu Maurer, medic roman. Pe Harley Street stomatologia se numeste cosmetica dentara, iar medicii care profeseaza pe aceasta strada au propria asociatie a dentistilor din Marea Britanie, separat de restul stomatologilor din Regat

“Nu sunt foarte multi medici romani, eu nu cunosc niciun medic roman, stomatolog sunt numai eu probabil”, explica Ovidiu Maurer. Spune ca a avut referinte bune in randul stomatologilor britanici dupa ce a studiat si profesat timp de 15 ani in Germania. “Nu ca e mai bun vadul, dar sunt celebritati si tot felul de oameni mai instariti care vin. Nu ai voie sa dai nume, sunt date confidentiale pe care nu poti sa le faci publice. Oameni cu Oscar vin aici, nu locuiesc in zona.”

E discret in ce priveste clientii, dar ne-a sugerat sa verificam lista actorilor britanici premiati cu OSCAR. Ar fi de mentionat Daniel Day-Lewis, Ben Kingsley, Jeremy Irons, Anthony Hopkins si Colin Firth. Iar actrite detinatoare ale statuetei sunt Hellen Mirren si Kate Winslet. Fara sa faca precizari privind identitatea pacientilor, Medicul Maurer spune ca odata instalati pe scaunul de stomatologie, vedetele devin oameni normali, cu probleme dentare pricinuite de varsta si de vicii precum fumatul.

Strada Harley a inceput a devina un urias complex medical inca din anii 60. Atunci s-au deschis aici primele cabinete private, iar britanicii de rand veneau sa isi trateze in sistem privat problemele de sanatate. In prezent locul de frecventat doar de high-life-ul londonez, adica oameni de afaceri, sportivi, actori si cantareti.

Desi vazand fatadele nu ai zice, aici la interior se afla clinici pe 2 sau 3 etaje, renumite in toata lumea. Iar la unele cabinet programarile se fac cu 2 sau 3 luni inainte. Pentru ca toata crema medicinei britanice se afla pe aceasta strada.

E suficient sa citesti placutele de pe usi, si sa privesti masinile cu care vin pacientii, ca sa iti dai seama ce profituri se obtin din medicina privata in zona. Gasesti aici de la microchirurgie vasculara, la rezolvarea dificultatilor de fertilitate dar si centre de infrumusetare. Si totul tine de marketing. Chirurgia estetica se numeste aici sculptura cosmetica. Clinicile au aparatura de ultima generatie si sunt liste lungi de asteptare chiar si in cazul celebritatilor care doresc schimbari de look.

Romanca Ecaterina Brady are cabinet la numarul 137. “Este clinica pe care mi-am deschis-o in Harley Street, este o clinica de fertilitate si de medicina pentru femei. Specializarea mea e in medicina pentru femei, ceea ce inseamna ca tratez de la tinere adolescente, pana la menopauza.” Are cabinetul la mansarda, in parteneriat cu un celebru ginecolog londonez, numit medicul anului in Regat, in 2010.

“Trebuie sa ai recomandari si trebuie sa faci parte din anumite societati, care au dreptul sa inchirieze locuri in zona respectiva. Toate casele de pe aceasta strada apartin familiei regale, toate sunt inchiriate si chiriile sunt controlate de aceasta agentie imobiliara a casei, deci nu poate oricine sa vina si sa spuna vreau sa inchiriez, chiar daca au enorm de multi bani. Trebuie sa ai aprobarea lor.”

Ea s-a specializat la Londra in medicina chinezeasca, dupa ce a studiat 4 ani la o facultate britanica. Face acupunctura, dar ofera si diverse tratamente cu infuzii de plante si uleiuri orientale. In Romania a fost specialist de marketing pentru mai multe multinationale. Spune ca asta a ajutat-o in noua meserie, pentru ca abordeaza cu tact si dimplomatie fiecare clienta. Iar pacientele sunt multumite, chiar daca nu stiu mare lucru despre tara noastra si medicii care emigreaza de la noi.

Toate clinicile sunt amenajate incat sa para ca faci tratamente in propria sufragerie si interventii chirurgicale in vizita la un prieten si mai putin intr-un centru medical.

“Nu fac o diferentiere in functie de nationalitate. Si eu probabil ca am fost foarte norocoasa sa nu fiu judecata prin faptul ca sunt roman. Sunt judecata prin ceea ce fac si prin modul in care imi fac meseria. Spunand asta insa, nu e usor. Nu e usor pentru ca este o piata extraordinar de competitiva. Si daca nu esti bun, se vede imediat. Nu ai cum sa pui o fatada si sa joci un rol pentru ca lumea isi da seama si automat iti vei pierde clientii. “

Romanii ajung insa si altfel pe Harley Street. In timp ce Ecaterina ne prezenta zona, si-au facut aparitia si cativa conationali care cersesc. Sotul Ecaterinei, venit cu copiii sa o astepte pe mama lor, la terminarea programului, ii da bani unei tinere cu sacul in spate.

Daca romanii din elita medicala britanica se plang ca nu e usor, deoarece trebuie sa tina sus stacheta din cauza competitiei, cersetorii sustin contrariul. Le merge bine la Londra si stiu unde sa se instaleze. Sotul Ecaterinei este australian si spune ca romanii de pe strazile londoneze nu deranjeaza totusi atat de mult, daca nu sunt violenti. El insusi a fost atacat pe strada si talharit in vazul lumii, dar cei care i-au luat portofelul si telefonul erau tineri britanici.

‘Romanii si bulgarii sunt aratati negativ acum, au parte de publicitate negativa, dar e vorba de proportii aici, eu merg pe strada si nu vad romani agresivi. Ma simt mai in siguranta pe unele strazi din Bucuresti, decat in unele zone din Londra.”

Din experienta in marketing, Ecaterina sustine ca e o diferenta uriasa intre cultura romaneasca si cea britanica. De aici si contrastele uriase in ce-i preveste pe romanii care dorm, fura si cersesc pe strazi si care nu au nimic de a face cu politetea si manierele britanicilor. “Cred ca e foarte important cand te muti intr-o tara straina, felul de a te comporta adaptat cat mai mult culturii respective. Sa incerci sa inveti felul in care oamenii se prezinta, interactioneaza si astea incep de la cele mai mici detalii. “

Se spune ca cine frecventeaza cabinetele de pe Harley Street imbatraneste…subtil si frumos. Pe strada cu staif din buricul Londrei gasesti clienti cu pretentii si medici de top, unii din Romania. Tot aici insa vezi si… romani cu mana intinsa. E trist ca si unii si altii sunt pusi in aceeasi tabara de o parte a presei engleze, fiindca apartin unor lumi total diferite. In timp ce unii castiga respectul britanicilor, altii trezesc sentimente de mila, sau mai rau, de repulsie si refuz.

Sursa: Pro TV

Articol din Romani azi, Romani celebri - medicina |

Comments Closed

Leon Dănăilă, cetăţean de onoare al Botoşaniului. Academicianul este considerat cel mai bun neurochirurg din Europa

July 3rd, 2015 |

Academicianul Leon Dănăilă este cetăţean de onoare al oraşului Botoșani. La ceremonia de decernare a titlului, neurochirurgul român a fost felicitat şi de foşti pacienţi.

La vârsta de 82 de ani, Leon Dănăilă încă mai intră în sala de operaţii. Numele medicului neurochirurg este binecunoscut atât în ţară cât şi peste hotare ca urmare a numeroaselor intervenţii reuşite dar şi a lucrărilor de specialitate pe care le-a publicat în lunga sa carieră. Profesorul este născut în Botoşani, iar şefii administraţiei au decis să-i recunoască meritele prin conferirea titlului de cetăţean de onoare al oraşului.

Academicianul a împărtăşit celor prezenţi câteva întâmplări din viaţa sa:

“Am fost propus de Ceaușescu și profesorul Arsenie să-l operez pe Kim Bir, care a fost primul ministru al lui Kim Ir Sen. A avut o operație foarte dificilă, eu eram tânăr, drept să spun, nu mi-am dat seama de importanța chiar atât de mare a acestui fapt. Acum parcă mi-e frică de faptul că… dacă nu era bine, ce se întâmpla?”

Supranumit doctorul fără de arginți de oamenii pe care i-a făcut bine, zeci de pacienți din împrejurimi au venit să-l felicite și să-i mulțumească.

“Făceam anumite crize și am ajuns la dumnealui la București, tumoarea era deja destul de mare, operația a fost destul de dificilă și am fost salvată de dumnealui, de două ori am fost operată,” povesteşte o pacientă.

“Operația a fost o reușită și trăiesc datorită lui, am avut o tumoră de 5 centimetri pe creier. Mi-a redat a doua șansă să trăiesc,” a spus un pacient.

Academicianul Leon Dănăilă s-a născut în orașul botoșănean Darabani și, în prezent, încă profesează în București. Profesorul este o somitate în neurochirurgie și, datorită lucrărilor sale în domeniu, figureaza printre cele 500 de genii ale secolului XXI.

Articol din Romani azi, Romani celebri - medicina |

Comments Closed

ȘTIINȚĂ: Primul transplant hepatic din România

May 13th, 2015 |

Primul transplant de ficat efectuat în România a avut loc în 1997, la Institutul Clinic Fundeni (în prezent centrul de Chirurgie Generală și Transplant hepatic Fundeni). Autorul acestei intervenții este prof. dr. Irinel Popescu.

Prof.dr. Irinel Popescu, directorul Centrului de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic Fundeni
Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / Arhiva AGERPRES

Programul de transplant hepatic de la Institutul Fundeni a început după ce medicul Irinel Popescu a efectuat un stagiu de trei ani, fără întrerupere, la Spitalul Universității din Pittsburg și la Spitalul Mount Sinai din New York (SUA). Apoi programul a cunoscut un curs permanent ascendent. ”După o perioadă extrem de grea a începutului 1997-2000, la 15 aprilie 2000 a fost efectuat primul transplant după care pacientul — Gheorghe Penea — a supraviețuit, a declarat prof. dr. Irinel Popescu într-un interviu acordat AGERPRES, în 2009.

Între 2000 și 2006 numărul de operații a fost relativ redus, din cauza dificultăților financiare și mai ales a numărului mic de donatori. Atunci când au existat donatori, s-au efectuat și 4 transplanturi într-o singură zi (în 2001).

În 2008 s-au efectuat 20 de transplanturi, iar la finalul anului respectiv numărul total de transplanturi efectuate în institut ajunsese la 100.

Din 2006 până în 2009, datorită creșterii semnificative a numărului de donatori, programul de transplant hepatic a cunoscut o curbă ascendentă, ajungând la valoarea unor programe vest-europene, iar rezultatele de supraviețuire au ajuns la 90%.

Începând din 2000, mai mulți membri ai echipei de transplant hepatic au efectuat stagii de pregătire în Franța, Italia, Germania, Coreea de Sud.

Activitatea centrului este susținută de Fundația pentru Chirurgia Ficatului, înființată în anul 2000. Sponsorizările și donațiile colectate au permis modernizarea centrului prin dezvoltarea unei rețele de calculatoare și informatizarea evidentei pacienților, dotarea cu aparatură medicală performantă, precizează site-ul www.icfundeni.ro.

În cadrul modernizărilor înregistrate se înscrie și informatizarea Clinicii prin desfășurarea primului Centru Pilot de Telemedicină din România în colaborare cu Agenția Spațială Română. În Centrul de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic au fost create un compartiment de chirurgie toracică precum și două unități de diagnostic, de endoscopie și de ecografie, toate acestea având un efect benefic în abordarea multidisciplinară a pacienților operați.

Experiența de peste 800 de rezecții hepatice în decursul a 10 ani și cea în transplantul hepatic a permis redactarea tratatului ”Chirurgia Ficatului”, publicat în 2004, sub conducerea prof. dr. Irinel Popescu, cu colaborare internațională. De asemenea, activitatea universitară a fost perfecționată prin elaborarea unui curs pentru studenți, precum și un manual utilizat pentru admiterea în rezidențiat. În colaborare cu alte centre chirurgicale, Centrul de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic a organizat o serie de congrese cu participare internațională: simpozioanele și cursurile postuniversitare ale Secției Române a IASG (International Association of Surgeons and Gastroenterologists), congresele ARCE (Asociația Română de Chirurgie Endoscopică), potrivit site-ului www.icfundeni.ro.

La Institutul Clinic Fundeni s-au efectuat aproape toate procedeele de transplant cunoscute — transplant cu ficat întreg de la donator decedat, transplant cu ficat parțial de la adult la copil (utilizat în cazul copiilor sub 2 ani), dar și de la adult la adult (utilizat mai ales în cazurile de cancer hepatic), transplant cu ficat împărțit, cu ficat redus, transplant de tip ”domino”. Acest ultim tip de transplant a fost efectuat prima oară în 2002, unei paciente cu hipercolesterolemie ridicată, căreia i s-a transplantat un ficat normal, iar ficatul acesteia a fost transplantat unei bolnave cu ciroză.

Acest caz rar a fost publicat, în 2003, în revista ”Transplantation”, iar, în 2009, în publicația ”Clinical Transplantation”.

Institutul Fundeni a dezvoltat de-a lungul anilor o permanentă colaborare cu programe de transplant de la Spitalul Niguarda din Milano, condus de profesorul Domenico Forti, și cu Spitalul Universitar din Essen, condus de profesorul Cristoph Broelsch, explica profesorul Irinel Popescu în interviul acordat AGERPRES.

Alte colaborări au fost cu Spitalul Lozenec din Sofia și Spitalul Universitar din Novisad, de această dată pentru ca prin programul românesc de transplant să poată fi dezvoltat programul de transplant din Bulgaria și Serbia.

Centrul de Chirurgie generală și transplant hepatic Fundeni este un centru metodologic pentru formarea în supraspecializarea de chirurgie hepatică și transplant hepatic pentru cursanți din centrele universitare de la Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Iași.

La 17 aprilie 2015 s-au împlinit 15 ani de la primul transplant hepatic reușit din România. ”Pacientul Gheorghe Penea, Jean cum îl știu toți, are 61 de ani și multe planuri de viitor. La 46 de ani, credea ca totul s-a sfârșit. Avea ciroză cu virusul hepatitei B, în ultimul stadiu. Iar transplantul de ficat era singura lui șansă. Fusese la Milano, în Italia, pentru un ficat sănătos, dar ajunsese pe lista de așteptare. Boala nu aștepta, însă… Salvarea i-a venit la Fundeni, când nu mai spera. Pe 15 aprilie 2000, a beneficiat de primul transplant de ficat reușit în România, de către profesorul Irinel Popescu.”, se arată pe site-ul medicului, irinel-popescu.ro.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Articol din Romani azi, Romani celebri - medicina |

Comments Closed

31 martie 2015

O romancă – cel mai bun chirurg dermatolog din lume (Interviu)

April 6th, 2015 |

image-2007-11-28-2033038-41-alina-fratila

31 martie 2015

Alina Frățilă este prima femeie președinte din istoria Societății Internaționale de Chirurgie Dermatologică. Patru academii medicale din SUA si Germania o numara printre membrii sai, fiind invitata sa sustina prezentari de-a lungul timpului la peste 300 de conferinte nationale si internationale. In 2007 a primit Premiul German pentru Inovatie, devenind cu un an inainte cetatean de onoare al orasului ei natal, Otelu-Rosu. Periodic, Alina Fratila se intoarce in Romania unde este profesor asociat la disciplina de dermatologie din cadrul U.M.F. Bucuresti.

Vlad Mixich: Ati absolvit Facultatea de Medicina din Timisoara, urmand apoi un traseu profesional impresionant. Ati fost mai degraba o studenta silitoare sau o studenta foarte pasionata de medicina?

Alina Fratila: Fiind nascuta intr-o familie cu foarte multi medici, medicina in general este o pasiune. In timpul studentiei la Timisoara, datorita talentului didactic al profesorului Pius Brinzeu, pot spune ca am facut o adevarata pasiune pentru specialitatile chirurgicale. Insa pentru a fi luata in serios ca femeie, in specialitatea de chirurgie, trebuie sa fii de doua ori mai silitoare decat un barbat, ceea ce am si facut cu mare placere.

Nationalitatea mea nu a contat

V.M.: Ce efect are asupra relatiei cu pacientii faptul ca sunteti romanca? Nationalitatea a fost un avantaj sau un dezavantaj pentru cariera dumneavoastra?

Alina Fratila: Nationalitatea nu a fost niciodata o tema de discutie, nici nu m-a avantajat, dar nici nu m-a dezavantajat. De fapt, nu am simtit niciodata ca as fi fost tratata ca o straina. Din contra, cand am primit primul meu post de medic in sectia de chirurgie a unui spital din Bavaria, iar seful m-a asistat la o operatie de hernie, mi-a spus: „nici nu am ce sa va mai invat, aveti o educatie chirurgicala deosebita”.

V.M.: Stiu ca sunteti la curent cu situatia tinerilor medici din Romania. Salarii mizerabile, spitale mizerabile, perspective asemenea. Foarte multi viseaza sa emigreze. Ce ii sfatuiti?

Alina Fratila: Daca as trai acum in Romania, as incerca sa ma specializez in strainatate. Asa am facut si eu acum 20 de ani, participand la multe cursuri in SUA. Apoi m-as reintoarce in tara pentru a contribui la dezvoltarea si modernizarea invatamantului medical romanesc. Satisfactiile vor fi mult mai mari si, desigur, si aprecierea din partea pacientilor va creste exponential.

V.M.: Ati primit recent un important premiu german pentru inovatie. Despre ce este vorba?

Alina Fratila: Este vorba despre un premiu pentru o lucrare stiintifica care descrie operatia de lifting de pleoape (blefaroplastie) cu ajutorul bisturiului cu lumina, “UltraPulse CO2 Laser”, care este mult mai putin dureroasa. Hematoamele, edemul si durerile sunt mult reduse si, prin urmare, pacientul se poate reintegra rapid in viata cotidiana.

Am găsit de cuviință că trebuie să sacrific dorința de a avea copii și familie pentru a mă putea dedica 100% profesiei mele

V.M.: Gustul succesului este mai dulce sau mai amar printre straini?

Alina Fratila: Mi-a fost foarte greu sa fiu asa de departe de parinti, dar dragostea lor m-a ocrotit permanent pana si aici. Fratele meu locuieste si el in Germania, asa incit nu sint chiar singura.

Am sacrificat familia pentru profesie

V.M.: Clinica dumneavoastra din Bonn este una dintre cele mai renumite din vestul Germaniei. Ce ati sacrificat pentru a atinge acest varf profesional?

Alina Fratila: Am gasit de cuviinta ca trebuie sa sacrific dorinta de a avea copii si familie pentru a ma putea dedica 100% profesiei mele. Ca femeie si mama as fi dedicat foarte mult timp copiilor, asa cum au facut si parintii mei. Anii din urma mi-au solicitat insa o angajare deosebita pe toate planurile, nu numai medical, avand ca finalitate infiintarea clinicii de care vorbiti, „Jungbrunnen-Klinik” (in traducere „Fintina tineretii”), asa incit a trebuit sa-mi neglijez chiar si prietenii.

V.M.: Practic, v-ati casatorit cu bisturiul. Este bisturiul mai fidel decat orice barbat?

Alina Fratila: Fidelitatea este de dorit doar daca este reciproca. Eu am avut si am in continuare un sprijin deosebit din partea prietenului meu care se incadreaza si se adapteaza perfect in viata mea de fiinta dependenta de munca. In privinta fidelitatii bisturiului exista anumite tehnici operatorii in care eu sunt cea care inseala bisturiul cu…laserul. Chirurgia moderna opereaza cu un „bisturiu de lumina” (“lichtskalpell”) care poate taia si coagula in acelasi timp. Avantajul enorm este ca nu exista sangerare post-operatorie.

V.M.: Cum va simtiti atunci cand reusiti sa readuceti frumusetea sau tineretea in viata unui pacient?

Alina Fratila: Ma simt ca un artist. Cea mai mare satisfactie este sa primesc aprecierile din partea pacientului care este multumit de rezultat si de multe ori spune cu bucurie: „nimeni nu si-a dat seama ca am fost operat, m-au intrebat chiar daca am fost in concediu caci arat foarte odihnit”.

V.M.: Ciopliti in fete de oameni vii. Cat la suta este arta si cat la suta este tehnica in aceasta meserie?

Alina Fratila: Talentul si intuitia estetica sunt cele mai importante calitati ale unui chirurg, si asta tine de arta chirurgicala; dar si spiritul autocritic si dorinta permanenta de perfectiune, dorinta de a inventa noi tehnici cat mai blande si atraumatice. Apoi vine munca, experienta si exercitiul, care sunt cu atat mai importante cu cat talentul este mai deficitar.

V.M.: Ce preferati: un geniu urat sau un mediocru frumos?

Alina Fratila: Excesele si extremele, atat in privinta genialitatii cat si a frumusetii, sunt dificile prin definitie. De obicei se simt neintelese, ca si cand ar tine de supranatural. Eu prefer o eleganta atractiva si vesela.

În cartierul rezidențial al fostelor ambasade din Bonn, pe zidul unei clădiri cochete poate fi citit următorul nume: “Prof. Dr. Alina Fratila (medic – Romania)”. Această clădire este clinica privată a primei femei care a reușit să devină președintele Societății Internaționale de Chirurgie Dermatologică.

Sursa: ziare.com

Articol din Romani azi, Romani celebri - medicina |

Comments Closed

In Memoriam: Profesorul Alexandru Pesamosca, ”îngerul copiilor” – 85 de ani de la naștere

March 16th, 2015 |

Medicul chirurg Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, la Constanța, într-o familie cu origini italiene.

Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Și-a efectuat studiile primare la Școala Italiană din Constanța și a absolvit Liceul ”Mircea cel Bătrân” din localitate.

În copilărie visa să ajungă marinar, ca tatăl lui. În 1948, când toți cei din Marina Regală au rămas fără loc de muncă, s-a hotărât să încerce la Medicină. A învățat și a intrat printre primii. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București, în 1945.

A fost repartizat la Niculești-Jianu, un sătuc de lângă Fetești, unde a profesat în perioada 1954-1957.

Din anul 1957, s-a transferat la București, unde a lucrat în domeniul chirurgiei pediatrice la Spitalul de Copii ”Grigore Alexandrescu”, între anii 1957-1984, fiind șef de clinică o mare parte a acestei perioade. A muncit fără încetare, fără să-și ia concediu, cu o mare abnegație și credință în Dumnezeu, insuflată de mic copil de către mama sa.

În anul 1984, s-a transferat la Spitalul Budimex (în prezent ”Marie Curie”), fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică (1984-2000). În tot acest răstimp, a efectuat un număr uriaș de operații (după unele estimări, în jur de 45.000, după propriile calcule ajungând la aproape 50.000), cu un mare devotament față de meserie, cu har și o mare o iubire față de copiii încercați de boli grave (uneori considerate incurabile). Unele dintre operațiile efectuate de medicul Alexandru Pesamosca au constituit premiere mondiale. A operat cazurile cele mai grele venite din toată țara, multe și din străinătate: China, Franța, Italia, Republica Moldova ș.a.

Medicul Alexandru Pesamosca alături de un mic pacient, 1989
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Cu mulți ani în urmă, au venit la profesorul Pesamosca părinții unui copil grav bolnav. Erau din Ardeal și fuseseră la zeci de medici din țară. Chiar și medicul Pesamosca a rămas uluit. Micuțul Radu avea numai șapte ani, iar esofagul lui era plin de formațiuni tumorale benigne, iar copilul se putea sufoca în somn în orice moment. Cazul era deosebit de grav, doctorul a înțeles că n-are de ales. A acceptat să-l opereze fără nicio ezitare. S-a apropiat de iconița din peretele cabinetului, a spus o rugăciune și a intrat în sala de operație, deși nu știa ce avea de făcut pentru a-l salva pe copil.

“În momentul în care l-am deschis am simțit așa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creștet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influență divină, o inspirație providențială? Dumnezeu mi-a dat atunci forța să iau poate cea mai grea hotărâre din viața mea. I-am înlăturat tot organul bolnav și-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouț. Totul într-o singură operație. Așa ceva nu s-a mai făcut niciodată”, povestea profesorul Pesamosca într-un interviu.

Au fost zeci de ani în care a uitat cu totul de el. Gândurile lui erau doar la copii, iar unicul rost a fost să-i facă din nou să zâmbească. Fericirea lui supremă era să-i vadă pe copii după operație, cum se ridică din pat, îl apucă de pantaloni și îi spun “tata Pesi”. Așa îl strigau toți copiii, iar pentru el nu exista o bucurie mai mare.

Profesorul Pesamosca în salon, lângă copiii care îi spuneau ”tata Pesi”, 1989
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Un alt caz deosebit a fost cel al unei fetițe de 9 ani, cu o infirmitate cumplită — se născuse fără sfinctere, cel anal și cel ureteral. Profesorul Pesamosca era deja după două nopți nedormite, a ațipit cam o oră, apoi a intrat la sala de operații. A reușit să ia din pulpa fetiței un mănunchi de fibre musculare, din care a ”confecționat” două noduri pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul ureterului. Operația a fost filmată, fiind vorba de-o premieră mondială. După niște ani, medicul a primit o invitație la un botez. Era vorba despre copilul nou născut al acelei fetițe operate când avea 9 ani.

“Astea împliniri, domnule. Nu vile, mașini sau mai știu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădești și să-i cârpești tendoanele și ligamentele și să-l faci biped și sănătos tun, să alerge la tine și să te strângă în brațe, asta înseamnă fericire!”, spunea reputatul chirurg în interviu.

În anul 1993, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale din București.

Chirurgul înainte de operație, 1989
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Din 1999, de când a murit soția sa (de la care a avut doi fii, ambii decedați), a locuit într-o rezervă de 10 metri pătrați a Spitalului ”Marie Curie”. Aici, în cămăruța cât o chilie de mănăstire, se afla toată averea lui de-o viață. Sute de cărți, studii de medicină, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri, fotografii, scrisori, discuri de pick-up, toate îngrămădite în jurul lui, ca într-un ”templu” al amintirilor. În cămăruța aceea consulta, mânca și dormea. Apoi, zi și noapte, opera. A început să rămână în spital din 1984, la început, doar pe perioade, pentru a fi aproape de copiii pe care-i opera sau pentru a ajuta colegii mai tineri sau rezidenții. După ce au murit, rând pe rând, copiii și soția, s-a mutat definitiv în spital.

La acest spital a fost șeful Clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică până la pensionare, în 2006.

“Eu nu mai am ce să aștept. M-am pregătit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toată viața m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operații. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toți aveau aceeași reacție. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranță. Și milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Și totuși, n-aveam voie să greșesc, eram obligat să ignor orice emoție.(…) Da, am iubit mult copiii. Măcar și doar pentru asta mă rog la Dumnezeu să fie mai îngăduitor cu mine și să-mi mai ierte din păcate”, spunea profesorul Pesamosca în interviu.

Prof. dr. Alexandru Pesamosca (stg.) și Jacek Paliszewski (dr.), ambasadorul Republicii Polone în România, la aniversarea a 20 de ani de la înființarea Spitalului Clinic de Urgență pentru copii ”M.S. Curie”, 2004.
Foto: (c) Paul BUCIUTA / Arhiva AGERPRES

În spatele unui caracter “care radia lumină”, Alexandru Pesamosca era un om foarte exigent. Spitalul de pediatrie nu era un loc de joacă. Cu rezidenții se purta în consecință. Îi pregătea, ținea “cursuri foarte frumoase”, dar cerințele sale profesionale erau atât de dure, încât foarte mulți medici tineri n-au rezistat alături de dânsul, spune medicul chirurg Gheorghe Burnei, care a fost rezident și ulterior colaborator al profesorului Pesamosca, într-un interviu.

“Puțini au fost cei care au rezistat, dar el îi iubea pe toți. Avea o duritate cerută de rigurozitatea și severitatea cazului respectiv și de dificultățile pe care le întâmpină un chirurg”, își amintește prof. dr. Burnei.

Profesorul Pesamosca impresiona de nenumărate ori în sala de operații, prin faptul că lua decizii covârșitoare cu o claritate stupefiantă. “Nu era intervenție pe care să n-o abordeze. Avea un repertoriu extrem de larg, era de o ingeniozitate pe care greu ți-o poți imagina fără să vezi cu ochii tăi. Și avea niște rezultate extraordinare. De multe ori te afli în fața unor situații așa de dificile, încât trebuie să aduci inovații. L-am văzut personal cum a inventat tehnici în domeniul chirurgiei de malformație, al malformațiilor elementelor toracice, al malformațiilor tubului digestiv”, declara medicul Gheorghe Burnei.

El și-a amintit, în interviu, cum, treptat, vârsta nu i-a mai permis profesorului Pesamosca să folosească bisturiul cu precizie. Dar nu s-a plâns niciodată. Și-a asumat însă imediat rolul de mentor, de sfătuitor. În sala de operații, multă vreme s-a auzit vocea lui indicând chirurgilor mai tineri: “Aici trebuie să faci așa, aici altfel”.

“Și totul mergea ca și cum intervenția ar fi fost făcută de el însuși. S-a transformat din ce era înainte, adică mentor și chirurg, în mentor și atât. Era ca un fel de duhovnic, ca un fel de patriarh al tuturor celor care aveau nevoie de el”, își amintea prof.dr. Gheorghe Burnei.

Amenințat cu evacuarea din rezerva unde locuia, intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se întâmple. Aici și-a trăit ultimii ani ai vieții, aproape de pacienții, studenții și medicii pe care i-a iubit și i-a sfătuit până în ultima clipă a vieții sale.

Marele chirurg a fost unul dintre ctitorii bisericii cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, ale cărei lucrări au fost finalizate în februarie 1998, târnosirea bisericii având loc la 22 februarie 1998.

Capela din curtea Spitalului ”Marie Curie”, 2015
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Medicul Alexandru Pesamosca (supranumit ”îngerul copiilor”) se numără printre marile nume din istoria chirurgiei românești, rezolvând un uriaș număr de cazuri în chirurgia plastică pediatrică (fără să fie chirurg plastic), inclusiv în domeniul malformațiilor congenitale ale copilului, indiferent de tipul malformației. Cazurile operate de el au fost rezolvate definitiv, fără sechele.

Bustul prof. dr. Alexandru Pesamosca, în curtea Spitalului ”Marie Sklodowska Curie”, 2015.
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Profesorul Pesamosca a murit în noaptea dintre 31 august și 1 septembrie 2011. În septembrie 2014 i s-a ridicat un bust în fața Spitalului de Copii ”Marie Curie”.

AGERPRES (Documentare — Marina Bădulescu, redactor Arhiva foto: Mihaela Tufega, editor: Horia Plugaru)

Articol din Romani celebri - medicina |

Comments Closed

Un medic roman din Monaco a fondat o asociatie care vine in ajutorul pacientilor români din tara, care nu isi permit operatii in strainatate

March 12th, 2015 |

Un medic cardiolog român stabilit la Monaco, Constantin Turchina, a pus bazele unei asociaţii prin care medicii români care lucrează în spitalele de pe Coasta de Azur să îi poată îngiji pe românii cu boli care necesită tratamente scumpe sau operaţii complexe în străinătate şi nu-şi permit.

Primul pacient care a beneficiat de serviciile oferite de Asociaţia medicilor de origine română de pe Coasta de Azur (Amoro) este un băieţel de 9 ani, care a fost operat la inimă. Eforturile lui Turchina nu au fost trecute cu vederea de presa locală, povestea sa fiind publicată luni în ziarul “Monaco Matin”.

Întrebat de jurnaliştii francezi care este motivul pentru care a creat asociaţia Amoro, Turchina a răspuns că peste o mie de doctori români lucrează în prezent pe Coasta de Azur şi i s-a părut că este necesar să creeze o punte între comunitatea de medici din Monaco şi românii de acasă.

“Asociaţia ne permite să ajutăm, prin mijloacele de care dispunem şi pe cât de bine putem, ţara noastră de origine. Din asociaţie fac parte, în special, profesionişti din domeniul medicinei, de origine română”, a explicat cardiologul.

Prin contribuţia doctorului Clara Alexandrescu, asociţia a venit în ajutorul unui copil român de 9 ani care a fost operat cu succes de către profesorul Gilles Dreyfus la Centrul cardio-toracic din Monaco. Tuchina spune că reuşita acestei operaţii este doar începutul pentru activitatea pe care o va desfăşura Asociaţia Amoro.

Fondurile financiare vin din partea investitorilor privaţi, ale fundaţiilor caritabile din Monaco, dar şi din partea băncilor şi a altor structuri comerciale. De asemenea, inclusiv membrii asociaţiei, adică medicii, fac donaţii.

“Este o mare bucurie pentru mine să văd cum românii de peste hotare vin în ajutorul ţării lor cu entuziasm şi dragoste”, a spus medicul român.

El a mai povestit pentru jurnaliştii francezi că în Monaco există o comunitate română bine închegată, care nu a uitat legătura cu România. De 1 Decembrie, sute de români din Monaco s-au adunat să sărbătorească Ziua Naţională la Auditorium Rainier III. (sursa: adevarul.ro)

“La fel ca la toate evenimentele de acest fel, compatrioţii mei participă cu mare bucurie, mândri că sunt români şi că sunt aici, fericiţi că pot să contribuie la valoarea ţării noastre şi a comunităţii noastre şi să dea dovadă de ospitalitate românescă”, a încheiat Turchina.

Sursa: diaspora romania

Articol din Romani azi, Romani celebri - medicina |

Comments Closed

Alina Beyer, românca de la „capătul lumii”

February 28th, 2015 |

Se poate să te simţi împlinit „la capătul lumii” şi nu în România, ţara natală. Medicul pediatru Alina Beyer şi-a găsit mulţumirea tocmai în Africa de Sud, într-un sistem de sănătate în care contează, după cum spune ea, competenţa, şi nu relaţiile. Alina Beyer este şi avocat şi lector al Universităţii din Cape Town.

Alina Beyer este o mamă cu o carieră de renume. A plecat din România în aventura vieţii sale, învinsă de un sistem pentru care, spune ea, nu era dispusă să facă nici un fel de compromis. De-a lungul timpului a simţit recunoaştere pentru munca sa şi după 24 de ani în care a lucrat în Cape Town, recunoaşterea i-a venit de peste ocean. A fost ofertată de o universitate de prestigiu din Statele Unite pentru a le preda medicină studenţilor de acolo.

sursa: digi24

Articol din Romani azi, Romani celebri - medicina |

Comments Closed