Grădinița, cu un aspect deosebit, atât ca arhitectură, cât și ca dotări și condiții, dar și salina unică în oraș au făcut ca locurile pentru înscrierea copiilor la această grădiniță să fie epuizate până în 2018. Pentru a prinde totuși un loc, părinții se grăbesc să-și înscrie copiii la grădiniță imediat după nașterea micuților.

Mai multe detalii pe agerspres

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Grădina Botanică “Vasile Fati” este organizată pe sectoare, fiecare sector grupează plantele dintr-un anumit punct de vedere, un complex de sere colecționare, de microproductie si cercetare, un acvariu, un parc zoo, o frumoasă și modernă grădină japoneză.

Gradina japoneză este fără doar și poate un “must view” al grădinii botanice.Sunt foarte frumoase podețele construite peste minilacurile cu nuferi albi, roz, galbeni, precum și plimbările pe micile alei ale grădinii.

Dar probabil că ceea ce te va impresiona in egală masură sunt cele 2 sfere care le vei vedea odată intrat pe poarta grădinii si care gazduiesc acvariul si palmarul, o adevărată bijuterie arhitecturală avangardistă finalizată în perioada anilor 1978-1982.

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com

Poză: Dragoș Olariu – Flickr.com Sursa: sharethis

 

 

 

 

Localitatea Fildu de Sus este renumită în Sălaj dar nu numai pentru biserica de lemn, monument istoric având cea mai zveltă și mai înaltă turlă din zonă, simbolistica ei fiind preluată, de altfel, și pe stema județului. Biserica, având hramul ”Pogorârea Sfântului Duh”, a fost ridicată, conform inscripției crestate deasupra ușii, în anul 1727, de către meșteri din zonă: “Să se știe și ceasta cine au fost meșterii acestei sfinte biserici Freanț Nicoară din Agrij și unul Chendre a Petrii Brudului, fecioru Grigorie, Anu Domnului 1727”. Cele patru turnulețe care se găsesc în jurul turnului mare al bisericii, dispuse la colțuri, la baza coifului, au contribuția lor deosebită în silueta acestui exemplar al arhitecturii sacre de lemn.

Lemnul este, de altfel, un material de construcție îndrăgit de locuitorii din zonă, vestiți pentru măiestria cu care și-au realizat porțile gospodăriilor.

Nelu Mangău nu este doar pălincarul din Fildu de Sus, ci și un împătimit în “împistrarea” sau dacă vreți decorarea lemnului.

“De mic mi-a plăcut să împistrez lemne, cu un briceag. Maica tot îmi zicea: nu împistri toate lemnele. Meream cu oile și pe o botă făceam diferite modele”, își amintește acesta.

Pasiunea din copilărie o combină astăzi cu “ocupația” de bază, dacă se poate spune, realizând cu răbdare și migală mici obiecte din lemn, reproduceri la scară mică a unor obiecte din gospodărie, pe care le asamblează direct în sticlele în care mai apoi pune pălinca. Miniaturile din lemn nu au doar rol decorativ ci și colorează în diferite nuanțe pălinca, în funcție de esența folosită. În plus, de când face sticle cu lemn împistrat, a constat că a crescut și interesul cumpărătorilor.

“Cam de opt ani lucrez cu lemnul, pentru sticle. Având în vedere că-s și pălincar, o îmbuteliez în sticle cu mici obiecte din lemn și o vând în special la cei care merg în străinătate și vor să ducă un cadou mai deosebit. Îmbuteliată așa, o vând mai bine. Am pus și tricolorul care să arate că e din România. Folosesc lemn de dud, care dă o nuanță galbenă pălincii, de prun, ce dă o nuanță mai roșiatică și lemn de paltin ce o lasă cum e ea. Pot să fac vârtelniță, fântână, jug de boi, scară, furcă și greblă și chiar coloana infinitului. În general, fac lucruri din gospodărie. De obicei fac una pe seară. Toate le lucrez manual”, afirmă Nelu Mangău.

Gospodar în adevăratul sens al cuvântului, Nelu Mangău crește animale și lucrează pământul fără a se plânge de secetă, de subvenții sau de alte greutăți inerente traiului la țară. Iubește sincer ceea ce face și crede din tot sufletul că dacă muncești cu adevărat, pământul te va răsplăti cu un trai îmbelșugat. Drept urmare, în casa lui vei găsi mereu o bucată de caș proaspăt, o cană de lapte de bivoliță, un colț de pâine de casă și găină “galbenă de grasă”, numai bună pentru o supă cu “bănuți” de grăsime și togmaji (tăiței n.r.). Iar înainte de orice mâncare, vei fi servit, invariabil, cu un păhărel de pălincă de prune, producție proprie.

Deși produce anual sute de litri de pălincă pentru toți sătenii din zonă, Nelu Mangău nu consumă băuturi alcoolice, cu excepția pălincii pe care trebuie să o guste atunci când o prepară. “Lucrez cu pălinca din 1994 și sunt pălincărașul satului. Cazanele sunt moștenire de familie, de la tatăl meu. Eu am doi muncitori la cazan. Când vin clienții, borhotul se deversează în cazan, iese votca la prima fiebere, după care se trece la cazanul doi, și iese pălinca. Din trei cazane de votcă iese unul de pălincă. Cel mai bun lemn cu care se face foc la cazan este cel de arin. Se mai folosește și răchita sau mesteacănul. Salutul pălincii este: apă rece, foc încet, adică apă rece în răcitorul instalației de distilat și foc la cazan nu foarte intens. Avem un sistem de răcire cu apă din Valea Fildului. Prima dată la pălincă iese așa numitul razalău, care se separă, pentru că nu e bun de băut și are circa 90 de grade. După ce se îndepărtează razalăul, iese pălinca. Aceasta trebuie adusă mai apoi la starea în care se poate consuma, diluându-se cu apă până ajunge la 50-52 de grade. Înainte de a o “tomni”, are 58-60 de grade. Pălinca trebuie să fie băubilă, să nu strângă de gât. Sunt care fac pălinca și la 54 de grade, dar eu spun că nu e băubilă. După mine, cea mai bună e cea la 50 de grade. Cel mai bine se păstrează în vase de sticlă sau în butoaie de lemn, dar în butoi pierde la 100 de litri, un litru la an”, precizează acesta.

În sticle o păstrează și pălincarul din Fildu, dar nu în orice fel de sticle ci în recipiente “îmbăgățite” cu miniaturi de lemn care dau culoare, aromă și un aspect, în cele din urmă, mai comercial renumitei băuturi ardelenești.

AGERPRES/ (A — autor: Sebastian Olaru; editor: Adrian Drăguț)

După aproape patru decenii de muncă în mijlocul naturii, inginerul silvic Petre Crișan și-a dorit ca la vârsta pensionării să nu se îndepărteze prea mult de natură, motiv pentru care, în urmă cu câțiva ani, a cumpărat gospodăria unui fost morar, din localitatea Almașu. Situată la marginea satului, gospodăria nu era racordată la rețeaua electrică, iar în momentul în care noul proprietar a dorit acest lucru, s-a lovit de refuzul furnizorului dar și de costurile mari pe care ar fi trebuit să le suporte pentru o astfel de investiție, obligatorie, de altfel, pentru un trai civilizat în secolul XXI.

“N-au vrut să extindă rețeaua și atunci a trebuit să mă descurc singur. În capătul satului curentul e slab și Electrica nu mi-a dat aprobare să mă racordez la ultimul stâlp, ci doar din centrul satului. Pe vremea aceea, m-ar fi costat 12.500 de lei din capătul satului până aici, iar dacă făceam racordul din centrul satului, 50.000 de lei. Eu am spus că nu sunt investitor strategic, ci doar vreau să-mi fac o casă”, afirmă Petre Crișan.

Soluția a venit în cele din urmă de firul de apă ce asigura și funcționarea fostei mori, pe care, de această dată, silvicultorul pensionar l-a pus nu să învârtă roata pentru a măcina făina, ci pentru a produce energie electrică verde. După mai multe încercări nereușite, în urmă cu circa un an de zile, a reușit să pună la punct un sistem care îi asigură toată energia electrică necesară, ba chiar ar mai avea să dea și altora.

“Instalația funcționează de circa un an de zile. A fost mai greu până am găsit un generator. Am încercat cu un dinam, cu alternator, dar nu produceau aproape nimic. Instalația am făcut-o eu, artizanal. Generatorul l-am găsit în țară și m-a costat 3.500 de lei. Restul componentelor le-am făcut la un atelier mecanic de la Șaula. Roata a făcut-o fiul meu, cu un tâmplar din sat. A măsurat înălțimea, a luat un placaj mare, și-a făcut un compas, a desenat-o la dimensiune, ca să nu greșească din calcule, și pe urmă a copiat-o. A venit cu tâmplarul, care a lucrat la ea vreo două săptămâni și a făcut-o. Apa care pune în funcțiune instalația provine din pârâul Sfăraș. Acum, alimentez pompa de recirculare de la centrala termică, două televizoare, becuri și aș mai avea capacitate”, afirmă Petre Crișan.

În prezent, instalația produce 24 kWh zilnic, în condițiile în care necesarul mediu de energie electrică pentru o familie cu patru membri, care locuiește într-o casă de 150 metri pătrați, este de 4-6 kWh pe zi.

Sigur, au mai fost și probleme, cum ar fi aceea că iarna trecută a înghețat roata, dar și aceasta s-a rezolvat cu un acoperiș construit deasupra instalației și, cel puțin pentru moment, totul merge bine. Iar dacă apar noi probleme, există ca rezervă un generator de energie electrică ce funcționează cu benzină.

Planurile fostului inginer silvic nu se opresc, însă, aici. Și-ar dori ca, în timp, să achiziționeze un generator de putere mai mare și, de ce nu, acumulatori pentru a înmagazina surplusul de energie electrică produsă.

“Acum avem aici trei pensii — eu, soacra și nevasta, le cumulăm și poate cumpărăm acumulatori. Avem nevoie cam de cinci mii de euro, pentru acumulatori cu o capacitate bună de stocare”, calculează Crișan.

Până atunci însă, acesta s-a gândit să-și valorifice cunoștințele în domeniul plantelor, plantând în jurul casei o livadă cu meri, gutui și peri, dar și câte o cultură mică de coacăz și goji.

“Am lucrat în silvicultură 36 de ani, am fost șef de ocol la Almaș, șef de district și cu doi înainte de vârsta de pensionare, m-am retras ca să pot să-mi fac o livadă, o plantație de coacăz, una de goji și așa mai departe. Goji am pus numai experimental, iar coacăz pe 15 ari”, afirmă Petre Crișan.

Una peste alta, energie verde cu costuri minime, produse ecologice, aer curat și liniște în mijlocul naturii… unii oameni știu să transforme problemele în oportunități.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Diana Dumitru)

Descoperirea vine după o amplă campanie de prospectare a unei zone de circa 10 hectare din incinta Complexului Arheologic Porolissum, cu accent pe porțiunea unde se presupune că a existat municipiul roman Septimium Porolissense.

“Municipium Septimium Porolissense este un oraș roman ridicat la rang de municipiu de împăratul Septimius Severus, care prin acest act recunoaște și contribuția trupelor din castru și din zona aceasta la victoriile sale împotriva unor pretendenți la tronul imperial, dar în același timp și evoluția spre urban a acestei așezări aflate la marginile nordice ale Imperiului Roman. În ultimii ani am pornit în mod metodic, printr-o masivă campanie de prospecții la suprafață, făcute cu metode moderne, cu mijloace geomagnetice și prin metoda rezistenței electrice, cu zboruri cu drona, metode care ne-au oferit în final o imagine pe o suprafață de circa 10 hectare pe care presupunem că se întinde acest municipiu. Rezultatul a fost extrem de spectaculos și de pozitiv. În primul rând am reușit să delimităm o zonă pentru acest municipiu, în mare, sigur, fără a putea determina toate structurile de locuite. Pe de altă parte, am putut să ne facem o imagine asupra unor zone mai bine păstrate și cu clădiri monumentale”, a declarat marți, pentru AGERPRES, profesorul doctor habilitatis Coriolan Opreanu, director adjunct al Institutului de Arheologie și Istoria Artei Cluj-Napoca al Academiei Române

Ca urmare a datelor obținute prin prospecțiunile realizate, s-a propus administratorului, respectiv Consiliului Județean Sălaj, extinderea Rezervației Arheologice Porolissum și în această zonă, mai precis un circuit de vizitare care să treacă prin zonele deja cunoscute — Amfiteatrul, Poarta Praetoria și să ajungă și în oraș pentru ca imagine vizitatorului despre amploare locuirii să fie completă.

“Am început anul trecut printr-un proiect pilot prin care am verificat acuitatea imaginilor obținute prin prospecțiile de suprafață și apoi, anul acest am trecut la un proiect real de cercetare pe care l-am intitulat “Viața urbană pe frontiera de nord a Imperiului Roman. Orașul roman Porolissum — monumente publice și rezidențe private”, pentru că, evident, într-un oraș găsim monumente publice, folosite de comunitate, sedii ale administrației locale și chiar provinciale, pentru că Porolissum, foarte probabil, aproape sigur, era capitala administrativă a provinciei Dacia Porolissensis. Găsim și locuințe, găsim și terme și multe alte instalații urbane ce caracterizat și defineau orașul în antichitatea romană”, afirmă sursa citată.

Dintre clădirile descoperite, cea mai importantă pare a fi un edificiu cu dimensiuni impresionante, cu o lungime de 40 de metri și o lățime de 20 de metri, ce a avut destinația de templu sau basilică romană

“Concret, una dintre clădirile pe care am ales-o spre cercetare este una monumentală, probabil cea mai mare, pe lângă amfiteatru evident, pe care o putem găsi la Porolissum. Este o clădire cu niște dimensiuni impresionante, cu o lungime de 40 de metri și o lățime de circa 20 de metri. După lățimea zidurilor — față avem un zid de circa 1,5 metri cu contraforți de doi metri, ne dăm seama că această clădire avea și o înălțime corespunzătoare, probabil pe două nivele. Dacă ținem cont de alte monumente similare, păstrate în picioare în Africa de Nord, cu înălțimi de peste 20 de metri, clădirea pare să fi fost foarte înaltă. În privința destinației și funcționalității acestei clădiri, după prima campanie de săpături avem câteva idei și câteva ipoteze, dar vom ști mai multe numai după cercetări viitoare. După planul clădirii, în primul rând, mai puțin după obiectele descoperite, ar putea să fie un templu masiv — greu de găsit exemple similare în Dacia Romană, dar ar putea să fie foarte bine și o basilica. Această construcție specifică orașelor romane, basilica, este un fel de hală mare acoperită, cu etaj, unde pe timp nefavorabil se desfășurau tranzacțiile comerciale, judecățile făcute de procuratorul provinciei și alte întâlniri sociale. Basilica era întotdeauna vecină Forului, care avea aceeași destinație, doar că era descoperit, fiind folosit vara, pe timp favorabil. Structura acestei clădiri este compusă dintr-o parte orientată spre est, compusă din trei încăperi, dintre care semnificativă este cea centrală, care are în interior o absidă, adică un contur semicircular, unde în cazul templului ar fi trebuit să fie altarul, iar în cazul basilicii era catedra și podiumul pe care stătea cel ce împărțea dreptatea”, precizează Coriolan Opreanu.

Arheologii au decopertat până în prezent mare parte din cele trei încăperi menționate și zidurile de colț ale clădirii.

Potrivit sursei citate, prin restaurare, clădirea ar putea deveni un punct de reper al Porolissum-ului, atât pentru specialiști, cât și pentru turiști.

“Determinantă pentru alegerea uneia din cele două ipoteze va fi cercetarea zonei adiacente, ce apare pe planuri ca o curte imensă. Dacă ar fi un templu, ar trebui să fie o curte flancată de niște coridoare acoperite, unde se putea sta oamenii pentru odihnă sau, dacă este vorba de o basilica, ar trebui să fie două șiruri de baze care să susțină coloanele, pentru că ea era compusă dintr-o navă centrală mai înaltă și două coridoare mai joase, laterale, toate acoperite. Evident că această clădire monumentală oferă o perspectivă extraordinară unei viitoare restaurări. Dacă această clădire va fi restaurată pe baza unui proiect decent, executat de un profesionist, nu neapărat român, atunci Porolissum-ul va dobândi un monument de excepție care va atrage atenția nu doar specialiștilor, dar și turiștilor și celor celor care vor încerca să înțeleagă ceva din grandoarea acestui oraș de frontieră, pe care îl putem compara cu orașul Volubilis, din nordul Africii. Acela se afla la frontiera deșertului cu berberii, acesta la frontiera nordică, muntoasă, cu alte neamuri cu care atunci când nu existau relații tensionate, se făcea un comerț serios. Acum doi ani, în zona vămii de la Porolissum am descoperit un târg, o zonă comercială cu aceste populații”, menționează specialistul în arheologie romană.

El spune că din monedele de secol III pe care le-a găsit, pare că această clădire face parte exact din programul urbanistic inițiat de Septimius Severus, la începutul secolului III. ”Este aproape sigur că acest edificiu grandios aparține acestui moment când orașul devine municipiu, cu clădiri pe măsura acestui statut”, a conchis sursa citată.

Rezervația arheologică Porolissum este unul dintre cele mai mari și bine păstrate situri arheologice din România. Acest centru militar de graniță a fost stabilit în anul 106, de împăratul roman Traian, pentru a apăra trecerea principală dinspre Munții Carpați (Meseș) spre Dacia Porolissensis. După câteva zeci de ani, Porolissum a evoluat într-un important centru comercial, care facilita schimburile dintre romani și barbari, continuând să prospere vreme de aproape un mileniu după retragerea romană din Dacia, din anul 271.

AGERPRES /(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Adrian Drăguț)

În urmă cu 15 ani, Adi și Cristina Dârjan luau drumul Italiei, cu speranța că vor câștiga mai bine ca în România, pentru a-și putea asigura astfel un viitor mai bun, pentru ei și pentru copilul ce era la vremea respectivă doar în gândurile și în sufletele lor. Așa a și fost. Banii au venit, totul părea perfect dar amândoi erau conștienți de faptul că lipsea ceva. Lipsea sentimentul de “acasă”. Anii treceau, între timp a apărut și un băiețel în familie, iar sentimentul dezrădăcinării a devenit tot mai puternic.

Cei doi tineri au început să cumpere, treptat, mici suprafețe de teren în satul natal al Cristinei, Fetindia, în ideea de a investi banii câștigați cu greu în Italia. Mai întâi un hectar, apoi încă unul, până ajuns la cinci hectare de teren. Dacă tot aveau pământ, nu s-a îndurat să-l lase necultivat și așa a apărut prima idee de afaceri. În urmă cu doi-trei ani, după ce au studiat puțin piața, ținând cont și de faptul că terenurile în pantă nu se pretau la culturi de cereale, s-au gândit să înceapă să planteze nuci și mai apoi aluni.

În toamna anului trecut și-a luat inima în dinți, au pus punct aventurii italiene și s-au întors în țară, la Fetindia, la casa părinților Cristinei.

“În timp am început să cumpărăm teren. Am avut doar 20 de ari moștenire de la bunici, în rest l-am cumpărat. Am cumpărat un hectar, am mai cumpărat unul și acum avem cinci hectare din care două plantate cu nuci. Am mai pus 250 de aluni, mai punem 150 de nuci și 150 de cireși din Italia. Ne-am gândit la ceva nu se găsește pe piață, ceva ce se cere. N-am investit în casă sau mașină, ci am vrut să investim în ceva care să ne asigure un trai decent și mai apoi vom vedea și de restul. În Italia am fost din 2000 până anul trecut, în toamnă. Ne-am întors ca să fim acasă. Ne-am întors să muncim pentru noi, nu pentru alții. Crește piticul, crește cu bunici, cu verișori, cu un unchi, cu mătuși și nu e în regulă. Face cinci ani în octombrie”, povestește Adi Dârjan.

Dacă Adi s-a ocupat de nuci și aluni, Cristina și-a îndreptat atenția spre lavandă, o plantă mai puțin cultivată, dar din ce în mai căutată la noi și în străinătate. N-a știut prea multe la început, dar s-a îndrăgostit pur și simplu de floarea frumos mirositoare și a stat nopți întregi pe internet, după ce și-a culcat copilul, pentru a găsi informații despre lavandă.

“Lavanda am plantat-o în octombrie anul trecut și suntem în primul an. Avem 70 de ari cu lavandă, adică circa 13.500 de butași. Acum am mai plantat două soiuri noi, de culoare albastră și albă și în toamnă am făcut deja comandă pentru lavandă galbenă și roz. Toate culturile noastre sunt ecologice. De când m-am îndrăgostit de lavandă, n-am făcut altceva decât să-mi culc copilul și să stau noaptea pe net”, spune Cristina.

În această vară au recoltat primele flori și, deși afacerea e la început, ideile de valorificare a lavandei nu lipsesc, pornind de la simple buchețele cu flori, până la uleiul ce se vinde la prețuri mari, mai ales în străinătate.

“Odată ce am terminat cu recoltatul, sperăm să începem să valorificăm lavanda. Ne-am gândit la început la un mic spațiu în Zalău, atât cât ne mai permite bugetul și, bineînțeles, prin distribuitori. Facem săpunuri naturale 100%, un pic de sirop de lavandă, apă — și cea alimentară și cea industrială, anumite scrub-uri pentru față și pentru corp, am în proiect și o cremă naturală, clasicii săculeți și clasicele buchete cu lavandă, săruri de baie, aranjamente”, spune tânăra întreprinzătoare.

Planurile de viitor sunt și mai îndrăznețe și includ o hală la care deja se lucrează, în care să funcționeze o linie de procesare a lavandei, pentru obținerea uleiului, dar și o linie de procesare a nucilor și alunelor.

“Ținta noastră este exportul, pentru că în țară nu vom obține niciodată prețuri bune. De exemplu, aici nuca se vinde cu circa 20 de lei kilogramul de miez, iar în Austria e 20 de euro. Și uleiul de alun se vine foarte bine, respectiv 100-120 de euro pentru un litru. Uleiul de lavandă se vinde și în țară cu 10 lei pentru 10 mililitri”, precizează Adi Dârjan.

Investițiile de până în prezent ale familiei Dârjan în micul sat din apropierea Zalăului au depășit deja 50.000 de euro, dar ei speră că va veni în curând și vremea profitului de pe urma acestor investiții, fiind convinși că producția este cea care va avea succes întotdeauna.

“Munca noastră de 15 ani în Italia e aici, între nuci, aluni, lavandă. Tot ce am făcut acolo e acum aici, prin betoane și prin livezi. Noi am vrut să facem ceva. Acolo am fost. A fost bine din toate punctele de vedere, dar a fost altceva, altă lume. Aici e mult mai greu, te bați cu toți și cu toate sistemele. E greu să pornești, e multă hârțogărie, multe piedici din toate punctele de vedere, dar am zic că încercăm”, conchide Adi Dârjan.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Mihai Simionescu)

Peștera Măgurici (jud. Sălaj)

Declarată arie naturală protejată de interes național prin Hotărârea de Guvern Nr. 2151 din 30 noiembrie 2004, Peștera Măgurici se află în partea nord-vestică a Podișului Someșan (în versantul sudic al Dealului Măguriței), pe teritoriul satului Răstoci, comuna Ileanda, din județul Sălaj, în imediata apropiere a drumului european E58.

Întinsă pe o suprafață de un hectar, peștera reprezintă o rezervație speologică dezvoltată în roci atribuite erei geologice a oligocenului, cu galerii, săli circulare, diaclize, săritori, cu depuneri parietale de calcit și este inclusă în rețeaua ecologică europeană Natura 2000, potrivit site-urilor natura2000.mmediu.ro, enciclopediaromaniei.ro,www.infopensiuni.ro.

Peștera Măgurici, cunoscută și sub numele Peștera de la Răstoci, se deschide cu o galerie de acces care ajunge în Sala Bifurcației, din care se intră în mai multe galerii: Galeria Ascendentă, Galeria cu Lilieci, Galeria cu Guano. Peștera a fost explorată și topografiată în octombrie 1978. Atunci, speologii care au pătruns și au executat măsurători au descoperit bogata faună de lilieci. Așa cum relevă sursele amintite, între galeriile peșterii se face remarcată Galeria cu Lilieci, întrucât peștera este un spațiu de hibernare, reproducere și creștere a puilor, pentru lilieci, precum și un loc de întâlnire pentru colonia de împerechere a speciei Miniopterus schreibersii.

În arealul rezervației se află colonii de sute sau mii de exemplare, în funcție de specie, sezon și de biologia lor. Au fost identificate cinci specii dintre care trei sunt unicat în Europa: liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros) și liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schereibersii).

La suprafață, pe întreaga întindere de lângă peșteră există terenuri arabile, pășuni, păduri de foioase, astfel că zona reprezintă un teritoriu de hrănire bun pentru populațiile de lilieci.

Una dintre cele mai cunoscute peșteri din județul Sălaj, Peștera Măgurici rămâne un important obiectiv turistic din Transilvania. Aceasta reprezenta un punct de atracție și pentru căutătorii de comori, care extrăgeau cristale de ghips, cu efect negativ asupra populațiilor de lilieci.

AGERPRES/(Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Andreea Onogea)

Fotografii: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES
Complexul social va avea în structura sa trei centre: unul pentru vârstnici și două pentru copii defavorizați, respectiv un centru de zi și unul de tip rezidențial.

“Centrul de servicii sociale Sfântul Gheorghe se vrea a fi pentru trei servicii: centrul rezidențial pentru persoane vârstnice, centrul rezidențial pentru copiii abandonați și centrul de zi pentru copiii care frecventează școala de la Românași, care au probleme sociale acasă, care nu au părinți sau au părinții plecați în străinătate. Pentru centrul rezidențial pentru copiii abandonați sunt 24 de camere pregătite, dar vor fi 30 de copiii, cu posibilitatea extinderii până la 40, pentru că dacă sunt frați, nu avem voie să-i despărțim. Pentru persoane vârstnice, în centrul rezidențial sunt pregătite locuri pentru 50 de persoane, iar la centrul de zi pentru copii suntem pregătiți pentru 30 de beneficiari”, a declarat joi, într-o conferință de presă, Gheorghe Gherman, preotul paroh din Românași.

Gheorghe Gherman, preotul paroh din Românași
Rațiunile realizării centrului de zi sunt în primul rând prevenirea abandonului școlar, în al doilea rând îmbunătățirea performanțelor școlare ale elevilor și în al treilea rând reducerea decalajelor dintre elevii de la sat și cei de la oraș, afirmă preotul.

Piatra de temelie a centrului a fost pusă de părintele Gheorghe Gherman în anul 2000, finalizarea sa realizându-se după 15 ani de eforturi financiare, investiția fiind realizată în cea mai mare parte din fonduri private, respectiv donații și sponsorizări.

“Centrul s-a născut din dragoste pentru cei aflați în lipsuri, în suferință și în singurătate. Mi se pare că este o împlinire a misiunii preoțești. (…) Centrul s-a făcut fără finanțări. La început a existat doar credința în Dumnezeu că îmi ajută, că mă întărește și că întotdeauna este alături de cel care vrea să facă un bine. În al doilea rând cunoșteam foarte bine sufletul omenesc și știu cât de jertfelnici sunt credincioșii noștri atunci când văd că banul pe care îl oferă este investit și folosit pentru ce l-au dat. La început am fost tratat cu indiferență sau considerat oarecum visător. Dar văzând cum se ridică clădirea, încetul cu încetul au început să se adune în jurul nostru tot mai mulți. (…) Am putea să spunem că între cinci și șase procente este contribuția credincioșilor din parohie. Unu la sută este contribuția Consiliului Local, sprijiniți de Consiliul Județean. Zece la sută este contribuția Secretariatului de Stat pentru Culte și a Guvernului Românei. 20-22 de procente este aportul unui om evlavios, pe care îl putem numi și ctitor și care m-a sprijinit enorm ca să pot să continui lucrarea. Mai apoi a apărut o firmă cu doi asociați a cărei contribuție se ridică la 28 spre 30 de procente. Diferența a venit din ajutoare care le-am primit din sponsorizări, sume mici, dar care însumate au făcut peste patru milioane de lei. Din SUA am primit 31.000 de dolari”, afirmă preotul din Românași.

Activitatea centrului ce aparține parohiei ortodoxe din Românași va fi gestionată de o asociație special înființată în acest scop, Asociația Filantropia Largiana, al cărui președinte este tot un preot, Gabriel Gârdan.

Prezent la conferința de presă de joi, Gabriel Gârdan a precizat că terenul pe care e construit centrul social este unul de aproape cinci hectare, la care se adaugă o curte de aproape trei hectare și o pădure de opt hectare, toate aflate în proprietatea parohiei Românași. Centrul are cinci aripi de clădire, cu o suprafață utilă de circa 3.500 de metri pătrați. Valoare investiției pentru acest centru este de 12 milioane de lei.

“Sigur, nu s-au investit banii aceștia, pentru că au fost foarte multe etape pe care noi le-am parcurs cu voluntari și atunci costurile totale s-au diminuat foarte mult. Pe de altă parte, au existat mai multe zone din care au provenit efectiv donațiile și sponsorizările care au permis realizarea acestui centru”, a subliniat președintele asociației menționate. Deschiderea centrului va duce și la crearea a 45 de locuri de muncă.

Gârdan a adăugat că pentru o alimentație sănătoasă și cu eforturi financiare mai mici, în perioada imediat următoare se vor înființa și o microfermă cu câteva vaci și o grădină de legume, ce se vor adăuga celor 150 de oi pe care parohia le are deja și livezii de pomi fructiferi plantată recent.

Centrul Social din Românași beneficiază de cele mai moderne condiții de cazare, cu camere având baie proprie și butoane da panică, o bucătărie complet utilată, sistem de alarmare și supraveghere video în exteriorul clădirii, conexiune la TV și internet.

AGERPRES / (A — autor: Sebastian Olaru, editor: Marius Frățilă)

Potrivit istoricului Marin Pop, cazarma a fost construită în 1869 prin strădania financiară a municipalității, costurile ridicându-se la peste 300.000 de koroane. În 31 octombrie 1869, Batalionul de honvezi al Sălajului a primit din partea administrației orașului cazarmă fără niciun fel de obligație financiară, iar în iunie 1872 a fost sfințit drapelul de luptă al acestuia.

“Planul clădirii este în formă de U și poartă în mod clar amprenta spiritului milităresc austriac. Are curte interioară, iar pereții sunt din cărămidă. Subsolul se întinde sub tot parterul. Coridoarele de la etaj și parter sunt susținute de coloane cu deschidere spre curte. Acoperișul are șarpante din lemn și învelitoare din țiglă și olane. Terenul pe care a fost construită clădirea era de 10.000 de metri pătrați. La subsol avea 14 camere, la parter 33 și la etaj, tot 33 de încăperi. După Marea Unire, până în anul 1947, cazarma, care a primit numele “General Dragalina”, a găzduit Batalionul VII Vânători de Munte. A fost singurul batalion românesc constituit pe frontul italian. Prima companie a Legiunii de voluntari români din Italia s-a constituit în iulie 1918, în localitatea Ponte di Brenta, lângă Padova. În scurt timp, s-au format încă trei companii, care, împreună cu prima, au participat la acțiunile militare din nordul Italiei, în toamna anului 1918. Cele patru companii au format Batalionul I Alpin român, comandat de căpitanul Emilian Piso, el fiind încadrat în Regimentul 2 Cloșca al Legiunii române din Italia. Între 15 și 23 martie 1919, acest regiment a fost transportat de la Taranto la Constanța, apoi la Sibiu. La 9 mai 1919, batalionul alpin a primit denumirea de Batalionul 7 Vânători de Munte, cu garnizoana la Zalău, unde a îndeplinit diferite misiuni, inclusiv în județele Szabolcs, Csongrad, Szolnoc și Bekes, în timpul războiului cu Ungaria. La 17 septembrie 1919, batalionul s-a înapoiat la Zalău, unde a intrat în subordinea Diviziei 17 Infanterie din Corpul VI Armată”, precizează Marin Pop.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Comandamentul Trupelor de Vânători de Munte s-a reorganizat în 1923, primind denumirea de Corpul Vânătorilor de Munte. Astfel, Regimentul 17 Vânători, care își avea sediul la Zalău, s-a transformat în Batalionul VII Vânători de Munte.

“Subliniem aici rolul semnificativ pe care l-a avut Batalionul VII Vânători de Munte pentru orașul Zalău în perioada interbelică. Pe lângă munca de instruire a trupei, acesta s-a implicat și în viața socio-culturală a orașului nostru. Tinerii ofițeri formați la Sibiu s-au adaptat foarte repede la noul mediu, ei primind locuință de serviciu. Mulți dintre ei s-au căsătorit și au întemeiat familii la Zalău. De asemenea, batalionul a contribuit la dezvoltarea culturală a Zalăului. Avea o fanfară militară de peste 50 de persoane, cu care participa la diferite manifestări culturale. Aveau și o serie de contracte, pe perioada verii, cu o serie de stațiuni balneo-climaterice. Antrenamentele militare le făceau, de obicei, în munții Bistriței, unde plecau în fiecare an, câteva luni. Întoarcerea lor în garnizoana din Zalău reprezenta un adevărat spectacol pentru locuitorii orașului, care-i așteptau la Gară”, menționează istoricul.

Au venit, însă, anii grei ai celui de al doilea război mondial și batalionul a fost mobilizat la frontieră, apoi, după Dictatul de la Viena, a fost transferat la Deva, împreună cu întreaga administrație sălăjeană. A participat la eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord și a ajuns până în stepa calmucă. Vânătorii de munte erau o armă de elită, iar sovieticii nu au uitat, desigur, acest lucru. După război, în 1947, batalionul a fost transferat la Abrud, unde a fost desființat.

În 1948, Primăria orașului Zalău cere ministrului Apărării Naționale clădirea cazărmii, în vederea organizării unui Palat Administrativ județean, unde urmau a fi concentrate principalele instituții publice. Primăria oferea, la schimb, vechiul ei local și se angaja să investească sume importante pentru a restaura clădirea. Scopul urmărit de municipalitate era acela de a decongestiona o serie de edificii din Zalău în care își găseau sediul instituțiile publice și a le concentra într-un singur loc, sporind astfel eficiența și micșorând birocrația.

În edificiile rămase libere, municipalitatea dorea cazarea funcționarilor veniți în oraș, deoarece se confrunta cu o criză acută de locuințe. Ministerul Apărării Naționale înștiințează, însă, Primăria că cererea nu putea fi aprobată, deoarece atât cazarma “General Dragalina”, cât și terenul de 33 de hectare pe care îl deținea în proprietate au fost trecute în mod gratuit în patrimoniul Ministerului. În aceste condiții, până în anul 2010, când a început restaurarea clădirii, din fonduri europene, în vechiul sediul al cazarmei a funcționat Cercul Militar Județean.

În sala fostei cazărmi rezervată astăzi cursului de pictură de la Școala Populară de Arte și Meserii e o lumină caldă, multe șevalete și mult mai multe tuburi de vopsea în ulei. La unul din șevalete, pensula alunecă fără zgomot pe pânză, schițând doi țărani, care stau la o masă, în fața unei farfurii cu mămăligă. Nelu are părul ușor grizonat și, cu toate că a împlinit 45 de ani, consideră că niciodată nu e prea târziu să te apuci să faci ceva ce-ți place.

“Sunt și colecționar de farfurii vechi și am găsit una care mi-ar place să o pictez pe pânză”, spune Nelu, în timp ce arată modelul original al picturii, fotografiat cu telefonul mobil. Alături de ele stă Oleg, 44 de ani, un alt elev al cursului, ce și-a descoperit pasiunea pentru pictură la vârstă adultă. Grupul cursanților e completat de alte câteva eleve, ce își încearcă îndemânarea cu reproduceri ale unor peisaje sau portrete.

“Sunt în total, la acest curs, 22 de persoane, de la elevi de 10 ani, până la… Nelu, care are 45 de ani. Bineînțeles că cei mai mulți sunt copiii, dar am avut de-a lungul vremii și doctori, ingineri și chiar un preot protopop, ce vin să picteze pentru a se relaxa. Își îndeplinesc astfel un vis pe care l-au avut, poate, de multă vreme”, spune profesoara Rodica Pojar.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Câteva săli mai încolo, membrii Ansamblul folcloric “Meseșul” fac de zor repetiții. Bărbații cu cizme și un echipament ușor, cu un tricou alb, femeile cu același tricou alb și cu pantofi fără toc exersează pașii unui dans popular tradițional din Sălaj. Cuvintele instructorului de dans biciuie aerul încălzit de trupurile transpirate de efort: “Una, două, trei, patru” — și tot așa până la 30, cifrele reprezentând numărul piruetelor pe care perechile de dansatori trebuie să le execute. După câteva secunde de pauză, vocea tăioasă a instructorului se aude din nou: “Hai, încă o repetiție!”.

Clădirea fostei cazărmi este ocupată în prezent, aproape în totalitate, de Centrul Cultură și Artă (CCA) Sălaj, instituție în subordinea Consiliului Județean (CJ), ce are în componență mai multe secții: Secția de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale; Școala Populară de Arte și Meserii; Ansamblul folcloric “Meseșul” și revista și editura “Caiete Silvane”. În sălile ce adăposteau odată militarii armei vânători de munte se desfășoară acum cursuri de pictură, pentru instrumente de suflat, pian și vioară, cursuri de canto clasic și popular, alături de repetițiile Ansamblul folcloric “Meseșul”.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Potrivit managerului CCA Sălaj, Daniel Săuca, peste 10.000 de persoane au trecut pragul instituției în 2014, atât persoane înscrise la cursurile menționate, cât și vizitatori la numeroasele expoziții organizate aici, participanți la lecturile publice, conferințele, concertele și târgurile găzduite în fosta unitate militară, salvată de la colaps cu fonduri europene.

Trei clădiri de patrimoniu din Zalău — fostul Centru Militar Județean, Muzeul Județean de Istorie Zalău și Galeriile de Artă “Ioan Sima” — au fost reabilitate în perioada 2009-2012, în cadrul unui proiect cu finanțarea europeană derulat de Consiliul Județean (CJ) Sălaj, în valoare totală de peste 25 milioane de lei.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

“Am început acest drum foarte greu prin semnarea contractului de finanțare în decembrie 2009. Un drum foarte lung, un drum cu sincope, un drum cu multe dificultăți dar și cu multe bucurii. (…) Marea provocare a fost faptul că am făcut investiții la clădiri de patrimoniu. O altă mare provocare a fost starea gravă de deteriorare a fostului Comisariat și intervențiile mari, majore, structurale, pe care a trebuit să le facem acolo”, declara în 2012, la recepția lucrărilor pentru cele trei obiective de patrimoniu, Zoe Crihan, manager de proiect.

Proiectul “Restaurarea patrimoniului istoric și cultural al Consiliului Județean Sălaj — clădirile Centrului Militar Județean, Muzeul Județean de Istorie Zalău și Galeriile de Artă “Ioan Sima””, cu o valoare totală de 25.424.793 lei, a fost implementat prin Programul Operațional Regional 2007-2013, Axa 5, Domeniul Major de Intervenție 5.1, având ca sursă de finanțare Fondul European de Dezvoltare Regională.

Cu acest prilej, au fost restaurați aproape 10.000 de metri pătrați, din care mai mult de jumătate la Centrul Militar Județean, au fost înlocuite învelitori (acoperișuri), au fost efectuate amenajări exterioare, înlocuite instalații electrice interioare și exterioare, a fost realizat sistemul de încălzire unitar, neagresiv pentru importanța arheologică și arhitecturală a clădirilor, precum și echiparea și dotarea instalațiilor de apă și canalizare și salubrizarea subsolurilor. În același timp, a fost efectuată sistematizarea pe verticală și amenajarea curților.

Potrivit președintelui CJ Sălaj, Tiberiu Marc, fosta cazarmă este cea mai mare clădire de patrimoniu reabilitată din Transilvania de Nord.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Diana Dumitru) 

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Agenția Națională de Presă publica, în luna februarie, un amplu reportaj intitulat “Morile tradiționale cu valuri, bijuterii arhitecturale amenințate cu dispariția”, în care se relata detaliat situația morilor din localitățile Hida și Dragu, menționându-se faptul că acestea sunt amenințate cu dispariția, deși specialiștii în domeniu consideră că ele ar trebui protejate prin includerea lor pe lista monumentelor istorice. Ca urmare a acestui material jurnalistic, la inițiativa Irinei Iamandescu, președintele al AIR, dar și profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism București, un grup de studenți în anul V de la această universitate a ales să petreacă, în săptămâna premergătoare Sărbătorilor Pascale, câteva zile în Sălaj, pentru a realiza releveul celor două mori, respectiv operația de măsurare, desenare și reprezentare la scară a elementelor unei construcții, ca un prim pas în întocmirea documentației pentru clasarea clădirilor.

“Noi avem în fiecare an practica studenților în această perioadă și putem să mobilizăm studenți pentru activitatea de releveu. De foarte multe ori când e vorba să se claseze ceva, una dintre piedici este aceea că nu există un releveu și releveul, dacă ar fi să-l faci cu o firmă de arhitectură sau cu specialiști nu se face nici gratis și nici într-un timp scurt. În plus, studenții profită și ei de o experiență foarte interesantă din punct de vedere profesional. (…) E exact genul de experiență care e util ca stagiu de formare a unui arhitect. Pe de-o parte e un exercițiu de școală obligatoriu, dar pe de altă aparte atunci când există un scop atât de important la finalul acestui exercițiu aparent steril, e cu atât mai motivant și pentru ei și cred că vor fi încântați că au contribuit cândva la ceva ce rămâne după ei. Nu e un proiect fără finalitate ci va avea niște rezultate concrete”, a precizat, pentru AGERPRES, Irina Iamandescu.

Un important sprijin pentru prezența studenților la cele două mori din Sălaj a venit din parte primăriilor din Dragu și Hida, care au înțeles importanța demersului și le-au oferit, gratuit, cazare și masă.

Potrivit sursei citate, cele două mori merită a fi incluse pe lista monumentelor istorice, în condițiile în care mai există puține astfel de clădiri, numai în Sălaj din cele 24 care funcționau în anii ’70 supraviețuind doar cele din Hida și Dragu.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

“Din punctul meu de vedere, cele două mori au valoare necesară ca să fie clasate, cu atât mai mult cu cât au devenit unicat. Foarte puține se mai păstrează, multe s-au distrus și atunci suntem în situația să salvăm ce mai avem”, afirmă arhitecta specialistă în arheologie industrială.

Studenții, la rândul lor, aflați în ipostaza de a vedea pentru prima dată astfel de mori, s-au declarat încântați nu doar de arhitectura acestora, ci și de poveștile țesute în jurul lor.

“E foarte emoționant să vezi că a însemnat ceva pentru oameni. De fapt a fost un nucleu al satului și în asta constă valoarea, în mare parte. Faptul că aduna oameni, era un punct de întâlnire. Noi nu prea am avut contact până acum cu arhitectura industrială, dar pentru noi a fost foarte interesant să descoperim că arhitectura funcționează și ca o “coajă” pentru un proces și am descoperit și procesul de producere a făinii și asta a fost foarte interesant. Trebuie să și înțelegem ca să putem desena”, spune Anca, una dintre studentele care a studiat și desenat structura morilor din Sălaj.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Construită în vremea Imperiului austro-ungar, între anii 1932-1934, moara din Hida era, la momentul inaugurării, una dintre cele mai mari și mai moderne din zonă. Cele patru valțuri de măcinat grâul fuseseră aduse de la o renumită fabrică din Ungaria, Ganz Danubius Budapesta, o parte din utilaje provenind de la fabrica timișoreană “Klug — construcțiuni de mașine și mori”. Întreaga moară era acționată la început de un motor cu aburi, pentru funcționarea căruia au fost sacrificați mulți arbori din pădurile satului. Motorul nu deservea doar moara, ci o întreagă mică industrie locală, ce includea un gater, o presă de ulei și o instalație de dărăcit lână. Instalația cu aburi a fost înlocuită cu una ce funcționa cu gaz rezultat tot din arderea lemnelor, mai apoi cu două motoare diesel și, în fine, din 1963 și până astăzi, cu un motor electric de dimensiuni impresionante.

La o aruncătură de băț de Hida se află localitatea Dragu, unde o altă moară cu valțuri, cu câțiva ani mai în vârstă ca cea prezentată, este, cel puțin pentru moment, nefuncțională, dar cu toate utilajele la locul lor. Unele site de cernut făina au fost roase de șoareci, unele utilaje au nevoie de mici reparații, însă moara, care este actualmente în proprietatea primăriei, ar putea fi readusă la viață cu cheltuieli minime.

“Clădirea funcționează ca un singur mecanism, nu e genul de clădire proiectată de un arhitect și e cu atât mai interesant pentru noi. Orice gaură din pardoseală, orice urmă, însemna ceva, are o poveste în urmă”, afirmă Iulia, o altă studentă prezentă la Dragu.

Naționalizată în 1948, moara a ajuns în prezent în proprietatea primăriei, care a închiriat-o în ultimii ani familiei Evei Tulgodi. Din păcate, lipsa clienților a făcut imposibilă menținerea în funcțiune a morii, o problemă importantă fiind și imposibilitatea găsirii unor morari, după ce tatăl și soțul Evei au decedat. Acesta și-ar dori însă ca moara să nu fie abandonată și distrusă, ci să fie redeschisă și, mai mult, chiar inclusă într-un circuit turistic.

Concret, aceasta crede că o idee pentru salvarea morii și a tradiției morăritului ar putea-o reprezenta realizarea unui festival al morilor din zonă, în care să fie incluse morile din Hida și Dragu, alături de moara din Așchileu Mare, județul Cluj. Cei interesați ar putea asista la demonstrații de măcinat grâul și ar putea degusta produse făcute din diferitele sortimente de făină de la moară.

Potrivit Irinei Iamandescu, păstrarea unor astfel de obiective este la fel de importantă precum conservarea oricărei clădiri de patrimoniu, iar trecerea lor în lista monumentelor istorice și încercarea de accesare a unor proiecte europene ar fi una din soluțiile pentru salvarea lor.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Adrian Drăguț)