Cei mai prolifici 10 mari scriitori romani     scriitori romani, cei mai prolifici 10 scriitori romani, literatura romana, poezie, limba romana, referat, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, George Calinescu, junimea, academia romana, homo universalis, spiritualitate romaneasca, istoria romanilor+ZOOM

Galerie foto (11)

Intr-o lume a clasamentelor de tot felul, un top ten al celor mai prolifici mari scriitori romani nu se putea alcatui doar din “cantitate”: oricum am lua-o, opera unui literator nu este cuantificabila. De aceea, pornindu-se de la masivitatea si compactanta creatiei, de la aportul spatiilor interioare peste care ea se intinde, s-au operat cu alte doua criterii: cel axiologic, in virtutea caruia i-am ales, dintre altii, pe cei zece – iar valoarea lor, suprema intr-unul sau altul din domeniile in care s-au ilustrat, e peste orice discutie -, si cel cronologic: singurul potrivit pentru a-i aseza, cumva, intr-o anumita ordine. Dar, cum nimic nu-i batut in cuie, vizitatorii nostri isi pot alcatui, la randul lor, un clasament: utilizand chiar datele furnizate aici – in combinatie, desigur, cu propria lor cunoastere, frecventare sau ignorare a scriitorilor respectivi.

Bogdan Petriceicu HASDEU (1838-1907)

poet, prozator, dramaturg
istoric, filolog, folclorist

Nascut in comuna Cristinesti, judetul Hotin (Basarabia); Hasdeu isi desfasoara studiile liceale la Chisinau, iar cele universitare la Harkov. Pregatirea intelectuala si-o desavarseste insa ca autodidact. In februarie 1857 se stabileste la Iasi, unde se afirma, in scurta vreme, ca gazetar, editand ziarul unionist Romania (1858, 1859), apoi Foita de istorie si literatura (1860). Cu un rasunet mai larg in epoca este revista Din Moldova (ulterior Lumina), in care se face cunoscut ca teoretician literar si ca prozator, cu nuvela Duduca Mamuca, pentru care a fost adus in fata justitiei. Custode al Bibliotecii Nationale din Iasi, pledeaza, in 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european si pentru infiintarea Universitatii iesene. Este profesor de istorie, statistica si geografie la “Scoala reala” din Iasi. Gratie sprijinului lui Alexandru I. Cuza, pleaca la Bucuresti (1863), unde continua activitatea enciclopedica inceputa la Iasi. Fondeaza revistele satirice Aghiuta (1863-64) si Satyrul(1866). Ca dramaturg, obtine un rasunator succes cu drama romantica Razvan Voda (1867), devenita apoi Razvan si Vidra, dupa ce publicase, in ziarul Buciumul, romanul istoric Ursita (1864), neterminat, si monografia istorica Ion Voda cel Cumplit (1865).

In 1864 este insarcinat sa editeze Arhiva istorica a Romaniei (trei tomuri pana in 1867). Publicaarticole politice in ziarul Traian (1869-70) si in revista Columna lui Traian, mai ales in primii ani de aparitie (1870-73). Are un rol important ca presedinte al societatii “Romanismul”, infiintata in 1869. In 1873 apare primul volum din monumentala Istorie critica a Romanilor; vol. II (1875), de dimensiuni reduse, lasa neterminata aceasta lucrare de o eruditie fabuloasa. Ca profesor la Universitatea din Bucuresti, Hasdeu deschide un curs de filologie indo-europeana (1875). Din 1896 pana in 1900, cand se retrage de la Universitate, preda un curs de Elemente dacice in limba romana. Este numit director al Arhivelor Statului (1876-1900) si membru al Academiei Romane (din 1877). Cuvente den betrani (1878, ’79. ’81) este o contributie de seama in lingvistica mondiala. Din grandiosul Etymologicum Magnum Romaniae au aparut doar patru tomuri (1887-95). Pentru preocuparile scriitorului, importanta este publicatia Revista noua (1887-95). Ultimii noua ani de literatura formeaza substanta volumului eterogen Sarcasm si ideal (1897), in care autorul ramane pe vechile sale pozitii antijunimiste. Spre sfarsitul vietii, datorita si durerii resimtite multa vreme din cauza mortii fiicei sale Iulia, Hasdeu se cufunda in singuratate si experiente spiritiste (expuse in cartea Sic cogito, 1892), sfarsind, in izolare totala, in bizarul sau castel de la Campina.

Hasdeu se integreaza in categoria acelor spirite plurivalente, frenetice si impetuoase, ce farmeca si descurajeaza in acelasi timp. Ca romantic obsedat de completitudine, el sparge cu mult tiparele normalului. Oricat s-ar incerca o delimitare a activitatii sale, aceasta nu poate fi, totusi, rupta in doua, in stiintifica si literara, deoarece natura personalitatii lui este mult mai complexa si orginala in structura ei simfonica. Hasdeu devanseaza, in chiar structura intelectuala a spiritului romanesc, formulele culturale de pana atunci, prevestind, ca “homo universalis”, personalitatea aproape neverosimila a lui Nicolae Iorga. Prin multitudinea preocuparilor, prin eruditie, prin fantastica sete de cunoastere, ca si prin vointa inflexibila de afirmare a spiritului creator romanesc in spatiul culturii europene, Hasdeu ramane un profet cultural si un om de bronz a carui icoana postuma ne apare la dimensiuni legendare.

Mihai EMINESCU (1850-1889)

poet, prozator, publicist

Este al saptelea din cei 11 copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de tarani romani din Bucovina, si al Ralucai, din familia micilor boieri Iurascu din Joldesti. Copilareste la Ipotesti (unde-si incepe, probabil, studiile in casa cu un profesor neamt); inscris la National-Hauptschule din Cernauti, in clasa a III-a (1858), absolva scoala primara in 1860. Urmeaza apoiK.K. Ober-Gimnasium-ul din Cernauti, dar in anul al II-lea fuge de la scoala si se intoarce la Ipotesti, nesuportand rigorile formale ale disciplinei scolare. Cu reveniri la gimnaziu – ca “privatist” -, cu noi evadari (in 1864 era copist la Tribunalul din Botosani), incearca, fara succes, sa recupereze examenele pierdute, pana cand, in 1866, moartea iubitului si stimatului sau magistru il indeparteaza definitiv de Cernauti, dar ii prilejuieste si debutul literar cu o poezia: La mormantul lui Aron Pumnul. O luna mai tarziu, debuteaza in revista oradeana Familia cu poezia De-as avea, salutata de directorul publicatiei, Iosif Vulcan, care-i si schimba numele in Eminescu.

Parasind Bucovina, rataceste prin Transilvania si Muntenia, ca sufleur si copist in trupele lui Iorgu Caragiale, Pascali sau la Teatrul National din Bucuresti, pana cand acest vagabondaj este intrerupt de interventia tatului sau. Caminarul il trimite pentru studii superioare la Viena, desi se pare ca poetul tot nu-si terminase gimnaziul. La Viena (1869-72) audiaza, ca “Ausserordentlich”, cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, de medicina si economie politica, citeste intens filosofie, se orienteaza in stiinte (preocupari de fizica, matematica, chimie etc. va avea pana la sfarsitul vietii), desfasoara o activitate entuziasta, agitatoric nationala, in cadrul societatii “Romania juna” si leaga cateva prietenii trainice (cu Slavici, de ex.). Dupa o perioada de colaborare la Familia, incearca o apropiere de cercul junimist, in care lucrarile sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii; primele poezii trimise revistei Convorbiri literare (1870-71: Venere si Madona, Epigonii, Mortua est!) ii servesc lui Maiorescu drept argumente principale spre a defini “directia noua” in literatura romana.

In 1873 Eminescu revine in tara; dorind sa-l pregateasca pentru o cariera universitara, Maiorescu il determina sa-si continue studiile, la Berlin, cu ajutor banesc acordat de “Junimea”. Intre 1872-74, audiaza, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie (tinute de Zeller, Duhring, Althaus s.a.), de istorie (Lepsius), de limba sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa studiile. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii centrale (1874), ca profesor la Institutul academic, ca revizor scolar (1875-76, cand il cunoaste pe Creanga), apoi ca redactor la Curierul de Iasi(sau “foaia vitelor de pripas”, cum ii va zice  mai tarziu). Din 1877 este redactor la Bucuresti (alaturi de Slavici si Caragiale) la Timpul (organul central al Partidului Conservator). In paralel cu o prodigioasa activitate literara, in care Eminescu creeaza si definitiveaza partea cea mai consistenta, mai ridicata valoric, a poeziei sale, urmeaza sase ani de epuizanta activitate jurnalistica: activitate performanta in cel mai inalt grad, dar incheiata, prematur, prin izbucnirea bolii care marcheaza destinul tragic al familiei Eminovici si pune capat istovitoarei tensiuni a gandului eminescian. Poetul, care dezvaluise “setea de repaos” a lui Hyperion, se cufunda in nebunie ca intr-o salvatoare uitare. Volumul de Poesii editat de Maiorescu in decembrie 1883 dezvaluise culturii romane fenomenul Eminescu si, odata cu el, propriile ei posibilitati latente, nebanuite. Dar, in timp cespiritualitatea romaneasca ajungea la cunoasterea de sine prin poezia eminesciana, poetul rugii din Oda (“Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma”) se indeparta de propria-i creatie, supravietuindu-si dureros intr-o lunga agonie de sase ani, cu rastimpuri de luciditate si constiinta deplina a bolii si a prabusirilor launtrice.

Nicolae IORGA (1871-1940)

istoric, memorialist
poet, dramaturg
critic si istoric literar

Fiu de avocat, invata sa citeasca singur; debuteaza la 14 ani, in ziarul Romanul al unchiului sau Manole Arghiropol (1885). Scoala primara si gimnaziul sunt urmate la Botosani, apoi “Liceul national” din Iasi, unde-si da si bacalaureatul (1888). Facultatea (sectia istorico-literara) o termina intr-un singur an (1889), la Iasi, “magna cum laude”. Cursuri de specializare la universitatile din Paris, Berlin si Leipzig; absolva “Ecole practique des hautes Etudes” (1892) si isi ia doctoratul la Leipzig (1893). Colaboreaza la Revue historique si Revue de l’Orient latin, aduna documente si initiaza colectii, precum Acte si fragmente cu privire la istoria Romanilor sau Notes et extrauts pour servir a l’histoire des croisades aux XV-eme siecle. Profesor la Universitatea din Bucuresti, din 1894; membru corespondent al Academiei Romane (1897). Atras de publicistica, scrie (in prima tinerete) la cateva publicatii socialiste, dupa care se orienteaza catre cele cu program national: Romania Juna, L’independence roumaine si, din 1903, la Samanatorul, din care face o adevarata tribuna pentru un program literar distinct; program urmat si de alte reviste intemeiate de el: Neamul romanesc, Floarea darurilor, Drum drept, Cuget clar s.a. Recunoscut pe plan mondial pentru valoarea sa de istoric, redacteaza pentru colectia “Istoria statelor europene” Geschichte des Rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (1905), The Byzantin Empire (1907) si Geschichte des Osmanischen Reiches (1908). Scrie si publica intr-un ritm extrem de sustinut: sapte carti in 1905, 33 in 1910, 29 in 1912, 300 intre 1920-1940.

Membru al Academiei Romane (1910), “Doctor honoris causa” al mai multor universitati, membru al Academiei franceze, poloneze, iugoslave etc.; tine conferinte si participa la congrese internationale (in Europa si Statele Unite). Creeaza “Fundatia Iorga”, “Universitatea populara” de la Valenii de Munte, “Scoala romana” de la Fontenay-aux-Roses, “Casa Romena” de la Venetia etc. Presedinte al “Comisiei Monumentelor istorice”, decan, rector, senator de drept, prim-ministru. In dimineata zilei de 27 nov. 1940 este asasinat de o “echipa a mortii” legionara, langa comuna Strejnic.

Scriitor total, Iorga este in egala masura omul intregului, cat si al partilor: personalitatea sa extrovertita nu poate concepe o distribuire a muncii; el vrea sa faca totul, sa gandeasca si sa re-gandeasca totul. Om predestinat sa fondeze, Iorga este un ctitor; nu e domeniu unde el sa nu fi intrat, pe care sa nu-l fi abordat. Dar, daca in istorie si in istoria literara rolul sau e de netagaduit, in domeniul creatiei propriu-zise ramane un scriitor minor: privita in ansamblu, poezia lui este in mare masura mimetica, prelungind anacronic filonul pasoptist-romantic; nici opera dramatica, scrisa in cea mai mare parte in versuri, nu reuseste sa miste spectatorul contemporan. Adevarata sa creatie in beletristica ramane literatura de calatorie, in care a lasat pagini de autentica vibratie in fata peisajului, a oamenilor si, mai ales, a operei lor. Cand se intoarce la uneltele istoricului, investigand epoca veche si moderna a literaturii romane, rezultatele sunt pe masura vastului sau orizont interpretativ, iar contributiile sale – covarsitoare: practicand o critica culturala, in stransa legatura cu epoca si cu factorii formativi ai unei personalitati, Iorga este creatorul istoriei culturale romanesti pe care o domina prin largimea orizontului si ideatia sa fulguranta.

Mihail SADOVEANU (1880-1961)

prozator

Fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu, de origine olteneasca, si al Profirei (n. Ursachi), fata de razesi din Verseni; pana la absolvirea scolii primare, poarta numele mamei. Studii elementare la Vatra-Pascani, cu dascalul Mihai Busuioc (prezent, mai tarziu, in evocari: Domnul Trandafir s.a.). Copilaria sa se bucura, ca si la Eminescu, de toate privilegiile libertatii rurale. Din 1892, elev al gimnaziului “Alecu Donici” din Falticeni si coleg de clasa cu Eugen Lovinescu. Se inscrie apoi la “Liceul national” din Iasi (1897-1900), remarcandu-se la disciplinele literare si umaniste; scrie poezii de factura naiv-romantica si povestiri cu haiduci. Debuteaza in 1897, la revista Dracu din Bucuresti, cu schita Domnisoara M. din Falticeni, semnata: Mihai din Pascani. Colaboreaza, apoi, la aproape toate publicatiile din tara (pseudonime de inceput: M.S. Cobuz, Ilie Puscasu s.a.). In 1901 se insoara cu Ecaterina Balu, sora unui prieten mort de tanar, si are 11 copii. Din 1904 se stabileste la Bucuresti cu intentia de-a urma Facultatea de Drept, nerealizata.

Debut editorial (1904) cu patru carti: Povestiri (distinsa cu premiul Academiei Romane, raportor – Titu Maiorescu), Soimii, Dureri inabusite si Crasma lui Mos Precu. N.Iorga numeste anul 1904 “anul Sadoveanu”. Subsef de birou la Ministerul Instructiei si Cultelor, inspector al cercurilor culturale (din insarcinarea lui Spiru Haret), director al Teatrului National din Iasi (1910-19), se stabileste, dupa primul razboi mondial, la Iasi si, cu cativa ani inainte de al doilea, la Bucuresti, casatorindu-se, dupa moartea primei sotii, cu Valeria Mitru. Membru corespondent si, din 1921, membru activ al Academiei Romane. Calatorii in Olanda, Germania, Turcia. Publica aproape o suta de volume, din care unele marcheaza momente esentiale in istoria literaturii romane: Hanu Ancutei (1928), Imparatia apelor (1928), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Creanga de Aur (1933), Fratii Jderi (1935-43), Divanul persian (1940), Ostrovul lupilor (1941), Nicoara Potcoava (1952).

Sadoveanu, sau “insasi natura care se contempla pe sine si se talmaceste singura in termeni de constiinta”, cum il va defini Lucian Blaga, a avut o evolutie lenta: abia cand “tipareste Zodia Cancerului, urmata aproape imediat de Baltagul“, incepe “marea serie ce se incheie, in 1952, cu Nicoara Potcoava” precizeaza Al. Paleologu (poate cel mai avizat comentator al prozatorului). Care adauga: “(…) parerea ca Sadoveanu ar fi un intuitiv lipsit de cultura (…) este o aberatie pe care nu o poate crede decat cine nu l-a citit cu destula atentie sau nu e destul de serios instruit el insusi.Un mare scriitor fara o mare cultura nu a existat niciodata si nu poate niciodata exista. Cultura, chiar eruditia, fara de care opera de maturitate a lui Sadoveanu nici nu ar fi fost de conceput, este la el materie de viata si meditatie, modelatoare in plan uman, operanta in ordinea spiritului (…). In loc sa fie simulata, cum vedem la unii (caci se vede), la Sadoveanu eruditia e disimulata, incorporata formativ in actul de creatie. Mare artist, scriitor de geniu a devenit Sadoveanu tarziu, printr-un proces de transmutatie interioara care l-a modificat fundamental. Abia dupa un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevarat Sadoveanu. Daca nu vrem sa admitem asta, nu intelegem nimic din lectia de slefuire a pietrei savarsita de Sadoveanu si nu intelegem sensul lungii sale cai catre sine”.

Tudor ARGHEZI (1880-1967)

poet, prozator, publicist

“Cel mai mare poet al secolului XX”, cum il numea Tudor Vianu, se naste la Bucuresti, numele sau real fiind Ion N. Theodorescu. Cursul primar la scoala “Petre Poenaru”, gimnaziul la “Dimitrie Cantemir”. Debuteaza in ziarul lui Macedonski, Liga ortodoxa (1896), cu poezia Tatalui meu; colaboreaza, sub numele Ion Th. Arghezi, la Revista moderna si Viata noua. Tehnician la fabrica de zahar Chitila (1897-99); novice la Manastirea Cernica (1899); diacon la Mitropolia Ungrovlahiei din Bucuresti (1900). Intre 1905 si 1910 locuieste in Elvetia si calatoreste in Franta. Din legatura ulterior legalizata (1913) cu prof. Constanta Zissu i se naste un fiu, Eliazar. In 1910 N.D. Cocea ii publica versurile la Viata sociala; dupa intoarcerea in tara, colaboreaza la Facla (1912), Viata romaneascasi Rampa; redactor (1913-14) la ziarul Seara; din 1915, conduce saptamanalul Cronica. In 1916 se casatoreste cu Paraschiva Burda, care-i va darui doi copii, Domnica si Iosif (alintati de el: Mitura si Barutiu). Ramas in Bucuresti in timpul ocupatiei germane, devine redactor al unei publicatii oficiale, ceea ce-i atrage, ulterior, condamnarea la inchisoare (1918); este gratiat prin interventia lui N. Iorga (1919). Colaboreaza la Hiena (1919-20); redactor-sef al revistei Cuget romanesc (1922-23).

In 1927 ii apare primul volum de versuri, Cuvinte potrivite. In 1928 editeaza ziarul, mai apoi saptamanalul Bilete de papagal, cea mai caracteristica publicatie a sa din perioada de maturitate. Publica Icoane de lemn (1929), Poarta neagra (1930), Flori de mucigai (1931),Cartea cu jucarii (1931), Tablete din tara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934),Carticica de seara (1935), Cimitirul Buna Vestire (1936), Ce-ai cu mine, vantule (1937), Hore(1939). In paralel, editiile  succesive de Versuri (1936, 1940 si 1943) aduna aproape toate poeziile publicate anterior in volume. Distins cu “Premiul National” (1934). In perioada razboiului scoate romanul Lina (1942); colaboreaza la ziarul Informatia zilei (1943), detinand rubrica permanenta “Bilete de papagal”; publicarea (sept. ’43) a pamfletului Baroane atrage suprimarea ziarului si internarea autorului in lagarul de la Targu-Jiu. Dupa eliberare, publica volumele Bilete de papagal (1946), Manual de morala practica (1946), Una suta una poeme (1947) si i se joaca piesa Seringa (1947). Laureat al “Premiului National pentru Literatura” (1946). In 1948, i se interzice dreptul de a publica; dupa ridicarea interdictiei, reintra intr-o faza de sporita activitate. Publica pachetele Prisaca (1954), 1907 – Peizaje (1955), Cantare omului (1956), Stihuri pestrite (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea(1967). Din 1962, incepe sa apara  editia de Scrieri (proiectata in 61 de volume). Postum, apar Frunzele tale (1968), Crengi (1970), XC (1970) si Calatorie in vis (1973).

Activitatea lu Arghezi se desfasoara pe mai bine de sapte decenii – situatie fara precedent in literatura noastra – si intr-o deconcertanta varietate de forme publicistice: a alterat poezia cu ziaristica, a fondat ziare si reviste efemere, si-a facut auzita vocea in tot soiul de prilejuri, intovarasind publicarea unor pamflete de cel mai violent ton cu poezii concepute in cu totul alt regim sufletesc. Problema esentiala a liricii lui Arghezi este aceea a constiintei, a unei constiinte care cauta si se framanta, dar pune totul in termenii unei intelegeri simple, concrete, primordiale. Nu este vorba la el de spectacolul pe care-l ofera gandirea intru cucerirea unui adevar, ci de insusi chinul gandirii.

Eugen LOVINESCU (1881-1943)

critic lirerar si prozator

Al patrulea fiu al prof. Vasile T. Lovinescu (pe numele lui adevarat Vasile Teodorescu) si al Profirei (n. Manoliu), Lovinescu urmeaza gimnaziul la Falticeni, apoi “Liceul internat” din Iasi (1896-99), avandu-i profesori pe A. Densusianu, J.B. Hetrat, S. Mehedinti si M. Pompiliu. Inscris la Universitatea din Iasi, o paraseste dupa cateva saptamani, mutandu-se la sectia de limbi clasice a Universitatii din Bucuresti. Audiaza cursurile lui T. Maiorescu si N. Iorga. Isi sustine licenta cu o lucrare despre sintaxa latina (1903). Profesor la liceul din Ploiesti (1904-06), debuteaza in suplimentul literar al ziarului Adevarul (1904) si se face cunoscut prin foiletoanele publicate in Epoca (1904-06), stranse in volumul Pasi pe nisip. Obtine titlul de doctor (in Franta, 1909) cu o lucrare despre Jean Jaques Weiss et son oeuvre litteraire (tiparita in acelasi an, cu o prefata de Emile Faguet); lucrare suplimentara: Les voyageurs francasis en Grece au XIX-e siecle (1909, cu o prefata de Gustave Fourgeres). Colaboreaza la Convorbiri literare, Viata romaneasca si, mai ales, la Convorbiri critice. Monografiile sale despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, G. Asachi indica interesul pentru zona clasicitatii. Incercarile de a intra in ierarhia universitara, la Bucuresti, apoi la Iasi (unde e profesor suplinitor intre 1911-12), din nou la Bucuresti (dupa primul razboi mondial), se soldeaza cu esecuri amare.

Publica foiletoane in Viata literara, Falanga, Flacara, Noua revista romana, Rampa, adunate in seria Critice (I-IX, 1915-23). Editeaza magazinul ilustrat Lectura pentru toti (1918-20) si revista Sburatorul (1919-22; serie noua, 1926-27), patronand, pana la sfarsitul vietii, si cenaclul cu acelasi nume. Elaboreaza, pe bazele teoretice ale “modernismului”, sintezele Istoria civilizatiei romane moderne (I-III, 1924-25) si Istoria literaturii romane contemporane (I-VI, 1926-29), in care preocuparea autorului e de a pune de acord evolutia sociala cu cea cultural-artistica, punctul sau de vedere fiind ca aceste doua realitati se supun, deopotriva, legii sincronului. Dupa ce da o editie definitiva a Critice-lor, incepe seria de Memorii (I-III, 1932) si, in paralel, ciclul romanesc Bizu(Bizu; Firu-n patru; Diana; Mili; Acord final), cu accente autobiografice. Totodata, publica, sub forma de roman, doua episoade romantate din viata sentimentala a lui Eminescu: Balauca si Mite(ambele in 1935), negate cordial  de G. Calinescu (care nu agrea speta usuratica a biografiei romantate).

In ultimii ani de viata, se dedica – nu fara legatura cu temperatura morala a momentului – studiului mostenirii maioresciene: T. Maiorescu (I-II, 1940), T. Maiorescu si contemporanii lui (I-II, 1943-44), T. Maiorescu si posteritatea lui critica (1943). Prin magistratura pe care o exercita in epoca, Lovinescu este, probabil, cel mai important critic roman, dupa Maiorescu: el repune analiza pe terenul autonomiei esteticului, fara a eluda totusi factorii istorici si rolul unui “spirit al veacului” in formarea curentelor si personalitatilor creatoare. A introdus noi criterii si un limbaj modern in critica. “Impresionismul” judecatilor din foiletoane este compensat prin marile sale lucrari de sinteza, unde analiza sociologica, istorica si estetica se completeaza in mod organic.

Liviu REBREANU (1885-1944)

prozator si dramaturg

Este primul nascut intre cei 13 copii ai invatatorului Vasile Rebreanu, originar din Chiuza, si ai Ludovicai (n. Diuganu) din Beclean, ambii provenind din familii de tarani liberi – “graniceri” – de pe Valea Somesului. Scoala primara in comuna Maieru (1891-94); “Gimnaziul graniceresc” din Nasaud (1895-96), intrerupt si continuat la “Scoala civila de baieti” din Bistrita (1897-99, cu limba de predare maghiara). Scoala reala superioara de honvezi din Sopron (1900-03); Academia militara “Ludoviceum” din Budapesta (1903-06), sublocotenent in Regimentul 2 honvezi regali din Gyula. La 12 febr.1908, in urma unor incurcaturi banesti, e silit sa demisioneze. Lucreaza ca ajutor de notar si functionar de primarie sateasca. Debut in Luceafarul (revista studentilor romani din Budapesta), numarul din 1 nov.1908. La 15 oct.1909, trece muntii si se stabileste in Bucuresti, intrand in cercul revistei Convorbiri critice si fiind sprijinit, ani de-a randul, de mentorul acesteia, criticul Mihail Dragomirescu. Reporter la Ordinea, secretar de redactie la Falanga literara si artistica, apoi la Convorbiri critice. Arestat la cererea guvernului ungar (15 febr.1910), e incarcerat la Vacaresti si, apoi, extradat (mai 1910); intemnitat la Gyula pentru (presupuse) delicte savarsite in timpul carierei militare.

Eliberat (aug. 1911), revine la Bucuresti, unde publica, impreuna cu Mihail Sorbul, revista Scena (de scurta aparitie). Secretar literar al Teatrului National din Craiova (1911-12, sub directoratul lui Emil Garleanu); aici o cunoaste pe actrita Fanny Radulescu (n. 1888) cu care se casatoreste (ian. 1912). In acelasi an, debut editorial cu volumul de nuvele Framantari (tiparit la Orastie). Cronicar teatral la Rampa (1912-13), activitate sustinuta, mai tarziu, si la Ziua, Scena, Universul literar, Viata romaneasca s.a. Reporter la Adevarul, in timpul razboiului balcanic. Schitele si nuvelele publicate in periodice sunt adunate in volumele Golanii (1916), Marturisire (idem), Rafuiala (1919). In 1917, ramas in Capitala ocupata de trupele germane, este arestat ca “nesupus la mobilizare”; evadeaza si fuge la Iasi, unde e privit cu suspiciune. Conditia sa din acesti an sta in centrul romanului-jurnalCalvarul (1919). Dupa razboi, asiduu colaborator al revistei si cenaclului Sburatorul, conduse de Eugen Lovinescu. Aparitia romanului Ion (1920) ii aduce consacrarea definitiva (inclusiv premiul “Nasturel-Herescu” al Academiei Romane). Operele care urmeaza: Padurea spanzuratilor (1922), Adam si Eva (1925), Ciuleandra (1927), Craisorul (1929), Rascoala (1932), Jar (1934), Gorila(1938), Amandoi (1940) demonstreaza marea forta epica si imensa capacitate de innoire prin care Rebreanu deschide noi partii in cadrul romanului romanesc modern. Dramaturgia (Cadrilul, 1919; Plicul, 1923, Apostolii, 1926) ramane, cu toata indemanarea constructiei scenice, umbrita de modelele caragialiene.

Sustinuta activitate de animator cultural: initiaza revistele Miscarea literara (1924-25), Romania literara (1932-34) s.a.; director al Teatrului National din Bucuresti (1928-30; 1940-44); secretar (din 1914), vicepresedinte (din 1923), presedinte (din 1925) al Societatii Scriitorilor Romani. Este distins cu “Premiul National pentru proza” (1929) si devine membru al Academiei Romane (din 1939). Marturisindu-si crezul artistic, Rebreanu scrie – in cuvintele care-l caracterizeaza poate cel mai bine -: “Pentru mine arta – zic arta si ma gandesc la literatura – inseamna creatie de oameni si viata. Astfel, arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume” (Cred, 1924).

Camil PETRESCU (1894-1957)

prozator, dramaturg, poet
eseist, filosof

Fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, inainte de nasterea scriitorului) si al Anei (n. Cheler), a fost crescut de familia subcomisarului de politie Tudor Popescu, din mahalaua Obor. Cele patru clase primare, la o scoala din Gura Oborului Vechi (1905); continua studiile la colegiul “Sf. Sava” si la liceul “Gh. Lazar” (sectia reala) din Bucuresti. Urmeaza, din 1913, Facultatea de filosofie si litere din Bucuresti, unde-l are ca profesor, printre altii, pe P.P. Negulescu. Debuteaza la Facla (1914), sub pseudonimul Raul D., cu articolul Femeile si fetele de azi. In timpul primului razboi mondial, isi intrerupe studiile si ia parte la cateva campanii importante (1916-18), experienta traita acum furnizandu-i materia romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930). Tot acum concepe si redacteaza dramele Jocul ielelor (1916-19) si Act venetian (1919). Dupa razboi (luandu-si licenta in filosofie – 1919), se muta pentru o vreme (1919-21) la Timisoara, unde lucreaza ca profesor si gazetar. Aici isi definitiveaza volumul de Versuri (care va aparea in 1923) si drama Sufete tari (premiera in 1925). Inca din 1920, colaboreaza la Sburatorul, iar la reintoarcerea in Capitala, se alatura pentru scurta vreme grupului de scriitori din jurul acestei reviste. Publica la majoritatea revistelor literare ale epocii; intemeiaza si conduce Saptamana muncii intelectuale si artistice (11 numere, in 1924) si Cetatea literara (1925-26), pe care le-a folosit pentru a sustine teoria “noocratiei necesare”.

In 1926, piesa Mioara cunoaste o cadere rasunatoare, fapt ce-l indeparteaza, pentru o vreme, de teatru. O larga reputatie ii vor aduce, insa, cele doua romane: Ultima noapte… (1930) si Patul lui Procust (1933). Anul 1933 marcheaza si disocierea publica a scriitorului de Sburatorul si de conducatorul acesteia, prin pamfletul critic Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii imperturbabile. Vreme de 10 ani (1933-43), Camil Petrescu abandoneaza preocuparile literare, dedicandu-se unor studii filosofice (nutrea chiar ambitia unui sistem personal: “substantialismul”– sistem pe care l-a si configurat intr-o substantiala lucrare, publicata, insa,  postum, abia in 1988: Doctrina substantei). Dupa razboi, scrie (fara sa-l termine) romanul Un om intre oameni (I-III) si piesele Balcescu si Caragiale si vremea lui (1957). In 1948, este ales membru al Academiei Romane.

In Modalitatea estetica a teatrului (teza de doctorat, sustinuta pe 9 aprilie 1937, magna cum laude), Camil Petrescu foloseste direct metoda de cercetare substantialista, care porneste de la postulatul “spatialitatii timpului in regiunea psiho-sociala”, postulat din care decurge ideea conform careia “cea mai mare parte si cea esentiala dintre motivele structurale ale trecutului se regasesc in structurile actuale”. Pe plan literar, a luptat cu tenacitate impotriva a ceea ce el numea “spiritul calofil”; modelul suprem al literaturii devenea, in felul acesta, “jurnalul”, confesiunea. Prin campania impotriva “stilului” a intemeiat, de fapt, un nou stil narativ, pe care romanul romanesc modern avea sa-l adopte deindata, si de care nu avea sa se separe curand. Dupa “momentul Liviu Rebreanu”, ne aflam deci in prezenta unui alt “moment”, pe care suntem datori sa-l numim “momentul Camil Petrescu”.

Lucian BLAGA (1895-1961)

poet, dramaturg, filosof

Fiul preotului Isidor Blaga si al Anei (n. Moga) este crescut intr-o familie cu traditii intelectuale; isi face studiile elementare la gimnaziul german din Sebes si pe cele medii la liceul romanesc din Brasov (1906-14). Pentru a nu fi incorporat in armata austro-ungara, se inscrie la Institutul teologic din Sibiu, pe care-l absolva in 1917. Frecventeaz cursurile Facultatii de filosofie din Viena, obtinand titlul de “doctor” (1920). Intre 1920 si 1926, este redactor a revistele Cultura din Cluj si Banatul din Lugoj. Colaboreaza la numeroase publicatii, cu eseuri si cu poezii. In 1926 intra in diplomatie, fiind, succesiv, atasat de presa si consilier la legatiile Romaniei din Varsovia, Praga, Berna si Viena, apoi ministru plenipotentiar la Lisabona. In 1935 i se confera “Marele premiu” al Academiei Romane, al carei membru va fi ales in anul urmator. Patru ani mai tarziu, paraseste activitatea diplomatica; ocupa catedra de “filosofia culturii” ce i se creaza la Universitatea din Cluj. Este demis de autoritatile comuniste in 1948, lucrand, pana la moarte, ca bibliotecar la filiala clujeana a Institutului de istorie a Academiei.

Primul volum de versuri, Poemele luminii (distins cu Premiul Academiei) apare in 1919, iar prima drama, Zamolxe, in 1921. Intre 1921 si 1943, publica volumele de poeme Pasii profetului, In marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apelor, La curtile dorului, Nebanuitele trepte si mai multe piese de teatru: Tulburarea apelor, Mesterul Manole, Avram Iancu s.a. Poeziile scrise dupa 1943, si grupate in patru cicluri (Varsta de fier 1940-1944, Cantecul focului, Corabii cu cenusa, Ce aude unicornul) vor fi editate postum. Opera filosofica, alcatuind un sistem, cuprinde patru trilogii (a cunoasterii, a culturii, a valorilor, cosmologica), la care se adauga mai multe volume de eseuri. Blaga a fost unul dintre intemeietorii revistei Gandirea (1921); spiritul operei sale, mentinut cu consecventa, a ramas insa strain de orientarea ortodoxista, ceea ce a dus dealtfel la polemica (inca din 1925) si apoi la parasirea definitiva a revistei (1941).

Asimilat adesea expresionismului – pe care l-a sustinut teoretic, dandu-i o acceptie larga, de “stil al nazuintei spre absolut”, conforma cu propria sa filosofie a culturii, si cu care opera lui prezinta anumite similitudini -, Blaga este in realitate un poet cu vocatia clasica a transparentei si a masurii. Hronicul si cantecul varstelor, autobiografie in stil goethean, are in primul rand o mare valoare documentara: formatia scriitorului e infatisata aici ca revelatie succesiva a naturii, culturii si istoriei; acestea sunt si temele mari ale operei sale, dominand cate una dintre zonele ei: poezia, filosofia, teatrul. Prin Blaga, mai mult decat prin oricare dintre poetii de dupa primul razboi mondial, poezia noastra regaseste amploarea extraordinara a viziunii asupra naturii, deschiderea spre “totul” cosmic si spre sensul metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.

G. CALINESCU (1899-1965)

critic, istoric literar
poet si prozator

Fiul Mariei Visan din Zavideni-Olt; este infiat, la 7 ani, de familia C-tin Calinescu din Iasi. Scoala primara la Iasi si Bucuresti, gimnaziul “Gh. Sincai” si liceul “Gh. Lazar” la Bucuresti, urmate de Facultatea de litere (1919-23) si studii la Scoala Romana din Roma (1923-28). Este profesor la Timisoara si Bucuresti (1928-35), colaboreaza la revistele Roma (1924), Universul literar, Viata literara, Sburatorul, Gandirea; scoate revistele Sinteza (1927) si Capricorn (1930). Din 1930, codirector, cu Mihai Ralea, la Viata romaneasca. Ajunge doctor in litere al Universitatii din Iasi (1936), cu o teza despre manuscrisul eminescian Avatarii faraonului Tla; conferentiar (1937) de estetica si critica literara la Facultatea de litere din Iasi. Aici, in 1939, scoate Jurnalul literar, foaie de critica si istorie literara. Din 1945, ajunge profesor de istoria literaturii romane moderne la Facultatea de litere din Bucuresti, iar in 1949 este ales membru al Academiei Romane. A dirijat ziarele Tribuna poporului (1944) si Natiunea (1946), revistele Lumea (1945) si Studii si cercetari de istorie literara si folclor (1952). Scos de la catedra in 1948, de catre regimul comunist, va fi rechemat abia in 1961, ca “profesor onorific”, la Facultatea de litere din Bucuresti.

A publicat monografii, o monumentala istorie a literaturii romane, studii, conferinte si eseuri, romane (Cartea nuntii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru), volume de versuri (Poesii, 1937 si Lauda lucrurilor, 1963), teatru, efemeride (Cronicile optimistului, 1964). Monografia Viata lui Eminescu (1932) a atras de la inceput atentia si pretuirea; biografie literara neromantata, in cadente de poem epic si portret intelectual al geniului, e o scriere inimitabila, intemeiata pe documentul esential al operei poetului careia i se consacra si un amplu studiu privind filosofia teoretica si practica, cadrul psihic, cadrul fizic, tehnica, locul in literatura romana si universala. Initial in cinci volume, studiul despre opera – intitulat chiar Opera lui Mihai Eminescu (1934-36) – a fost refacut ulterior in doua volume, cu precizari sintetice referitoare la temele romantice, tehnica interioara si exterioara, si cu intregiri in privinta culturii poetului si descrierii operei. Contributia esentiala consta in revelarea operei postume, ca si necunoscute, a ineditelor eminesciene,multe scoase  la iveala intaia oara.

Calinescu si-a definit criteriile sistemului sau estetic si metoda sa istoric-literara in Principii de estetica (1939) si intr-un eseu din 1947, Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica. Contrar scientismului pozitivist, Calinescu concepe istoria literaturii ca pe un scenariu dramatic cu intrari si iesiri, ca pe o epopee cu eroi si forme, din succesiunea necauzala a carora putem determina capacitatea de creatie a poporului roman si trasaturie caracterului national. Tot un portret de tip saite-beuvian este monografia Ion Creanga (1938), unde biografia este mai intinsa decat studiul operei, farmecul acesteia fiind (dupa Calinescu) inanalizabil. Lui Creanga i se descopera specificul in jovialitate de tip rabelaisian, in gnosticismul de sorginte folclorica, in eruditia paremiologica si in fabulosul realist. Aceste monografii si studii preced Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941). Surprinzatoare, la Calinescu, este in primul rand puterea sa de miscare in toate perioadele literaturii romane, unde cu unicul criteriu al valorii estetice intreprindecea mai indrazneata reconsiderare a fenomenului artistic din cate s-au facut.

Autor: Marc Ulieriu

Sursa: descopera

Prezent in Zaragoza ca sa prezinte evenimentul “Rastignit intre cruci. Povestea reala a lui Vlad Tepes”, istoricul roman Vasile Lupasc a avut amabilitatea sa acorde, in exclusivitate, un interviu Gazetei de Spania.

1. Cum ati gasit comunitatea romaneasca din Zaragoza si cum vedeti modul acesteia de a se implica in actiuni culturale?

Este foarte bine ca exista ideea de comunitate romaneasca in Zaragoza si ca nu vorbim de familii razlete. Este foarte bine ca exista doua asociatii si din ce am urmarit acestea fac actiuni foarte frumoase si de calitate.

2. Avem de a face cu un proiect amplu al dumneavoastra, cu 3 volume din „Rastignit intre cruci”,” Burebista”, „10 povesti pe care le datoram copiilor nostri”,” Furia zimbrului”,” Iadul Tatarilor”. Care a fost factorul declansator al acestui proiect?

Frustrarea, responsabilitatea si din ideea de a face ceva in momentul cand am realizat ca sistemul se prabuseste peste noi. Eram profesor de istorie si vedeam cum calitatea manualelor scolare dispare, cum apar tot felul de informatii penibile si inutile. Dinlauntrul sistemului nu puteam sa schimb foarte multe, asa ca am ales sa predau lectiile de istorie asa cum credeam de cuviinta si sa ies din sistem, sa incep sa scriu carti de istorie pentru copii si adulti bazata pe informatie istorica foarte curata si clara dar pusa pe hartie intr-un limbaj accesibil. Am folosit aceasta cale pentru a inocula copiilor ideea de romanitate si de un loc al lor in lume.

Se stie foarte bine ca atunci cand nu ai o idee clara a ceea ce esti, ce ai fost nu poti cladi un viitor cu adevarat indestulator. Prin aceste proiecte istorice incercam sa readucem oamenii catre identitatea lor nationala.

3. Vlad Tepes este clar figura istorica romaneasca cu cel mai mare impact in lume. Cum se raporteaza strainii la Vlad?

Strainii incep sa se trezeasca. Cartile mele despre Vlad Tepes sunt traduse in limba engleza si am primit numeroase mesaje de la straini care imi spun ca auzisera de Vlad Tepes Draculea, altii spun ca acum au auzit ca Vlad nu a fost de fapt vampir si ma bucura cand vad ca aceasta carte deschide apetitul lor de a cauta  si ma bucur si mai tare cand intalnesc istorici sau oameni simpli din afara care stiu despre Vlad si despre rolul lui in apararea Europei.

Strainii il vad pe Vlad si in functie de nivelul fiecaruia de cultura, unii vorbesc despre vampirul Dracula, altii despre adevaratul Vlad. Depinde mult de la om la om.

4. Dracula a ajutat sau mai mult a stricat?

Greu de spus. Daca nu ar fi existat acest mit al vampirului, probabil azi nu ar fi interesat pe multi in afara tarii . Pe de alta parte, sa te lupti cu un brand atat de puternic, cu peste o suta de ani in spate, cu zeci de filme facute bine la Holywood. Atunci cand duci lupta cea dreapta primesti si ajutorul lui Dumnezeu.

Romanul meu, Rastignit intre cruci, a fost vandut unei case de productie de la Hollywood, iar acestia ma intrebau daca sunt sigur ca acele lucruri din viata reala a lui Vlad chiar s-au intamplat. Asadar, avem o reactie foarte pozitiva asupra personajului istoric Vlad Tepes, care incepe sa fie perceput mult mai interesant decat vampirul.

5. Proiectul va avea o continuitate?

Sigura ca da. Este un proiect ce se va intinde pe durata a catorva decenii, cum spune titlul proiectului pentru copii, „10 povestiri pe care le datoram copiilor nostri”, vom lua 10 personaje de la Burebista la Carol 1, despre Vlad Tepes , acum apare volumul 3 din trilogie dar povestea din Rastignit intre cruci se va prelungi si in urmatoarea trilogie despre Stefan cel Mare.

6. Proiectul din Zaragoza vreti sa il dezvoltati si in cadrul altor comunitati romanesti din Europa si din lume?

Sigur ca da, m-am bucurat sa vad astazi bucurie si lacrimi in ochii oamenilor prezenti in Zaragoza, deja am primit multicele invitatii in alte comunitti din Europa. Pana la urma acesta este obiectivul proiectului, sa ajungem la oameni, sa ii trezim si sa le reamintim ca nu au niciun motiv sa stea cu capul plecat in fata nimanui. Zaragoza este prima manifestare a acestul proiect si ne-a ajutat enorm ca experienta si ca expunere.

7. Vrem sa va multumim pentru colaborarea cu Gazeta de Spania, pentru cei care inca nu stiu, colaborati deja cu articole istorice in cadrul ziarului nostru.

Si eu vreau sa va multumesc si ma bucur sa vad la asa departare de casa oameni care se intereseaza de istoria nationala si care vor sa o readuca in prim plan.

Sursa: gazetadespania

După a urmat adevărata viaţă pentru Alina Marin. A întâmpinat multe eşecuri, dar nu a fost descumpănită. Ororile suferite în copilărie au călit-o şi au ajutat-o să ţină întotdeauna capul sus, indiferent de împrejurări. A făcut multe sacrificii, a învăţat din greşeli, dar, cel mai important, a devenit liberă, a devenit ea însăşi, o adolescentă pe forţele proprii, gata să-şi ia viaţa în piept.

Copilăria frământată şi plină de neajunsuri a fost transpusă recent de într-o carte autobiografică, care a văzut lumina tiparului în noiembrie 2015, în Franţa. Cartea, „Mémoire d’orphelin” (n.r. – Memoriile unei orfane), a atras ca un magnet presa din Hexagon, care a acordat spaţii ample pentru prezentarea acestei autobiografii şi a autoarei românce. Înzestrată cu un remarcabil talent literar, Alina a devenit peste noapte, dintr-o femeie simplă, o scriitoare recunoscută şi apreciată de publicul francez, iar volumul său este deja tradus în alte limbi.

“Copilăria mea a fost marcată de neînţelegere, revoltă şi neputinţă. Neînţelegerea abandonului, revolta de separare faţă de surorile mele şi neputinţa de a face faţă mizeriei sociale şi umane”, îşi începe povestea Alina, fiica cea mică a unei familii cu trei copii.

„Am deschis ochii într-un mediu foarte sărac, alături de un tată alcoolic şi o mamă neînţelegătoare şi neglijentă. Am ajuns în centrul de plasament de la Perişoru din cauza sărăciei în care am trăit în copilărie. Părinţii noştri nu au avut mijloacele necesare pentru a ne creşte în condiţii decente. Tătăl meu, electrician de meserie, îşi împărţea timpul între muncă şi alcool. În aceste condiţii, mamei mele i-a încolţit în minte ideea de a ne abandona, ceea ce s-a şi întâmplat în până la urmă”. Aşa a ajuns copila de atunci la Perişoru, un orfelinat unde viaţa ei nu s-a schimbat deloc în bine.

„Înainte de a fi plasată la Perişoru, actualul centru Sf. Ştefan, am petrecut doi ani la Ciocăneşti, de la vârsta de patru până la şase ani, la o casă de copii pentru preşcolari, unde m-am confruntat cu dezlegarea de familie. Fără surori, fără mamă, fără tată, fără glumă şi fără păr în cap. Am trăit experienţa morţii lente psihologice, dar cu mici tresăriri de speranţă întruchipate de o « mamă», frumoasă şi duioasă, Geni, o educatoare capabilă de empatie. Despărţirea a fost pe măsură ataşamentului pe care-l aveam pentru ea. La şase ani a trebuit să ne spunem la revedere cu promisiunea de a ne revedea, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată”, povesteşte Alina.

“Mâncam felia subţire de pâine comunistă şi înghiţeam fără poftă neajunsurile”

Dar la Perişoru, unde suferinţele sale ar fi trebuit să-şi găsească alinare, s-a confruntat încă din primele zile cu violenţa propriului învăţător. “M-a învăţat durerea pe care o simţi când pumnul greu cade între coaste, durerea neînţelegerii şi a nedreptăţii. Din copil devenisem în două zile de internat un condamnat. Silită să tac, silită să lustruiesc colţii unui prădător, ca o căprioară în cuşca leului. Însă el nu era singurul care se comporta astfel cu mine. Educatoarea de după-amiază făcea parte din prădătorii cu rezerve. Din când în când, în loc de băţ, folosea palma. Un mediu foarte toxic, un prilej acordat unor persoane de a-şi manisfesta frustrările şi lipsurile de orice fel pe pielea noastră”, îşi descrie Alina propria copilărie.

Ea era un caz printre alte două sute de suflete care renunţaseră să mai căute mângâiere şi se luptau pentru a supravieţui. În acest cadru dezumanizant, copila de la acea vreme a căutat lumina salvatoare în timpul vacantelor şcolare sau în tabere, dar această lumină era de cele mai multe ori iluzorie.

“Mâncam felia subţire de pâine comunistă şi înghiţeam fără poftă neajunsurile. Însă carenţele afective şi nutritive n-au săpat voinţa cu care natura m-a înzestrat. După patru ani de tăcere şi refulare, pe fondul căderii comunismului, mi-am început metamorfoza, asemenea unei flori care îşi îndreaptă fragilele petale spre soare”, își amintește tânăra.

Cu multă ambiţie şi curaj, Alina Marin, o fetiță la acea vreme, a devenit premiată şi respectată în şcoala generală şi în liceul teoretic de la Feteşti. A venit apoi intervenţia Crucii Roşii din Geneva care a ajutat-o enorm. Adolescenta a putut, astfel, începe procesul lung şi dificil al trecerii de la moarte la viaţă şi la dragoste.

“Câţiva oameni, printre care Florin Copilu, matematician, un nume pe care-l voi păstra în inima toată viaţa, Maria Buturugă şi Luminiţa, sora mea, Laurenţiu Truică, sunt câţiva din cei pe care nu-i voi uita niciodată. Ei sunt cei care mi-au purtat paşii la Perişoru până la vârsta de 21 de ani, când am părăsit România. Lor le mulţumesc pentru ce am ajuns azi.”, spune Alina.

În toată perioada petrecută la Perişoru, Alina a corespondat sporadic cu familia ei.

“Încă din clasele primare îi scriam tatălui meu şi improvizăm plicuri din foi de caiet. Uneori, scriam bilete de ieşire din orfelinat, imitând semnătura educatoarei. Neprimind răspunsurile pe care le aşteptam, corespondenţa s-a terminat la sfârşitul claselor primare. Tata, Ion Marin, îndrăznea să mă fure de la şcoală până în al zecelea an de viaţă. Apoi nu l-am mai văzut niciodată”.

“Natura a ţinut loc şi de mamă, şi de tata”

În clasele primare muţenia impusă de aşa-zisa educaţie, tratamentul barbar şi autoritarismul au dezvoltat paradoxal dorinţa de libertate. Ideea că undeva se poate gândi şi trăi altfel a încolţit devreme în mintea Alinei, un copil încăpăţânat care nu a încetat să creadă că viaţa pot fi şi altfel decât cea trăit în orfelinat. Această încăpăţânare i-a servit ca scut împortriva prejudecăţilor de orice fel.

“Îmi alergam curiozitatea prin împrejurimile casei de copii, bătând în picioarele goale pământul cald al livezii, vara şi toamna. Bune erau merele şi mai bune când le furam. Apoi era vremea nucilor, pe la jumătatea lui septembrie, când ne armam cu prăjini de trei metri şi scuturam crăcile care-şi purtau încă fructele verzi, neajunse la maturitate. O plăcere şi o fericire care ne înnegreau mâinile şi care ne obligau să folosim piatra ponce cu care ne frecam până ne răneam. După nuci, dincolo de gardul cu sârmă ghimpată care ne proteja de exterior, era porumbul, pe care-l coceam pe un grătar improvizat în fata dormitorului fetelor. În mirosul porumbului copt ne îmbătam cu poveşti şi bancuri. Toamnei apuse îi urma iarna viguroasă şi Crăciunul cu daruri de la armată şi miliţie şi, bineînţeles, începând cu anii ‘90, ouăle Kinder, dar şi alte daruri venite de la Crucea Roşie. Femeile de serviciu se milostiveau să ne aducă şorici şi cozonac, drob şi sarmale, piftie şi alte bunătăţi pregătite pentru sărbătorile de iarnă. Sub zăpadă, care ţinea până la începutul lui martie, primăvara se pregătea să scoată capul, afişând primii ghiocei pe care-i cerşeam celor din afara orfelinatului. Martie era timpul liliacului şi numărării petalelor florilor smulse de pe câmp. Iată cum ne veseleam şi ne mângâiam de lipsa părinţilor. Natura a ţinut loc şi de mamă, şi de tata.”, descrie Alina Marin partea plăcută a vieții la orfelinat.

Ceva a dus-o pe Alina Marin tocmai în Franța

Alina Marian şi-a făcut studiile în la Liceul Teoretic din Feteşti, secţia biologie-chimie. După liceu a făcut un an de contabilitate, timp în care s-a pregătit pentru facultate. În 1998 s-a înscris la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii A.I.Cuza din Iaşi, secţia română-franceză, pe care a abandonat-o trei ani mai târziu. Când era în facultate a făcut parte dintr-o trupă de teatru universitară cu care a mers la Festivalul Internaţional de Teatru de la Besançon. Atunci s-a îndrăgostit de Franţa şi de cultura franceză. Peste câţiva ani un prieten din copilărie a înscris-o la Universitatea Rennes 2, unde a studiat în cadrul Centrului Internaţional de Studii în limba franceză pentru străini. Au urmat alte studii de recepţionistă în domeniul hotelier, la Universitatea de la Ker Lann, nu departe de Rennes. Prietenia Alinei cu cel care a ajutat-o să ajungă în Franţa a evoluat şi s-a transformat într-o poveste de dragoste. În 2003 s-a căsătorit, însă după patru ani de căsnicie a divorţat. De pe urma acestei căsnicii Alina a avut o fetiţă. Ulterior, tânăra româncă l-a cunoscut pe actualul soţ, “o altă poveste de dragoste, o întâlnire fericită”. Din această a doua căsnicie au rezultat doi băieţi cărora Alina caută să le ofere toată dragostea şi afecţiunea de care ea n-a avut parte în copilărie.

Mémoire d’orphelin, despre suferinţă, teroare şi destin

“După zece ani de cugetare şi trei ani de muncă propriu-zisă, realizată pe unul dintre primele calculatoare portabile, o maşinărie cu miros de circuite supraîncălzite, dar şi cu o coautoare căutată pe internet, bună cunoscătoare a comunismului românesc din anii ’80, am publicat propria autobiografie. Căutarea unui coautor s-a soldat cu un recrut a cărei motivaţie s-a dovedit a fi admirabilă. Este vorba despre o femeie, Sabine, căreia i-am adoptat sensibilitatea şi dragostea pentru România, visele şi mai ales rigoarea redacţională. Am plecat împreună la drum şi aşa a început aventura cu nenumărate cercetări despre un trecut care-mi revenea în memorie în frânturi”, povesteşte Alina cum a luat naştere volumul autobiografic “Mémoire d’orphelin”.

Însă nu i-a fost deloc uşor să elaboreze din amintiri o lucrare exhaustivă despre ororile perioadei decreţeilor. Ba din contră, a fost o muncă sisifică pentru autoare, deoarece a trebuit să reconstituie puzzle-ului propriei copilării. S-a confruntat cu reticenţa multor orfani, crescuţi la Perişoru, în încercarea de a-i face să se destăinuie. Dar nu s-a dat nicio clipă bătută. A pus cap la cap amintirile şi le-a adunat în acestă carte de succes.

“Din Bretania mea de adopţie mi-am chestionat surorile şi am fost surprisă să aflu că memoria lor se pierduse. Şi cum nu doream ca trecutul nostru să fie uitat şi reprodus de generaţiile viitoare, am hotărât să mărturisesc. Demersul meu însemna reconectarea cu traumatismele şi retrăirea lor în condiţiile în care făcusem tot ce-mi era în putinţă pentru a mă îndepărta de trecut şi de persoanele care l-au făurit. Am părăsit ţara fără regrete şi cu voinţa de a mă vindeca sufleteşte. Deci, printre lacrimi am căutat răspunsuri în cărţile de psihologie şi psihanaliză. Încetul cu încetul m-am apropiat de foştii mei colegi de la casa de copii. Puţini s-au destăinuit şi cu greu. Mulţi trăiesc cu culpabilitatea de a fi crescut într-un orfelinat, convinşi că erau responsabili de a fi fost abandonaţi. Mulţi sunt încă nevindecaţi. În ciuda acestor bariere a trebuit să mă eliberez de trecut. În final, datorită muncii minuţioase, datorită coautoarei mele şi a câtorva familii adoptive din Elveţia toţi aceşti copii orfani se vor regăsi cumva în povestea mea, se vor recunoaşte în bucuriile şi suferinţele mele pentru că această poveste este şi povestea lor.”, mai spune tânăra.

Lansată în noiembrie 2015, această carte se bucură de un mare succes în Franţa. Povestea prezentată publicului francez interesează în mod deosebit, deoarece este prima mărturisire de acest gen despre anii de dictatură văzuţi prin ochii unei persoane care a trăit în interiorul unuia dintre multele orfelinate construite în epoca Ceauşescu şi descoperite de europeni după Revoluţie.

Pe de altă parte, “succesul cărţii se datorează şi calităţii scrierii acesteia, deoarece colaborarea cu Sabine este o reuşită care se va reitera cu scrierea părţii a doua”, mărturiseşte Alina Marin, care are planuri mari în privinţa acestei autobiografii: “traducerea textului în română este al doilea pas către internaţionalizare. Ambiţiile noastre sunt mari. Dorim să găsim editori care să traducă şi să publice cartea în Anglia, Germania, Italia, Spania şi oriunde va fi posibil. Până atunci vom continua să o distribuim şi să o promovăm oriunde va fi cerută, în saloanele de carte, librării, biblioteci, mediateci, şcoli.”

O femeie care a ales să trăiască

Alina Marin este exemplul grăitor că orice om, oricât de greu încercat ar fi în viaţă, are capacitatea de a renaşte din propria suferinţă. În contextul mediului toxic în care a crescut, ascensiunea şi realizările  profesionale ale acestei femei sunt de neînţeles pentru cineva care nu-i cunoaşte povestea. Dar ea a reuşit datorită optimismului pe care l-a cultivat neîncetat şi cu care natura a înzestrat-o şi datorită faptului că a ales să se bucure şi nu să sufere. “Aşa cum spunea Maria Buturugă, un personag al cărţii mele: «Viaţa este un spaţiu local-convex. În general, toate ne scapă printre degete. Dar, în orice punct alegi să te opreşti, dacă vrei cu adevărat, reuşeşti să strângi un pumn de fericire!»”

Pe plan profesional românca plănuieşte să scrie şi partea a doua a autobiografiei în care va dezvălui întâmplările trăite după anii petrecuţi în orfelinat. Are în plan şi să urmeze câteva cursuri pentru a deveni animator cultural. În acelaşi timp îşi doreşte să finalizeze scrierea unei serii de poveşti pentru copii, care va fi trimisă editurilor din Bretania spre publicare. De asemenea, va participa în Franţa la numeroasele saloane de carte, care vor debuta în martie şi vor continua până în noiembrie, astfel încât anul 2016 va fi bogat în evenimente culturale pentru tânăra scriitoare. Pe plan personal, în schimb, “voi continua să fiu o mamă iubitoare, prezentă şi înţelegătoare”, spune Alina, care, în final, are şi un mesaj pentru românii ei de acasă: “Vă doresc să fiţi cutezători pentru că cine nu încearcă, nu câştigă.”

CITAT: “Îmi alergam curiozitatea prin împrejurimile casei de copii, bătând în picioarele goale pământul cald al livezii, vara şi toamna. Bune erau merele şi mai bune când le furam“. Alina Marin, scriitoare

Foto: Arhiva personală Alina Marin

Sursa: viitorulromaniei

Scriitorul Ion Hobana (13 noiembrie 1996)

A fost, pe rând, redactor la “Scînteia tineretului” (1950-1952), șef al redacției literare a revistei “Luminița” (1952-1956), șef al redacției de literatură pentru copii (1955-1961) și al redacției de literatură științifico-fantastică (1961-1968) ale Editurii Tineretului, șef al secției de știință la “Scînteia” (1968-1972). A fost, de asemenea, secretar al Uniunii Scriitorilor din România, între 1972-1989, și membru al Asociației pentru Studiul Fenomenelor Aero-spațiale Neidentificate (ASFAN), înființată în 1998.

Mai multe detalii agerpres

* Premiul Perpessicius — ediții critice a revenit lui Ilie Rad, pentru îngrijirea ediției din opera lui Ion Agârbiceanu: I “Schițe și povestiri” (1902-1910); II “Schițe și povestiri” (1911-1922), volume apărute în colecția “Opere Fundamentale”, Academia Română/Fundația Națională pentru Știință și Artă (București 2014).

* Premiul Șerban Cioculescu — memorialistică și istorie literară: Gabriela Adameșteanu, pentru volumul “Anii romantici”, Editura Polirom, 2014.

* Premiul Petru Creția — filologie clasică — Ana-Cristina Halichias, pentru volumul “Latina diplomatică în Țările Române (secolele XIII-XVII), Colecția Limbi, Culori, Identități, Editura Universității din București, 2014.

* Premiul Tudor Vianu — pentru teoria literaturii și a culturii — prof. univ. dr. Ioan Pop.

* Premiul Alexandru Piru — încurajarea tinerilor cercetători — Cosmin Borza, pentru volumul “Marin Sadoveanu. Singur printre canonici”, Editura ART, 2014.

* Premiul George Călinescu — pentru întreaga activitate — prof. univ. dr. Dumitru Micu.

* Premiul Eugen Lovinescu — pentru promovarea limbii și literaturii române în străinătate — Dumitru Țepeneag.

* Diplomă de Excelență — pentru susținerea și promovarea culturii naționale — Ioan Pavăl, primarul comunei Dumbrăveni, județul Suceava.

* Diplomă de Excelență — Pavel Țugui — pentru recuperarea trecutului cultural.

Juriul a fost alcătuit din: acad. prof. univ. dr. Eugen Simion (președinte), prof. univ. dr. Silviu Angelescu, prof. univ. dr. Lucian Chișu, prof. univ. dr. Mircea Martin, conf. univ. dr. Ioan Cristescu, directorul MNLR. Acestora li s-a adăugat, în calitate de consultant pentru decernarea Premiului Petru Creția (filologie clasică), prof. univ. dr.Liviu Franga.

Trofeul este realizat de artistul plastic Silviu Spirescu.

Premiile MNLR sunt finanțate de Primăria Capitalei și Ministerul Culturii.

La reușita serii a contribuit Cvartetul Chromatic — Alexandra Rogalski (vioara 1), Clara Mihai (vioara 2), Ovidiu Achim (violă), Emese Achim (violoncel).

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu)

Nicolae Iorga, mare istoric, savant și om politic român.

Istoric, publicist, scriitor și om politic Nicolae Iorga s-a născut la 17 iunie 1871, la Botoșani, fiind fiul avocatului Nicu Iorga și al Zulniei. A absolvit Școala primară “Marchian Florescu” din Botoșani (1878-1881), tot acolo, liceul “A. Tr. Laurian” (1881-1886), apoi, la Iași, Liceul Național, unde și-a luat bacalaureatul (1888).

Primul său “articol” l-a publicat la vârsta de 14 ani, în ziarul ”Romanul”, dar și-a făcut debutul propriu-zis, în ”Lupta” (1890), cu un articol despre ”Năpasta” lui I. L. Caragiale.

A terminat într-un singur an Facultatea de Litere din Iași (1888-1889), cu ”magna cum laude”, avându-i ca profesori pe A. D. Xenopol, Șt. Vîrgolici, A. Vizanti, I. Caragiani, Aron Densușianu ș. a., fiind considerat de cei mai mulți “un adevărat fenomen”.

După o scurtă perioadă în care a fost profesor de limba latină la Școala de băieți din Ploiești, și-a continuat studiile la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris. După susținerea, în 1892, a lucrării de diplomă ”Philip de Mezieres (1327-1405) et la Croisade au XIVe siecle” și-a continuat pregătirea la universități din Berlin și Leipzig, unde, în 1893, și-a susținut teza de doctorat ”Thomas III Marquis de Saluces, etude historique et litteraire”.

Revenit în țară, a fost numit profesor suplinitor la Catedra de Istorie Medie din cadrul Universității din București (1894), inaugurându-și cursul cu lecția ”Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei”; în 1895 a devenit profesor titular al Catedrei de Istorie Medie, Modernă și Contemporană de la Universitatea din București.

A devenit membru corespondent al Academiei la 9 aprilie 1897.

În această perioadă a muncit enorm, desfășurând o intensă activitate de cercetare în arhivele românești și străine (călătorii în fiecare an, în diverse țări europene). Materialul a fost publicat în ”Acte și fragmente cu privire la istoria românilor”, serie pe care a început-o în 1895. Informațiile obținute în arhivele străine au fost publicate în 6 volume, sub titlul ”de Notes et Extraits….”, începând cu 1899.

De numele său se leagă înființarea unor importante instituții de cercetare istorică: Institutul de Studii Sud-Est Europene (1914), Institutul de Istorie Universală (1937), Casa Română de la Fontenay-aux-Roses (1921), Casa Română din Veneția.

A desfășurat o foarte bogată activitate publicistică: a editat și a condus o serie de ziare și reviste (”Bulletin de l ‘Institut pour l ‘Etude de l ‘Europe Sud-Orientale”, ”Cuget clar”, ”Drum drept”, ”Floarea darurilor”, ”Neamul românesc”, ”Ramuri”, ”Revista Istorică”, ”Revue Historique des Etudes Sud-Est Europeennes”) și a colaborat la numeroase publicații ale vremii.

Nicolae Iorga a condus, între 1905-1906, revista ”Sămănătorul” (București, 2 dec. 1901 — 27 iun. 1910) care a reprezentat catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic și literar care i-a purtat numele — ”Semănătorismul”. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei și teoretizat de Nicolae Iorga, susținea valorile naționale tradiționale și folclorice, necesitatea culturalizării țărănimii etc.

Activitatea de istoric e dublată de cea literară, remarcându-se volumele de ”Poezii” (1893), ”Schițe din literatura română” (I-II, 1893-1894), ”Amintiri din Italia” (1895), precum și de o bogată prezență publicistică în ”Arhiva”, ”Literatura și arta română”, ”Revue critique d’ Histoire et de Litterature”, ”L’Independance Roumaine”, ”România jună”, ”Epoca” etc., unde s-a făcut cunoscut și talentul său de sociolog și pamfletar: ”Opinions pernicieuses d’ un mauvais patriote” (1900) ș.a.

În primii ani ai secolului XX, Nicolae Iorga a întreprins numeroase călătorii în Transilvania, fiind interesat de arhive, dar și de lupta pentru emancipare națională și unitate politică.

S-a mutat temporar la Vălenii de Munte (1908), unde a pus bazele Societății “Neamul Românesc”, care cuprindea o tipografie, inaugurată la 21 mai 1908, o editură și vestita universitate populară (1908). Aici, a scos revistele ”Neamul românesc literar” (1908), ”Drum drept” (1913); a editat numeroase volume, ediții din clasici români etc.

Membru al Academiei Române din 26 mai 1910.

S-a afirmat și ca un om politic deosebit de activ: a luat atitudine împotriva reprimării răscoalei țărănești din 1907, în ”Neamul Românesc” a semnat virulentul pamflet ”Dumnezeu să-i ierte!”; a militat pentru desăvârșirea statului național unitar român. A pus bazele Partidului Național-Democrat (1910). A fost președintele partidului (23 apr. 1910 — 8 mart. 1925 și 28 sept. 1926 — 27 nov. 1940).

Nicolae Iorga în Parlament, 17 mai 1933.

A fost președinte al Adunării Deputaților (9 dec. 1919 — 26 mart.1920); prim-ministru (apr. 1931-mai 1932), ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor (18 apr. 1931 — 31 mai 1932), ministru ad-interim la Interne (18 apr. — 27 apr. 1931), ministru secretar de stat (10 febr. — 30 mart. 1938); președinte al Senatului (1939). A desfășurat o intensă campanie împotriva războiului, a pericolului nazist, a Gărzii de Fier.

Cel mai mare istoric al românilor a depus o uriașă muncă în vederea ridicării nivelului cultural al poporului român, atât prin scris, cât și prin conferințe, ținute la Ateneul Român, în cadrul Ligii Culturale, al cărui președinte a devenit în 1919, dar mai cu seamă în cadrul cursurilor de vară de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte.

În calitate de președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice (din 1919), s-a preocupat intens de restaurarea unor monumente existente și de ridicarea altora noi.

Nicolae Iorga a efectuat, timp de peste 50 de ani, cercetări istorice care s-au concretizat în peste 1.000 de volume, 12.755 articole și studii, 4.963 recenzii, care acoperă toate domeniile istoriei românilor și ale istoriei universale.

Rezultatele cercetărilor sale în arhivele din țară și străinătate au fost publicate în numeroase volume: ”Acte și fragmente cu privire la istoria românilor” (3 vol., 1895-1897); ”Manuscripte din bibliotecile străine relative la istoria românilor” (2 vol., 1898); ”Documente românești din arhivele Bistriței” (2 vol., 1899-1900); ”Studii și documente cu privire la istoria românilor” (31 vol., 1901-1916); ”Inscripții din bisericile României” (2 vol., 1905-1908) ș.a.

Dintre lucrările de sinteză amintim: ”Geschichite des Rumanischen Volkes” (2 vol. 1905), ”Istoria românilor” (10 vol., 1936-1939); ”Histoire des Roumains et de la romanite orientale” (1937-1945), cărora li se adaugă: ”Istoria literaturii române în secolul XVIII” (1901), ”Istoria învățământului românesc” (1906); ”Istoria armatei românești” (2 vol., 1910-1919); ”Istoria comerțului românesc” (1915); ”Istoria românilor din Ardeal și Ungaria” (1915); ”Istoria românilor prin călători” (4 vol., 1920-1922); ”Istoria presei românești” (1922); ”Istoria industriei la români” (1927); ”Istoria artei românești” (1930); ”La place des Roumains dans l’ histoire universelle” (3 vol., 1935-1936); ”Istoria Bucureștilor” (1939) ș.a.

A fost un excelent istoric al Bizanțului — ”The Byzantine Empire” (1907), ”Histoire de la vie byzantine” (3 vol., 1934); ”Byzance apres Byzance” (1935), dar și al Imperiului Otoman — ”Geschichte des Osmanischen Reiches” (5 vol., 1908-1913).

Nicolae Iorga vorbind într-o sesiune la Academia Română (vis-a-vis scriitorul Mihail Sadoveanu), 24 mai 1933.

Cercetările sale s-au extins și asupra istoriei cruciadelor — ”Notes et extraits pour servir a l’histoire des croisades au XV siecle” (6 vol., 1899-1913); ”Breve histoire des croisades” (1924), asupra unor popoare balcanice sau a unor state din vestul Europei și a legăturilor acestora cu poporul român: ”Relations entre Serbes et Roumains” (1913); ”Istoria statelor balcanice” (1913); ”Histoire des relations entre la France et les Roumains” (1917); ”Histoire des relations entre la Russie et les Roumains” (1917); ”Histoire des Roumains des Balcans” (1919), preocupările sale în acest domeniu culminând cu un ”Essai de synthese de l’ histoire de l’humanite” (4 vol., 1926-1928).

A pregătit o lucrare unică în literatura de specialitate ”Istrologia umană”, care a rămas, însă neterminată.

Preocupările sale s-au extins și asupra literaturii, impunându-se și ca scriitor. A scris volume de versuri, peste 40 de piese de teatru, cele mai multe de inspirație istorică (”Mihai Viteazul”, ”Învierea lui Ștefan cel Mare”, ”Un domn pribeag”, ”Cantemir bătrânul”, ”Constantin Brâncoveanu” ș.a.), memorialistică (”Războiul nostru în note zilnice”, 2 vol., 1916-19187; ”O viață de om, așa cum a fost (Orizonturile mele)”, 1934), portretistică (”Oameni cari au fost” (I-IV, 1911); jurnale de călătorie (”Drumuri și orașe din România”, 1914; ”Sate și mănăstiri din România”, 1905; ”Note de drum. Prin Germania”, 1914; ”În Franța”, 1921; ”Câteva zile în Spania”, 1927; ”America și românii din America”, 1930; ”Priveliști elvețiene”, 1930, ș.a.), discursuri pe teme politice și culturale (”Discursuri parlamentare”, ”O luptă literară”, ”Sfaturi pe întunerec”) etc.

A fost membru al unor instituții și societăți științifice de prestigiu din întreaga lume: Academie des Inscriptions et Belles Letters din Paris, Academia de San Lazzaro din Veneția, Academia de Istorie din Santiago de Chile, Societatea de geografie din Lisabona; Doctor Honoris Causa al universităților din Alger, Barcelona, Bratislava, Cernăuți, Geneva, Lyon, Oxford, Paris, Roma, Strasbourg, Viena etc.

Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari, în marginea comunei Strejnicul, la 27 noiembrie 1940, după ce fusese ridicat din locuința sa de la Sinaia.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

Și-a petrecut copilăria în satele Maieru, apoi în Prislop, pe unde l-a purtat meseria de învățător a tatălui. Rebreanu mărturisea: ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”, potrivit site-ului liviurebreanu.ro. Primele clase le-a urmat la școala unde preda învățătorul Rebreanu, apoi a urmat liceul românesc din Năsăud, de unde s-a mutat, după doi ani, la liceul german din Bistrița, apoi la cel maghiar din Sopron, în nordul Ungariei. După absolvirea școlii, s-a mutat la Budapesta, dar, dorind să devină ofițer, s-a înscris la școala militară din Sopron, pe care a și absolvit-o, apoi a studiat la Academia militară Ludoviceum din Budapesta (1903-1906).

Ajuns ofițer în armata austro-ungară, a fost trimis, în 1908, la garnizoana honvezilor regali din Gyula, de unde a demisionat, în același an, în urma unui conflict cu autoritățile.

A debutat la Sibiu, în revista ”Luceafărul”, cu nuvela ”Ofilire” (1908), urmată, în 1909, de povestirea ”Codrea (Glasul inimii)” și de nuvela ”Răfuiala”.

Muzeul Memorial ‘Liviu Rebreanu’ este găzduit într-o casă țărănească specifică zonei, ridicată în anul 1957, pe locul casei părintești a scriitorului din Prislop

În 1909, a participat la serbările Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), unde a cunoscut numeroși scriitori din țară, cu ajutorul cărora a trecut munții, stabilindu-se la București. A colaborat aici, ca scriitor și gazetar, cu diferite publicații, precum ”Convorbiri critice”, ”Viața românească”, ”Flacăra” etc.

La 15 februarie 1910, la cererea guvernului ungar, a fost încarcerat la Văcărești și extrădat, apoi închis la Gyula, până în august 1910. A fost secretar literar la Teatrul Național din Craiova (1911-1919), unde a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, actrița Fanny Rădulescu. În 1928, a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o până în 1929.

A fost secretar (1914), vicepreședinte (1923) și președinte al Societății Scriitorilor Români (ales în 1925). În această calitate, a participat la diverse manifestări literare din țară și din străinătate (delegat la Congresul internațional al scriitorilor și Congresul autorilor dramatici). A mai fost și director al Teatrului Național din București (1928-1930 și 1940-1944); președinte al Asociației pentru educația poporului.

Muzeul memorial “Liviu Rebreanu” din satul Prislop, județul Bistrița-Năsăud

A debutat în revista “Luceafărul” (la 1 noiembrie 1908), a colaborat la “Convorbiri critice” (în paginile căreia a debutat în 1909 cu nuvela “Volbura dragostei (Cântecul iubirii)”), “Lumina”, “Flacăra”, “Revista idealistă”. Revenit la București în 1910, după detenția de un an de la Gyula, și-a continuat activitatea jurnalistică la “Rampa”, “Viața românească”, “Adevărul” și a editat împreună cu Mihail Sorbul revista de teatru “Scena” (la 15 septembrie 1910). În 1919, a început colaborarea la cenaclul și revista “Sburătorul”, cu cronici de teatru și nuvele. De asemenea, a condus și revistele de mare prestigiu “Mișcarea literară” (1924-1925) și “România literară” (1932-1934).

În 1912, prozatorul debutează editorial cu volumul de nuvele ”Frământări”, urmat de volumele de nuvele și de schițe ”Golanii” și ”Mărturisire”, apărute în 1916, și de ”Răfuiala”, în 1919, în care sunt adunate schițele și nuvelele publicate deja în periodice.

Gloria literară a lui Rebreanu s-a datorat romanului “Ion” (1920) — prima versiune a acestuia fiind finalizată în timpul ocupației germane—, roman pentru care scriitorului i-a fost acordat Premiul “Năsturel-Herescu” al Academiei Române. Succesul de care s-a bucurat primul mare roman al său a fost susținut și de următoarele: romanul psihologic “Pădurea spânzuraților” (1922) — Marele Premiu al romanului al Societății Scriitorilor Români; “Adam și Eva” (1925), “Ciuleandra” (1927), “Crăișorul” (1929), “Răscoala” (1932), “Jar” (1934), “Gorila” (1938), “Amândoi” (1940). În paralel, a scris și piese de teatru — “Cadrilul” (reprezentată în premieră în 1919), “Plicul” (1923), “Apostolii” (1926)—, considerate de unii critici și istorici literari sub nivelul artistic al romanelor.

Vitrină cu lucrări ale marelui scriitor Liviu Rebreanu, aflate în anexa Muzeului memorial din Prislop, județul Bistrița-Năsăud

Printre celelalte opere ale prozatorului se numără: “Calvarul” (1919), “Răscoala moților” (1919), “Norocul” (1921), “Cuibul viselor” (1927) — nuvele și schițe, “Cântecul lebedei” (1927), “Metropole. Berlin. Roma. Paris” (1931). A tradus mult din Gorki, Cehov, Tolstoi, Balzac, Prevost, Zola, Nietzsche. A mai fost distins cu Premiul național pentru proză (1929).

Membru al PEN-Clubului (1933); membru titular (ales la 25 mai 1939) al Academiei Române, unde a ținut, în 1940, celebrul discurs de recepție “Laudă țăranului român”.

La începutul anului 1944, un control radiologic a semnalat opacitate suspectă la plămânul drept. La 4 aprilie 1944, grav bolnav, Liviu Rebreanu s-a retras la Valea Mare, iar la 7 iulie, scria în ”Jurnal”: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.” La 1 septembrie 1944, a murit, la Valea Mare, iar câteva luni mai târziu a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Prin întreaga sa operă romanescă, mai ales prin capodoperele “Ion”, “Pădurea spânzuraților” și “Răscoala”, Liviu Rebreanu rămâne în istoria literaturii noastre drept creatorul romanului românesc modern, el “fiind în proză ceea ce a fost și a rămas Eminescu în poezie”, după cum consideră Ion Dodu Bălan.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea; redactor arhiva foto: Vlad Rușeanu, editor: Marina Bădulescu)