ROMANIA

Lumea fara Romania

Fratii nostri din Alpi

October 29th, 2011 |

Un reportaj foarte interesant. Singura limba elvetiana este ROMANŞA.

http://www.formula-as.ro/2005/688/societate-37/fratii-nostri-din-alpi-6424

Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, “romanşi”: oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitorii de limba germana si italiana care ii inconjoara din toate partile. Candva, tara lor, asezata la aproape 4000 de metri inaltime, se numea Reţia. Azi se numeste Engadin si se afla in cantonul elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualul teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi de imprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romanşii si-au sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reţi, latinizati la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman, Nicolae Iorga le spunea “frati mai mici” ai romanilor. In studiul sau “Paralelisme romano-helvetice”, marele istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.

Iorga afirma ca e cel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor, intre romanşi. “Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si darz”, marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor “si vederi din satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri.” Intr-o conferinta rostita la Radio, Iorga vorbea chiar despre “o singura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea pana la Marea Neagra…(nu ma mir, pentru ca profa de spaniola mi-a zis ca in mijlocul Spaniei exista o populatie care vorbeste aproape romaneste) Intre noi romanii care ne intindem pe amandoua malurile Tisei (…) si intre ceea ce au ramas ei (romanşii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza de rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elemente sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa ilirico-traca si din Roma strabuna…”

Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din “fratii” nostri indepartati, sa le priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare de vant? Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.

Istorie si fan

Pashun Craista (Creasta Paşunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor nesfarsite.

Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste bine frantuzeste – lucru cam rar intalnit in tinuturile astea – si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi “vechi de cinci generatii”, doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparat mai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor a inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romanşi dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au prins ca intr-o menghina. Vreni e mandru ca e romanş. Cand vorbeste despre asta, isi pune palma pe inima. A facut “scoala de tarani” in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista (Creasta paşunilor).

Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad intre ei, hâtri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.

Inteleg o gramada de cuvinte: “plug”, “mos”, “casa”, “munt”, “ram”, “muma”, “frar”, “sour”, “scolar”, “corp”, “alb”, “eu sun”, “el fa”, dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.

In fata portii

Sat romanş in lumina toamnei

Valchava (Vâlceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o vale larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate fire de drum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor vechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi, innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleasi bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de stâni, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade aruncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun “tara la cale”, aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in tot Engadinul. Multe din ele au o scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, locului i se zice “vamporta” (in fata portii), locul unde romanşii stau sa vorbeasca, sau sa priveasca lumea. Pentru romanşi, vecinatatea e mai presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. “Un bun vashin vala pu co un paraint”, “un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda”, spune un vechi proverb romanş, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.

Casa focului

Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori. “Casa e bela”, ii zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. Imi multumeste, putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de brusc… ma pofteste in casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in piatra – atat de asemanatoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Strabatem un culoar caruia-i zice “suler” – coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, “vatra” gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua “sgraffito”, doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romanşilor. Asemeni noua, acesti reţi romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte tarziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte populare precrestine, traind – mai ales batranii – inca in plina magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu evlavie.

Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La romanşi, talangile batrane nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote. Aproape toate traditiile romanşe – nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) – sunt insotite de dangatul prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei, “Fuienetta”, vatra in care focul nu se stinge niciodata.

Romanca din Scuol

O romanca intre romanşi: Mihaela Demonti

Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut romanş, in ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rand nume de munti, de piscuri, de vai sau de ape, realizand un curs de “Toponimie retoromana” la Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o limba atat de asemanatoare cu a noastra: “ce faci?”, “dorm bain?” (ai dormit bine?), “buna saira”, “bun di”, “buna not”… Lumea e vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul habar nu are cine esti. Daca multumesti cuiva, ti se raspunde “cun plachere” (“cu placere”), intocmai ca in romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti “euro-ii”, de parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In general, oamenii au o antipatie fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana…

Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din… Romania. O adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o cunoasca, care sa nu aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu un barbat romanş si traieste de 14 ani in Elvetia. Este – dupa stirea ei – singura romanca din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca e foarte asemanatoare cu romana. De altfel, “si oamenii de aici parca sunt la fel”, spune ea. “La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre romanşi. Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, “ca ceasul”. Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul “altceva”: mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!… Ce dansatori!… Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami.”

“Noi si voi suntem frati!”

Case vechi in Valchava

Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti – anuntat prin telefon – ne asteapta cu masa. Mihaela locuieste in Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata cetate de case albe, avand in mijloc o piata si o biserica. Aici a trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator romans pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre “Miorita”, autor al celebrului dicton “Nici italieni, nici germani, romanşi vrem sa ramanem!”, lozinca devenita apoi adevarat imn, “torta culturii retice”, cum s-a spus

Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un roman si un romanş se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste umarul celuilalt. Plasch (trad. “Placut”) are ceva din mandria gospodarului roman care te “omeneste” acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne indeamna “sa mai servim”, mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le stie, aproape ca nu mai am nevoie de traducator. A fost si el in Romania, in muntii Fagarasului, pe la Curtea de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei sale: “Noi si voi suntem frati!”. Asa zice, si-mi strange atat de tare palma in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile. Plasch e mandru ca e romanş. Doar il cheama Demonti (“al muntelui”), “om liber al muntilor”, cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. “Uite acolo!”, zice, si-mi arata un punct indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, “ar muri pe picioare”.

Niculin

Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romanşi “foarte vechi”, al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad intrand şontâc, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lână si pantalonii de costum nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stânele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a maritat cu romanşi, le-a invatat sa fie mandre ca-s romanşe. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e “a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – si-n fata careia staruie indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brate pana acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul “clar” al Alpilor, caci in toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. “Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu e natura insasi”, zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune, zice. Numai prin rugaciune.

Giacumina

Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre toate acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie vorbind de un sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din afara. Vremuri in care painea si panza se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse intr-o “adunare” (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit “El Fourn”, acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare (“stria”) din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Isi aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai barbatesc de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se numeste si azi “Cuptorul Vrajitoarelor”. In acel loc, oamenii vedeau aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de fan, ori le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta. Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui…

Epilog cu Carpati
Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi, fost presedinte al Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul in istorie antica il confirma pe savantul roman: “Da, se poate vorbi de un paralelism intre noi si voi. Aici au fost colonizati reţii, la voi dacii. Iar intre reti si daci exista multe asemanari. Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca si noi si voi am trait atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o mare slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o putem reconstrui – doar cateva inscriptii pe piatra – cu siguranta ca aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca n-a fost…” Reţii au fost – s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si mandru. La lupta nu se temeau de moarte: “furor raeticus”. Au fost, tot ca si dacii, prin excelenta “oameni ai muntilor”. Pastori si razboinici. Ei hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane din campie, cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti cu greu, in ascunzatorile lor din munti. A fost nevoie de doua armate romane, care au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor, prinzandu-i ca-ntr-un cleste….

….

Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romanşi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt, primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanşe. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita “Sageata Lunii” e incrustata pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de “Craciunul” anului 1089 inainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect (a²+b²=c²). Asadar, acesti reţi nu erau fistecine…

Falera e una din cele mai vechi asezari ale romanşilor, atestata documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: “E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti. E vorba de cuvantul “carp”, ceea ce in romanşa inseamna “piatra”, “stanca”. Nimeni n-a putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa… Cateva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va mirati?…”

Mananc sarmale romanşe si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.

Autorul multumeste in mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elvetia) si Magdalena Popescu-Marin(cercetator principal la Institutul de Lingvistica al Academiei Romane) pentru sprijinul acordat in documentarea acestui reportaj

Comentarii la articolul din Formula AS

. Cu adevarat frati.

14.12.2008, 17:47Maria Maria

Limba friulilor si a romansilor este sora cu romana si nu cu latina . Suntem acelasi neam tracic, friulii migrand se pare din Dalmatia, cat despre romanşi, sa nu uitam ca regatul lui Burebista, si deci populatia daca, se intindea pana la lacul Constanta din Elvetia. Doar o reevaluare a istoriei noastre stravechi, doar punerea limbii romane in centrul studierii limbilor neolatine din Europa, si nu excluderea sa din aceste studii ca pe o cenusereasa, poate duce la descifrarea acestor ciudatenii, ca limba romana este vorbita (cu mici diferente ) pe spatii atat de departate, din Caucaz in vestul Europei. (doar ca cercetatorii straini, sa o invete) Deja azi este clar in istoriografie ca spatiul carpato-dunarean este vatra vechii Europe, aici s-a aflat populatia primordiala, restul continentului, acoperit de gheturi, deci neprielnic vietuirii, si ca din acest spatiu au roit apoi triburi in cele patru zari, cand clima a permis-o. Dovezile tot apar, cele mai vechi vestigii arheologice din Europa, aici, la noi. Recent, un sat intreg cu locuinte, strazi si obiecte descoperit la est de Giurgiu, vechime peste 6000 de ani, cea mai veche scriere din lume, la noi. Este nevoie de o alta abordare a istoriei.

Respect!

19.09.2010, 18:35Marian-Mihai Bejinariu

Am descoperit candva, in urma cu cativa ani, asteptand dupa cativa pacienti, sa intru la un medic stomatolog, un numar din Revista AS.
> Am citit infrugurat despre romanşi. Repet experienta si caut articole pe Internet si sunt la fel de impresionat.
> Cred ca trebuie facut un efort mare si continuu ca lucrurile reale sa iasa la iveala. Sunt atat de multe gafe facute in istorie si in istoria lingvistica, incat si un personagiu ca mine, fara o pregatire specifica, le poate vedea! Am ajuns sa nu mai cred in latinitatea limbii romane, ci in tracitatea limbii latine. Cu 14% din teritoriul dacic cucerit s-a reusit latinizarea unei populatii intregi? Oare de ce suportam astfel de aberatii?! In Moldova de peste Prut multi deja au uitat cine sunt si este o distanta asa de mica in timp…, e firesc sa fim debusolati dupa 2000 de ani! Au scris altii ce si cat si cum au vrut si noi am inghitit acele informatii!

Articol din Lumea fara Romania |

Comments Closed

Muzeul Tarnaului Roman 3D

October 29th, 2011 |

Remarcabil, daca aveti rabdare si, eventual, interes..

Romanian Peasant Museum is an excellent presentation! Use all directions and buttons. The left button of the mouse get perspective on different types of rooms. You can request and an audio guide. It’s something you do not expect from us. Enjoy

O prezentare de exceptie! Utilizati toate indicatiile si butoanele. Cu butonul din stanga al mouse-ului obtineti diverse tipuri de perspectiva asupra incaperilor. Puteti solicita si un ghid audio. Este ceva la care nu te astepti la noi. Vizionare placuta!

Intrarea libera:

http://tour.muzeultaranuluiroman.ro/

Articol din Lumea fara Romania, Turist in Romania |

Comments Closed

273 places to see in Romania

October 29th, 2011 |

273 de locuri de vazut in Romania

Apasati aici. Superb, este un adevarat album electronic, daca va pozitionati cu mouse-ul pe fiecare imagine aflati si unde a fost luata.

Articol din Lumea fara Romania |

Comments Closed

Sfinxul din Bucegi – simbol al reintregirii Neamului Romanesc

October 28th, 2011 |

Tinutul tarii noastre Romania, este recunoscut la ora actuala de catre toti marii arheologi ai lumii, ca fiind vatra vechii Europe. Leagan al civilizatiei umane, Romania, este locul de unde au migrat de-a lungul timpului peste 200 de neamuri trace care au populat mare parte din teritoriile cunoscute la ora actuala sub numele de Europa, Africa si Asia.Tinutul de legenda al strabunilor nostrii, numit de stramosii antici si “Tinutul Zeilor” (Daksa) sau “Tinutul Fericitilor” (Dacia Felix), este de fapt “Tinutul Inteleptilor”, caci un intreg neam nu poate fi cu adevarat fericit daca nu este innobilat cu o intelepciune nativa, o intelepciune ancestrala pe care ne-o reveleaza Sufletul acestui neam romanesc.

Datorita timpurilor pe care le-a trait intreaga umanitate, multe dintre tainele spirituale care au innobilat de milenii acest popor sfant au fost ocultate in simboluri sacre.

Veghind de milenii de pe culmile muntilor sacrii si pastrator al sfintelor taine, Sfinxul din Bucegi este cel mai reprezentativ simbol al unitatii de neam si tara, caci el este la ora actuala CEL MAI VECHI MONUMENT AL CIVILIZATIEI UMANE. Construit cu mult inaintea piramidelor si a Sfinxului din Egipt (atestate ca avand in jur de 12.000 de ani vechime), a piramidelor mayase din Peru (atestate ca avand 11.000 de ani vechime) sau a razboinicilor de teracota din China, Sfinxul din Bucegi are o vechime de peste 40.000 de ani. In lumina acestor dezvaluiri, ne putem pune sincer intrebarea: “Cat de veche este civilizatia acestor locuri strabune din care au migrat toate popoarele lumii?” si “Care sunt tainele pe care le pastreaza cu atata intelepciune Sfinxul din Bucegi?”

Suntem siguri ca Sfinxul isi va dezvalui multe dintre tainele sale, tuturor celor care vor participa la SARBATOAREA SFINXULUI, in data de 6 AUGUST 2011.

In aceasta zi se sarbatoreste de milenii “Schimbarea la Fata”, moment simbolic al reintregirii Sfintei Traditii Spirituale Stramosesti cu Sfanta Traditie Crestina, caci Pomul Vietii nu poate sa traiasca fara sa aiba radacini bine infipte in pamantul stramosesc.

Va asteptam cu drag, pentru ai canta un calduros “La multi Ani!” Sfinxului nostru.

Pentru informatii suplimentare va rugam sa contactati organizatorii la adresa animamundiom@yahoo.com.

Sursa : www.armonianaturii.ro/Sfinxul-din-Bucegi-simbol-al-reintregirii-Neamului-Romanesc.html*articleID_1256-articol

Articol din Lumea fara Romania, Turist in Romania |

Comments Closed

Sarmizegetusa – Sunt suflet in sufletul neamului meu

October 28th, 2011 |

Data aparitiei: 28.10.2011

Este cea mai insemnata si cea mai intinsa asezare dacica. Chiar istoricii straini sunt incredintati ca cetatea si ruinele de cult care au rezistat aici nu au pereche in Europa. Mai degraba un loc de refugiu decat o tabara strategica, centrul economic, militar, politic si religios al statului dac in secolul I d. Ch. implinea in primul rand rolul unui spatiu sacru in care preotii desfasurau ritualurile inchinate lui Zamolxis. Incinta misterioaselor sanctuare este o imagine graitoare a spiritului solar si insetat de absolut al dacilor. Cel mai cunoscut dintre ele este reprezentat de calendarul dacic care avea un rol simbolic si era folosit doar de initiatii acelor timpuri. Clarvazatorii zilelor noastre au dezvaluit pe de alta parte ca acest loc este incarcat cu o energie spirituala foarte inalta la care se poate face apel pentru a reactualiza acele epoci de glorie si credinta. Considerata o comoara arheologica de catre cercetatori, Sarmizegetusa pastreaza amprenta puternica a unui suflet eroic, dornic de libertate si capabil de sacrificiu, trasaturi care sunt emblema spirituala a poporului roman si il pot ajuta sa-si redescopere chipul sau adevarat.
Contiunuare si mai multe detalii pe : www.armonianaturii.ro/Sarmizegetusa-Sunt-suflet-in-sufletul-neamului-meu.html*articleID_1288-articol

Articol din Lumea fara Romania, Turist in Romania |

Comments Closed

Povestea Alinei Oprea, romanca pe care MIT a inclus-o in lista celor mai promitatori tineri cercetatori ai lumii

October 28th, 2011 |

Alina Oprea, o romanca in varsta de 34 de ani, a fost inclusa intr-o lista anuala intocmita de MIT care recompeseaza cei mai valorosi inovatori din domenii precum IT, comunicatii sau medicina. Alina Oprea a fost inclusa in randul celor 35 de inovatori din 2011 datorita cercetarilor in domeniul foarte tehnic, insa extrem de important, al cloud-computing-ului. Cand vor intra pe piata aceste solutii vor ajuta companiile sa fie sigure ca nimeni nu va modifica datele din cloud si ca datele nu vor disparea din cauza unor virusi sau fiindca apar erori.

Pentru mai multe detalii accesati:

http://economie.hotnews.ro/stiri-it-10541321-povestea-alinei-oprea-romanca-care-mit-inclus-lista-celor-mai-promitatori-tineri-cercetatori-lumii.htm?cfnl=

Articol din Lumea fara Romania |

Comments Closed

Prima racheta romaneasca!

October 26th, 2011 |

UPDATE: duminică, 15 noiembrie 2009

ARCA a anulat pentru a treia oară lansarea primei rachete spaţiale româneşti anunță realitatea.net

“Asociaţia Româna pentru Cosmonautică şi Aeronautică trebuia să lanseze astăzi prima rachetă românească. A treia încercare de lansare a fost însă anulată. Constructorii au spus că în maxim două-trei luni vor lansa prima rachetă spaţială construită de români.”

UPDATE: sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Pentru mai multe detalii accesati : http://www.romaniapozitiva.ro/featured/prima-racheta-romaneasca/

Articol din Lumea fara Romania |

Comments Closed

Barack Obama va premia o clujeanca!

October 26th, 2011 |

Top cei mai buni 100 de tineri cercetători din Statele Unite ale Americii.

“O clujeancă, absolventă a Universităţii Tehnice din Cluj, va fi premiată de preşedintele american Barack Obama. Ea a fost inclusă pe lista celor mai buni 100 de tineri cercetători din Statele Unite ale Americii. Rada Flavia Mihalcea ar urma să primească premiul din mâinile preşedintelui american, în cadrul unei ceremonii organizate la Casa Albă.” Informaţii suplimentare sunt pe site-ul ziarului Romania Libera sau pe Realitatea.net

Articol din Lumea fara Romania |

Comments Closed

Balaurul de Romania! Cea mai noua specie de dinozauri din lume!

October 26th, 2011 |

In Romania avem un nou balaur! Nu, nu este o gluma cu accente politice sau TV. Este vorba despre o specie noua de dinozauri descoperita pe teritoriul Romaniei!

Oamenii de stiinta au descoperit cu surprindere, dupa ce au asamblat scheletul fosilizat al unui velociraptor descoperit in Romania, ca se afla in fata unei noi specii de dinozaur carnivor, care a trait in Europa in urma cu 70 – 80 de milioane de ani, potrivit unui studiu publicat luni si citat de AFP.

Pentru mai multe detalii accesati: http://www.romaniapozitiva.ro/romania-internationala/balaurul-de-romania-cea-mai-noua-specie-de-dinozauri-din-lume/

Articol din Lumea fara Romania |

Comments Closed

O noua baza de tratament la Baile Olanesti

October 26th, 2011 |

Investiţie în infrastructura turistică a staţiunii Băile Olăneşti. O nouă bază de tratament finanţată din fonduri europene a fost joi inaugurată în staţiunea vâlceană Băile Olăneşti.
Cele trei milioane de euro au fost folositi pentru infrastructura de tratament, a parcului si a aleilor de cura balneara, potrivit fonduri-structurale.ro
Conform site-ului administratie.ro “bani care au fost asiguraţi în mare parte din fonduri europene, aproximativ 2,7 milioane de euro, restul fiind contribuţia Consiliului Local şi a Consiliului Judeţean.”

Pentru mai multe detalii accesati : http://www.romaniapozitiva.ro/tara-romaneasca/o-noua-baza-de-tratament-la-baile-olanesti/

Articol din Lumea fara Romania, Turist in Romania |

Comments Closed