Licențiat în drept la Viena, dar având și o solidă pregătire tehnică, românul Alexandru Ciurcu (1854-1922) a fost un cunoscut ziarist, la vremea sa, și un inventator de admirat. Alexandru Ciurcu a născocit, la final de secol XIX, pe vremea când lumea avea ochi doar pentru motoarele cu aburi, un original… motor cu reacție.

Ulterior, laolaltă cu amicul său Just Buisson – ziarist francez detașat în Micul Paris, Alexandru Ciurcu a proiectat un motor nemaivăzut. Atunci, în anul 1882, motorul cu reacție nu putea exista decât în imaginația prolifică a unor creatori îndrăzneți, precum Ciurcu și Buisson. Unele invenții apar mult prea devreme, când încă oamenii nu sunt pregătiți să le accepte și să le aprecieze.

Trei ani mai târziu, Ciurcu este nevoit să părăsească țara, din cauza conflictului cu partidul (liberal) aflat la guvernare, în urma unor articole publicate. La Paris, Ciurcu și-a reîntâlnit amicul, pe Just Buisson. Împreună au obținut un brevet legat de zborul cu reacție. Au propus întrebuințarea unui motor cu reacție pentru propulsarea unui aerostat. Ulterior au construit un motor original. Acesta genera forța de propulsie printr-un proces de combustie, desfășurat într-un recipient având un volum de doi litri. Acolo, se forma o presiune de până la 15 atmosfere, în urma combustiei.

Ziua de 13 august a anului 1886 a fost una memorabilă. Românul Alexandru Ciurcu și francezul Just Buisson au pus în mișcare pentru prima oară o barcă prin folosirea unui motor cu reacție. Micul dar eficientul motor a fost suficient de puternic pentru a deplasa barca celor doi inventatori pe râul Sena, contra curentului. Patru luni mai târziu avea să fie efectuat un nou experiment.

Motorul lui Ciurcu era privit cu o anumită curiozitate, deoarece nu prezenta nici elice, nici zbaturi. Propulsorul cuprindea un recipient în care ardea un combustibil anume creat. În urma arderii se forma o însemnată cantitate de gaze. Acumulându-se, aceste gaze determinau creșterea presiunii în recipientul de formă cilindrică. Gazele ieșeau cu putere printr-un mic orificiu. Astfel, ele puneau ambarcațiunea în mișcare.

La nivelul acestui orificiu putea fi montat un dispozitiv prin care să se controleze debitul gazelor expulzate. Firește, ambarcațiunea se deplasa într-un sens opus celui în care gazele erau expulzate din recipientul cilindric. În timpul funcționării, motorul bărcii producea o larmă destul de mare. Ambarcațiunea s-a putut deplasa contra curentului, pe Sena, vreme de peste 12 minute, până s-a isprăvit combustibilul.

În toamna anului 1886 invenția fusese brevetată în Franța, sub numele de „Ambarcațiune cu reacție/Motor cu reacție”. Ulterior a fost brevetată și în alte state, printre care Germania și Statele Unite. Cei doi buni prieteni, Ciurcu și Buisson și-au dorit să creeze un motor mai mare, mai puternic. Zis și făcut.

Camera de ardere era acum mai mare și ceva mai robustă, pe măsura presiunii sporite la care trebuia să reziste. Din nefericire, n-a fost suficient de rezistentă. Experimentul de la jumătatea lunii decembrie a anului 1886, când barca trebuia să avanseze pe Sena cu o viteză superioară, s-a isprăvit printr-o tragedie. Sub apăsarea gazelor acumulate, pereții recipientului au cedat. Fragmentele de metal care au zburat pretutindeni l-au ucis pe loc pe Just Boisson și pe omul care-l ajuta să conducă ambarcațiunea.

Românul nostru, în schimb, a avut zile. Ajuns în apele reci ale Senei a reușit să înoate până la țărm. Acolo îl așteptau alte necazuri. Ciurcu a fost adus în fața instanței, sub acuzația de omor din culpă. Finalmente, fiind studiate circumstanțele nefericitului eveniment, românul a fost găsit nevinovat.

Soarta tragică a lui Buisson o avuseseră și alți inventatori, în diferite împrejurări. Inventica poate fi un domeniu al pericolului, în ciuda oricăror măsuri de precauție. La mai puțin de doi ani, Alexandru Ciurcu fixase motorul său pe o drezină, împreună cu doi amici (dintre care unul tot inventator). Se pare că a fost unul dintre ultimele experimente. Dacă nu chiar ultimul.

Așa cum s-a întâmplat, mai târziu, cu avionul cu reacție al lui Coandă, invenția românului Alexandru Ciurcu n-a fost primită cu entuziasm de către contemporani. Era anul 1888. Și era vremea motoarelor cu aburi. Trebuiau să treacă mai multe decenii pentru ca motoarelor cu reacție să li se ofere atenția binemeritată iar ele să ofere oamenilor viteze de deplasare cum nu se mai pomeniseră. La fel ca Henri Coandă sau Nicola Tesla, Alexandru Ciurcu s-a numărat printre acei creatori ale căror idei întreceau cu mult spiritul timpului și se loveau de prejudecățile comunității științifice.

La sfârșit de secol XIX, Ciurcu s-a înapoiat în țară. S-a dedicat activității gazetărești. A ajuns director al cunoscutului ziar la care, cândva, lucrase și Eminescu. Originalul său motor cu reacție ar fi putut să fie dezvoltat, îmbunătățit, făcut mai sigur în exploatare, încă de pe atunci. Însă zadarnic mai vorbim despre ce-ar fi putut să fie. S-o spunem verde în față: nu era momentul potrivit, nu erau oamenii pregătiți!

Autor: Tomi Tohaneanu

Sursa: cunoastelumea

George Pomuț a fost un general american de origine română, care s-a remarcat în Războiul civil american. Anterior a luptat în Revoluția de la 1848, ocazie cu care a primit gradul de căpitan. La sfârșitul vieții a fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg.

George Pomuț este românul care a făurit America modernă. De numele său este legat procesul de cumpărare a provinciei Alaska de către SUA de la Rusia țaristă.

George Pomuț a fost militar și diplomat de origine română care vorbea curent opt limbi străine. El s-a evidențiat în războaie din America și Europa.

Generalul Walter O. Gresham despre Generalul Pomuț

“L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos ofițer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor și soldaților săi. El nu este doar un ofițer valoros, versat în toate problemele militare, ci și un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

Bill Clinton: La 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

Un cuirasat american poartă numele românului: „General George Pomuț”. Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.

Scurtă biografie

S-a născut la data de 31 mai 1818, într-o familie românească din orașul Gyula aflat în comitatul Békés (astăzi pe teritoriul Ungariei). Tatăl său era fierar pe moșia grofului Wenckheim. Familia Pomuț (uneori apare în registre drept Pumnuț) se pare că provine din satul Săcele, pe atunci în comitatul Brașov, de unde bunicul său, Dinică Pomuț, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun, din cauza nivelului economic scăzut din Transilvania de atunci. Copilul a fost botezat de către preotul ortodox Atanasie Georgievici din Gyula, cu numele de Georgie Pomutz. Actul de botez se păstrează și în microfilm de către Biserica Mormonilor din Salt Lake City, Utah, SUA și indică, conform transcrierii din graiul local, în limba română, cu caractere chirilice:

„No. 63, 1818 mai 31, prunc.

S-au născut pruncul parte (bărbătească) Georgie în luna Mai, zioa 31 anului celui mai sus. Tatăl pruncului, Pomuț Ioann și muma Victoria, lăcuitori (ai) oraș(ului) Jula. S-au botezat și s-au ouns cu sfântul mir prin mine preotul, Atanasie Georgievici, parohialnic a sfintei bisearici, H(ram) S(fântului) I(erarh) Nicolae care se află în orașul Jula în luna și zioa cea, ce s-au pus supt anul, și s-au dat în sfântul botez pruncului numele Georgie. Nașul lui au fost Pluha Elena lăcuit(oare în) oraș(ul) Jula. Ecstract au căpătat Iunie 27, 858.”

Părinții, români de religie ortodoxă, probabil înstăriți, i-au asigurat accesul la învățătură, încât a putut studia arta militară la Academia Militară din Viena și la cea din Saint Etienne (Franța). După absolvirea studiilor universitare, a devenit procuror regal, iar mai târziu și-a deschis un birou de avocatură.

La izbucnirea Revoluției de la 1848, era în vârstă de 30 ani și sub influența mișcării de înnoiri politice și sociale care a cuprins întreaga Europă, a participat la revoluția pașoptistă ungară, iar la scurt timp, s-a înrolat ca voluntar în armata de honvezi. A lucrat o perioadă ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluționar în mișcarea lui Lajos Kossuth.

Unitatea militară în care a luptat a obținut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuț a fost ridicat la rangul de căpitan. Entuziasmul lui Pomuț pentru revoluția maghiară s-a datorat în principal educării sale în școlile ungurești.

Emigrant în America

George Pomuț a părăsit fortăreața de la Komárom în perioada 1-3 octombrie 1849, după ce fortăreața a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau. Spre sfârșitul anului 1849, pentru a scăpa de condamnarea hărăzită lui de guvernul austriac, s-a refugiat mai întâi în Italia și apoi în Germania. Fiind încă tânăr și fără obligații, a ales să emigreze în Statele Unite ale Americii.

Împreună cu un mic grup de 30 de camarazi, George Pomuț a părăsit portul Hamburg, ajungând la New York la 24 februarie 1850, unde a rămas numai câteva luni. De aici, împreună cu un alt român, bănățeanul Drahoș (Dragoș), cu câțiva revoluționari maghiari, emigranți și ei, au hotărât să se îndrepte spre Vest. Grupul de emigranți s-a stabilit în localitatea Keokuk din statul Iowa, unde au primit în stăpânire un loc sălbatic. Mica lor colonie a primit numele de „New Buda” și se afla la sud de localitatea Burlington. Acest oraș era doar plănuit de către emigranți, el neexistând niciodată ca așezare urbană.

La data de 15 martie 1855, George Pomuț a obținut cetățenia Statelor Unite ale Americii. Fire întreprinzătoare, George Pomuț a cumpărat, sprijinit de către un om bogat, Tall, pe care l-a cunoscut atunci, terenuri întinse de pământ. Începuse să trăiască chiar în lux, când în anul 1859 a oferit găzduire unui prieten venit din Europa. La începutul războiului de secesiune, Pomuț putea fi considerat un om bogat: era proprietarul unor întinse suprafețe de pământ, avea o fermă, realiza venituri frumoase din concesionarea unor exploatări miniere, construise o șosea pentru o mai bună circulație în Vestul încă sălbatic. In anul 1860 apare in recensamantul american pentru Decatur, Iowa, ca avocat de 40 ani, nascut in Ungaria, cu o avere imobiliara de 1000 dolari si o avere personala de 200 dolari.

Voluntar în armata americană

În anul 1861 Pomuț explica necesitatea ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun față de minoritățile sale etnice, precum și nevoia de cooperare cu Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Aceste idei nu au mai putut fi dezvoltate, din cauza izbucnirii Războiului de Secesiune din America, război care a divizat nordul aboliționist de sudul care dorea menținerea sclaviei. El a cerut să se înroleze ca voluntar în Armata Uniunii (nordul aboliționist) pentru a-și susține ideile sale generoase.

Este acceptat în anul 1861 ca locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, compus din peste 1.000 soldați și 37 ofițeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuț a fost promovat ca locotenent major și apoi adjutant. Era apreciat în mod particular datorită calmului și curajului său. A devenit erou încă din viață prin faptele sale de arme din luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savannah.

În vara anului 1863 este promovat la gradul de maior, iar apoi în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru orașul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste și îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17. În august 1864 Pomuț cere permisiunea să se întoarcă la Regimentul 15 Iowa, i se aprobă transferul și i se oferă comanda Regimentului, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel. Aflat mereu în prima linie, Pomuț a luptat în numeroase bătălii grele.

Cu privire la capacitățile militare ale lui George Pomutz în Bătălia de la Atlanta, generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea și regimentul lui Pomuț, a scris odată: “L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos ofițer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor și soldaților săi. El nu este doar un ofițer valoros, versat în toate problemele militare, ci și un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

Generalul Pomuț a fost de asemenea membru al Organizației Foștilor Voluntari, al Legiunii Credincioase și al Ordinului Săgeata Albastră („Blue Arrow Order”). Peste doi ani, în 1865, ca o recunoaștere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

Consul în Rusia

După război George Pomuț se întoarce la Keokuk. Aici primește vestea numirii sale în funcția de consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg (Rusia), numire care are loc la data de 16 februarie 1866. Succesorul președintelui Ulysses Grant, președintele Rutherford B. Hayes îl promovează pe Pomuț la rangul de consul general în anul 1874.

Motivele păstrării sale în această poziție timp de 12 ani l-au reprezentat calitățile și abilitățile sale diplomatice. El a fost foarte mult apreciat deoarece cunoștea bine nu mai puțin de 8 limbi străine.

Pomutz a rezolvat un incident grav între Rusia și SUA. În calitate de consul, a avut meritul de a participa la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de către Statele Unite, de la ruși, cu suma modestă de 7,2 milioane de dolari. Cu această ocazie a participat și la încheierea tratatului americano-rus.

Deși a fost rechemat în America, după ce și-a încheiat misiunea diplomatică în anul 1878, dar nu se știe de ce, el a rămas în Rusia. Chiar și moartea lui este enigmatică. În SUA nu se știe altceva decât că a murit într-o mare sărăcie la 12 octombrie 1882 în orașul Sankt Petersburg. A fost înmormântat în cimitirul Smolensk din orașul Sankt Petersburg, capitala Rusiei din acea vreme.

Omagieri postume

Unul dintre senatorii statului Ohio i-a menționat pe cei doi eroi români, generalul George Pomuț și căpitanul Nicolae Dunca, printre luptătorii care și-au vărsat sângele pentru păstrarea unității Statelor Unite ale Americii și au gravat numele lor cu litere de aur în paginile de istorie ale Americii.

În anul 1913 Congresul american a emis Decretul 775/1913, prin care a dispus ca rămășițele pământești ale lui George Pomuț să fie aduse și înmormântate în Cimitirul Național din Arlington. Din cauza începerii Primului Război Mondial și revoluției bolșevice planurile au fost abandonate. În anul 1944 cetățeni americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal; guvernul Statelor Unite i-a dat un nume simbolic: „General George Pomuț”. Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.

La 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

La data de 14 august 2004 a fost dezvelită o statuie a generalului Pomutz în fața Catedralei ortodoxe române cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Cleveland (Ohio, SUA).

Sursa: oficialmedia

Ulterior a devenit pastor, așa cum fusese și părintele său. Având de-a face cu oamenii din „talpa țării”, le-a înțeles necazurile. A fost preocupat de rezolvarea problemelor plugarilor ardeleni și era dornic să-i vadă ridicați pe o treaptă mai înaltă de evoluție social-culturală. Roth era pe deplin conștient că prosperitatea nu poate fi creată decât într-o comunitate de oameni superior instruiți. Era preocupat de activitatea pedagogică, de instruirea țărănimii, oferindu-i cunoștințele necesare sporirii producției agricole și îmbunătățirii calității vieții. Sasul Stephan Ludwig Roth ni se înfățișează ca un om cultivat, curajos, cu simț al istoriei și respect pentru adevăr.

Unde, până la 1842, limba oficială de stat fusese latina, în acel an exista intenția, în cadrul Dietei clujene, ca maghiara să fie declarată limbă oficială în Transilvania. În aceste condiții, Stephan Ludwig Roth a alcătuit o vestită broșură, „Confruntarea limbilor în Ardeal”.

Riposta sa fermă are o mare importanță pentru noi, românii, deoarece Roth risipește, cu doar câteva cuvinte, un puhoi de afirmații false, nedrepte și de interpretări răuvoitoare ale unor „cărturari” tocmiți în slujba unor interese străine. Iată ce spunea pastorul Roth, omul care, aparținând unei etnii și religii minoritare în Transilvania secolului XIX, nu poate fi acuzat de lipsă de obiectivitate:

„Domnii din Dieta de la Cluj vor să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că pruncul a fost adus pe lume. Nu e nevoie a declara o limbă drept limbă oficială a țării. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, nici limba maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea. […] Această realitate nu poate fi contestată.

De îndată ce se întâlnesc doi cetățeni de naționalități diferite și niciunul nu știe limba celuilalt, le servește ca tălmaci limba valahă. Când faci o călătorie, când te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaște oricine. Înainte de a face încercarea dacă cineva știe limba germană sau celălalt pe cea maghiară, conversația începe în valahă.

Cu valahul oricum nu poți altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu folosește decât graiul lui. Este explicabil: ca să înveți limba maghiară sau germană, ai nevoie de cursuri școlare. Limba valahă o înveți singur, pe stradă, în contactul zilnic cu oamenii. […] Azi se prinde de tine un cuvânt, mâine un altul și după o vreme observi că poți vorbi românește, fără ca de fapt să fi învățat.

Chiar dacă cuiva nu i-ar fi atât de ușoară învățarea ei, e de preferat să o facă, din mii și variate motive. Vrei să discuți cu un valah, trebuie să folosești limba lui, dacă nu dorești să te alegi cu un „nu știu” ridicat din umeri!”

Din relatarea realistă și nepărtinitoare a lui Roth reiese clar care era națiunea majoritară și limba predominantă în Transilvania anului 1842, cu toate eforturile de maghiarizare și cu toată oprimarea pe care au suportat-o românii vreme de secole.

Despre Stephan Ludwig Roth, activitatea sa favoarabilă românilor și împotrivirea sa față de abuzurile la care erau supuși iobagii transilvăneni ar fi necesară o discuție foarte amănunțită. Aici, ar mai trebui spus că, în 1849, Roth a fost arestat de către Lajos Kossuth, judecat și grabnic condamnat pentru „înaltă trădare”. Stephan Ludwig Roth a fost executat prin împușcare, în mai 1849. În urma sa au rămas cinci copii, orfani de ambii părinți!

Autor: Tomi Tohaneanu

Sursa: cunoastelumea

Cei mai prolifici 10 mari scriitori romani     scriitori romani, cei mai prolifici 10 scriitori romani, literatura romana, poezie, limba romana, referat, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, George Calinescu, junimea, academia romana, homo universalis, spiritualitate romaneasca, istoria romanilor+ZOOM

Galerie foto (11)

Intr-o lume a clasamentelor de tot felul, un top ten al celor mai prolifici mari scriitori romani nu se putea alcatui doar din “cantitate”: oricum am lua-o, opera unui literator nu este cuantificabila. De aceea, pornindu-se de la masivitatea si compactanta creatiei, de la aportul spatiilor interioare peste care ea se intinde, s-au operat cu alte doua criterii: cel axiologic, in virtutea caruia i-am ales, dintre altii, pe cei zece – iar valoarea lor, suprema intr-unul sau altul din domeniile in care s-au ilustrat, e peste orice discutie -, si cel cronologic: singurul potrivit pentru a-i aseza, cumva, intr-o anumita ordine. Dar, cum nimic nu-i batut in cuie, vizitatorii nostri isi pot alcatui, la randul lor, un clasament: utilizand chiar datele furnizate aici – in combinatie, desigur, cu propria lor cunoastere, frecventare sau ignorare a scriitorilor respectivi.

Bogdan Petriceicu HASDEU (1838-1907)

poet, prozator, dramaturg
istoric, filolog, folclorist

Nascut in comuna Cristinesti, judetul Hotin (Basarabia); Hasdeu isi desfasoara studiile liceale la Chisinau, iar cele universitare la Harkov. Pregatirea intelectuala si-o desavarseste insa ca autodidact. In februarie 1857 se stabileste la Iasi, unde se afirma, in scurta vreme, ca gazetar, editand ziarul unionist Romania (1858, 1859), apoi Foita de istorie si literatura (1860). Cu un rasunet mai larg in epoca este revista Din Moldova (ulterior Lumina), in care se face cunoscut ca teoretician literar si ca prozator, cu nuvela Duduca Mamuca, pentru care a fost adus in fata justitiei. Custode al Bibliotecii Nationale din Iasi, pledeaza, in 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european si pentru infiintarea Universitatii iesene. Este profesor de istorie, statistica si geografie la “Scoala reala” din Iasi. Gratie sprijinului lui Alexandru I. Cuza, pleaca la Bucuresti (1863), unde continua activitatea enciclopedica inceputa la Iasi. Fondeaza revistele satirice Aghiuta (1863-64) si Satyrul(1866). Ca dramaturg, obtine un rasunator succes cu drama romantica Razvan Voda (1867), devenita apoi Razvan si Vidra, dupa ce publicase, in ziarul Buciumul, romanul istoric Ursita (1864), neterminat, si monografia istorica Ion Voda cel Cumplit (1865).

In 1864 este insarcinat sa editeze Arhiva istorica a Romaniei (trei tomuri pana in 1867). Publicaarticole politice in ziarul Traian (1869-70) si in revista Columna lui Traian, mai ales in primii ani de aparitie (1870-73). Are un rol important ca presedinte al societatii “Romanismul”, infiintata in 1869. In 1873 apare primul volum din monumentala Istorie critica a Romanilor; vol. II (1875), de dimensiuni reduse, lasa neterminata aceasta lucrare de o eruditie fabuloasa. Ca profesor la Universitatea din Bucuresti, Hasdeu deschide un curs de filologie indo-europeana (1875). Din 1896 pana in 1900, cand se retrage de la Universitate, preda un curs de Elemente dacice in limba romana. Este numit director al Arhivelor Statului (1876-1900) si membru al Academiei Romane (din 1877). Cuvente den betrani (1878, ’79. ’81) este o contributie de seama in lingvistica mondiala. Din grandiosul Etymologicum Magnum Romaniae au aparut doar patru tomuri (1887-95). Pentru preocuparile scriitorului, importanta este publicatia Revista noua (1887-95). Ultimii noua ani de literatura formeaza substanta volumului eterogen Sarcasm si ideal (1897), in care autorul ramane pe vechile sale pozitii antijunimiste. Spre sfarsitul vietii, datorita si durerii resimtite multa vreme din cauza mortii fiicei sale Iulia, Hasdeu se cufunda in singuratate si experiente spiritiste (expuse in cartea Sic cogito, 1892), sfarsind, in izolare totala, in bizarul sau castel de la Campina.

Hasdeu se integreaza in categoria acelor spirite plurivalente, frenetice si impetuoase, ce farmeca si descurajeaza in acelasi timp. Ca romantic obsedat de completitudine, el sparge cu mult tiparele normalului. Oricat s-ar incerca o delimitare a activitatii sale, aceasta nu poate fi, totusi, rupta in doua, in stiintifica si literara, deoarece natura personalitatii lui este mult mai complexa si orginala in structura ei simfonica. Hasdeu devanseaza, in chiar structura intelectuala a spiritului romanesc, formulele culturale de pana atunci, prevestind, ca “homo universalis”, personalitatea aproape neverosimila a lui Nicolae Iorga. Prin multitudinea preocuparilor, prin eruditie, prin fantastica sete de cunoastere, ca si prin vointa inflexibila de afirmare a spiritului creator romanesc in spatiul culturii europene, Hasdeu ramane un profet cultural si un om de bronz a carui icoana postuma ne apare la dimensiuni legendare.

Mihai EMINESCU (1850-1889)

poet, prozator, publicist

Este al saptelea din cei 11 copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de tarani romani din Bucovina, si al Ralucai, din familia micilor boieri Iurascu din Joldesti. Copilareste la Ipotesti (unde-si incepe, probabil, studiile in casa cu un profesor neamt); inscris la National-Hauptschule din Cernauti, in clasa a III-a (1858), absolva scoala primara in 1860. Urmeaza apoiK.K. Ober-Gimnasium-ul din Cernauti, dar in anul al II-lea fuge de la scoala si se intoarce la Ipotesti, nesuportand rigorile formale ale disciplinei scolare. Cu reveniri la gimnaziu – ca “privatist” -, cu noi evadari (in 1864 era copist la Tribunalul din Botosani), incearca, fara succes, sa recupereze examenele pierdute, pana cand, in 1866, moartea iubitului si stimatului sau magistru il indeparteaza definitiv de Cernauti, dar ii prilejuieste si debutul literar cu o poezia: La mormantul lui Aron Pumnul. O luna mai tarziu, debuteaza in revista oradeana Familia cu poezia De-as avea, salutata de directorul publicatiei, Iosif Vulcan, care-i si schimba numele in Eminescu.

Parasind Bucovina, rataceste prin Transilvania si Muntenia, ca sufleur si copist in trupele lui Iorgu Caragiale, Pascali sau la Teatrul National din Bucuresti, pana cand acest vagabondaj este intrerupt de interventia tatului sau. Caminarul il trimite pentru studii superioare la Viena, desi se pare ca poetul tot nu-si terminase gimnaziul. La Viena (1869-72) audiaza, ca “Ausserordentlich”, cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, de medicina si economie politica, citeste intens filosofie, se orienteaza in stiinte (preocupari de fizica, matematica, chimie etc. va avea pana la sfarsitul vietii), desfasoara o activitate entuziasta, agitatoric nationala, in cadrul societatii “Romania juna” si leaga cateva prietenii trainice (cu Slavici, de ex.). Dupa o perioada de colaborare la Familia, incearca o apropiere de cercul junimist, in care lucrarile sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii; primele poezii trimise revistei Convorbiri literare (1870-71: Venere si Madona, Epigonii, Mortua est!) ii servesc lui Maiorescu drept argumente principale spre a defini “directia noua” in literatura romana.

In 1873 Eminescu revine in tara; dorind sa-l pregateasca pentru o cariera universitara, Maiorescu il determina sa-si continue studiile, la Berlin, cu ajutor banesc acordat de “Junimea”. Intre 1872-74, audiaza, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie (tinute de Zeller, Duhring, Althaus s.a.), de istorie (Lepsius), de limba sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa studiile. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii centrale (1874), ca profesor la Institutul academic, ca revizor scolar (1875-76, cand il cunoaste pe Creanga), apoi ca redactor la Curierul de Iasi(sau “foaia vitelor de pripas”, cum ii va zice  mai tarziu). Din 1877 este redactor la Bucuresti (alaturi de Slavici si Caragiale) la Timpul (organul central al Partidului Conservator). In paralel cu o prodigioasa activitate literara, in care Eminescu creeaza si definitiveaza partea cea mai consistenta, mai ridicata valoric, a poeziei sale, urmeaza sase ani de epuizanta activitate jurnalistica: activitate performanta in cel mai inalt grad, dar incheiata, prematur, prin izbucnirea bolii care marcheaza destinul tragic al familiei Eminovici si pune capat istovitoarei tensiuni a gandului eminescian. Poetul, care dezvaluise “setea de repaos” a lui Hyperion, se cufunda in nebunie ca intr-o salvatoare uitare. Volumul de Poesii editat de Maiorescu in decembrie 1883 dezvaluise culturii romane fenomenul Eminescu si, odata cu el, propriile ei posibilitati latente, nebanuite. Dar, in timp cespiritualitatea romaneasca ajungea la cunoasterea de sine prin poezia eminesciana, poetul rugii din Oda (“Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma”) se indeparta de propria-i creatie, supravietuindu-si dureros intr-o lunga agonie de sase ani, cu rastimpuri de luciditate si constiinta deplina a bolii si a prabusirilor launtrice.

Nicolae IORGA (1871-1940)

istoric, memorialist
poet, dramaturg
critic si istoric literar

Fiu de avocat, invata sa citeasca singur; debuteaza la 14 ani, in ziarul Romanul al unchiului sau Manole Arghiropol (1885). Scoala primara si gimnaziul sunt urmate la Botosani, apoi “Liceul national” din Iasi, unde-si da si bacalaureatul (1888). Facultatea (sectia istorico-literara) o termina intr-un singur an (1889), la Iasi, “magna cum laude”. Cursuri de specializare la universitatile din Paris, Berlin si Leipzig; absolva “Ecole practique des hautes Etudes” (1892) si isi ia doctoratul la Leipzig (1893). Colaboreaza la Revue historique si Revue de l’Orient latin, aduna documente si initiaza colectii, precum Acte si fragmente cu privire la istoria Romanilor sau Notes et extrauts pour servir a l’histoire des croisades aux XV-eme siecle. Profesor la Universitatea din Bucuresti, din 1894; membru corespondent al Academiei Romane (1897). Atras de publicistica, scrie (in prima tinerete) la cateva publicatii socialiste, dupa care se orienteaza catre cele cu program national: Romania Juna, L’independence roumaine si, din 1903, la Samanatorul, din care face o adevarata tribuna pentru un program literar distinct; program urmat si de alte reviste intemeiate de el: Neamul romanesc, Floarea darurilor, Drum drept, Cuget clar s.a. Recunoscut pe plan mondial pentru valoarea sa de istoric, redacteaza pentru colectia “Istoria statelor europene” Geschichte des Rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (1905), The Byzantin Empire (1907) si Geschichte des Osmanischen Reiches (1908). Scrie si publica intr-un ritm extrem de sustinut: sapte carti in 1905, 33 in 1910, 29 in 1912, 300 intre 1920-1940.

Membru al Academiei Romane (1910), “Doctor honoris causa” al mai multor universitati, membru al Academiei franceze, poloneze, iugoslave etc.; tine conferinte si participa la congrese internationale (in Europa si Statele Unite). Creeaza “Fundatia Iorga”, “Universitatea populara” de la Valenii de Munte, “Scoala romana” de la Fontenay-aux-Roses, “Casa Romena” de la Venetia etc. Presedinte al “Comisiei Monumentelor istorice”, decan, rector, senator de drept, prim-ministru. In dimineata zilei de 27 nov. 1940 este asasinat de o “echipa a mortii” legionara, langa comuna Strejnic.

Scriitor total, Iorga este in egala masura omul intregului, cat si al partilor: personalitatea sa extrovertita nu poate concepe o distribuire a muncii; el vrea sa faca totul, sa gandeasca si sa re-gandeasca totul. Om predestinat sa fondeze, Iorga este un ctitor; nu e domeniu unde el sa nu fi intrat, pe care sa nu-l fi abordat. Dar, daca in istorie si in istoria literara rolul sau e de netagaduit, in domeniul creatiei propriu-zise ramane un scriitor minor: privita in ansamblu, poezia lui este in mare masura mimetica, prelungind anacronic filonul pasoptist-romantic; nici opera dramatica, scrisa in cea mai mare parte in versuri, nu reuseste sa miste spectatorul contemporan. Adevarata sa creatie in beletristica ramane literatura de calatorie, in care a lasat pagini de autentica vibratie in fata peisajului, a oamenilor si, mai ales, a operei lor. Cand se intoarce la uneltele istoricului, investigand epoca veche si moderna a literaturii romane, rezultatele sunt pe masura vastului sau orizont interpretativ, iar contributiile sale – covarsitoare: practicand o critica culturala, in stransa legatura cu epoca si cu factorii formativi ai unei personalitati, Iorga este creatorul istoriei culturale romanesti pe care o domina prin largimea orizontului si ideatia sa fulguranta.

Mihail SADOVEANU (1880-1961)

prozator

Fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu, de origine olteneasca, si al Profirei (n. Ursachi), fata de razesi din Verseni; pana la absolvirea scolii primare, poarta numele mamei. Studii elementare la Vatra-Pascani, cu dascalul Mihai Busuioc (prezent, mai tarziu, in evocari: Domnul Trandafir s.a.). Copilaria sa se bucura, ca si la Eminescu, de toate privilegiile libertatii rurale. Din 1892, elev al gimnaziului “Alecu Donici” din Falticeni si coleg de clasa cu Eugen Lovinescu. Se inscrie apoi la “Liceul national” din Iasi (1897-1900), remarcandu-se la disciplinele literare si umaniste; scrie poezii de factura naiv-romantica si povestiri cu haiduci. Debuteaza in 1897, la revista Dracu din Bucuresti, cu schita Domnisoara M. din Falticeni, semnata: Mihai din Pascani. Colaboreaza, apoi, la aproape toate publicatiile din tara (pseudonime de inceput: M.S. Cobuz, Ilie Puscasu s.a.). In 1901 se insoara cu Ecaterina Balu, sora unui prieten mort de tanar, si are 11 copii. Din 1904 se stabileste la Bucuresti cu intentia de-a urma Facultatea de Drept, nerealizata.

Debut editorial (1904) cu patru carti: Povestiri (distinsa cu premiul Academiei Romane, raportor – Titu Maiorescu), Soimii, Dureri inabusite si Crasma lui Mos Precu. N.Iorga numeste anul 1904 “anul Sadoveanu”. Subsef de birou la Ministerul Instructiei si Cultelor, inspector al cercurilor culturale (din insarcinarea lui Spiru Haret), director al Teatrului National din Iasi (1910-19), se stabileste, dupa primul razboi mondial, la Iasi si, cu cativa ani inainte de al doilea, la Bucuresti, casatorindu-se, dupa moartea primei sotii, cu Valeria Mitru. Membru corespondent si, din 1921, membru activ al Academiei Romane. Calatorii in Olanda, Germania, Turcia. Publica aproape o suta de volume, din care unele marcheaza momente esentiale in istoria literaturii romane: Hanu Ancutei (1928), Imparatia apelor (1928), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Creanga de Aur (1933), Fratii Jderi (1935-43), Divanul persian (1940), Ostrovul lupilor (1941), Nicoara Potcoava (1952).

Sadoveanu, sau “insasi natura care se contempla pe sine si se talmaceste singura in termeni de constiinta”, cum il va defini Lucian Blaga, a avut o evolutie lenta: abia cand “tipareste Zodia Cancerului, urmata aproape imediat de Baltagul“, incepe “marea serie ce se incheie, in 1952, cu Nicoara Potcoava” precizeaza Al. Paleologu (poate cel mai avizat comentator al prozatorului). Care adauga: “(…) parerea ca Sadoveanu ar fi un intuitiv lipsit de cultura (…) este o aberatie pe care nu o poate crede decat cine nu l-a citit cu destula atentie sau nu e destul de serios instruit el insusi.Un mare scriitor fara o mare cultura nu a existat niciodata si nu poate niciodata exista. Cultura, chiar eruditia, fara de care opera de maturitate a lui Sadoveanu nici nu ar fi fost de conceput, este la el materie de viata si meditatie, modelatoare in plan uman, operanta in ordinea spiritului (…). In loc sa fie simulata, cum vedem la unii (caci se vede), la Sadoveanu eruditia e disimulata, incorporata formativ in actul de creatie. Mare artist, scriitor de geniu a devenit Sadoveanu tarziu, printr-un proces de transmutatie interioara care l-a modificat fundamental. Abia dupa un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevarat Sadoveanu. Daca nu vrem sa admitem asta, nu intelegem nimic din lectia de slefuire a pietrei savarsita de Sadoveanu si nu intelegem sensul lungii sale cai catre sine”.

Tudor ARGHEZI (1880-1967)

poet, prozator, publicist

“Cel mai mare poet al secolului XX”, cum il numea Tudor Vianu, se naste la Bucuresti, numele sau real fiind Ion N. Theodorescu. Cursul primar la scoala “Petre Poenaru”, gimnaziul la “Dimitrie Cantemir”. Debuteaza in ziarul lui Macedonski, Liga ortodoxa (1896), cu poezia Tatalui meu; colaboreaza, sub numele Ion Th. Arghezi, la Revista moderna si Viata noua. Tehnician la fabrica de zahar Chitila (1897-99); novice la Manastirea Cernica (1899); diacon la Mitropolia Ungrovlahiei din Bucuresti (1900). Intre 1905 si 1910 locuieste in Elvetia si calatoreste in Franta. Din legatura ulterior legalizata (1913) cu prof. Constanta Zissu i se naste un fiu, Eliazar. In 1910 N.D. Cocea ii publica versurile la Viata sociala; dupa intoarcerea in tara, colaboreaza la Facla (1912), Viata romaneascasi Rampa; redactor (1913-14) la ziarul Seara; din 1915, conduce saptamanalul Cronica. In 1916 se casatoreste cu Paraschiva Burda, care-i va darui doi copii, Domnica si Iosif (alintati de el: Mitura si Barutiu). Ramas in Bucuresti in timpul ocupatiei germane, devine redactor al unei publicatii oficiale, ceea ce-i atrage, ulterior, condamnarea la inchisoare (1918); este gratiat prin interventia lui N. Iorga (1919). Colaboreaza la Hiena (1919-20); redactor-sef al revistei Cuget romanesc (1922-23).

In 1927 ii apare primul volum de versuri, Cuvinte potrivite. In 1928 editeaza ziarul, mai apoi saptamanalul Bilete de papagal, cea mai caracteristica publicatie a sa din perioada de maturitate. Publica Icoane de lemn (1929), Poarta neagra (1930), Flori de mucigai (1931),Cartea cu jucarii (1931), Tablete din tara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934),Carticica de seara (1935), Cimitirul Buna Vestire (1936), Ce-ai cu mine, vantule (1937), Hore(1939). In paralel, editiile  succesive de Versuri (1936, 1940 si 1943) aduna aproape toate poeziile publicate anterior in volume. Distins cu “Premiul National” (1934). In perioada razboiului scoate romanul Lina (1942); colaboreaza la ziarul Informatia zilei (1943), detinand rubrica permanenta “Bilete de papagal”; publicarea (sept. ’43) a pamfletului Baroane atrage suprimarea ziarului si internarea autorului in lagarul de la Targu-Jiu. Dupa eliberare, publica volumele Bilete de papagal (1946), Manual de morala practica (1946), Una suta una poeme (1947) si i se joaca piesa Seringa (1947). Laureat al “Premiului National pentru Literatura” (1946). In 1948, i se interzice dreptul de a publica; dupa ridicarea interdictiei, reintra intr-o faza de sporita activitate. Publica pachetele Prisaca (1954), 1907 – Peizaje (1955), Cantare omului (1956), Stihuri pestrite (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea(1967). Din 1962, incepe sa apara  editia de Scrieri (proiectata in 61 de volume). Postum, apar Frunzele tale (1968), Crengi (1970), XC (1970) si Calatorie in vis (1973).

Activitatea lu Arghezi se desfasoara pe mai bine de sapte decenii – situatie fara precedent in literatura noastra – si intr-o deconcertanta varietate de forme publicistice: a alterat poezia cu ziaristica, a fondat ziare si reviste efemere, si-a facut auzita vocea in tot soiul de prilejuri, intovarasind publicarea unor pamflete de cel mai violent ton cu poezii concepute in cu totul alt regim sufletesc. Problema esentiala a liricii lui Arghezi este aceea a constiintei, a unei constiinte care cauta si se framanta, dar pune totul in termenii unei intelegeri simple, concrete, primordiale. Nu este vorba la el de spectacolul pe care-l ofera gandirea intru cucerirea unui adevar, ci de insusi chinul gandirii.

Eugen LOVINESCU (1881-1943)

critic lirerar si prozator

Al patrulea fiu al prof. Vasile T. Lovinescu (pe numele lui adevarat Vasile Teodorescu) si al Profirei (n. Manoliu), Lovinescu urmeaza gimnaziul la Falticeni, apoi “Liceul internat” din Iasi (1896-99), avandu-i profesori pe A. Densusianu, J.B. Hetrat, S. Mehedinti si M. Pompiliu. Inscris la Universitatea din Iasi, o paraseste dupa cateva saptamani, mutandu-se la sectia de limbi clasice a Universitatii din Bucuresti. Audiaza cursurile lui T. Maiorescu si N. Iorga. Isi sustine licenta cu o lucrare despre sintaxa latina (1903). Profesor la liceul din Ploiesti (1904-06), debuteaza in suplimentul literar al ziarului Adevarul (1904) si se face cunoscut prin foiletoanele publicate in Epoca (1904-06), stranse in volumul Pasi pe nisip. Obtine titlul de doctor (in Franta, 1909) cu o lucrare despre Jean Jaques Weiss et son oeuvre litteraire (tiparita in acelasi an, cu o prefata de Emile Faguet); lucrare suplimentara: Les voyageurs francasis en Grece au XIX-e siecle (1909, cu o prefata de Gustave Fourgeres). Colaboreaza la Convorbiri literare, Viata romaneasca si, mai ales, la Convorbiri critice. Monografiile sale despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, G. Asachi indica interesul pentru zona clasicitatii. Incercarile de a intra in ierarhia universitara, la Bucuresti, apoi la Iasi (unde e profesor suplinitor intre 1911-12), din nou la Bucuresti (dupa primul razboi mondial), se soldeaza cu esecuri amare.

Publica foiletoane in Viata literara, Falanga, Flacara, Noua revista romana, Rampa, adunate in seria Critice (I-IX, 1915-23). Editeaza magazinul ilustrat Lectura pentru toti (1918-20) si revista Sburatorul (1919-22; serie noua, 1926-27), patronand, pana la sfarsitul vietii, si cenaclul cu acelasi nume. Elaboreaza, pe bazele teoretice ale “modernismului”, sintezele Istoria civilizatiei romane moderne (I-III, 1924-25) si Istoria literaturii romane contemporane (I-VI, 1926-29), in care preocuparea autorului e de a pune de acord evolutia sociala cu cea cultural-artistica, punctul sau de vedere fiind ca aceste doua realitati se supun, deopotriva, legii sincronului. Dupa ce da o editie definitiva a Critice-lor, incepe seria de Memorii (I-III, 1932) si, in paralel, ciclul romanesc Bizu(Bizu; Firu-n patru; Diana; Mili; Acord final), cu accente autobiografice. Totodata, publica, sub forma de roman, doua episoade romantate din viata sentimentala a lui Eminescu: Balauca si Mite(ambele in 1935), negate cordial  de G. Calinescu (care nu agrea speta usuratica a biografiei romantate).

In ultimii ani de viata, se dedica – nu fara legatura cu temperatura morala a momentului – studiului mostenirii maioresciene: T. Maiorescu (I-II, 1940), T. Maiorescu si contemporanii lui (I-II, 1943-44), T. Maiorescu si posteritatea lui critica (1943). Prin magistratura pe care o exercita in epoca, Lovinescu este, probabil, cel mai important critic roman, dupa Maiorescu: el repune analiza pe terenul autonomiei esteticului, fara a eluda totusi factorii istorici si rolul unui “spirit al veacului” in formarea curentelor si personalitatilor creatoare. A introdus noi criterii si un limbaj modern in critica. “Impresionismul” judecatilor din foiletoane este compensat prin marile sale lucrari de sinteza, unde analiza sociologica, istorica si estetica se completeaza in mod organic.

Liviu REBREANU (1885-1944)

prozator si dramaturg

Este primul nascut intre cei 13 copii ai invatatorului Vasile Rebreanu, originar din Chiuza, si ai Ludovicai (n. Diuganu) din Beclean, ambii provenind din familii de tarani liberi – “graniceri” – de pe Valea Somesului. Scoala primara in comuna Maieru (1891-94); “Gimnaziul graniceresc” din Nasaud (1895-96), intrerupt si continuat la “Scoala civila de baieti” din Bistrita (1897-99, cu limba de predare maghiara). Scoala reala superioara de honvezi din Sopron (1900-03); Academia militara “Ludoviceum” din Budapesta (1903-06), sublocotenent in Regimentul 2 honvezi regali din Gyula. La 12 febr.1908, in urma unor incurcaturi banesti, e silit sa demisioneze. Lucreaza ca ajutor de notar si functionar de primarie sateasca. Debut in Luceafarul (revista studentilor romani din Budapesta), numarul din 1 nov.1908. La 15 oct.1909, trece muntii si se stabileste in Bucuresti, intrand in cercul revistei Convorbiri critice si fiind sprijinit, ani de-a randul, de mentorul acesteia, criticul Mihail Dragomirescu. Reporter la Ordinea, secretar de redactie la Falanga literara si artistica, apoi la Convorbiri critice. Arestat la cererea guvernului ungar (15 febr.1910), e incarcerat la Vacaresti si, apoi, extradat (mai 1910); intemnitat la Gyula pentru (presupuse) delicte savarsite in timpul carierei militare.

Eliberat (aug. 1911), revine la Bucuresti, unde publica, impreuna cu Mihail Sorbul, revista Scena (de scurta aparitie). Secretar literar al Teatrului National din Craiova (1911-12, sub directoratul lui Emil Garleanu); aici o cunoaste pe actrita Fanny Radulescu (n. 1888) cu care se casatoreste (ian. 1912). In acelasi an, debut editorial cu volumul de nuvele Framantari (tiparit la Orastie). Cronicar teatral la Rampa (1912-13), activitate sustinuta, mai tarziu, si la Ziua, Scena, Universul literar, Viata romaneasca s.a. Reporter la Adevarul, in timpul razboiului balcanic. Schitele si nuvelele publicate in periodice sunt adunate in volumele Golanii (1916), Marturisire (idem), Rafuiala (1919). In 1917, ramas in Capitala ocupata de trupele germane, este arestat ca “nesupus la mobilizare”; evadeaza si fuge la Iasi, unde e privit cu suspiciune. Conditia sa din acesti an sta in centrul romanului-jurnalCalvarul (1919). Dupa razboi, asiduu colaborator al revistei si cenaclului Sburatorul, conduse de Eugen Lovinescu. Aparitia romanului Ion (1920) ii aduce consacrarea definitiva (inclusiv premiul “Nasturel-Herescu” al Academiei Romane). Operele care urmeaza: Padurea spanzuratilor (1922), Adam si Eva (1925), Ciuleandra (1927), Craisorul (1929), Rascoala (1932), Jar (1934), Gorila(1938), Amandoi (1940) demonstreaza marea forta epica si imensa capacitate de innoire prin care Rebreanu deschide noi partii in cadrul romanului romanesc modern. Dramaturgia (Cadrilul, 1919; Plicul, 1923, Apostolii, 1926) ramane, cu toata indemanarea constructiei scenice, umbrita de modelele caragialiene.

Sustinuta activitate de animator cultural: initiaza revistele Miscarea literara (1924-25), Romania literara (1932-34) s.a.; director al Teatrului National din Bucuresti (1928-30; 1940-44); secretar (din 1914), vicepresedinte (din 1923), presedinte (din 1925) al Societatii Scriitorilor Romani. Este distins cu “Premiul National pentru proza” (1929) si devine membru al Academiei Romane (din 1939). Marturisindu-si crezul artistic, Rebreanu scrie – in cuvintele care-l caracterizeaza poate cel mai bine -: “Pentru mine arta – zic arta si ma gandesc la literatura – inseamna creatie de oameni si viata. Astfel, arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume” (Cred, 1924).

Camil PETRESCU (1894-1957)

prozator, dramaturg, poet
eseist, filosof

Fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, inainte de nasterea scriitorului) si al Anei (n. Cheler), a fost crescut de familia subcomisarului de politie Tudor Popescu, din mahalaua Obor. Cele patru clase primare, la o scoala din Gura Oborului Vechi (1905); continua studiile la colegiul “Sf. Sava” si la liceul “Gh. Lazar” (sectia reala) din Bucuresti. Urmeaza, din 1913, Facultatea de filosofie si litere din Bucuresti, unde-l are ca profesor, printre altii, pe P.P. Negulescu. Debuteaza la Facla (1914), sub pseudonimul Raul D., cu articolul Femeile si fetele de azi. In timpul primului razboi mondial, isi intrerupe studiile si ia parte la cateva campanii importante (1916-18), experienta traita acum furnizandu-i materia romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930). Tot acum concepe si redacteaza dramele Jocul ielelor (1916-19) si Act venetian (1919). Dupa razboi (luandu-si licenta in filosofie – 1919), se muta pentru o vreme (1919-21) la Timisoara, unde lucreaza ca profesor si gazetar. Aici isi definitiveaza volumul de Versuri (care va aparea in 1923) si drama Sufete tari (premiera in 1925). Inca din 1920, colaboreaza la Sburatorul, iar la reintoarcerea in Capitala, se alatura pentru scurta vreme grupului de scriitori din jurul acestei reviste. Publica la majoritatea revistelor literare ale epocii; intemeiaza si conduce Saptamana muncii intelectuale si artistice (11 numere, in 1924) si Cetatea literara (1925-26), pe care le-a folosit pentru a sustine teoria “noocratiei necesare”.

In 1926, piesa Mioara cunoaste o cadere rasunatoare, fapt ce-l indeparteaza, pentru o vreme, de teatru. O larga reputatie ii vor aduce, insa, cele doua romane: Ultima noapte… (1930) si Patul lui Procust (1933). Anul 1933 marcheaza si disocierea publica a scriitorului de Sburatorul si de conducatorul acesteia, prin pamfletul critic Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii imperturbabile. Vreme de 10 ani (1933-43), Camil Petrescu abandoneaza preocuparile literare, dedicandu-se unor studii filosofice (nutrea chiar ambitia unui sistem personal: “substantialismul”– sistem pe care l-a si configurat intr-o substantiala lucrare, publicata, insa,  postum, abia in 1988: Doctrina substantei). Dupa razboi, scrie (fara sa-l termine) romanul Un om intre oameni (I-III) si piesele Balcescu si Caragiale si vremea lui (1957). In 1948, este ales membru al Academiei Romane.

In Modalitatea estetica a teatrului (teza de doctorat, sustinuta pe 9 aprilie 1937, magna cum laude), Camil Petrescu foloseste direct metoda de cercetare substantialista, care porneste de la postulatul “spatialitatii timpului in regiunea psiho-sociala”, postulat din care decurge ideea conform careia “cea mai mare parte si cea esentiala dintre motivele structurale ale trecutului se regasesc in structurile actuale”. Pe plan literar, a luptat cu tenacitate impotriva a ceea ce el numea “spiritul calofil”; modelul suprem al literaturii devenea, in felul acesta, “jurnalul”, confesiunea. Prin campania impotriva “stilului” a intemeiat, de fapt, un nou stil narativ, pe care romanul romanesc modern avea sa-l adopte deindata, si de care nu avea sa se separe curand. Dupa “momentul Liviu Rebreanu”, ne aflam deci in prezenta unui alt “moment”, pe care suntem datori sa-l numim “momentul Camil Petrescu”.

Lucian BLAGA (1895-1961)

poet, dramaturg, filosof

Fiul preotului Isidor Blaga si al Anei (n. Moga) este crescut intr-o familie cu traditii intelectuale; isi face studiile elementare la gimnaziul german din Sebes si pe cele medii la liceul romanesc din Brasov (1906-14). Pentru a nu fi incorporat in armata austro-ungara, se inscrie la Institutul teologic din Sibiu, pe care-l absolva in 1917. Frecventeaz cursurile Facultatii de filosofie din Viena, obtinand titlul de “doctor” (1920). Intre 1920 si 1926, este redactor a revistele Cultura din Cluj si Banatul din Lugoj. Colaboreaza la numeroase publicatii, cu eseuri si cu poezii. In 1926 intra in diplomatie, fiind, succesiv, atasat de presa si consilier la legatiile Romaniei din Varsovia, Praga, Berna si Viena, apoi ministru plenipotentiar la Lisabona. In 1935 i se confera “Marele premiu” al Academiei Romane, al carei membru va fi ales in anul urmator. Patru ani mai tarziu, paraseste activitatea diplomatica; ocupa catedra de “filosofia culturii” ce i se creaza la Universitatea din Cluj. Este demis de autoritatile comuniste in 1948, lucrand, pana la moarte, ca bibliotecar la filiala clujeana a Institutului de istorie a Academiei.

Primul volum de versuri, Poemele luminii (distins cu Premiul Academiei) apare in 1919, iar prima drama, Zamolxe, in 1921. Intre 1921 si 1943, publica volumele de poeme Pasii profetului, In marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apelor, La curtile dorului, Nebanuitele trepte si mai multe piese de teatru: Tulburarea apelor, Mesterul Manole, Avram Iancu s.a. Poeziile scrise dupa 1943, si grupate in patru cicluri (Varsta de fier 1940-1944, Cantecul focului, Corabii cu cenusa, Ce aude unicornul) vor fi editate postum. Opera filosofica, alcatuind un sistem, cuprinde patru trilogii (a cunoasterii, a culturii, a valorilor, cosmologica), la care se adauga mai multe volume de eseuri. Blaga a fost unul dintre intemeietorii revistei Gandirea (1921); spiritul operei sale, mentinut cu consecventa, a ramas insa strain de orientarea ortodoxista, ceea ce a dus dealtfel la polemica (inca din 1925) si apoi la parasirea definitiva a revistei (1941).

Asimilat adesea expresionismului – pe care l-a sustinut teoretic, dandu-i o acceptie larga, de “stil al nazuintei spre absolut”, conforma cu propria sa filosofie a culturii, si cu care opera lui prezinta anumite similitudini -, Blaga este in realitate un poet cu vocatia clasica a transparentei si a masurii. Hronicul si cantecul varstelor, autobiografie in stil goethean, are in primul rand o mare valoare documentara: formatia scriitorului e infatisata aici ca revelatie succesiva a naturii, culturii si istoriei; acestea sunt si temele mari ale operei sale, dominand cate una dintre zonele ei: poezia, filosofia, teatrul. Prin Blaga, mai mult decat prin oricare dintre poetii de dupa primul razboi mondial, poezia noastra regaseste amploarea extraordinara a viziunii asupra naturii, deschiderea spre “totul” cosmic si spre sensul metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.

G. CALINESCU (1899-1965)

critic, istoric literar
poet si prozator

Fiul Mariei Visan din Zavideni-Olt; este infiat, la 7 ani, de familia C-tin Calinescu din Iasi. Scoala primara la Iasi si Bucuresti, gimnaziul “Gh. Sincai” si liceul “Gh. Lazar” la Bucuresti, urmate de Facultatea de litere (1919-23) si studii la Scoala Romana din Roma (1923-28). Este profesor la Timisoara si Bucuresti (1928-35), colaboreaza la revistele Roma (1924), Universul literar, Viata literara, Sburatorul, Gandirea; scoate revistele Sinteza (1927) si Capricorn (1930). Din 1930, codirector, cu Mihai Ralea, la Viata romaneasca. Ajunge doctor in litere al Universitatii din Iasi (1936), cu o teza despre manuscrisul eminescian Avatarii faraonului Tla; conferentiar (1937) de estetica si critica literara la Facultatea de litere din Iasi. Aici, in 1939, scoate Jurnalul literar, foaie de critica si istorie literara. Din 1945, ajunge profesor de istoria literaturii romane moderne la Facultatea de litere din Bucuresti, iar in 1949 este ales membru al Academiei Romane. A dirijat ziarele Tribuna poporului (1944) si Natiunea (1946), revistele Lumea (1945) si Studii si cercetari de istorie literara si folclor (1952). Scos de la catedra in 1948, de catre regimul comunist, va fi rechemat abia in 1961, ca “profesor onorific”, la Facultatea de litere din Bucuresti.

A publicat monografii, o monumentala istorie a literaturii romane, studii, conferinte si eseuri, romane (Cartea nuntii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru), volume de versuri (Poesii, 1937 si Lauda lucrurilor, 1963), teatru, efemeride (Cronicile optimistului, 1964). Monografia Viata lui Eminescu (1932) a atras de la inceput atentia si pretuirea; biografie literara neromantata, in cadente de poem epic si portret intelectual al geniului, e o scriere inimitabila, intemeiata pe documentul esential al operei poetului careia i se consacra si un amplu studiu privind filosofia teoretica si practica, cadrul psihic, cadrul fizic, tehnica, locul in literatura romana si universala. Initial in cinci volume, studiul despre opera – intitulat chiar Opera lui Mihai Eminescu (1934-36) – a fost refacut ulterior in doua volume, cu precizari sintetice referitoare la temele romantice, tehnica interioara si exterioara, si cu intregiri in privinta culturii poetului si descrierii operei. Contributia esentiala consta in revelarea operei postume, ca si necunoscute, a ineditelor eminesciene,multe scoase  la iveala intaia oara.

Calinescu si-a definit criteriile sistemului sau estetic si metoda sa istoric-literara in Principii de estetica (1939) si intr-un eseu din 1947, Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica. Contrar scientismului pozitivist, Calinescu concepe istoria literaturii ca pe un scenariu dramatic cu intrari si iesiri, ca pe o epopee cu eroi si forme, din succesiunea necauzala a carora putem determina capacitatea de creatie a poporului roman si trasaturie caracterului national. Tot un portret de tip saite-beuvian este monografia Ion Creanga (1938), unde biografia este mai intinsa decat studiul operei, farmecul acesteia fiind (dupa Calinescu) inanalizabil. Lui Creanga i se descopera specificul in jovialitate de tip rabelaisian, in gnosticismul de sorginte folclorica, in eruditia paremiologica si in fabulosul realist. Aceste monografii si studii preced Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941). Surprinzatoare, la Calinescu, este in primul rand puterea sa de miscare in toate perioadele literaturii romane, unde cu unicul criteriu al valorii estetice intreprindecea mai indrazneata reconsiderare a fenomenului artistic din cate s-au facut.

Autor: Marc Ulieriu

Sursa: descopera

Credinta poate salva destine zdrobite, iar puterea rugaciunii aduce speranta. Este crezul unui preot de la o manastire din judetul Suceava, care a reusit sa salveze tineri cazuti in patima drogurilor si a alcoolului.

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut pe 8 noiembrie 1869 la Bucureşti. Clasele I-XII le termină în Capitală, iar în 1888 devine student la Facultatea de Medicină din Paris. Anul 1891 îi aduce un post la Serviciul medical al Spitalului Hotel Dieu, condus de reputatul profesor Étienne Lancereaux. În 1892 devine extern, prin concurs, al Spitalelor din Paris, pentru ca peste 2 ani să devină, tot prin concurs, intern la Spitalul ”Notre Dame du Perpetuel Secours”.

Obţine în 1897 titlul de doctor în științe medicale şi, în acelaşi an, ia şi Certificatul de studii superioare în chimie biologică din partea Facultăţii de Știinţe din Paris. Acest an s-a dovedit prolific, Nicolae Paulescu obţinând şi postul de medic adjunct al Spitalului ”Notre Dame du Perpetuel Secours” din Paris, precum şi secretar de redacţie al revistei ”Journal de Medecine Interne”. Un an mai târziu devine posesorul Certificatului de Studii superioare în Fiziologie generală, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Paris, iar în 1899 obţine titlul de doctor în ştiinţe naturale la aceeaşi facultate. Cu toate ofertele atrăgătoare de a-și exercita vocația de medic, ca urmare a performanțelor strălucite, în Franţa, Elveţia sau Statele Unite, Paulescu revine în ţară și în 1900, fondează catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, catedră pe care o va conduce până la sfârşitul vieţii, adică mai bine de 30 de ani. Paulescu şi-a început activitatea ştiinţifică în anul 1899, odată cu primele cercetări pe care le efectuează pentru izolarea produsului activ al secreţiei interne a pancreasului.

Sunt notorii preocupările sale pentru tratamentul febrei şi concluziile cu referire la tratarea afecţiunilor pancreasului, iar în 1916 face cunoscute, în premieră, rezultatele hipoglicemiate cu extractul apos de pancreas în diabetul experimental, extract care conţinea insulina mult căutată. Ocupația germană și implicarea activă în primul război mondial îl fac să abandoneze cercetarea, pe care o reia însă după terminarea conflagrației. În 1921 prezintă la Societatea de Biologie patru comunicări prin care anunţă descoperirea pancreinei (denumită mai târziu insulină), ca urmare a unor teste pe câini. Descoperirea pancreinei este făcută publică în presa de specialitate în 1921, brevetul pentru fiindu-i acordat pe 10 aprilie 1922 de Ministerul Industriei şi Comerţului din România.

Cercetările sale în privinţa pancreinei continuă, iar Paulescu semnalează reacţiile fizice şi chimice ce trebuie să fie aplicate extractului apos de pancreas pentru a-l debarasa de substanţele proteice aflate în exces. Descoperirea insulinei, această cucerire epocală a medicinii mondiale, care a preocupat zeci de ani pe cercetătorii din domeniu, este legată de o controversă cu privire la paternitatea ei. Nicolae Paulescu a pornit de la informații ce erau cunoscute deja de câțiva zeci de ani. Astfel, Étienne Lancereaux în 1877 a stabilit relația dintre pancreas şi diabet, iar Oskar Minkowski şi Joseph von Mering au confirmat-o experimental în 1889.

Cel care a identificat şi caracterizat din punct de vedere al acţiunilor sale, hormonul pancreatic, pe care îl denumeşte pancreatină, a fost doctorul român. Insulina a fost izolată pe 21 iunie 1921, iar acest lucru a făcut public pe 30 august 1921 într-un material apărut într-o revistă de specialitate din Belgia. Comparativ, canadienii Benting şi Besta, şi-au publicat primele rezultate cu privire la acţiunea hipoglimeciantă a extractului de pancreas abia în februarie 1922. Instrumentele învechite ale lui Paulescu nu i-au permis începerea testelor clinice pe oameni în timp ce în Canada s-a și trecut la testele umane astfel încât copilul de 14 ani Leonard Thompson a devenit prima persoană care a beneficiat de o injecție cu insulină pe data de 11 ianuarie 1922.

Cu toate că din punct de vedere cronologic Nicolae Paulescu este descoperitorul insulinei, canadienilor li s-a atribuit premiul Nobel, iar lui Paulescu i s-a contestat paternitatea descoperirii sale. Demn de relevat este faptul că cei doi canadieni l-au citat bibliografic pe Paulescu în primul lor articol privitor la insulină. Un motiv pentru care recunoașterea l-a ocolit pe doctorul bucureștean este faptul că producătorii de medicamente care ar fi vrut să producă insulina ar fi trebuit să plătească sume importante românului. În schimb canadienii au cedat brevetul pe 1 dolar Universității din Toronto, care mai departe a acordat contractul de fabricare și testare a insulinei companiei Eli Lily&comp care de-a lungul anilor a fost implicată în mai multe controverse. Doctorul Paulescu moare la București în dimineata lui 19 iulie 1931 pe când avea 61 de ani. Multe personalitati deplâng trecererea la cele veșnice a descoperitorului insulinei. La cortegiul său funerar au participat peste 30.000 de bucureșteni.

Lotul naţional a fost compus din două olimpice de la Colegiul Naţional din Iaşi şi una din Bacău. Ioana şi Bianca sunt prietene de şase ani iar profesorii spun despre ele că în laborator sunt ca două Alice în ţara minunilor. Chimia le-a adus două medalii de argint.

Sursa: stiriletvr