Soprana Felicia Filip la concertul extraordinar ”România de mâine — Micii ambasadori ai culturii românești”, 2010

În jurul vârstei de 18 ani, și-a îndreptat atenția spre canto clasic, după 12 ani de vioară, când directorul Liceului de Muzică din Pitești a convins-o să meargă la Școala Populară de Artă.

Mai multe detalii pe agerpres

Neagu a ocupat primul loc al ierarhiei, cu 63 de goluri în nouă partide, din 104 aruncări (medie 61%), fiind urmată de Radicevic, cu 60 goluri, din 85 de șuturi (71%), iar poloneza Karolina Kudlacz-Gloc a completat podiumul, cu 52 de goluri din 82 de șuturi (63%).

Mai julte detalii pe agerpres

”Eu, până la 7 ani, am stat în Basarabia, era război, ce păpuși cu cap de porțelan? Și atunci mama, care era profesoară de lucru manual, avea talent să coasă, să brodeze, îmi făcea păpuși.

Mai multe detalii pe agerpres

Tina Olari (41 ani), o bistrițeancă stabilită în Barcelona, s-a declarat foarte mândră de reușita concurentei Spaniei la gala Miss World și de faptul că aceasta a purtat pe tot parcursul concursului creațiile sale, la fel ca și la precedentele competiții pe care le-a câștigat în Spania — Miss World Barcelona și Miss World Spania.

Mai multe detalii pe agerpres

Există astăzi o balerină mai larg apreciată decât Alina Cojocaru? Această dansatoare de origine română a fost instruită la Kiev, dar și-a desfășurat cea mai mare parte a carierei sale profesionale la Londra. Ea întruchipează fragilitatea și strălucirea lui Giselle, dar și farmecul care cucerește inimi al Aurorei (“Frumoasa Adormită”), cu o tehnică și stil care au pus în lumină multe alte roluri, scrie ziarul american.

Mai multe detalii pe agerpres si

Foto: (c) www.facebook.com / Gabriel Sîncrăian

La Campionatele Mondiale de haltere din acest an, Sîncrăian a terminat pe locul 5 la total, în limitele categoriei 85 kg. Halterofilul este sportivul clubului CSM Bistrița, unde îl are antrenor pe Ovidiu Fătu.

Mai multe detalii pe agerpres

Este vorba despre Jean Negulesco, născut pe 26 februarie 1900 la Craiova. Despre el se știe că a fost pictor, regizor de film, scenarist și producător.

Era atât de talentat la desen, încât George Enescu a fost impresionat de un portret semnat de Negulesco. Pleacă la Paris ca să studieze artele și ajunge să se împrietenească cuBrâncuși,Modigliani și alți artiști de renume.

Intră în cercurile dadaiștilor în frunte cu Tristan Tzara. Ulterior se mută în Statele Unite, unde reușește să se afirme în cadrul unor expoziții. În scurt timp se lansează și la Hollywood, scriind scenarii și fiind asistent de regie pentru producții precum „Captain Blood” și „A Farewell To Arms”.

Datorită talentului său devine angajat al studiourilor Paramount Pictures. Devine regizor și pentru cei de la Warner Brothers. Printre succesele sale se numără și filmul „How to Marry a Millionaire” cu Marilyn Monroe, Lauren Bacall și Betty Grable în distribuție. (sursa: a1.ro)

Tabloidele vremii au scris atunci despre aventura pe care a avut-o cu Marilyn Monroe, pe care o considera actrița și diva lui preferată.

Se pare că Negulesco a fost printre primii care au ajutat-o pe artistă să se afirme la Hollywood, ajutând-o astfel să devină celebră în toată lumea.

Are o stea pe Walk of Fame și a fost desemnat membru în Academia Americană de Film, fiind unul dintre cei mai apreciați cineaști ai vremii sale.

Sursa: disapora romania

Titu Maiorescu, critic literar, estetician și om politic, întemeietor al criticii românești moderne
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / ARHIVA AGERPRES

Născut la Craiova, în 15 februarie 1840, după cursurile liceale și-a continuat studiile la Academia Theresiane din Viena (1855-1858), formându-și o cultură solidă și multilaterală, terminând școala primul din promoție.

Elev fiind, a tradus o povestire din J. Paul în “Gazeta Transilvaniei”, scriind câteva rânduri în care blama literatura franceză de foileton și aprecia literaturile engleză și germană.

După înscrierea, în 1858, ca student la filosofie la Universitatea din Berlin, a obținut doctoratul în filosofie la Giessen (1859); licența în litere și filosofie la Sorbona (1860) și în drept (1861), tot la Paris. În această perioadă a colaborat cu studii filosofice la revista germană “Die Gedanken”, iar în 1861 i-a apărut, la Berlin, cartea “Einiges Philosophische in gemein fasslicher Form”.

Revenit în țară la 21 de ani, a fost procuror la Tribunalul Ilfov (1862). În același an a fost numit profesor la Universitatea din Iași (1862), el fiind primul, care a introdus în România metoda seminarizării studenților, devenind apoi decan (1862-1871) și rector (1863-1867) al Facultății de Filosofie.

Din 1884 a fost profesor de logică și filosofie la Universitatea din București și rector al acesteia (1892-1897), funcție din care a demisionat din motive politice (1897). În 1909 s-a pensionat din învățământ. În paralel cu activitatea didactică a profesat și ca avocat.

Ceremonia de dezvelire a bustului lui Titu Maiorescu, la Palatul de Justiție — 2012
Foto: (c) Alex TUDOR / ARHIVA AGERPRES

În 1863-1864, împreună cu P.P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, Th. Rosetti, a inițiat o serie de conferințe publice, pe teme de filosofie, psihologie, logică, literatură, care au marcat începutul activității societății “Junimea”, înființată la Iași, care a avut, din 1867, ca organ de presă revista “Convorbiri literare”, apărută tot la Iași.

Mentor spiritual al “Junimii”, Titu Maiorescu a avut un rol deosebit în impunerea unor scriitori ai vremii, ca Ion Creangă, I.L.Caragiale, I. Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol ș.a., prin publicarea și susținerea acestora în revista și cenaclul “Junimii”.

A fost membru al Societății Academice Române (20 iulie 1867), fiind unul dintre întemeietorii acesteia, și vicepreședinte al Academiei Române (15 aprilie 1880 — 5 aprilie 1884; 5 aprilie 1886 — 28 martie 1887).

Titu Maiorescu a avut și o intensă activitate politică, fiind membru marcant al Partidului Conservator (pe care l-a condus între anii 1913-1914). A ocupat diferite funcții: deputat, în 1871 și 1878; agent diplomatic al României la Berlin (1876); ministru al cultelor și instrucțiunii publice (1874-1876, în cabinetul Lascăr Catargiu; 1888-1889, 1890-1891, în cabinetele junimisto-conservatoare ale lui Th. Rosetti și gen. G. Manu) — perioadă în care a alcătuit un proiect pentru reorganizarea învățământului rural, a introdus limba română ca materie de studiu în licee, s-a ocupat de organizarea învățământului superior politehnic; ministru de justiție (1900-1901, în cabinetul P.P. Carp); ministru al afacerilor străine (1910; 1911-1912, în cabinetul P.P. Carp; 1913); prim-ministru (1912-1913). De asemenea, în această ultimă calitate, a prezidat Conferința de pace de la București (1913), în urma războiului balcanic.

Activitatea sa de critic literar și estetician cuprinde două perioade, din care mai importantă este considerată cea dintre anii 1866-1874, în care a susținut introducerea criteriului estetic în aprecierea literară, ideea reînnoirii periodice a principiilor estetice (“în estetică determinantă e nu teoria, ci realitatea artei”) și a elaborat teoria “formelor fără fond”.

Această primă perioadă este reprezentată de articole prin care a introdus principii lingvistice, estetice, a combătut etimologismul latinist-ciparian (“Neologismele”, “Beția de cuvinte” ș.a.).

În acest timp a publicat și lucrările: “Despre scrierea limbii române” (1866) — prin care s-a fixat o ortografie care, în linii mari, se păstrează și astăzi; “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, studiu cu care a început contribuția sa estetică și critică; “În contra direcției de azi în cultura română” (1868) — prin care a fundamentat teoria “formelor fără fond”; “Direcția nouă în poezia și proza română” (1872) — în care a încercat o ierarhizare a valorilor afirmate prin societatea “Junimea”; “Critice” (I-III, 1867-1892).

Cea de-a doua perioadă, care privește aportul său în domeniul criticii literare, a început odată cu reluarea colaborării la “Convorbiri literare”, după 1880, și este marcată de apariția volumelor: “Literatura română și străinătatea” (1882) — în care a emis teoria “romanului popular”; “Poeți și critici” (1886); “Comediile d-lui Caragiale” (1885); “Eminescu și poeziile sale” (1889) — în care a alcătuit prima sinteză asupra poeziei eminesciene, fixând astfel valoarea unică a poetului în poezia românească și prezicând că dezvoltarea acesteia se va produce “la lumina geniului său”; “Povestirile lui Sadoveanu” (1906) și “Poeziile lui Octavian Goga” (1906), prin care au fost lansați cei doi mari scriitori.

A mai publicat și volumele “Logica” (1876), “Discursuri parlamentare” (1897-1915), “Însemnări zilnice”, prin care s-a dovedit a fi un remarcabil logician, orator și memorialist. S-a stins din viață în 18 iunie 1917. Postum, a mai apărut volumul “Jurnal” (1975), în îngrijirea lui Eugen Lovinescu.

AGERPRES/ (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) pilotmagazin.ro

La hotarul dintre Călimănești și Căciulata, pe o terasă tăiată în pădurea de fag, se înalță o vilă impunătoare, un mic castel care în vederile de epocă domina Valea Oltului și care astăzi, lăsat în paragină, abia se mai întrezărește printre copacii cu care pădurea a copleșit locul. Este Vila Cantacuzino pe care comuniștii au botezat-o Vila “23 August’, completând astfel istoria pe care acest edificiu o ascunde sub tabla ruginită a acoperișului său.

Vila Cantacuzino în perioada interbelică
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Vila a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea de I.G. Cantacuzino, un reputat inginer, descendent din milenara familie bizantină a Cantacuzinilor, care începând cu secolul al XVII-lea a dat Tării Românești și Moldovei mai mulți domnitori.

Ion (Iancu — Jean) Cantacuzino s-a născut la Ploiești în 1847. Acesta era descendent din ramura domnitorului Șerban Cantacuzino, având ca strămoș pe Toma Cantacuzino, nepotul domnitorului, căsătorit cu Maria Brezoianu. Tatăl său, Gheorghe Cantacuzino, aparținea ramurii Cornenilor. Nu știm când a ajuns prima dată la Călimănești dar îl regăsim cu siguranță implicat în construirea căii ferate de pe Valea Oltului în 1887, în calitate de antreprenor al șantierului condus de Mihail Râmniceanu, după ce participase și la construirea căii ferate Ploiești-Sinaia-Predeal sub supravegherea lui Anghel Saligny și la cea de la Buzău la Mărășești. Tot el construiește prima fabrică de ciment “Portland’ la Brăila, în anii 1888-1890.

“Aici începe povestea Ioanei Cantacuzino a cărei naștere este înregistrată în comuna Islaz, Cotu-Lung (Brăila), în 2 septembrie 1895, ca fiică a Mariei Fălcoianu, care devine a doua soție a lui I.G. Cantacuzino”, spune Fenia Driva, bibliotecară și scriitoare care s-a ocupat de cercetarea fondului “Ioana Cantacuzino’ de la Direcția Județeană a Arhivelor Statului Vâlcea.

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Ioana Cantacuzino își petrece copilăria la Călimănești, unde face și Școala Primară, conform unui certificat eliberat în acest sens de Nae Zamfirescu, director al școlii, apoi pleacă la studii la Paris. Pasionată de lectură, și în mod deosebit de istorie, de monumentele istorice, lasă zeci de fișe și notițe, precum și o corespondență bogată, păstrată la Direcția Județeană a Arhivelor Statului din Vâlcea în fondul “Ioana Cantacuzino’.

Ceea ce o face însă specială pe Ioana Cantacuzino a fost pasiunea ei pentru zbor. S-a înscris, încă din adolescență, împreună cu fratele său, Mircea Cantacuzino, la cursuri de pilotaj ale locotenentului Octav Oculeanu. Ea a reușit să-și înscrie numele pe lista primelor femei aviator din lume și este prima româncă care obține în țară această certificare — cu brevetul numărul 1, din 1930. Înaintea ei mai încercase Elena Caragiani-Stoenescu, dar fiind refuzată, a plecat în Franța, însoțită de instructorul său, Mircea Zorileanu, govorean de altfel, unde obține brevetul internațional de pilot aviator, eliberat de Federația Aeronautică Internaționala, în 1914.

Ioana Cantacuzino, devenită Carp prin căsătorie, a învins reticențele autorităților române, deschizând drumul aviației feminine în România. După tragicul accident al fratelui ei, Mircea Cantacuzino, a preluat conducerea Școlii de Pilotaj de la Băneasa pe care o denumește “Mircea Cantacuzino’. La această școală își obțin brevetele de pilot Irina Cioc (Burnaia), prințesa Marina Știrbey, verișoara lui Bâzu Cantacuzino, Mariana (Marie-Ana) Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo și își echivalează brevetul obținut în SUA celebra campioană europeană și mondială la parașutism, Smaranda Brăescu.

”Cred că ar fi fost o idee bună dacă Șerban Cantacuzino, actorul, ar fi transformat Castelul Cantacuzino pe care l-a moștenit la Călimănești, într-un muzeu al femeilor-pilot de avion din România”, spune Ligia Rizea, fost consilier la Direcția pentru Cultură Vâlcea. 

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

În 1941, Ioana Cantacuzino a intrat în conflict cu Mareșalul Ioan Antonescu și a fost închisă în lagărul de la Târgu-Jiu pentru câteva luni. Se îmbolnăvește, îi este distrusă locuința de la București de un bombardament și în final este nevoită să se retragă la reședința de la Călimănești. Vila fusese rechiziționată. Găsește în ea amenajat un spital pentru soldații români, după ce anterior fusese folosită în același scop de nemți. A fost primită cu foarte multă ostilitate. În comunitatea pentru care odinioară fusese “Duduia’, acum era considerată “spion’. Din cauza arestului de la Târgu-Jiu a fost izolată de foștii prieteni și a supraviețuit vânzându-și cărțile și bunurile care scăpaseră întregi din mâna ocupanților și a hoților.

În 1949, Vila Cantacuzino a fost naționalizată iar ei i s-a repartizat o cameră și o bucătărie, în locuința familiei Iepureanu. S-a stins din viață în 15 decembrie 1951.

În cartea “Prințesa Ioana Cantacuzino la Călimănești’, scrisă de Fenia Driva, dar și în paginile pe care i le dedică Constantin Mateescu în cartea ‘Râmnicul meu’ — referința finală este aceeași. Faptul că nici după moarte, femeia bravă, puternică și eficientă, care a fost Ioana Cantacuzino, nu și-a găsit liniștea. “Vechiul cimitir de pe malul Oltului a fost strămutat când s-a ridicat Hidrocentrala Călimănești și astfel s-a pierdut și mormântul Ioanei Cantacuzino. Unii și-au strămutat morții în Cimitirul de Sus, alții nu mai aveau pe nimeni aici, iar peste ei buldozerul a așezat încă o dată țărâna acestor locuri’, spune Fenia Driva.

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

”Se spune, printre localnicii bătrâni din Călimănești, că prințesa Ioana Cantacuzino făcea de Crăciun un brad mare pentru copiii silitori din sat, în salonul de la vilă, și îi îmbrăca din cap până-n picioare. De asemenea, se spune că ar fi murit de foame și de frig, iar singura cruce din marmură de Carrara din cimitirul strămutat ar fi fost a ei. Însă e rescrisă, fiind trecută pe numele altcuiva”, spune Rizea.

Și asta este doar una dintre poveștile palatelor uitate din stațiunea Călimănești, cândva micul oraș cochet, unde aristocrația română de dinainte de război umplea străzile unde cânta fanfara militară, cu calești, vara și sănii, iarna. Mai sunt și altele strânse ca o colecție de suflete în documentele vremii la arhivele vâlcene.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)