Sursa foto: Federatia Romana de Bob si Sanie / Facebook

Aurul a fost adjudecat de Canada (Kaillie Humphries, Cynthia Appiah, Kasha Lee, Melissa Lotholz), în 1 min 47 sec 35/100, argintul a revenit tot unui echipaj canadian (Alysia Rissling, Janine McCue, Julia Corrente, Christine Debruin), în 1 min 48 sec 11/100, în timp ce România a sosit pe trei, cu timpul de 1 min 48 sec 18/100.

Mai multe detalii pe agerpres

Hănescu (288 ATP), cap de serie numărul trei, a avut nevoie de 65 de minute în fața unui jucător de 23 de ani, care ocupă locul 329 în lume.

Mai multe detalii pe agerpres

După a urmat adevărata viaţă pentru Alina Marin. A întâmpinat multe eşecuri, dar nu a fost descumpănită. Ororile suferite în copilărie au călit-o şi au ajutat-o să ţină întotdeauna capul sus, indiferent de împrejurări. A făcut multe sacrificii, a învăţat din greşeli, dar, cel mai important, a devenit liberă, a devenit ea însăşi, o adolescentă pe forţele proprii, gata să-şi ia viaţa în piept.

Copilăria frământată şi plină de neajunsuri a fost transpusă recent de într-o carte autobiografică, care a văzut lumina tiparului în noiembrie 2015, în Franţa. Cartea, „Mémoire d’orphelin” (n.r. – Memoriile unei orfane), a atras ca un magnet presa din Hexagon, care a acordat spaţii ample pentru prezentarea acestei autobiografii şi a autoarei românce. Înzestrată cu un remarcabil talent literar, Alina a devenit peste noapte, dintr-o femeie simplă, o scriitoare recunoscută şi apreciată de publicul francez, iar volumul său este deja tradus în alte limbi.

“Copilăria mea a fost marcată de neînţelegere, revoltă şi neputinţă. Neînţelegerea abandonului, revolta de separare faţă de surorile mele şi neputinţa de a face faţă mizeriei sociale şi umane”, îşi începe povestea Alina, fiica cea mică a unei familii cu trei copii.

„Am deschis ochii într-un mediu foarte sărac, alături de un tată alcoolic şi o mamă neînţelegătoare şi neglijentă. Am ajuns în centrul de plasament de la Perişoru din cauza sărăciei în care am trăit în copilărie. Părinţii noştri nu au avut mijloacele necesare pentru a ne creşte în condiţii decente. Tătăl meu, electrician de meserie, îşi împărţea timpul între muncă şi alcool. În aceste condiţii, mamei mele i-a încolţit în minte ideea de a ne abandona, ceea ce s-a şi întâmplat în până la urmă”. Aşa a ajuns copila de atunci la Perişoru, un orfelinat unde viaţa ei nu s-a schimbat deloc în bine.

„Înainte de a fi plasată la Perişoru, actualul centru Sf. Ştefan, am petrecut doi ani la Ciocăneşti, de la vârsta de patru până la şase ani, la o casă de copii pentru preşcolari, unde m-am confruntat cu dezlegarea de familie. Fără surori, fără mamă, fără tată, fără glumă şi fără păr în cap. Am trăit experienţa morţii lente psihologice, dar cu mici tresăriri de speranţă întruchipate de o « mamă», frumoasă şi duioasă, Geni, o educatoare capabilă de empatie. Despărţirea a fost pe măsură ataşamentului pe care-l aveam pentru ea. La şase ani a trebuit să ne spunem la revedere cu promisiunea de a ne revedea, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată”, povesteşte Alina.

“Mâncam felia subţire de pâine comunistă şi înghiţeam fără poftă neajunsurile”

Dar la Perişoru, unde suferinţele sale ar fi trebuit să-şi găsească alinare, s-a confruntat încă din primele zile cu violenţa propriului învăţător. “M-a învăţat durerea pe care o simţi când pumnul greu cade între coaste, durerea neînţelegerii şi a nedreptăţii. Din copil devenisem în două zile de internat un condamnat. Silită să tac, silită să lustruiesc colţii unui prădător, ca o căprioară în cuşca leului. Însă el nu era singurul care se comporta astfel cu mine. Educatoarea de după-amiază făcea parte din prădătorii cu rezerve. Din când în când, în loc de băţ, folosea palma. Un mediu foarte toxic, un prilej acordat unor persoane de a-şi manisfesta frustrările şi lipsurile de orice fel pe pielea noastră”, îşi descrie Alina propria copilărie.

Ea era un caz printre alte două sute de suflete care renunţaseră să mai căute mângâiere şi se luptau pentru a supravieţui. În acest cadru dezumanizant, copila de la acea vreme a căutat lumina salvatoare în timpul vacantelor şcolare sau în tabere, dar această lumină era de cele mai multe ori iluzorie.

“Mâncam felia subţire de pâine comunistă şi înghiţeam fără poftă neajunsurile. Însă carenţele afective şi nutritive n-au săpat voinţa cu care natura m-a înzestrat. După patru ani de tăcere şi refulare, pe fondul căderii comunismului, mi-am început metamorfoza, asemenea unei flori care îşi îndreaptă fragilele petale spre soare”, își amintește tânăra.

Cu multă ambiţie şi curaj, Alina Marin, o fetiță la acea vreme, a devenit premiată şi respectată în şcoala generală şi în liceul teoretic de la Feteşti. A venit apoi intervenţia Crucii Roşii din Geneva care a ajutat-o enorm. Adolescenta a putut, astfel, începe procesul lung şi dificil al trecerii de la moarte la viaţă şi la dragoste.

“Câţiva oameni, printre care Florin Copilu, matematician, un nume pe care-l voi păstra în inima toată viaţa, Maria Buturugă şi Luminiţa, sora mea, Laurenţiu Truică, sunt câţiva din cei pe care nu-i voi uita niciodată. Ei sunt cei care mi-au purtat paşii la Perişoru până la vârsta de 21 de ani, când am părăsit România. Lor le mulţumesc pentru ce am ajuns azi.”, spune Alina.

În toată perioada petrecută la Perişoru, Alina a corespondat sporadic cu familia ei.

“Încă din clasele primare îi scriam tatălui meu şi improvizăm plicuri din foi de caiet. Uneori, scriam bilete de ieşire din orfelinat, imitând semnătura educatoarei. Neprimind răspunsurile pe care le aşteptam, corespondenţa s-a terminat la sfârşitul claselor primare. Tata, Ion Marin, îndrăznea să mă fure de la şcoală până în al zecelea an de viaţă. Apoi nu l-am mai văzut niciodată”.

“Natura a ţinut loc şi de mamă, şi de tata”

În clasele primare muţenia impusă de aşa-zisa educaţie, tratamentul barbar şi autoritarismul au dezvoltat paradoxal dorinţa de libertate. Ideea că undeva se poate gândi şi trăi altfel a încolţit devreme în mintea Alinei, un copil încăpăţânat care nu a încetat să creadă că viaţa pot fi şi altfel decât cea trăit în orfelinat. Această încăpăţânare i-a servit ca scut împortriva prejudecăţilor de orice fel.

“Îmi alergam curiozitatea prin împrejurimile casei de copii, bătând în picioarele goale pământul cald al livezii, vara şi toamna. Bune erau merele şi mai bune când le furam. Apoi era vremea nucilor, pe la jumătatea lui septembrie, când ne armam cu prăjini de trei metri şi scuturam crăcile care-şi purtau încă fructele verzi, neajunse la maturitate. O plăcere şi o fericire care ne înnegreau mâinile şi care ne obligau să folosim piatra ponce cu care ne frecam până ne răneam. După nuci, dincolo de gardul cu sârmă ghimpată care ne proteja de exterior, era porumbul, pe care-l coceam pe un grătar improvizat în fata dormitorului fetelor. În mirosul porumbului copt ne îmbătam cu poveşti şi bancuri. Toamnei apuse îi urma iarna viguroasă şi Crăciunul cu daruri de la armată şi miliţie şi, bineînţeles, începând cu anii ‘90, ouăle Kinder, dar şi alte daruri venite de la Crucea Roşie. Femeile de serviciu se milostiveau să ne aducă şorici şi cozonac, drob şi sarmale, piftie şi alte bunătăţi pregătite pentru sărbătorile de iarnă. Sub zăpadă, care ţinea până la începutul lui martie, primăvara se pregătea să scoată capul, afişând primii ghiocei pe care-i cerşeam celor din afara orfelinatului. Martie era timpul liliacului şi numărării petalelor florilor smulse de pe câmp. Iată cum ne veseleam şi ne mângâiam de lipsa părinţilor. Natura a ţinut loc şi de mamă, şi de tata.”, descrie Alina Marin partea plăcută a vieții la orfelinat.

Ceva a dus-o pe Alina Marin tocmai în Franța

Alina Marian şi-a făcut studiile în la Liceul Teoretic din Feteşti, secţia biologie-chimie. După liceu a făcut un an de contabilitate, timp în care s-a pregătit pentru facultate. În 1998 s-a înscris la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii A.I.Cuza din Iaşi, secţia română-franceză, pe care a abandonat-o trei ani mai târziu. Când era în facultate a făcut parte dintr-o trupă de teatru universitară cu care a mers la Festivalul Internaţional de Teatru de la Besançon. Atunci s-a îndrăgostit de Franţa şi de cultura franceză. Peste câţiva ani un prieten din copilărie a înscris-o la Universitatea Rennes 2, unde a studiat în cadrul Centrului Internaţional de Studii în limba franceză pentru străini. Au urmat alte studii de recepţionistă în domeniul hotelier, la Universitatea de la Ker Lann, nu departe de Rennes. Prietenia Alinei cu cel care a ajutat-o să ajungă în Franţa a evoluat şi s-a transformat într-o poveste de dragoste. În 2003 s-a căsătorit, însă după patru ani de căsnicie a divorţat. De pe urma acestei căsnicii Alina a avut o fetiţă. Ulterior, tânăra româncă l-a cunoscut pe actualul soţ, “o altă poveste de dragoste, o întâlnire fericită”. Din această a doua căsnicie au rezultat doi băieţi cărora Alina caută să le ofere toată dragostea şi afecţiunea de care ea n-a avut parte în copilărie.

Mémoire d’orphelin, despre suferinţă, teroare şi destin

“După zece ani de cugetare şi trei ani de muncă propriu-zisă, realizată pe unul dintre primele calculatoare portabile, o maşinărie cu miros de circuite supraîncălzite, dar şi cu o coautoare căutată pe internet, bună cunoscătoare a comunismului românesc din anii ’80, am publicat propria autobiografie. Căutarea unui coautor s-a soldat cu un recrut a cărei motivaţie s-a dovedit a fi admirabilă. Este vorba despre o femeie, Sabine, căreia i-am adoptat sensibilitatea şi dragostea pentru România, visele şi mai ales rigoarea redacţională. Am plecat împreună la drum şi aşa a început aventura cu nenumărate cercetări despre un trecut care-mi revenea în memorie în frânturi”, povesteşte Alina cum a luat naştere volumul autobiografic “Mémoire d’orphelin”.

Însă nu i-a fost deloc uşor să elaboreze din amintiri o lucrare exhaustivă despre ororile perioadei decreţeilor. Ba din contră, a fost o muncă sisifică pentru autoare, deoarece a trebuit să reconstituie puzzle-ului propriei copilării. S-a confruntat cu reticenţa multor orfani, crescuţi la Perişoru, în încercarea de a-i face să se destăinuie. Dar nu s-a dat nicio clipă bătută. A pus cap la cap amintirile şi le-a adunat în acestă carte de succes.

“Din Bretania mea de adopţie mi-am chestionat surorile şi am fost surprisă să aflu că memoria lor se pierduse. Şi cum nu doream ca trecutul nostru să fie uitat şi reprodus de generaţiile viitoare, am hotărât să mărturisesc. Demersul meu însemna reconectarea cu traumatismele şi retrăirea lor în condiţiile în care făcusem tot ce-mi era în putinţă pentru a mă îndepărta de trecut şi de persoanele care l-au făurit. Am părăsit ţara fără regrete şi cu voinţa de a mă vindeca sufleteşte. Deci, printre lacrimi am căutat răspunsuri în cărţile de psihologie şi psihanaliză. Încetul cu încetul m-am apropiat de foştii mei colegi de la casa de copii. Puţini s-au destăinuit şi cu greu. Mulţi trăiesc cu culpabilitatea de a fi crescut într-un orfelinat, convinşi că erau responsabili de a fi fost abandonaţi. Mulţi sunt încă nevindecaţi. În ciuda acestor bariere a trebuit să mă eliberez de trecut. În final, datorită muncii minuţioase, datorită coautoarei mele şi a câtorva familii adoptive din Elveţia toţi aceşti copii orfani se vor regăsi cumva în povestea mea, se vor recunoaşte în bucuriile şi suferinţele mele pentru că această poveste este şi povestea lor.”, mai spune tânăra.

Lansată în noiembrie 2015, această carte se bucură de un mare succes în Franţa. Povestea prezentată publicului francez interesează în mod deosebit, deoarece este prima mărturisire de acest gen despre anii de dictatură văzuţi prin ochii unei persoane care a trăit în interiorul unuia dintre multele orfelinate construite în epoca Ceauşescu şi descoperite de europeni după Revoluţie.

Pe de altă parte, “succesul cărţii se datorează şi calităţii scrierii acesteia, deoarece colaborarea cu Sabine este o reuşită care se va reitera cu scrierea părţii a doua”, mărturiseşte Alina Marin, care are planuri mari în privinţa acestei autobiografii: “traducerea textului în română este al doilea pas către internaţionalizare. Ambiţiile noastre sunt mari. Dorim să găsim editori care să traducă şi să publice cartea în Anglia, Germania, Italia, Spania şi oriunde va fi posibil. Până atunci vom continua să o distribuim şi să o promovăm oriunde va fi cerută, în saloanele de carte, librării, biblioteci, mediateci, şcoli.”

O femeie care a ales să trăiască

Alina Marin este exemplul grăitor că orice om, oricât de greu încercat ar fi în viaţă, are capacitatea de a renaşte din propria suferinţă. În contextul mediului toxic în care a crescut, ascensiunea şi realizările  profesionale ale acestei femei sunt de neînţeles pentru cineva care nu-i cunoaşte povestea. Dar ea a reuşit datorită optimismului pe care l-a cultivat neîncetat şi cu care natura a înzestrat-o şi datorită faptului că a ales să se bucure şi nu să sufere. “Aşa cum spunea Maria Buturugă, un personag al cărţii mele: «Viaţa este un spaţiu local-convex. În general, toate ne scapă printre degete. Dar, în orice punct alegi să te opreşti, dacă vrei cu adevărat, reuşeşti să strângi un pumn de fericire!»”

Pe plan profesional românca plănuieşte să scrie şi partea a doua a autobiografiei în care va dezvălui întâmplările trăite după anii petrecuţi în orfelinat. Are în plan şi să urmeze câteva cursuri pentru a deveni animator cultural. În acelaşi timp îşi doreşte să finalizeze scrierea unei serii de poveşti pentru copii, care va fi trimisă editurilor din Bretania spre publicare. De asemenea, va participa în Franţa la numeroasele saloane de carte, care vor debuta în martie şi vor continua până în noiembrie, astfel încât anul 2016 va fi bogat în evenimente culturale pentru tânăra scriitoare. Pe plan personal, în schimb, “voi continua să fiu o mamă iubitoare, prezentă şi înţelegătoare”, spune Alina, care, în final, are şi un mesaj pentru românii ei de acasă: “Vă doresc să fiţi cutezători pentru că cine nu încearcă, nu câştigă.”

CITAT: “Îmi alergam curiozitatea prin împrejurimile casei de copii, bătând în picioarele goale pământul cald al livezii, vara şi toamna. Bune erau merele şi mai bune când le furam“. Alina Marin, scriitoare

Foto: Arhiva personală Alina Marin

Sursa: viitorulromaniei

Vicecampioana mondială a trecut în optimi de mongola Bundmaa Munkhbaatar, în sferturi s-a impus în fața portughezei Joana Ramos, pentru ca în semifinale să câștige meciul cu germanca Mareen Kraeh.

Mai multe detalii pe agerpres

Complexul Muzeal “Iulian Antonescu” Bacau si Serviciul Public Judetean pentru Promovarea Turismului si Coordonarea Activitatii de Salvamont au organizat, la Muzeul de Arta, Simpozionul “Dimitrie Berea. Rememorare 40”, ca prima parte a proiectului “Personalitati locale”, care isi propune sa aduca in atentia publicului personalitati marcante din domeniul artei care, intr-o anumita perioada a vietii, au fost sau sunt legate de Bacau, unele mai putin cunoscute in tara, insa devenite celebritati pe alte meleaguri. Coordonatorii primei editii au fost Romulus Dan Busnea, inspector de specialitate, care, in cadrul simpozionului a prezentat viata si creatia marelui pictor nascut in Bacau, si Mihaela Babusanu, muzeograf. Dionis Puscuta, sef Sectie Arta a prezentat câteva tablouri semnate de Dimitrie Berea, cât si o expunere cu privire la pictorii modernisti si postmodernisti. La finalul manifestarii, elevi ai Colegiului National de Arta “George Apostu” au sustinut un intermezo muzical.

Singurul pictor român care a expus impreuna cu Picasso si Matisse

Dimitrie Berea s-a nascut pe 2 noiembrie 1908, in Bacau, dintr-o familie instarita, tatal avocat-politician, mama artist plastic cu studii in Franta, si a decedat in 1975, la Paris. A urmat Liceul Ferdinand I, unde l-a avut ca profesor de desen pe George Bacovia, dupa care, la 19 ani, pleaca la Bucuresti, unde studiaza la Facultatea de Arhitectura si Arte, urmându-si destinul artistic fabulos, locuind pe rând in România, Italia, Elvetia, Franta, Statele Unite, devenind un Cetatean al lumii. In Bucuresti fondeaza Academia de arta non-conformista si progresista, numita „Ileana”, devenind, in anii ’30, cel mai promitator tânar artist român. Beneficiaza de o bursa a statului italian si urmeaza, la Roma, Academia Regala de Arte Frumoase, expune in mai multe galerii din Roma, calatoreste, cunoaste artistii impresionisti din Capitala Artelor, pe Bonnard, Vuillard, Matisse, este singurul artist român care expune impreuna cu Picasso si Matisse. Se intoarce, in 1943, in România, este numit director si curator al Muzeului Th. Aman, continua sa expuna, uimeste lumea cu o personala, insa simpatia fata de miscarea politica de dreapta, il obliga, in 1946, sa paraseasca definitiv România, devenind, in scurt timp, “noul apostol” al Scolii din Paris.

Casatorit cu o printesa

Odata cu capatarea cetateniei franceze, in 1950, pentru Berea practic lumea nu mai are margini, calatoreste, expune, lucreaza de-o maniera prodigioasa, ajunge rasfatatul vedetelor de la Hollywood, este cautat de capetele incoronate ale lumii, duce o viata luxoasa. A ramas celebru un scurt dialog dintre prima Doamna Nancy, sotia presedintelui Reagan, care l-a angajat sa-i faca portretul, si când la un moment dat distinsa doamna, care-i poza in curte, isi anunta dorinta de a intra in casa, deoarece s-a facut frig si ar putea raci, Berea ii raspunde prompt: „O raceala e de scurta durata, arta este eterna”, astfel ca portretele lui Berea sunt o legitimatie spre nemurire. Dupa ce divorteaza de prima sotie, Dimitrie Berea se casatoreste, in 1972, cu printesa Alice Gurielli, nepoata ultimului rege al Georgiei, care, dupa o scurta sedere in România, pleaca in SUA, unde practica diferite meserii, printre care si sofer de taxi. Ajunge ca secretara-menajera in casa lui Berea, iar dupa cinci ani se casatoresc. Mariajul lor a durat aproape trei ani, pentru ca, in 14 ianuarie 1975, la numai 67 de ani, Dimitrie Berea se stinge la Paris, faimos, bogat, cunoscut mai mult in lume decât in tara sa de bastina. Sotia a mostenit intreaga avere si uriasul patrimoniu ale lui Dimitrie Berea.

A vândut o buna parte din tablouri, iar când a auzit dintr-un ziar, ca in statul Kentucky (SUA) exista un orasel numit Berea (printesa nu stia ca artistul pictase mai multe tablouri in acea localitate si le donase colegiului local) si un colegiu denumit tot Berea, printesa face acestuia o donatie fabuloasa, fondând astfel cea mai mare colectie din lume a pictorului român, dupa care, in 2003, in orasul Berea, cu aproape 10.000 de locuitori, s-a construit si inaugurat un muzeu modern, cu titulatura:
Dimitrie Berea Gallery-Berea College-Berea, care adaposteste Galeria Dimitire Berea, un centru de arta a carui expozitie permanenta sunt lucrarile pictorului român, cu spatii pentru expozitii temporare, o “Sala Româneasca”, in care sunt expuse obiecte românesti si documentare referitoare la pictorul Berea.

Muzeul din Bacau detine doar doua lucrari ale pictorului Berea

Muzeul din Bacau detine doar doua lucrari ale pictorului Dimitrie Berea, una fiind achizitionata, cu mari eforturi, anul trecut. La expozitia organizata la Muzeul de Arta, cu ocazia rememorarii vietii si carierei fabuloase a lui Dimitrie Berea, au mai fost expuse alte patru lucrari, care fac parte dintr-o colectie particulara. Tot la Muzeul de Arta se gaseste si o fotografie a pictorului, donata de acesta Liceului “Ferdinand”, in 1967, cu o frumoasa dedicatie, insa donatia a fost refuzata, deoarece Liceul se chema atunci “Bacovia”. Operele marelui pictor bacauan se vând cu preturi intre 3.000 si 40.000 de dolari (la o licitatie, lucrarea “Salvador Dali la Paris” s-a vândut cu 20.000 de dolari), cu mult peste cotele altor artisti celebri. Pictorul post-impresionist Dimitrie Berea este cunoscut pentru peisajele lui colorate si portretele pe care i le-au comandat familii nobile europene, case regale si sefi de stat. Operele sale fac parte din 473 de colectii private si regale, printre care cele ale lui Sir Winston Churchill, Ducele si Ducesa de Windsor, Sir Lawrence Olivier, Bette Davis, Henry Ford II, Katherine Hepburn, Conrad Hilton, Regele Carl al Danemarcii, Regina Elizabeta a II-a a Angliei si Salvador Dali.

Strada Razboieni ar putea deveni “Dimitrie Berea”

Scriitorul Viorel Savin: „Este de apreciat acest proiect, ma bucur ca am fost invitat. In Bacau s-au nascut si au creat mari artisti plastici, daca ar fi sa-i amintim pe Nicu Enea, Dimitrie Berea, Gheorghe Zlotescu si sa nu-l uitam pe George Apostu. De aceea as recomanda ca proiectul sa se numeasca Personalitati ale locului si nu „locale”, fara a mai argumenta, deoarece se intelege.” De aceeasi parere a fost si istoricul Ioan Mitrea, care a avansat ideea publicarii unei monografii Dimitrie Berea, tradusa in cel putin trei limbi de circulatie mondiala. Profesorul Ioan Danila a recomandat extinderea proiectului si in alte domenii, atragând atentia asupra criteriilor de alegere a personalitatilor. Dionis Puscuta a propus si va solicita Primariei Bacau (consilierul Ilie Birzu a promis ca va sustine proiectul) ca una dintre strazile din centrul Bacaului, Razboieni, de exemplu, sa poarte numele pictorului Dimitrie Berea, acesta fiind nascut intr-o casa aflata in zona actualului ATENEU.

http://www.berea.edu/publications/bereacollegemagazine/documents/BereaCollegeMagazine-Spring2003.pdf p. 22
http://rogallery.com/Berea_Dimitrie/berea-biography.htm
http://rogallery.com/Berea_Dimitrie/dbereahm.htm
http://bio.parkwestgallery.com/artists/Dimitrie-Berea
http://www.berea.edu/publicrelations/newsreleases/2003/2003-02-21-colorfullives.asp
http://patzeltart.ro/v/BEREAADIMITRIE/berea/

Autor: Gheorghe Baltatescu

Sursa: desteptarea

Astăzi, echipa Auto Vortex are 26 de membri şi pare de neoprit.

Ionuţ Panea, profesor: „Am fost în Coreea, în Rusia, în Germania, în Olanda, în Franţa. Momentan am cam îngenuncheat toată Europa şi ţinta noastră este America, la Campionatul Mondial”.

Pentru a câştiga şi acolo, este nevoie de multe ore de muncă, dar timpul trece repede în atelierul din nordul Bucureştiului.

Rareş Bădici: „E o masă mare pe mijloc plină de piese. Bogdan, colegul nostru mai mare, stă şi modelează, îl mai ajutăm şi noi. Toţi suntem acolo, construim roboţi”.

Componentele şi deplasările costă mii de euro, iar majoritatea banilor vin de la părinţii tinerilor.

Bogdan Mihai, elev: „Noi am încercat să facem rost de sposori dar e foarte greu pentru că nu multe companii sunt dispuse să sponsorizeze robotica, ce-i aia?”.

Chiar şi aşa, creatorul echipei are planuri mari.

Ionuţ Panea, profesor: „Deja am început un program pilot cu o echipă de copii din Răcari Cu piese de la noi îi aruncăm în competiţie în Germania. Şi dacă experimentul funcţionează, am vrea să îl extindem pe plan naţional, să facem un centru de robotică în oraşele mari”.

Sursa: digi24

Dintotdeauna mi-au plăcut oamenii care gândesc MARE, oamenii care nu se împiedică de nimic atunci când vine vorba de îndeplinirea unui vis. Florin şi soţia lui, Diana,  sunt astfel de oameni. Ei vor să plece în jurul lumii. Şi nu oricum … ci pe motocicletă.

Şi în urma lor nu rămâne doar un vis îndeplinit. Ci rămân amintiri. Pentru că întreg traseul urmează să fie filmat, fotografiat şi postat pe blogul lor. În felul acesta tot mapamondul va afla despre această poveste fiindcă totul va sta scris atât în română cât şi în engleză.

Practic este o repetare a istoriei la fix 100 de ani. În urmă cu un secol un alt român a scris o pagină de istorie în Cartea Recordurilor. Este vorba despre Dan Dumitru, primul român care a făcut turul lumii pe jos , 100.000 de km. Cam asta-şi doreşte şi Florin. 87 de ţări, 5 continente si aproximativ 100.000 km, de data aceasta pe motocicletă.

Dar recordul nu se opreşte aici. În urma acestei călătorii, România va fi ţara cu cele mai multe steaguri înfipte prin teritorii străine.

Deşi pare frumos şi extrem de aventuros, lucrurile nu sunt deloc simple. De mai bine de un an au început demersurile cu reprezentanţi oficiali ai fiecărei ţari tranzitate, astfel încât la fiecare trecere a graniţei să se primească un document care să ateste acest lucru.

În mai, pe 23, cei doi vor pleca în lumea mare. De aici practic începe aventura.

Pleacă din România, vor traversa Ungaria, vor bea o bere pragheză prin Cehia, vor vizita patria mamă a motocicletei –  Germania, apoi Belgia, morile de vânt din Olanda, vor urca spre punctul nordic al continentului, Norvegia – Suedia – Finlanda şi de acolo vor păşi în Asia. Un continent uriaş, în care vor fi mai puţine ţări dar cu siguranţă mai mulţi km parcurşi.

Vor trece prin Kazakstan spre India şi Nepal, vor ajunge la baza Marelui Zid Chinezesc traversând nordul Chinei spre Mongolia, pe Drumul Oaselor şi înca o porţie de Rusia până în Vladivostok de unde vor „păşi pe apă” (cel mai probabil pe vapor) până în America de Nord, respectiv Vancouver Canada.

Abia prin septembrie vor ajunge să păşească în Canada. Vor petrece cel mai probabil iarna undeva în apropiere de graniţa cu SUA urmând ca în martie să se pună din nou în mişcare. Traseul visat e simplu, in zig-zag din nord spre sud,Route 66,Marele Canion si tot asa pana la granița cu Mexicul.

Mexicul îl vor traversa pe coasta de vest şi vor continua spre Panama, Columbia, Ecuador, Chile, Peru, Argentina şi Brazilia

Toată povestea se va întinde pe aproximativ un an şi jumătate.

Partea proastă este că fiecare vis are un cost. La propriu dar şi la figurat: 50.000 de euro în cazul nostru. Cei doi lasă totul baltă ca să-şi îndeplinească visul. Fără să se uite înapoi. Însă rezervele pe care le au nu le ajung ca să înconjoare lumea.

HAI SĂ-I AJUTĂM!

Ştiu că de foarte multe ori pe acest blog intră persoane influente, factori de decizie sau oameni care cunosc alţi oameni care pot ajuta. Hai să o facem. Hai să fim parte din povestea lor.

Se pot găsi nenumărate variante reciproc avantajoase. De la personalizarea steagurilor pe care le vor duce în lumea largă până la poveşti personalizate pentru „moto angelul” care a dat un … ban de ajutor.

Deja au apărut primele donaţii, cei doi au primit căştile moto care sunt primul şi cel mai important element al echipamentului moto.

Dacă nu aveţi bani puteți face donații. Spre exemplu 2 saltele autogonflabile ( sau o saltea de 2 persoane ) pentru cort.

Lista poate să fie uriaşă. Costurile sunt imense. Dar cu ajutorul nostru ei îşi pot îndeplini visul… iar noi putem face parte din el.

mai multe detalii găsiţi şi aici – worldride2016.com

ASFALT USCAT!

Sursa: Stelian Muscalu