Rareş Mihai Florescu este un copil precoce, care a cunoscut popularitatea de mic. Are 12 ani şi cântă la 12 instrumente muzicale, dar vioara l-a făcut cunoscut şi de ea se simte cel mai ataşat. A început să înveţe acest instrument la vârsta de 6 ani, îndrumat de tatăl său, şi el muzician în timpul liber, dar de profesie învăţător. De la mama lui, bibliotecar de meserie, a găsit întotdeauna sprijinul necondiţionat pentru a deveni un violonist de talie mondială. Studiază la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice „Iosif Sava”, unde a obţinut numeroase premii la concursuri şi olimpiade naţionale de muzică instrumentală, secţiunea vioară. Acordurile viorii sale au trecut demult graniţele României, aşa încât a ajuns să-i încânte şi pe străini cu talentul său la spectacolele şi concertele la care a participat în Europa.

Rareş Mihai urmează cursurile unei şcoli private din Voluntari. Este un elev model. Participă la olimpiade şcolare de matematică şi învaţă două limbi străine, engleza şi germana. Cel mai mare succes al său până la această vârstă este o bursă de studiu obţinută la un concurs destinat tinerelor talente.  Spune despre el că e un patriot înflăcărat, îşi doreşte să devină dirijor de orchestră când va fi mare şi nu concepe să plece vreodată din România, în ciuda mirajului irezistibil al Occidentului.

Timpul său este comprimat la maximum, dar asta nu-l face să simtă îngrădit în vreun fel, deoarece „când faci ceva cu plăcere, nu simţi nicio presiune”. Dezinvoltura şi delicateţea cu care cântă la vioară orice gen muzical, dar şi la alte 11 instrumente, par să fie cheia succesului său timpuriu. Ascensiunea lui a început la 6 ani, când s-a înscris la o şcoală de muzică. Acolo a participat la diverse activităţi muzicale, descoperind prima dată pianul, după care a pus mână pe vioară şi nu i-a mai dat drumul. Sub îndrumarea profesoarei Marta Bădărău a învăţat primele acorduri şi a început să exerseze susţinut şi continuu. În clasa a doua a participat la primele concursuri de vioară şi tot atunci au apărut şi primele rezultate care l-au motivat şi încurajat să meargă mai departe.

A devenit apoi elev la Şcoala de Muzică „Iosif Sava”, fiind îndrumat în prezent de profesoara Diana Jipa. În afară de studiile de la Sava, Rareş Mihai face parte şi din Ansamblul Ciocârlia Junior, dar îşi doreşte ca atunci când va împlini 18 ani să ajungă la Ansamblul Ciocârlia senior. Deşi vioara este preferata lui, nu ezită să-şi arate măiestria şi la alte instrumente precum muzicuţa, mandolina, chitara, fluierul, pianul, orga, acordeonul, balalaika sau banjoul. „Tatăl meu cântă şi el la aceste instrumente, de la el am învăţat. Fluierul este singurul instrument pe care l-am învăţat singur. Dar vioara îmi place cel mai mult, după care urmează chitara, pianul şi orga. Din păcate la celelalte instrumente nu am timp să studiez cum o fac la vioară. Tata are un ansamblu de copii la Săftica şi cântă cu ei. Din acest ansamblu fac si eu parte. Pasiunea mea pentru muzică provine şi de la tata. Gena muzicală s-a transmis ereditar”, spune băiatul.

Copilul talentat la toate

Rareş Mihai este elev în clasa a 6-a la Olga Guddyn International School, o şcoală bilingvă din Voluntari, cu predare în limba engleză. Recent a câştigat o bursă de 36.000 de euro, care acoperă costurile studiilor până în clasa a 8-a. „Şcoala noastră a organizat un concurs de talente, iar marele premiu a fost această bursă. Am participat la concurs cântând la vioară şi l-am câştigat.”

Bursa de studiu îi facilitează lui Rareş dorinţa de a-şi perfecţiona limbile străine şi a cultiva pasiunea pentru matematică. De altfel, la şcoală studiază pentru al doilea an consecutiv germana, materie la care a susţinut deja un examen pentru obţinerea unui certificat lingvistic la Institutul Goethe. „Am vrut să studiez această limbă pentru că e foarte vorbită în lume şi îmi va prinde bine pe viitor. De asemenea, îmi place mult matematica, drept pentru care am participat la olimpiada de matematică, unde am ajuns până la faza judeţeană”, povesteşte băiatul care dezvăluie totodată cum arată o zi din viaţa lui: „La vioară studiez aproximativ două ore pe zi, după şcoală. La şcoală sunt de la 8 la 17, iar când vin acasă îmi place să joc tenis de masă, să mă dau cu trotineta şi skateboardul sau să joc fotbal. Găsesc timp pentru orice activitate.”

Talentul lui Rareş Mihai nu a trecut neobservat. Atât în România, cât şi în străinătate acest copil energic şi ambiţios s-a făcut remarcat şi preţuit de publicul larg. În ţară aproape că nu trece o săptămână fără ca el să cânte la evenimente, spectacole sau concerte. Abilităţile sale au putut fi apreciate de admiratori inclusiv într-o emisiune televizată, Next Star la Antena 1, unde a ajuns până în finala serii de concurs. „A fost o experienţă interesantă şi utilă pentru mine, ceva în plus”.

Sunetele pe care Rareş Mihai le scoate din vioara sa au ajuns şi la urechile străinilor. Fără un PR profesionist, aşa cum au marii artişti, băiatul se promovează doar pe reţelele de socializare. Dar asta nu-l împiedică să aibă destui fani virtuali, iar videoclipurile lui să fie vizualizate de mii de utilizatori. De fapt, în acest fel a ajuns să cânte la nenumărate spectacole şi concerte internaţionale, toate acţiunile fiind intermediate de tatăl său. „Am fost în aproape toată Europa. Oamenii din străinătate mă urmăresc pe Facebook şi mă invită la evenimente, iar mai departe se ocupă tatăl meu.”

Carisma şi mişcările scenice naturale, atuurile popularităţii

Deşi are 12 ani, lui Rareş i s-a dezvoltat un profund sentiment de apartenenţă națională. România e ţara lui şi aici îşi propune să creeze, să cânte şi să-i încânte pe românii lui. „La spectacole mă voi duce în străinătate, dar de profesat o voi face doar aici”, își face tânărul planurile.

Şi chiar are cu ce să-i bucure pe oameni, deoarece interprezează partituri din cele mai diverse şi complicate arii, deşi recunoaşte că are o înclinaţie vădită spre muzica populară. „La vioară cânt absolut orice gen de muzică, dar cel mai mult îmi place muzica populară, mă atrage mai mult, sună mai bine, deşi am mai mult succes cu melodiile de muzică uşoară. Populara e mai melodioasă, are acorduri mai fine, pe când muzica uşoară e mai comercială. Melodiile populare au reguli bine definite, sunt mai stricte. Dintre toate regiunile populare ale României, mă simt mai atras de Oltenia, deoarece are cântece foarte ritmate.”

Pe de altă parte, Marius Florescu, tatăl lui Rareş Mihai, se consideră un părinte binecuvântat de Dumnezeu pentru că are un asemenea băiat, dar asta comportă răspunderi pe măsură.

„Pentru noi e o bucurie uriaşă să avem un copil atât de talentat. Pe de altă parte avem o responsabilitate la fel de mare. Trebuie să fim foarte precauţi când se joacă sau când face orice altă activitate. El studiază în fiecare zi la vioară, iar o mână în ghips, Doamne fereşte!, ar însemna o perioadă lungă de inactivitate”, menţionează cel care îi este impresar, şofer şi îndrumător micului violonist.

Florescu senior îşi doreşte deopotrivă ca fiul lui să rămână în România, deoarece „poate avea succes şi aici, nu doar în străinătate. “Are deja foarte mulţi fani pe Facebook, iar pentru noi este o mare mândrie. Are o carismă aparte, mişcări scenice care atrag şi astfel a devenit apreciat. La el totul este natural”, mai spune tatăl micului violonist.

CITAT: “La vioară cânt absolut orice gen de muzică, dar cel mai mult îmi place muzica populară, mă atrage mai mult“. Rareş Mihai Florescu, elev.

Sursa: viitorulromaniei

de Sorin Grecu

Se autointitulează „Un trio formidabil – doi Lăcătuşi şi un Tudor”, însă din spatele ironiei lor răzbate un mare adevăr, şi anume acela că – Nicuşor Lăcătuş – 48 de ani, Alexandru Lacatos – 38 şi Tudor Siminic- 28 -cu toții crescuţi la Casa Copilului, fac de ani de zile adevărate minuni în municipiul Câmpia Turzii, fără un sprijin semnificativ de la autorităţile oraşului. Singurii care i-au ajutat au fost totuşi cei de la Fundaţia „Ion Raţiu” din Londra care le-au procurat aparatura necesară pentru activităţile lor.  Astfel, pe lângă munca de voluntariat, cu rezultate de răsunet, Nicuşor pregăteşte zeci de artişti la Palatul Copiilor din Câmpia Turzii, pe care i-a lansat în concursuri din ţară şi străinătate.

Nicuşor, fiu de primar, abandonat la Casa de copii

Viaţa celor trei foşti defavorizaţi ai soartei poate deveni oricând subiectul de inspiraţie a unui  film, fiindcă sunt legaţi indestructibil – ca printr-un cordon ombilical – de un destin comun: cu toţii şi-au petrecut copilăria în căminele de copii, de unde s-au ridicat pe propriile puteri, au făcut şcoală şi apoi au împărtăşit şi altora din experienţa dobândită, cu un altruism de care pot fi în stare doar cei crescuţi în casele de copii. Cel mai în vârstă dintre ei şi lider  incontestabil este Nicuşor Lăcătuş care îşi rememorează, la rugămintea noastră – sâmbătă 25 martie, la Câmpia Turzii, imediat după încheierea spectacolului-preselecţie pentru finala concursului „Copiii au talent” – povestea vieţii sale pline de încercări.  Începe acesta: „Sunt copilul născut prematur, la Stolna, al primarului comunei Săvădisla de acum 48 de ani. Acesta, rămas văduv la vârsta de 50 de ani a avut o slujnicuţă de 17, pe mama şi aşa am apărut eu pe lume, când ea a împlinit 18 ani. A ieşit atunci un scandal îngrozitor fiindcă primarul mai avea doi copii. Apoi, au contat vorbele oamenilor din sat, plus faptul că bunica a vrut să-l omoare, efectiv, pe primar fiindcă şi-a bătut joc de fiica ei, așa că toate au contribuit la trimiterea mea la Casa de Copii din Cluj. În orice caz, mama nu avea posibilităţi pe atunci să mă crească, iar bunica era bolnavă. Mama a murit în anul 2009, la 49 de ani, după ce-a avut toată viaţa probleme cu inima…Iar pe cei doi fraţi ai mei de tată i-am văzut recent, la înmormântarea bunicii, după 23 de ani, sunt amândoi în Irlanda.” Trece apoi la relatarea, detaliată, a vieţii sale chinuite: „De la Casa de Copii din Cluj am ajuns la Prundu Bârgăului, unde am rămas până la vârsta de şase ani. Eram acolo, într-o fostă unitate militară, vreo cinci mii de copii, comasaţi, cu toţii originari din zona Ardealului. La câțiva ani după invadarea Cehoslovaciei de către ruşi din 1968 instituţia respectivă a redevenit unitate militară şi noi am fost trimişi care încotro, iar eu am ajuns la Casa Copilului din Câmpia Turzii. Aici am avut parte de un personal calificat şi surprinzător de bun pentru acele vremuri, totul pentru că directorul Eugen Rusu a fost cel care a ştiut să ţină în frâu  orice abatere disciplinară sau încercare de abuz a vreunui coleg asupra altuia, iar când se petrecea aşa ceva, respectivul era „ejectat” urgent. Marea majoritate a celor care am crescut sub îndrumarea lui au ieşit oameni onorabili. Am fost coleg cu şeful ISU Timişoara, altul a ajuns şeful gărzii Guvernului, altul, Ovidiu Chifor consilier local. Se înnegurează pentru o clipă şi continuă: „Un lucru mă deranjează însă tare de tot. Din acea perioadă mai am doar o fotografie cu mine, în rest, pauză.

Mi s-a născut fetiţa, care are acum 16 ani şi nu poate vedea în niciun chip cum am arătat eu în copilărie şi cât de mult semănăm între noi.”În continuare Nicușor absolvă zece clase ajungând la Liceul „Unirea” din Cluj-Napoca, unde se califică în meseria de sudor. Munceşte apoi patru ani la ”Electrometal” Cluj, de unde este şi încorporat. Îşi satisface stagiul militar abia la 24 de ani, la Baza 71 Aeriană Câmpia Turzii după ce autorităţile i-au rătăcit actele de la Prundu Bârgăului. Spune că, paradoxal, pentru el acest lucru a reprezentat un avantaj: „Cei din leatul meu au fost cu toţii militari în perioada revoluţiei şi au trecut prin momente extrem de grele, iar eu am scăpat.”

Intră în prezentarea domeniului care i-a ghidat dintotdeauna viaţa: muzica. Arată că muzica a reprezentat dintotdeauna viaţa lui, făcând parte de 34 de ani din fanfara municipiului Câmpia Turzii, dar a colaborat şi cu diverse alte trupe, cea mai importantă fiind formaţia clujeană de jazz, „Gaio”, a profesorului Ştefan Vannai. Povesteşte Nicuşor, zâmbind nostalgic: „N-o să uit niciodată gestul acestui om formidabil care prin 1988, în vacanţa de vară îmi permitea să dorm pe canapelele de la Casa Pionierului, unde făceam repetiţii pentru Galele Jazz-ului de la Costineşti. Internatul Liceului „Unirea” era închis pe timpul verii şi era prea dificil ca să fac naveta între Cluj şi Casa de copii din Câmpia Turzii, mai ales că nu dispuneam de niciun ban”…  Din 1995 este încadrat pe post de militar profesionist, sanitar, la Baza 71 Aeriană, unde munceşte şi la această oră. Însă punctul său forte îl reprezintă munca sa de voluntariat laborioasă şi  de-a dreptul incredibilă!

„Voluntar universal”, împreună cu prietenii săi

Îşi continuă Nicuşor confesiunea: „În anul 2002 am auzit de la un coleg de serviciu că există în Câmpia Turzii o fundaţie care are ca scop prevenirea abandonului şcolar, F.R.C.C.F. – Fundaţia Română pentru Copii, Comunitate şi Familie. Aşa că am venit în fundaţie pe bază de voluntariat şi am organizat grupul vocal „Melody”, care funcţionează şi în prezent. Iar după anul 2009, când F.R.C.F.F. şi-a închis sediile, am fost primiţi cu braţele deschise de Clubul Copiilor din Câmpia Turzii, prin d-na director Simona Şandor, iar de-a lungul anilor pot spune că am pregătit câteva sute de copii la disciplina canto-vocal.  De pildă, numai la această oră am treizeci şi şapte de copii, pe care-i pregătesc zilnic”. Referindu-se la evenimente mai speciale petrecute în anii respectivi, Nicuşor îşi aminteşte un episod chiar luminos petrecut în anul 2005: „Primisem o invitaţie să ne deplasăm în Polonia, la un festival, din partea fundaţiei „Every Child” şi am dus cu mine opt copii, foarte talentaţi, care făceau parte din familii extrem de sărace. Unul dintre ei era o fetiţă, care promititea, a unui fost coleg de la casa de copii, care în perioada copilăriei mele mă bătea permanent. După ani, nu m-am răzbunat pe el – şi drept mulţumire i-am pregătit fiica! Acolo, în Polonia am cântat cu orchestra Academiei „Fr. Chopin”, iar la repetiţii, dirijorul mi-a transmis, la un moment dat: „Maestre, opt măsuri”. Ce opt măsuri să ia bieţii copii, când habar n-aveau ce-nseamnă asta. Eu ştiam, desigur, dar ei le-au „luat” instinctiv, astfel că până la urmă concertul a reprezentat un uriaş triumf pentru noi – iar „ieşirea” din Polonia le-a adus amintiri de neuitat acestor copii”! Arată, totodată, că deşi începuse să întocmească diverse proiecte de finanţare nerambursabilă pentru diverse activități cu impact social ale sale, autorităţile din Câmpia Turzii l-au onorat doar o singură dată, prin regretatul primar Vasinca, în rest toate proiectele concepute de către el, începând din 2012 şi până-n 2015 i-au fost respinse. „Culmea, acelaşi proiect l-am depus la Fundaţia „Ion Raţiu” din Londra şi am primit instantaneu finanţare pentru aceste activităţi, inclusiv pentru a ne procura un mixer, microfoane, boxele necesare spectacolelor noastre”. Şi, culmea, deşi nu primise niciodată bani de la autorităţi, acestea l-au distins mereu la Zilele Muncipiului pentru „activism civic”. O nesperată bucurie  i-a făcut şi Statul Major al Forţelor Aeriene Române, care l-a distins în 2014 cu titlul de „Omul Anului – credinţă şi altruism”, pentru meritele sale ca voluntar, în cadrul societăţii civile. În toate aceste activităţi era însoţit deja de cei doi mari prieteni ai săi, Alexandru Lacatos şi Tudor Siminic, care provin şi ei de la Casa copilului! Şi tot împreună cu aceştia a continuat să organizeze diverse activităţi socio-educative, cu efecte extraordinare în rândul cetăţenilor municipiului: de la campanii antidrog până la „Primăvara Muzicală”, „Sanitarii Iscusiţi”, „Copiii au talent”, „Toamna Arieşană” – ajuns la ediţia a V-a, singurul festival folcloric din ţară fără taxă de înscriere – „Let`s Do It, Romania”, etc.

Tulburătoarea poveste a celorlalţi „muşchetari”: Alexandru şi Tudor

Intervine în discuţie şi Alexandru Lacatos, cel care până în acel moment ascultase, respectuos, povestea prietenului său: „Eu am crescut în Şcoala Specială din Huedin, sub o teroare de neînchipuit, apoi am continuat la Şcoala Profesională Zalău, după care am muncit 15 ani la o fundaţie, la Luncani şi apoi şi la Piatra Neamţ. Eu fac parte din generaţia mijlocie, Nicuşor a fost generaţia veche iar Tudor – aici de faţă și el, care provine din Centrul Câmpia Turzii – din cea nouă, având 28 de ani, cu zece mai puţini decât mine. Împreună muncim actualmente şi în A.C.I.A.C. – Asociaţia Civică pentru Iniţiativă şi Acţiune Comunitară, pentru binele celor necăjiţi, aşa cum am fost noi”. Vorbind de greutăţile prin care a trecut, Alexandru mărturiseşte la început că atunci, în Ardeal preselecţia se făcea pentru trei instituţi destinate copiilor defavorizaţi: Şcoala Specială Huedin, Centrul din Gherla şi Centrul Câmpia Turzii, unde exista şi o şcoală generală şi internat. Îşi aminteşte apoi de privaţiunile îndurate la Şcoala Specială din Huedin: „Am fost introdus la clasa de mozaicari-faianţeri doar pentru a se îndeplini numărul de elevi cerut de clase. Eram duşi să facem baie prin nămeţi, desculţi, circa 400 de metri – de la sala de clasă a internatului până la baie – asta în cazul în care nu eram bătuţi şi maltrataţi. Unii din colegii mei au fost atât de tare agresaţi de către pedagogi încât se urinau pe ei şi au rămas cu sechele. Asta la Şcoala specială din Huedin, fiindcă la Zalău a fost mai bine, pentru că ne aflam deja după comunism. Pe mine, m-a salvat  profesional faptul că pe diploma de absolvire nu scria Şcoala Specială, ci Şcoala Profesională nr. 13 Zalău, element care mi-a permis să mă înscriu la cursurile seral”. Arată mai departe că fetiţa lui, Alexandra i s-a născut în urmă cu zece ani, însă a fost nevoit s-o crească singur deoarece mama acesteia l-a părăsit. Aşa că Alexandra s-a refugit, încă de la vârsta de şase ani, în muzică şi a reuşit până acum – prin meritul lui Nicuşor Lăcătuş, care a pregătit-o la început, iar apoi al profesorului Cornel Pop, de la „Bella Musica” – să obţină rezultate incredibile: participarea la concursul internaţional „Shining Star” – Turcia, de unde s-a întors cu Trofeul Televiziunii Turciei, apoi locul I în Ucraina, la „Bravissimo Festival” şi altele, în Letonia, Slovenia, etc.  Puse cap la cap, douăsprezece prezenţe internaţionale, însă la mult lăudatele concursuri televizate din ţară, „Vocea României”, „Românii au talent” sau „Next Star” n-a fost ascultată decât telegrafic. Confirmă şi Alexandra, cu tristeţe: „Tata n-a avut valută şi relaţiile necesare ca să merg mai departe. S-a văzut de la distanţă că ce se petrece acolo nu-i deloc pe bune”. Revine Alexandru: „Tocmai pentru că nu avem un viitor în România, suntem hotărâţi să ne mutăm – eu şi fiica mea – în Germania, unde am promisiuni pentru un loc de muncă”. Vine rândul lui Tudor, inginerul de sunet să-şi povestească, telegrafic, viaţa: „Sunt originar din comuna Mărişel. Mi-am cunoscut părinţii, însă aceştia n-au avut posibilităţi să mă întreţină, pe mine şi pe cei doi fraţi ai mei, aşa că am ajuns cu toţii în plasament. Am ajuns apoi la Şcoala „Mihai Viteazu”, din zonă, în continuare la Cluj la Liceul „Anghel Saligny”, fiind admis  la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Facultatea de Inginerie Construcţii Civile, pe care am absolvit-o în 2015. Actualmente muncesc în calitate de învăţător, la Şcoala „Traian Dârjan” din Cluj-Napoca, unde lucrează şi fraţii mei şi fac voluntariat aici, la Câmpia Turzii, alături de Nicușor și Alexandru”. Revine curând Nicuşor, trecând din nou la problemele serioase pe care le are de rezolvat în cadrul activităţilor din cadrul A.C.I.A.C.: „Acum pregătim o acţiune, „Rolul societăţii în cazul unei eleve însărcinate”, la care vor participa elevi de la Liceul „Pavel Dan”, preoţi, asistenţi sociali, psihologi – totul bazat pe o scenetă realizată de voluntarii A.C.I.A.C. Clubul „Rotary” a promis că ne ajută – şi tot el se va implica şi în finala Festivalului „Copiii au talent”- dar şi Fundaţia „Ion Raţiu”. Dar mai avem un „of”! Mi-aş dori să ne îmbunătăţim aparatura din punct de vedere tehnic, pentru o mai bună calitate a actului artistic, însă deocamdată acest lucru e dificil de îndeplinit. Dar vom trăi şi vom vedea ce va mai fi. Oricum, sănătoşi să fim ca să le putem duce pe toate”!

Sursa: gazetadecluj

Andrei Iliescu este cel mai bun din lume la materia Chimie, iar după numeroase medalii câştigate la Olimpiade a decis să studieze la una dintre cele mai celebre universităţi din lume, Harvard, anunta capital.ro.

Fiul unor economişti, Andrei Iliescu, 19 ani, originar din Bucureşti, a început să meargă la olimpiadele de Chimie începând din clasa a VII-a. El a avut întotdeauna o înclinaţie către ştiinţele exacte şi atunci când a început să studieze Chimia, lucrurile păreau logice şi simple. A decis în scurt timp că acesta este domeniul pe care vrea să îl urmeze, iar anul următor au început să apară şi rezultatele. Prima olimiadă câştigată a fost în clasa a VIII-a. A urmat liceul Teoretic Internaţional de Informatică Bucureşti pe parcursul căruia a participat la şase olimpiade de Chimie. A călătorit în ţări precum Rusia, India, Azerbaidjan, Georgia, Grecia sau Iran. „Când am fost în Rusia, am avut şansa să stăm într-un complex dintr-un sat în aproprierea oraşului Yakutsk. Acolo noaptea, pe timpul verii, durează circa două ore dintre care maxim una este de întuneric complet. În Iran a fost un şoc cultural, e foarte diferit de ce vedem pe stradă în România. Nu mi s-a părut periculos, lumea era calmă, nu era deloc cum mă aşteptam”, îşi aminteşte Iliescu.

Chinezii sunt cei mai buni

Dacă la concursurile din Europa, la fiecare participare, Andrei era sigur de o medalie de aur, nu acelaşi lucru îl poate spune despre olimpiadele internaţionale. Cea mai bună ţară din lume la Chimie este China, potrivit lui Andrei. De altfel, la olimpiada organizată anul trecut în Georgia lista primilor cinci clasaţi a arătat în felul următor: România, China, China, Rusia, China. România a câştigat în total trei medalii de aur şi una de argint, rezultatul fiind cel mai bun din istoria participării româneşti la această competiţie. Ţara noastră s-a clasat pe locul I în Europa şi pe locul al II-lea în lume în clasamentul neoficial al ţărilor participante. La olimpiadă au fost prezenţi 264 de competitori din 75 de ţări.
Lui Andrei Iliescu, laureat cu aur şi la ediţia anterioară, i-a fost decernat Premiul IUPAC (The International Union of Pure and Applied Chemistry) pentru cel mai mare punctaj din concurs. El a obţinut 97 de puncte din 100. Până în prezent, palmaresul său cuprinde şapte medalii de aur şi două de argint la olimpiadele internaţionale.

După terminarea liceului, Andrei a avut de ales între Cambridge, Massachusetts Institute of Technology (MIT) şi Harvard. A ales-o pe cea din urmă datorită sistemului de învăţământ.

„Mi-a plăcut foarte mult comunitatea de la această facultate şi mi s-a părut că m-aş integra cel mai bine dintre facultăţile între care oscilam. Aici am posibilitatea de a alege cursurile pe care le fac în facultate, sistemul fiind mult mai flexibil decât cel din România şi există multe programe ale facultăţii care încurajează socializare dintre profesori şi elevi”, spune Andrei.

După ce termină facultatea, Andrei se gândeşte să devină cercetător. „Nu sunt încă foarte sigur ce vreau să fac după ce termin facultatea, dar cel mai probabil voi continua studiile, aş vrea să rămân în mediul academic ca profesor la o facultate şi cercetător”, a încheiat Andrei Iliescu. Acest articol face parte din seria “Capital 25 sub 25” prin care revista marchează 25 de ani de la apariţia primului număr.

Sursa: loon.ro

Departe de lumea urbană și tehnologizată, această locație va deveni o mini-stațiune eco, care va atrage turiști din întreaga lume și doritorii de a petrece o perioadă de timp într-un mediu care și-a păstrat atmosfera neatinsă a trecutului. Turistul pășind pe aceste pământuri va gusta din bucatele tradiționale de pe timpuri, fiind totodată însoțit și de un șir de legende pe care le poarte această locație îndepărtată.

Emil Părău este afaceristul din Valea Jiului care în decurs de 10 ani de zile s-a trezit cu 300 de hectare de teren şi case, toate cumpărate mai mult de ruşine decât de nevoie. „Am mers într-o zi la Deva şi de acolo am zis hai să văd ce mai este în sat. Când am ajuns acolo, totul era plin de vegetaţie, drumul se împădurise, casa părintească se lăsase, era totul praf.

Despre comuna Lunca Ilvei din județul Bistrița Năsăud se zice că „se află la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord”, ceea ce îi conferă o poziție privilegiată. Prin performanțele sale universitare, una dintre fiicele acestei comune se îndreaptă cu pași hotărâți către „polul excelenței”, locul de întâlnire al tuturor celor care s-au remarcat și au devenit faimoși în domeniul loc, grație inteligenței și activității susținute.

Provenită dintr-o familie simplă de români din Lunca Ilvei, tânăra Andreea Grad urmează, în momentul de față, cursurile corespunzătoare unui dublu masterat – Universitatea Sorbona și Universitatea Pantheon-Assas, Paris. Remarcabil este faptul că, anterior, a devenit șefă de promoție la una dintre cele mai prestigioase și mai vechi universități ale lumii: Universite Paris-Sorbonne!

Mama sa a lucrat în trecut ca secretară și apoi s-a dedicat totalmente familiei și gospodăriei, în vreme ce tatăl său desfășoară solicitanta activitate de pădurar într-o zonă montană. Ambii părinți au susținut din răsputeri eforturile tinerei de a avansa pe drumul cunoașterii. Andreea are acum 21 de ani și s-a integrat perfect în mediul universitar parizian.

Drumul care avea să o ducă la Sorbona a pornit de la dragostea deosebită a fetei pentru limba franceză, care s-a dezvoltat pe când urma cursurile C.N. „Andrei Mureșanu” din Bistrița. Marea atracție pentru graiul lui Voltaire i-a deschis cu ușurință calea către Franța, țară cu ale cărei realități culturale a avut prilejul să ia contact încă din anii de liceu. Pe de altă parte, ca elevă de liceu a fost nelipsită de la fazele naționale ale olimpiadelor de limba franceză din România.

Să fii admis într-o facultate din cadrul Universității Sorbona nu este, s-o recunoaștem, la îndemâna oricui, dar Andreea Grad a dovedit că este suficient să știi cu claritate ceea ce vrei și să perseverezi pe drumul ales pentru a ajunge… chiar mai departe decât îți propuseseși inițial. Sorbona nu-i accesibilă tuturor și indiferent de rezultatele la învățătur, iar statutul de șef de promoție obținut în această universitate este un obiectiv la care mulți dintre tinerii Europei nici măcar nu îndrăznesc să viseze.

După cum mărturisea Andreea, acomodarea la Sorbona n-a fost deosebit de dificilă, dar mediul de instruire și de viață nou în care s-a plasat după plecarea din România i-a pus puțin la încercare abilitățile de adaptare în primul an universitar, lucru care însă n-a împiedicat-o, nici atunci, să obțină performanțe universitare aflate cu mult peste medie.

După ce acomodarea a avut loc, tânăra plecată din Lunca Ilvei și-a arătat însă adevărata capacitate. Andreea se afla de multă vreme în competiție cu ea însăși, într-un constant efort de autodepășire, dar într-al doilea an de facultate cei mai buni dintre colegii săi își vedeau deja periclitate pozițiile din ierarhia universitară.

Tânăra mărturisește că nu satisfacția oferită de notele mari a impulsionat-o cel mai mult, ci puternica dorință de a fi admisă la programul masteral pe care îl urmează în prezent. Un program masteral la care, de asemenea, accesul este condiționat de rezultatele excelente la învățătură, numărul de locuri fiind redus… și concurența acerbă.

Anul ultim de facultate l-a petrecut pregătindu-se pentru admiterea la acest dublu masterat, ce are ca obiect de studiu relațiile internaționale și științele politice. Statutul de șefă de promoție l-a dobândit doar ca un efect colateral și ca o încununare a muncii asidue de autoinstruire, nefiind vreodată unul dintre obiectivele sale principale. Cu puțină vreme înainte de absolvire, Andreea a aflat că este șefă de promoție la Sorbona, lucru pe care nu l-a considerat extraordinar… Cu toate că este!

Tinerii de acest fel sunt cei mai buni ambasadori ai României peste hotare. Poate că, într-o zi, ei vor conduce ambasadele unei Românii demne și respectate în comunitatea internațională!

Autor: Tomi Tohaneanu

Sursa: cunoastelumea