Ortodoxe
Sf. Mc. Alexandru și Antonina; Sf. Sfințit Mc. Timotei, episcopul Prusei

Greco-catolice
Sf. m. Alexandru și Antonin; Sf. ep. m. Timotei

Romano-catolice
Ff. Ioan Dominici, călug; Diana, fc.

Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina sunt pomeniți în calendarul creștin ortodox la 10 iunie.

Au trăit în timpul împăraților Dioclețian și Maximian (286-305). Antonina, fiind creștină, a fost dusă la judecată și, neputând fi înduplecată să-și lepede credința, a fost dusă într-o casă de toleranță, spre a fi necinstită.

A fost salvată din acel loc de un tânăr pe nume Alexandru, căruia i s-a arătat îngerul Domnului și l-a îndemnat să meargă la casa unde se afla Sfânta Antonina. Tânărul, sub pretextul viciului, a mers și a scos-o pe furiș afară, acoperindu-i capul cu haina lui. Aici a fost găsit singur Sfântul Alexandru de soldații care erau trimiși să o ia pe Sfânta Antonina. În cele din urmă au fost torturați și uciși amândoi.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Icoană de la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Despre venirea pe pământ a celei de a treia persoane a Preasfintei Treimi, a vorbit însuși Mântuitorul Iisus Hristos în seara Cinei celei de Taină: “Eu vă spun adevărul. Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi”. (Ioan 16, 7)

Numai atunci Dumnezeu Duhul Sfânt a putut coborî peste firea umană curățită de păcate și răscumpărată și s-a sălășluit în cei care l-au primit pe Hristos.

Sfânta Liturghie, la Biserica “Bucur Ciobanul”, în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt

Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinții Apostoli, Duminică dimineața, în ziua Cincizecimii, pe la orele nouă, în chip de limbi de foc, nu în chip de porumbel ca la Botezul Domnului, spune arhimandritul Ilie Cleopa în volumul de Predici la praznicele împărătești și la sfinții de peste an.

Iată cum descrie evanghelistul Luca venirea Sfântului Duh peste Apostoli, care se găseau în foișorul Cinei de Taină, de pe muntele Sion: “Când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi… Și toii erau uimiți și nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alții, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must… “. (Fapte 2, 1-13)

Chiar în acel ceas Sfântul Apostol Petru a rostit prima sa predică în fața mulțimii, mărturisind că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Auzind ei cuvântul lui, au întrebat ce să facă, iar Apostolul Petru le-a răspuns: “Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38).

La cuvântul Apostolului Petru au crezut în Hristos și s-au botezat în ziua aceea ca la trei mii de oameni.

Sfânta Liturghie, la Biserica “Bucur Ciobanul”, în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt

Din punct de vedere al credinței ortodoxe, la Cincizecime, prin pogorârea Duhului Sfânt a apărut un Organism cu totul nou, un Așezământ divino-uman, Biserica. Coborârea peste Apostoli a Duhului, darurile și harismele primite de ei, predica și botezul primilor oameni constituie întemeierea Bisericii creștine, atât ca o comunitate a credincioșilor, cât și ca instituție.

După ce Sfinții Apostoli au primit Duhul Sfânt, trăgând sorți, s-au dus în toate părțile pământului să vestească Evanghelia mântuirii și credința în Iisus Hristos, începând de la Ierusalim.

Astfel, prin Sfinții Apostoli, Duhul Sfânt a fost transmis în lume tuturor celor ce cred în Hristos, prin Sfintele Taine ce se săvârșesc în Biserică de către preoți și episcopi.

AGERPRES/ (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Ortodoxe
Sf. Sfințit Mc. Eutihie, episcopul Melitinei; Sf. Ier. Nichita Mărturisitorul, episcopul Calcedonului; Sf. Mc. Eliconida

Greco-catolice
Sf. ep. m. Eutichie

Romano-catolice
Sf. Gherman, ep.

Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul, episcopul Calcedonului, este pomenit în calendarul creștin ortodox la 28 mai.

S-a făcut monah încă din tinerețe, fiind ales episcop al Calcedonului, datorită înțelepciunii și faptelor lui bune. A păstorit comunitatea creștină în vremea tulburărilor iconoclaste, când la conducerea imperiului era Leon Isaurul (813-820).

Pentru că a mărturisit dreapta credință, a fost surghiunit departe de cetatea episcopală și a murit în exil. După multe suferințe, Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul s-a retras într-o mănăstire din Palestina, și de aici a trecut la Domnul.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Catedrala Patriarhală din București, aflată sub ocrotirea Sfinților Împărați Constantin și mama sa Elena
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Sfântul Constantin cel Mare s-a născut în anul 272, în cetatea Naissus (astăzi, Niș, în Serbia), din provincia romană Moesia Superior. Tatăl său, Constanțiu Chlor, care la acea vreme era general, a ajuns mai târziu la conducerea imperiului cu titlul de “caesar”.

Forma de conducere a Imperiului Roman era atunci tetrarhia, doi “augustuși” și doi “caesari”, aceștia ajungând în cele din urmă să-și dispute puterea. Astfel, Constantin cel Mare, proclamat de armată împărat, a intrat în conflict cu fiul fostului împărat Maximian, Maxențiu.

Lupta dintre Constantin și cezarul care stăpânea Roma, împreună cu ținuturile de Răsărit ale imperiului, Maxențiu (317-313), a fost câștigată de Constantin la Turin și Verona, urmând ca acesta să vină asupra Romei. Bătălia decisivă cu Maxențiu a fost dată la Podul Milvius, lângă Tibru, în octombrie 312.

În ziua premergătoare luptei, rugându-se “Dumnezeului tatălui său”, Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă și o inscripție: “in hoc signo vinces” (prin acest semn vei birui), conform mărturiei lui Eusebiu de Cezareea, scriitor bisericesc. În noaptea în care a urmat împăratul și-a însemnat cu crucea toate steagurile armatei sale. Bătălia de-a doua zi a fost câștigată de Constantin care a intrat biruitor în Roma, iar Maxențiu s-a înecat în apele Tibrului.

Sosirea delegației Bisericii Greciei, care aduce la București icoana făcătoare de minuni a Sfintei Împărătese Elena în care se păstrează părticele din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, precum și icoana istorică a Sfântului Împărat Constantin cel Mare
Foto: (c) Radu TUȚĂ / Arhiva AGERPRES

Un an mai târziu (313), Constantin a emis Edictul de la Mediolanum (Milan), prima recunoaștere oficială a creștinismului, prin care se punea capăt persecuțiilor împotriva creștinilor și se garanta libertatea credinței și a cultului.

Actul a fost emis cu acordul împăratului ce stăpânea peste partea de răsărit imperiului, Liciniu (308-321). În urma conflictului izbucnit între cei doi, Liciniu a încălcat acest acord și a dezlănțuit din nou persecuțiile. Constantin l-a învins în bătălia de la Crysopolis (18 septembrie 324) și l-a condamnat la moarte.

Din anul 324 Constantin a rămas singur la conducerea Imperiului Roman, poziție pe care și-a menținut-o până la sfârșitul vieții (337).

În această perioadă, Biserica a cunoscut o mare înflorire pe tot întinsul imperiului. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, având o contribuție majoră în susținerea acestui efort înnoitor.

Reformele dispuse de împăratul Constantin cel Mare au inclus și ridicarea unei noi capitale, pe Bosfor. Cetatea s-a chemat Constantinopol și a fost inaugurată la 12 mai 330.

Între clădirile care au fost construite în acest oraș fabulos, din locul vechii cetăți Byzantion, s-a aflat și Biserica “Sfinții Apostoli”, ridicată pe cel mai înalt deal al nou-înființatului oraș. Biserica avea planul în formă de cruce grecească (cu cele patru brațe egale) și era încununată cu o turla cu ferestre și patru fără ferestre, cele patru fiind așezate pe brațele crucii.

Procesiunea “Calea Sfinților” cu Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, Sfintele Moaștele ale Sfinților Împărați Constantin și Elena și ale Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor
Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

În această biserică, care astăzi nu mai există, a fost înmormântat Constantin cel Mare. Împăratul a murit în Nicomidia, în anul 337, cu puțin înainte de terminarea construirii bisericii. În momentul în care lucrările de zidire s-au încheiat, trupul lui Constantin cel Mare a fost mutat în această biserică-necropolă de către fiul și succesorul său, Constantiu.

Mama sa, Sfânta Elena, a fost atașată foarte mult de valorile religiei creștine. Prin râvna ei pentru descoperirea relicvelor sfinte a fost descoperit locul Golgotei și s-a găsit lemnul crucii pe care a fost răstignit Hristos. Sfânta Elena s-a implicat direct în construcția a trei lăcașuri: Biserica Învierii, deasupra Sfântului Mormânt și a Golgotei, Biserica Nașterii de la Betleem și Biserica Înălțării Domnului de pe Muntele Măslinilor.

Pentru marea contribuție la răspândirea și înflorirea creștinismului, Constantin și mama sa, Elena, au fost trecuți de Biserica Ortodoxă în rândul sfinților și sunt socotiți “întocmai cu apostolii”.

AGERPRES (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Cerasela Bădiță)

Icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe
Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / Arhiva AGERPRES

Sfântul Gheorghe a trăit în timpul împăratului Dioclețian (284-305), mai întâi în Capadocia și apoi în Palestina. Aici s-a mutat împreună cu mama sa, care avea multă avere în Cezareea Palestinei.

În timpul împăratului Dioclețian, s-a înrolat în armata romană și a ajuns la demnitatea de voievod.

În februarie 303, Dioclețian a emis primul său edict de persecuție a creștinilor, care a declanșat un imens val de arestări și torturi. În următoarea perioadă au mai fost date alte trei edicte de persecuția (303-304). Persecuția declanșată de Dioclețian este considerată cea mai severă dintre persecuțiile suferite de creștinii din Imperiul Roman.

Sfântul Gheorghe, fiind în preajma împăratului și văzând atâta pornire împotriva creștinilor, a hotărât să-și mărturisească credința în Hristos Dumnezeu, gândind că aceasta este vremea potrivită mântuirii sale.

A vândut aurul, argintul și hainele le-a împărțit săracilor; celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărât să le împartă, iar pe sclavi să-i elibereze.

Astfel, lepădând toată frica omenească, Sfântul Gheorghe a stat în mijlocul adunării, mustrând pentru hotărârile cele fărădelege și judecățile cele nedrepte împotriva creștinilor și mărturisind că Hristos este Unul Dumnezeu.

Și așa, Sfântul Gheorghe i-a îndemnat pe cei care erau de față, împreună cu Dioclețian, ca ori singuri să cunoască adevărul și să învețe dreapta credință, ori pe cei ce țin de adevăr și de dreapta credință să nu-i tulbure cu nebunia lor.

Împăratul a fost atât de mult afectat de curajul tânărului comandant al unei părți a oștirii sale, încât nu a putut să vorbească, i-a făcut semn unuia dintre apropiați să-i răspundă.

Acesta, chemându-l mai aproape pe mărturisitor, l-a întrebat cine l-a îndemnat să vorbească atât de îndrăzneț. Răspunsul Sfântului Gheorghe a fost “Adevărul!”, i s-a pus atunci întrebarea: “Care este adevărul acela?”, iar Sfântul Gheorghe a spus: “Adevărul este Însuși Hristos, Cel prigonit de voi” (Viețile Sfinților).

Sfântul Gheorghe a fost arestat și supus torturilor pe care le-a îndurat ridicând permanent rugăciuni la Hristos Dumnezeul său, care îi vindeca rănile cumplite, făcându-l desăvârșit sănătos, spre mirarea și îngrozirea celor care zile în șir au asistat la chinurile sale. I s-a dat să bea și o otravă cumplită, după care a rămas teafăr.

Răbdarea și puterea rugăciunii sale cu care s-au săvârșit atâtea fapte minunate în timpul chinurilor sale, chiar și învierea unui mort, au făcut ca unii dintre cei prezenți să mărturisească și ei credința Sfântului Gheorghe, primind astfel moarte mucenicească. Însăși împărăteasa Alexandra, soția lui Dioclețian, s-a convertit la creștinism.

În urma acestei mărturisiri făcută de soția sa, Dioclețian a poruncit să li se taie capetele, atât sfântului, cât și împărătesei Alexandra. Pe drum, împărăteasa, fiind foarte slăbită, și-a dat duhul, iar Sfântul Gheorghe și-a plecat capul sub sabie în ziua de 23 aprilie 303.

Credincioși la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, cu prilejul sărbătorii Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
Foto: (c) : Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

În țara noastră, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe are un adevărat cult. Numeroase biserici au fost înălțate în cinstea Sfântului Gheorghe, având hramul în ziua sa de pomenire, de asemenea, mulți creștini îi poartă numele.

Festivități organizate cu prilejul Zilei Forțelor Armate Terestre, în care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patron spiritual al Forțelor Terestre.
Foto: (c) : Ioan WEISL / Arhiva AGERPRES

Tot în ziua sa de prăznuire, 23 aprilie, militarii din forțele terestre sărbătoresc ziua categoriei de forțe, al cărei patron spiritual este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință. Cu acest prilej, în garnizoanele din țară se desfășoară ceremonii militare de omagiere a jertfelor înaintașilor și de evocare a tradițiilor de luptă ale unităților.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Marina Bădulescu)

Sfânta Lumină de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

Descrierea acestei biruințe a Mântuitorului, făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur, este prezentată în Pastorală astfel: “Deși Stăpânul nostru a învins, deși El a înfipt trofeul, totuși veselia, bucuria este comună, este și a noastră. Căci pentru mântuirea noastră s-au făcut toate. Prin acelea prin care diavolul ne-a biruit, prin acelea l-a biruit Hristos pe diavol. (…)

Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemnul acela, cel dintâi, a trimis în iad, iar lemnul acesta, al Crucii, a chemat din iad pe cei plecați acolo. Lemnul acela, cel dintâi, l-a ascuns pe Adam cel gol, ca pe un rob, iar lemnul acesta, al Crucii, L-a arătat tuturor gol pe Biruitor, pironit în vârful Crucii.

Și iarăși, moarte într-o parte, și moarte în alta: una a osândit pe cei de după Adam, iar cealaltă a înviat cu adevărat pe cei ce muriseră înainte de moartea lui Hristos. (…)

Din muritori am ajuns nemuritori. Am fost doborâți și am înviat. Am fost biruiți și am ajuns biruitori. Acestea-s faptele cele mari ale Crucii! Acestea-s dovezile cele mari ale Învierii!

Astăzi îngerii saltă și toate puterile cerești se veselesc și cântă împreună pentru mântuirea întregului neam omenesc. (…) Astăzi a eliberat Domnul din tirania diavolului firea omenească și a întors-o la noblețea ei de mai înainte. (…) Astăzi, pretutindeni, peste toată lumea, bucurie și veselie duhovnicească. Astăzi poporul îngeresc și corul puterilor celor de sus se veselesc de mântuirea oamenilor”.

Slujba Învierii, la Mănăstirea Comana
Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES FOTO

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, minunată și preamărită, este și învierea noastră, este sfârșitul și cununa Evangheliei lui Hristos, spune și părintele Ilie Cleopa în volumul de Predici la Praznicele Împărătești (1996).

Dacă Hristos n-ar fi murit și înviat pentru noi, zadarnică ar fi fost credința noastră, nădejdea și viața noastră, căci fără înviere, moartea și păcatul nu pot fi biruite, “Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră”, spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni (15-14).

Slujba Învierii, la Biserica Sf. Petru și Pavel din Iași
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

“Învierea Domnului a avut marele și negrăitul efect de salvare a tuturor credincioșilor, de trezire a întregii lumi din moartea păcatului, de chemare a oamenilor din moarte la viață (Ioan 3, 14; Ioan 11, 25), ajutați de lumina Evangheliei Sale și de harul Sfintelor Taine.

Prin înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a devenit începătorul învierii celor adormiți (I Corinteni 15, 20), adică a învierii generale a trupurilor la sfârșitul veacului. De aceea, El este numit Cel întâi născut din morți (Coloseni 1, 18; Romani 8, 29)”, arată părintele Ilie Cleopa, în predica la această “sărbătoare a sărbătorilor”.

În această zi, iadul a fost golit și raiul s-a deschis, îngerii cântă împreună cu oamenii biruința vieții asupra morții. Astăzi cu toții ar trebui să ne bucurăm împreună cu Biserica lui Hristos, că nu mai suntem sub legăturile morții și ale întunericului.

Să lepădăm, dar, întristarea și răutatea și grijile cele trecătoare, că Hristos a înnoit lumea prin înviere, ne îndeamnă părintele Ilie Cleopa.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Romulus BRUMĂ / Arhiva AGERPRES

Săptămâna Mare (anul acesta în perioada 6-11 aprilie) are menirea de a pregăti credincioșii pentru Învierea Domnului. Este vorba atât de o pregătire sufletească, cât și de o pregătire trupească, postul se înăsprește, iar cei care nu au putut să-l țină până atunci, se străduiesc ca, cel puțin în această săptămână, să-l respecte. În Bihor și în Maramureș, este numită și Săptămâna Neagră. În Maramureș, oamenii poartă haine de doliu, iar casa o îmbracă tot în negru și în albastru închis. Mulți credincioși încearcă chiar să țină post negru în unele din aceste zile, având credința că Dumnezeu îi ferește de boli, le dă sănătate și îi ajută pentru tot restul anului. În Săptămâna Mare e bine ca toți credincioșii să fie împăcați cu toată lumea, să ierte și să-și ceară iertare.

În această săptămână, de duminică și până vineri, se săvârșește slujba deniilor, rânduieli de o frumusețe deosebită, care evidențiază momentele dramatice legate de Patimile și Jertfa lui Hristos. Prin caracterul și conținutul lor, deniile sunt unicate în cultul ortodox, fiind Utrenii, adică slujbe de dimineața, săvârșite seara. Luni și marți, la utrenii, se citesc Evangheliile, care ne amintesc de cele din urmă învățături ale Domnului. Miercurea Mare ne amintește de păcătoasa desfrânată, care însă, ungându-L pe Hristos cu mir, devine mironosiță. De asemenea, Miercurea Mare ne amintește de trădarea lui Iuda, care L-a vândut pe Domnul Iisus Hristos pentru treizeci de arginți, gestul său făcând ca ziua de miercuri să fie declarată zi de post, alături de ziua de vineri, când a fost răstignit Iisus.

În Săptămâna Mare toată lumea este ocupată, pregătindu-se să întâmpine marea zi a Învierii Domnului. Conform site-uluiwww.crestinortodox.ro, Săptămâna Mare este însoțită de o serie de tradiții și obiceiuri populare. Acum se face curățenie generală în gospodărie, se mătură curțile, se repară gardurile, se curăță șurile, se scoate nămolul din șanțuri, se face curățenie și în grajdul animalelor. În ziua de luni se scot lucrurile la aerisit, se văruiesc casele, se spală sau se repară mobila, se spală geamurile și perdelele. Muncile la câmp sunt permise doar până miercuri, de joi bărbații rămân pe lângă casă, ajutându-și nevestele la treburile casnice. Casele trebuie să strălucească de curățenie, pentru a întâmpina Învierea Domnului așa cum se cuvine.

În Joia Mare, oamenii merg la biserică să se spovedească și să se împărtășească. Seara, are loc slujba celor 12 Evanghelii, iar lumea merge la biserică îmbrăcată în haine de doliu, făcute din pânză albă și cusute cu negru. În Joia Mare sunt prăznuite spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina cea de Taină, la care s-a instituit Taina Sfintei Împărtășanii (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani și prinderea Domnului de către farisei.

Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

Joia Mare este ultima zi în care se fac slujbe pentru sufletul morților. Se duc la biserică colaci, prescuri, vin, miere de albine și fructe și, după ce sunt sfințite, se împart preotului, sătenilor, vecinilor, de sufletul celor duși pe lumea cealaltă. Se spune că în noaptea dinainte de Joia Mare, se deschid mormintele, iar sufletele morților se întorc la casele lor. În întâmpinarea lor, se aprind focuri în curți sau în cimitire, pentru ca ei să se poată încălzi. Până joi trebuie terminat torsul de frica Joimăriței, personaj întâlnit doar în mitologia românească, care pedepsește fetele leneșe. În Joia Mare se prepară, de obicei, copturile pascale: pasca și cozonacii și se roșesc ouăle.

Vinerea Mare, cunoscută și ca Vinerea Patimilor, Vinerea Paștilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă este ziua în care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, pentru iertarea păcatelor noastre. Este zi de post negru, în care nu se mănâncă și nu se bea decât apă. În această zi nu se fac copturi, iar seara se merge la biserică pentru a participa la slujba Prohodului Domnului, slujba înmormântării Domnului Iisus Hristos. În mijlocul bisericii este așezată o masă deosebită cu Epitaful deasupra, o pânză pe care se află imprimată icoana înmormântării Domnului. Credincioșii trec pe sub această masă, pentru a simboliza suferința prin care a trecut Iisus pe drumul Crucii. În Vinerea Mare nu se mănâncă urzici și nici oțet, pentru că Domnul Iisus Hristos a fost bătut cu urzici, iar buzele i-au fost udate cu oțet.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Sâmbăta Mare este ultima zi în care se mai fac pregătiri pentru Paști. De obicei, în această zi se sacrifică mielul, care este simbolul lui Iisus în tradiția creștină. Atunci când Iisus a murit pe cruce pentru mântuirea lumii ca un miel nevinovat, a fost numit mielul lui Dumnezeu, simbolizând sacrificiul său desăvârșit. De obicei, de pe masa creștinilor, în ziua de Paști nu lipsesc preparatele din miel, precum: drobul, borșul de miel, stufatul sau friptura.

În Sâmbăta Mare, gospodinele pregătesc mâncarea pentru masa de Paști și fac ultimele retușuri prin casă. Principala grijă a oamenilor înainte de sărbătoarea Sfintelor Paști nu este, însă, mâncarea, ci primenirea hainelor, căci, la fel ca apa, haina are un rol purificator, notează site-ul www.romanianmonasteries.org. Încă de la începutul Postului, gospodinele croiesc cămăși noi, atât pentru ele cât și pentru restul familiei, pentru a le purta în ziua de Paști. Seara, gospodinele pregătesc coșul pe care urmează să-l ducă la biserică, la slujba de Înviere. În el pun, de regulă, o lumânare, ouă roșii, pască și cozonac. În unele zone, însă, se mai pun o bucată de slănină, șuncă, zahăr, făină, sare, usturoi, busuioc, cârnați și o coptură în formă de miel. Peste toate acestea se așterne cel mai frumos ștergar din casă. Înainte de miezul nopții, se pornește către biserică, unde credincioșii primesc lumină, semn al Învierii Domnului. După slujbă, oamenii merg la cimitir și aprind și acolo lumânări, pentru a vesti și celor de dincolo Învierea Mântuitorului.

Foto: (c) Radu OLTEAN / Arhiva AGERPRES

În ziua de Paști, gospodinele schimbă ștergarele cu unele albe, iar toată familia poartă haine noi. Copiii se trezesc dis-de-dimineață și pornesc prin vecini, pentru a vesti Învierea Domnului, primind în dar ouă roșii și bănuți. Mai întâi merg băieții și apoi fetițele, pentru că, după credința populară, este bine ca în ziua de Paști să-ți intre în casă mai întâi un băiat, ca să ai spor și bogăție.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Slujba din Duminica Intrării Domnului în Ierusalim — Floriile, la Catedrala Patriarhală
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Astăzi creștinii sărbătoresc venirea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim ca împărat al cerului și al pământului, înainte de patimile și Învierea Sa.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim este singurul moment din viața Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat, deși nu purta nici hlamidă împărătească de purpură, nici coroană de aur pe cap, și nu avea nici pază de oști pământești, cum spune părintele Ilie Cleopa, în vol. Predici la Praznice Împărătești (1996).

De data aceasta, își pregătește singur intrarea, ca să fie recunoscut după Lege că este Mesia, Mântuitorul lumii. Poporul îl întâmpină pe Iisus cu ramuri de finic și de măslin, strigând: “Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9).

“Intră astăzi Hristos cu slavă în Ierusalim, ca un Împărat, ca să împărățească în veci peste îngeri și peste oameni. Vine să arate lumii că El singur este adevăratul Împărat și Mântuitor. Vine Hristos în Ierusalim să se dea de bunăvoie în mâinile cărturarilor și fariseilor plini de zavistie și răutate, care căutau să-L omoare.

Vine Mântuitorul spre patimă de bunăvoie, ca să fie vândut de ai Săi în mâinile dregătorilor, să fie răstignit pe cruce și să moară pentru mântuirea noastră, iar a treia zi să învieze”, arată părintele Cleopa în Predica la Duminica Floriilor din volumul menționat.

Slujba din Duminica Intrării Domnului în Ierusalim — Floriile, la Catedrala Patriarhală
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

Primele mențiuni despre această sărbătoare provin din secolul al IV-lea. Cei dintâi care o pomenesc sunt Sfântul Epifanie, căruia i se atribuie două predici la această sărbătoare, și pelerina apuseană Egeria, care, în însemnările ei de călătorie, descrie modul în care se celebra această duminică în Ierusalim, spre sfârșitul secolului al IV-lea.

Sărbătoarea Duminica Floriilor, la Biserica Olari
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Pentru faptul că mulțimea din cetatea Ierusalimului l-a întâmpinat pe Mântuitor cu ramuri de finic, în Biserica Ortodoxă în această zi sunt împărțite credincioșilor ramuri de salcie binecuvântate.

Începând cu ziua de Florii (Duminica Intrării în Ierusalim a Domnului) se intră în ultima săptămână a Postului Paștilor, numită Săptămâna Patimilor (Săptămâna Mare), în care creștinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Duminica Floriilor la Mănăstirea Comana
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

În această săptămână, de duminică și până vineri, se săvârșește slujba Deniilor, rânduieli de o mare frumusețe, care evidențiază momentele dramatice legate de Patimile și Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.

Prin Denie se înțelege slujba Utreniei (slujba de dimineață) făcută seara așa cum se face în cadrul privegherilor, adică slujba Utreniei se mută la vremea serii, după ce se sfârșește rânduiala Vecerniei.

Deniile se fac în timpul Postului Paștilor, miercuri și vineri în săptămâna a cincea, miercuri fiind Canonul Sfântului Andrei, adică o slujbă de dimineață, o Utrenie, în care se cuprinde un canon mare. La fel vineri seara, în săptămâna a cincea, este slujba Acatistului Bunei Vestiri al Maicii Domnului, încadrat în slujba de dimineață, în slujba Utreniei, care se face seara.

Tot Denii se numesc și slujbele din ultima săptămână din Post, Săptămâna Mare. Slujbele care încep în seara din Duminica Floriilor și continuă în serile de luni, marți, miercuri, joi și vineri din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt Utrenii, adică slujbe de dimineața, făcute seara.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Sărbătoarea Buna Vestire; slujba de la Mitropolia Moldovei și Bucovinei — 2006
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Despre această mare sărbătoare a bucuriei și a speranței, părintele Ilie Cleopa spunea: “Astăzi răsună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi Arhanghelul Gavriil îi vestește Fecioarei Maria că va lua în pântece și va naște în lume pe Fiul lui Dumnezeu, mântuirea întregului neam omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă și mai veselitoare decât toate zilele veacurilor, căci aduce bucurie și vestește mântuirea în toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă și cu îndurare din cer spre pământ și a auzit suspinele strămoșilor noștri și plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad de la începutul lumii” (volumul “Predici la praznicele împărătești și la sfinții de peste an”, arhimandrit Ilie Cleopa, Ed. Episcopiei Romanului, 1996).

Evanghelia Sfântului Apostol și Evanghelist Luca istorisește cum s-a întâmplat evenimentul, care stă la originea praznicului de astăzi (Luca, cap. 1). Arhanghelul Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat, care se numea Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul (Mănăstirea Comana) — 2010
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Intrând îngerul la Sfânta Fecioară, a spus: “Bucură­te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1, 28). Dar fecioara s-a tulburat la auzul cuvintelor lui: “Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Luca 1, 28) și Sfântul Arhanghel Gavriil, văzând-o pe dânsa așa de tulburată, i-a liniștit sufletul spunând: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1, 30-32).

Arhanghelul Gavriil i-a lămurit Sfintei Fecioare și felul în care se va întâmpla această mare taină (din veac ascunsă și de îngeri neștiută): “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35).

Sfânta Fecioară Maria s-a făcut ascultătoare poruncii lui Dumnezeu, trimisă ei prin Arhanghelul Gavriil, și în mare smerenie a spus: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). În clipa când, Fecioara Maria a acceptat cuvântul îngerului și a rostit aceste cuvinte, S-a și zămislit Iisus Hristos în preacuratul ei pântece, se arată în predica părintelui Ilie Cleopa.

Slujba de Buna Vestire la Biserica românească ‘Buna Vestire’ din Bruxelles — 2013
Foto: (c) Ștefan MICSIK / Arhiva AGERPRES

Întâmplările acestui eveniment al Bunei Vestiri sunt redate de către un singur evanghelist din cei patru, Sfântul Evanghelist Luca. În acest sens, ziarul ”Lumina” prezenta în cadrul unui articol, răspunsurile la două întrebări, care se pot pune în mod firesc: de unde știa Sfântul Evanghelist Luca aceste date și ce izvoare a folosit pentru Evanghelia sa.

Potrivit sursei citate, exegeții sunt de acord că una din sursele Sfântului Luca pe care le-a cercetat “cu de-amănuntul” (Lc. 1, 3) a fost și Sfânta Fecioară Maria. Numai din gura Maicii Domnului putea afla aceste lucruri autorul celei de-a treia Evanghelii.

În legătură cu sărbătoarea Bunei Vestiri, textul Sfântului Luca, deși nu spune nimic despre copilăria Maicii Domnului, prezintă totuși câteva date suficiente pentru a schița portretul religios-moral al Născătoarei de Dumnezeu. Astfel, ea este atât de curată, încât manifestă o familiaritate cu puterile îngerești, se tulbură, notează Evanghelistul, de “cuvântul” solului ceresc, iar nu de apariția sa. Prin răspunsul său, Fecioara Maria dă dovadă de multă maturitate duhovnicească, precum și de smerenie, se arată în articolul menționat.

AGERPRES/ (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

În ziua de Măcinici s-au suprapus două sărbători de înnoire sezonieră a timpului: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiției, aceasta moare și se preface în stană de piatră, și prima zi a Moșilor.

Obiceiurile acestei sărbători populare se înscriu într-un scenariu ritual specific Anului Nou: prepararea alimentelor rituale (Sfinți, Sfințisori, Brădoși, Măcinici); beția rituală atestată de tradiția populară, care susține că e bine să bei în această zi 40 sau 44 de pahare de vin; deschiderea mormintelor și porților Raiului pentru revenirea sufletelor printre cei vii; aprinderea focurilor de Măcinici prin curți și grădini, în fața caselor și în câmp; purificarea oamenilor și vitelor prin stropirea cu apa sfințită; protecția magică a caselor și anexelor gospodărești prin înconjurarea lor cu cenușă provenită de la focurile de Măcinici; bătutul pământului cu maiurile (ciocane mari din lemn) pentru alungarea frigului și scoaterea căldurii, așteptarea spiritelor morților cu scaune și mese întinse la focurile de Măcinici; observații și promisiuni meteorologice; aflarea norocului în noul an prin prepararea turtei de Măcinici; retezatul stupilor (scoaterea mierii de albine); tăierea primelor corzi de viță de vie ș.a.

Sărbătoarea din calendarul popular corespunde, ca dată calendaristică și, parțial, ca semnificație, cu cei 40 de Sfinți Mucenici din calendarul bisericesc, jertfiți pentru credința lor în cetatea Sevastiei. Jertfele și sacrificiile umane săvârșite în vremurile preistorice în ziua Anului Nou sunt amintite astăzi de formele antropomorfe ale aluatului fiert sau copt în ziua de Măcinici și mâncat sacramental.

Măcinici se numesc și spiritele moșilor și strămoșilor, ziua de 9 martie fiind și o sărbătoare a morților, când li se împărțeau nu numai măcinici, ci și fasole sleită, nuci, poame, alune. În satele bucovinene se făceau praznice, ocazie cu care se împărțeau câte un colăcel, lumină aprinsă și un pahar cu băutură.

Obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin în ziua de 9 martie este o reminiscență a sărbătorilor bahice ale antichității. Oamenii credeau că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge și în putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea atâtea pahare pline cu vin, trebuia să guste sau cel puțin să fie stropit cu vin. Numărul paharelor de vin băute ar corespunde cu numărul Sfinților Mucenici din Sevastia, care poartă diferite nume zonale: Moși, Sfinți, Sfințișori, Mucenici ș.a.

În ziua de 9 martie se făceau numeroase pronosticuri meteorologice ale noului an. Dacă pământul este înghețat în această zi, se zice că toamna nu vor fi brume și oamenii pot semăna porumbul cât de târziu; iar dacă nu îngheață, toamna va pica bruma devreme și din cauza aceasta oamenii trebuie primăvara să semne repede. De asemenea, se crede că așa cum va fi timpul în ziua de Măcinici, tot așa va fi întreaga primăvară.

Credința că începutul simbolic al activităților economice la Anul Nou aduce spor și belșug era foarte puternică, iar în ziua de 9 martie era scos plugul în țarină și se trăgea prima brazdă. Ieșirea cu plugul în moșie avea valoare simbolică, întrucât din acel moment începea anul agrar.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)