Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

După actul Unirii din 24 ianuarie 1859, contopirea celor două armate ale Principatelor avea să definească ”întâiul pas către unirea definitivă a țărilor surori”, materializat prin numirea lui Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 octombrie 1859, în fruntea forțelor armate române, devenind comandantul suprem al acestora. 

Acțiunea de unificare a început în martie 1859, când au fost dislocate la București două batalioane din Regimentul de muschetari și Bateria de artilerie călăreață din Iași, în capitala Moldovei deplasându-se un regiment de infanterie din Muntenia.
La începutul anului 1859, efectivele totale ale oștirii Moldovei numărau 4.238 de militari, în timp ce armata Țării Românești era formată din 6.359 de militari.
Tabăra instituită la Florești (Prahova) a avut un rol important în acest proces, aici concentrându-se circa 11.000 de oameni. Pusă inițial sub comanda generalului Constantin Milicescu, tabăra a fost preluată ulterior chiar de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
În luna martie 1859, Comisia militară mixtă, întrunită la Focșani, a propus adoptarea aceleiași uniforme pentru ”ambele corpuri ale armiei române”.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA
Apogeul transformărilor militare a fost atins la 12/24 noiembrie 1859, odată cu înființarea, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, a Corpului de Stat Major General al Principatelor Unite, organism format din ofițeri până la gradul de colonel inclusiv. Principala sa menire consta în crearea unei structuri militare unice de concepție și organizare pe întreaga armată.
În cei șapte ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, armata permanentă a cunoscut importante transformări de ordin calitativ și cantitativ. Din 1859 până în 1865 inclusiv, în medie 25% din bugetul anual a fost rezervat pentru satisfacerea nevoilor oștirii, pentru modernizarea acesteia.
Organism superior de concepție și comandă al Armatei, Statul Major General a fost principalul coordonator al procesului de dezvoltare și consolidare al oștirii române.
Prin măsurile și reformele concepute și materializate în această perioadă, România a fost capabilă să-și constituie o forță militară bine instruită, care avea să-și certifice capacitatea combativă și spiritul de sacrificiu, peste nici două decenii, în vâltoarea Războiului pentru independență.

AGERPRES/(Documentare, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) VLAD VASILESCU/ AGERPRES ARHIVA

Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești, (1842-1848) a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198 din 10 noiembrie 1843, înființarea primei baterii a Țării Românești, act ce simbolizează constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare. 

Anii 1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în Țara Românească și Moldova, a înființării unor turnătorii proprii în Munții Apuseni. Între anii 1853-1854 bateriile de artilerie din Țara Românească și Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiței, Vadul Silistrei, Ostrov etc.
Până în anii Unirii a existat o singură baterie de artilerie călăreață. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, și două în Țara Românească, una călăreață și una pedestră. Cele două baterii din Țara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel.
Menționăm și alte momente importante ale devenirii acestei arme complexe, care privește nu numai organizarea, ci și dotarea, reglementarea și instrucția. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părți ale țării, sub denumirea de ”Direcția stabilimentelor de materiale ale artileriei”, care la 23 noiembrie 1861 a fost organizată pe trei secții: Pirotehnie, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere. În septembrie 1860, în ”Monitorul Oastei” a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu și intitulat ”Teoria dării”. În decembrie 1860 a fost publicată ”Legea organizării puterii armate”, potrivit căreia, în cadrul armatei române s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei și unitățile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat ființă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidența personalului și muniției. În octombrie 1862, a fost înființat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucției în unitățile de artilerie și supravegherea activității productive, inspectorat desființat în septembrie 1875, când a luat ființă Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul George Manu.
Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul armatei române au stat și la baza organizării și înzestrării unităților de artilerie, divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificație, (care s-a desființat complet în toamna anului 1915) și artileria antiaeriană, care a luat ființă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.
Înaintea Primului Război Mondial, armata română dispunea de 294 de baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi și 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea, 9 erau regimente de artilerie călăreață. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unități întoarse de pe front cu marile unități de recruți, cu subunitățile și unitățile de marș, realizându-se mari unități operative cu o încadrare și înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unități de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare față de perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înființat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare. În 1961 au luat ființă unitățile de rachete cu diferite destinații. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou. Au fost sporite și diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eșaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile și tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc și rachetele antitanc dirijate.
Direcțiile strategice de înzestrare ale artileriei române, pe lângă cele pe termen scurt și mediu, sunt trasate până în orizontul anului 2020 și, într-o perspectivă mai îndepărtată, până în anul 2030.AGERPRES/(Documentare, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit Ordinului Marelui Cartier General (MCG) nr. 294 din 3 noiembrie 1916, Școala de Schiori din București (prima formă organizatorică apropiată de vânătorii de munte, înființată la 30 septembrie 1916) a fost transformată în Corpul Vânătorilor de Munte. Unitatea era organizată în trei batalioane, fiecare a câte trei companii. La comanda acestui corp de trupă, care însuma aproximativ 2 000 de combatanți, a fost numit căpitanul Virgil Bădulescu.

Corpul Vânătorilor de Munte era destinat să îndeplinească misiuni de recunoaștere, de siguranță și legătură, fiind totodată și o unitate tactică, în special în trecătorile din Carpați.

La 27 decembrie 1916, Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul Vânători de Munte, care a participat în cadrul bătăliei de la Oituz la executarea unor puternice contraatacuri, pentru cucerirea unor înălțimi dominante, cele mai importante fiind Coșna și Cireșoaia.

În campaniile celui de-al Doilea Război Mondial, vânătorii de munte au participat la eliberarea Bucovinei și nordului Basarabiei, ajungând până în munții Caucaz și ai Crimeii (campania din Est), luptând apoi pentru eliberarea Transilvaniei, în Ungaria, în munții Bukk și în Slovacia, în munții Metaliferi, Tatra Mare, Tatra Mică, Carpații Albi, și, în final, podișul Boemiei (campania din Vest). De la 22 iunie 1941 și până la 12 mai 1945, pierderile vânătorilor de munte s-au ridicat la 2 378 ofițeri, 1 830 subofițeri, 70 000 gradați soldați, adică un total de 74 208 oameni.

După încheierea războiului, trupele vânătorilor de munte au trecut prin reorganizări, redislocări și mai ales desființări, care au dus la dispariția Brigăzii 2 Vânători de Munte (ultima unitate) la 14 aprilie 1961, reînființată apoi prin Ordinul MFA din 14 octombrie 1964 (având sediul la Baia Mare, apoi la Brașov). Ulterior s-au înființat și alte brigăzi, unitățile lor fiind apoi subordonate altor mari unități din forțele terestre.

În prezent, Brigada 2 Vânători de Munte activează în cadrul forțelor operaționale, iar Brigada 1 în cadrul forțelor de generare/regenerare.

Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Vânătorii de munte au participat la activități de instruire în comun, în țară și străinătate, cu militari din SUA, Marea Britanie, Grecia, Olanda, Turcia, Italia, Bulgaria, Iordania, Franța și multe alte țări, precum și la aplicații multinaționale. Notabilă este participarea cu succes a unor companii și plutoane din Brigada 2 Vânători de Munte la misiunile în afara granițelor țării, în cadrul misiunilor din teatrele de operații din Kosovo, Irak și Afganistan.

AGERPRES/(Documentare, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

La 1 noiembrie 1928, la ora 17, se inaugura, cu apelul ”Alo, Alo aici Radio București, România”, postul național de radio.

Primele cuvinte au fost rostite de Dragomir Hurmuzescu, promotorul radiofoniei românești, după care a urmat un recital de versuri compuse de Horia Furtună, în care Radioul românesc era definit ”Un suflet nou”. În ziua inaugurală, postul național de radio a difuzat muzică de dans, informații din presă, buletine meteo și știri sportive. La microfonul radioului au vorbit, pe rând: Tudor Arghezi, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Ion Finteșteanu, Constantin Nottara, George Vraca ș.a.

Ulterior, și-au făcut debutul emisiuni dedicate atât femeilor, cât și temelor culturale, dar și o serie de transmisiuni umoristice și emisiuni clasice: ”Ora copiilor”, ”Ora veselă”, Teatrul radiofonic, cursuri de limbă străină, ”Cronica dramatică”, ”Cronica literară”, ”Cronica cinematografică”. Emisiunile erau alcătuite de un consiliu condus de Dragomir Hurmuzescu, din care făceau parte I. Al. Brătescu Voinești, Dimitrie T. Alesseanu și Mihail Jora. La 10 martie 1929, a debutat la microfon cel care a ținut cele mai multe conferințe radiofonice: Nicolae Iorga. Ulterior, din primele lui cuvântări a fost editat volumul ”Sfaturi pe întuneric”.

Emisiunile ”radiotelefonice” au debutat cu timiditate în 1921, însă abia prin 1924-1925 au început să fie realizate cu regularitate.

Preocupări privind înființarea unui post de radio au existat încă din 1925, când a luat ființă asociația ”Prietenii radiofoniei”, grupare condusă de profesorul Dragomir Hurmuzescu, directorul Institutului Electrotehnic al Universității din București. Radiofoniștii români organizau conferințe cu caracter științific și inițiau, de două ori pe săptămână, joia și sâmbăta, la ora 21.30, audiții radiofonice. În vara anului 1925, au fost realizate primele emisiuni cu prilejul expoziției ”Luna Bucureștilor”. Prima publicație despre radiofonie — ”Radio-român” a apărut la 13 septembrie 1925, urmată, o lună mai târziu, de revista ”Radiofonia”. La 13 iunie 1926 a avut loc primul Congres al Radiofoniștilor români.

Legea pentru instalarea și folosința stațiunilor și posturilor radioelectrice care consfințea monopolul statului asupra posturilor de emisie și asupra posturilor de radiorecepție a fost adoptată în iulie 1925, câteva luni mai târziu fiind adoptat și Regulamentul pentru aplicarea Legii mai sus amintite, în care se preconiza înființarea unei societăți de difuziune pe acțiuni (60% capital de stat și 40% capital particular).

Decretul regal de aplicare a “Legii Radiofoniei”, adoptat la 15 decembrie 1925, a fost transmis ulterior și Oficiului Internațional de Radiofonie de la Geneva.

Cu toate că legea a creat un cadru favorabil înființării Societății Române de Radiodifuziune, aceasta nu a fost inaugurată decât trei ani mai târziu. Principalele obstacole de trecut au fost obținerea numeroaselor aprobări necesare, precum și rezolvarea problemelor tehnice și financiare. În acest context, s-a început, în 15 noiembrie 1926, o subscripție publică pentru strângerea celor douăzeci de milioane de lei necesare constituirii capitalului public al Societății Române de Radiodifuziune. Pentru că la finalul acțiunii nu fuseseră strânși decât 159 000 lei, Banca Națională a României a acceptat să acopere restul capitalului și astfel, pe 22 decembrie 1927, Consiliul de Miniștri a aprobat, în sfârșit, înființarea Societății de Difuziune Radiotelefonică din România (actuala Societate Română de Radiodifuziune).

Prima Adunare generală a Societății de Difuziune Radiotelefonică a avut loc la 17 ianuarie 1928, în cadrul căreia a fost aprobat statutul de funcționare și a fost ales primul Consiliu de Administrație. S-au organizat comisiile și comitetele pe probleme și s-au angajat tehnicienii necesari. Consiliul de Administrație s-a întâlnit pentru prima dată la 5 martie. În luna iunie a fost cumpărat primul imobil al SRR, situat pe strada General Berthelot la nr. 60. În cele din urmă a fost încheiat un contract cu Marconi’s Wireless Telegraph Co. Ltd. pentru cumpărarea și instalarea unui emițător radio cu puterea de 18 kW, iar temporar, până la darea în funcțiune a acestuia, a unui emițător de 400 W.

Societatea de Difuziune Radiotelefonică a devenit Societatea Română de Radiodifuziune, la 4 aprilie 1936. A urmat inaugurarea, în 1952, a clădirii actualului sediu (începută în 1949), iar în 1961 a fost deschisă Sala de concerte ”Mihail Jora”.

În anul 1956, a fost înființată Televiziunea Română, cu care Radio România a fuzionat, formând împreună instituția numită Radioteleviziunea Română. În 1994, prin Legea nr. 41 din 17 iunie, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune s-au înființat ca …”servicii publice autonome, de interes național, independente editorial…”.

În prezent, Radio România emite pe trei posturi naționale: Radio România Actualități, Radio România Cultural și Antena Satelor. De asemenea, emite la nivel internațional prin Radio România Internațional 1 (în limba română) și Radio România Internațional 2 și 3 (în limbi străine), iar la nivel regional prin 8 studiouri regionale. Oferta Radio România este completată de un post regional dedicat exclusiv muzicii clasice, Radio România Muzical, dar și de Radio3Net ”Florian Pittiș”, singurul post din țară exclusiv online.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Pe lângă faptul că „încuie vara”, Sâmedru desfrunzește codrul și aduce zăpada pe pământ, patronează învoielile făcute cu jumătate de an în urmă la Sângiorz; astfel, depășește cadrul unei mici sărbători de toamnă, devenind un reper agrar și pastoral al anului țărănesc, scrie universulagresean.ro.

SFÂNTUL DUMITRU, TRADIŢII ŞI OBICEIURI

În satele din țara Hațegului, proprietarii de cai tund coamele cailor tretini (până la 3 ani) ca să aibă păr frumos.

În ținutul Pădurenilor se obișnuia ca să se facă o cruce pe zidul acareturilor cu un tăciune rămas de la focurile de Sf. Dumitru, împotriva spiritelor rele.

În Bucovina, persoanele care vor semana usturoiul după Samedru vor avea parte anul viitor doar de pagubă.

În regiunea Olteniei, oamenii cred ca doar daca vei respecta toate tradițiile acestei sărbători vei fi într-adevar protejat de necazuri și primejdii.

În unele sate, bătrânele cred că-i primejdie să se pieptene pe păr de Sâmedru.

La sărbătoarea lui Sâmedru se credea că morții ieșeau din pământ, din morminte și se făceau moroi, vârcolaci și strigoi.

Iarna grea este prevestită la Sâmedru de abundența nucilor și a gutuilor, dar și de numărul mare al hârciogilor.

Cum e ziua de Sâmedru așa va fi toată iarna: de-i vreme aspră, va fi lunga iarna; de va fi vreme bună, toată toamna va fi lungă și frumoasă.

O alta previziune a iernii se realiza de către ciobani: când vor să afle dacă iarna va fi geroasă își aștern cojocul în mijlocul oilor și se uită să vadă ce fel de oaie se va culca pe cojoc: oaia de-i neagră, iarna-i bună, de-i albă, va fi geroasă.

Sursa: a1

Sfantul Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir

Sfantul Mare MucenicDimitrie este cinstit pe data de 26 octombrie. A trait in timpul imparatilor Diocletian (284-305) si Maximian (286-305). Din viata sa, inscrisa in Sinaxare, aflam ca a fost fiul prefectului din Tesalonic. Dupa moartea tatalui sau, a fost  numit guvernator al Tesalonicului. Tinand seama de faptul ca Dimitrie nu a ascuns ca este crestin, a fost intemnitat. In vremea aceea, crestinii erau trimisi sa lupte cu gladiatorii. In aceste lupte, crestinii erau victime sigure. Potrivit traditiei, Nestor – un tanar crestin, cere binecuvantarea de la Sfantul Dimitrie sa-l omoare pe Lie, gladiatorul favorit al imparatului, pentru a pune capat luptelor sangeroase. Dimitrie il va insemna cu semnul sfintei crucipe frunte si ii va spune: “Du-te si pe Lie il vei birui, iar pe Hristos Il vei marturisi”. Prin rugaciunele Sfantului Dimitrie, Nestor reuseste sa-l strapunga cu lancea pe Lie. La finalul acestei lupte, imparatul Maximian porunceste ca lui Nestor sa i se taie capul, iar Dimitrie sa fie strapuns cu sulitele. Din trupul lui Dimitrie, nu a curs sange, ci mir tamaduitor de boli.

Sfantul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium (Sremska Mitrovita, in Serbia), iar moastele sale au fost aduse in Tesalonic, pe 26 octombrie 413. Biserica actuala in care se afla moastele Sfantului Mucenic Dimitrie a fost construita la putin timp de la incendiul bisericii ridicate de guvernatorul Leontie, din anii 626-634. A fost transformata in moschee in anul 1493 si redata cultului crestin in 1912.

Cand vine vorba de Sfantul Dimitrie, grecii afirma ca trebuie sa vorbim de doi sfinti distincti: Sfantul Dimitrie de la Tesalonic, fiul guvernatorului, cinstit pe 26 octombrie si Sfantul Dimitrie de la Sirmium, diacon care si-a dat viata pentru Hristos si este pomenit pe 9 aprilie. Nu stim daca aceasta ipoteza a grecilor este adevarata. Nu avem un raspuns final din partea cercetatorilor pentru aceasta problema.

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie – ocrotitorul orasului Tesalonic

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie este ocrotitorul orasului Tesalonic. Comunitatea crestina de aici a fost infiintata de Sfantul Apostol Pavel, in timpul celei de-a doua calatorii misionare. In ziua de 26 octombrie, in Tesalonic se organizeaza pelerinaje si procesiuni la sfintele sale moaste. Punctul culminant al sarbatorii il constituie deschiderea raclei in care sunt pastrate cinstitele moaste ale Sfantului Dimitrie. Racla este asezata in partea stanga a naosului, intr-un mic paraclis din marmura si impodobit cu fresce din viata sfantului. Episcopul care participa la aceasta sarbatoare, se roaga inaintea raclei, apoi sfinteste untdelemnul pe care il toarna peste mirul izvorat din sfintele sale moaste. Acest ulei sfintit unit cu mirul izvorat in chip minunat este daruit credinciosilor spre dobandirea sanatatii sufletesti si trupesti.

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie in iconografie

In primele reprezentari, Sfantul Mucenic Dimitrie nu apare ca fiind militar, ci intr-un costum civil care apartinea clasei senatoriale. Amintim ca in anul 2000, David Woods a lansat o ipoteza legata de cultul Sfantului Dimitrie, in care sustine ca acest cult s-a dezvoltat prin mutarea moastelor mucenicilor militari Chelidonius si Emeterius, din Spania la Tesalonic. Guvernatorul Leontie va primi vindecare in urma sarutarii acestor moaste, in anul 413. Dorind sa afle cui apartin moastele, David Woods precizeaza ca s-a interpretat gresit inscriptia de la locul moastelor. S-a citit Demeterius in loc de Emeterius. Aceasta ipoteza, ar putea fi un raspuns la reprezentarea iconografica a Sfantului Dimitrie in chip de militar.

Pe o gravura in fildes din secolul al X-lea intalnita in Constantinopol, Sfantul Dimitrie este reprezentat ca soldat de infanterie. Insa, o icoana din secolul al XI-lea din Sinai il arata ca fiind civil.

O alta icoana din Sinai, datand din perioada cruciadelor, pictata in a doua jumatate a secolului al XII-lea, il infatiseaza pe Sfantul Dimitrie alaturi de Sfantul Gheorghe. Cei doi  sunt reprezentati calare, Sfantul Dimitrie pe un cal negru, iar Sfantul Gheorghe pe un cal alb. In timp ce Sfantul Gheorghe este reprezentat impungand cu sulita un balaur, Sfantul Dimitrie este infatisat invingandu-l pe gladiatorul Lie. Avand in vedere ca Sfantul Dimitrie l-a invins pe Lie prin rugaciune, nu direct in lupta, aceasta reprezentare face trimitere la razboiul nevazut.  In icoanele recente, mai ales din Grecia, in spatele Sfantului Dimitrie apare in fundal, Turnul Alb din Salonic.

Originea numelui Dimitrie

Originea numelui Dimitrie e greceasca si aminteste de vechea zeita Demeter. Crestinismul a impus numele masculin Demetrios, explicat uneori ca simplificare a lui demometer, “maica poporului” (demos = popor; meter = mama), pronuntat in neogreaca dimomitir. La noi, pe langa numele barbatesti Dumitru, Dimitrie (cu prescurtari ca Mitrea, Mitru, Mitu, Dima si diminutive ca Mitrus, Mitrut, Mitrel, Mitrica, Mitus, Mitel, Mitica, iar uneori Mitty, sub influenta occidentala), exista si numele femeiesc Dumitra (de unde Mita si alte forme diminutivate).

Troparul Sfantului Dimitrie

Mare aparator te-a aflat intru primejdii lumea, purtatorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe pagani. Deci, precum mandria lui Lie ai surpat si la lupta indraznet pe Nestor l-ai facut, asa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeul roaga-L sa ne daruiasca noua mare mila.

Adrian Cocosila

crestin ortodox

Foto: (c) Radu TUȚĂ / AGERPRES ARHIVĂ

Armata României participă cu efective la diverse misiuni internaționale de combatere a terorismului, de sprijinire a păcii sau umanitare. Majoritatea lor activează sub egida NATO, al cărei membru România este din 29 martie 2004.

România a dislocat, în iulie 2002, în Afganistan, primul batalion de infanterie format din 405 militari sub comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate. De atunci, 26 de militari români au decedat în teatrele de operații, iar alți peste 140 au fost răniți.

Foto: (c) Adrian CUBA / AGERPRES FOTO

Prima acțiune de luptă a Armatei României în afara granițelor naționale, după Revoluția din 1989, a început la 8 martie 1996, alături de contingentele armatelor statelor membre NATO și partenere, în teatrul de operații din Bosnia-Herțegovina, cu Batalionul 96 Geniu. În anul 2000, Armata României și-a început participarea la misiunea NATO KFOR din provincia Kosovo, cu personal de stat-major și, ulterior, cu subunități specializate, de nivel companie. Iulie 2003 a marcat începutul contribuției militare românești la Operațiunea ”Iraqi Freedom”.

De Ziua Armatei României din 2010, a fost dezvelit, în Parcul Tineretului din Capitală, Monumentul Eroilor militari români căzuți la datorie, în prezența președintelui Traian Băsescu.

Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Armata României este instituția executivă în care românii au cea mai mare încredere, cu un procent de aproximativ 67%, conform unui sondaj realizat de INSCOP Research, făcut public în luna iulie 2014.

***

Ziua Armatei României a fost instituită prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959. 25 octombrie 1944, Ziua Armatei României, semnifică data eliberării totale a teritoriului național de sub ocupație hortysto-fascistă.

Eliberarea întregului teritoriu național s-a obținut prin lupta eroică a peste 525 000 de militari angajați nemijlocit în luptă, între 23 august și 25 octombrie 1944. Dintre aceștia au fost uciși sau răniți circa 58 000. Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la 89 934 militari dintre care 76 275 prizonieri.

Eliberarea părții de nord-est a Transilvaniei nu a însemnat și încetarea luptelor duse de Armata României, care a continuat războiul antifascist alături de puterile Națiunilor Unite pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, până la victoria finală. ”Ajunse la frontieră din 1940, diviziile noastre — menționa comunicatul Marelui Stat Major din 25 octombrie 1944 — sunt gata de un nou efort și de noi lupte alături de marii noștri aliați, până la înfrângerea totală a forțelor germano-maghiare”.

***

În general, armatele din Occident nu sărbătoresc o dată anume ca zi a armatei. În aceeași tradiție se încadra și Armata României în perioada antebelică. Excepție de la această regulă fac Franța, care își serbează armata la 11 noiembrie, ziua armistițiului din 11 noiembrie 1918 dintre aliați și Germania, precum și Italia, la 4 noiembrie — armistițiul de la Villa Giusti din 4 noiembrie 1918.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Această sărbătoare recunoaște locul pe care animalele îl au în viața noastră. Atât cele de companie, care ne sunt alături zi de zi și ne aduc bucurie, cât și toate celelalte animale de pe Pământ care nu sunt în preajma noastră, dar au nevoie de noi. Animalele de companie au un rol important în formarea caracterului și personalității copiilor, învățându-i să fie responsabili și independenți, deoarece trebuie să le acorde atenție, să le îngrijească, să le hrănească.
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

În această zi se desfășoară diverse campanii pentru a ajuta animalele, de la cele fără stăpân până la cele pe cale de dispariție. Cercetători din diverse colțuri ale lumii au descoperit ca animalele pot într-adevăr stimula sănătatea fizică și mentală a omului. Prezența unor animale de companie lângă noi este benefică, chiar dacă de cele mai multe ori nu ne dăm seama, și ne ajută din punct de vedere emoțional, psihologic și social.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

Ziua Internațională a Animalelor a fost proclamată oficial de Organizația Internațională pentru Protecția Animalelor în anul 1931, în memoria Sfântului Francisc de Assisi (1182-1226), întemeietorul Ordinului Franciscan și protectorul animalelor, canonizat la 4 octombrie 1228.

Primele lucrări privind drepturile și protecția animalelor au fost publicate abia în secolul al XVIII-lea. Prima lege pentru protecția animalelor s-a numit “Martin’s Act” și a fost votată de Parlamentul britanic la 22 iulie 1822. După 1945, ziua de 4 octombrie a fost proclamată oficial Ziua internațională pentru protecția animalelor, fiind sărbătorită an de an pe întreg mapamondul.

Sfântul Francisc, pe numele său de mirean Giovanni Bernardone, a văzut lumina zilei la Assisi (Umbria, Italia), în 1182. A fost fiul unui bogat negustor de stofe. Poveștile despre ordinul cavalerilor-călugări templieri l-au făcut să se simtă un oștean al lui Hristos, dorindu-și să plece în cruciade, pentru a cuceri Sfântul Mormânt.

Aceste vise de mărire pe calea armelor au luat sfârșit când a fost luat prizonier de perugieni, într-o luptă internă. S-a convertit la cele sfinte în perioada prizonieratului în Perugia, când, spunea el, a primit un mesaj de la Iisus Hristos, care-l chema să renunțe la stilul lumesc de viață. După eliberare, a adoptat Evangheliile ca regulă de viață și pe Iisus Hristos ca model. Se îmbrăca în haine sărăcăcioase, cerșea pentru a se întreține și predica despre puritate și pace. Vizita spitale, îi ajuta pe bolnavi și îi considera pe toți oamenii frați. Iubea animalele, considerându-le creația lui Dumnezeu și frați ai omului.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) un.org

Națiunile Unite au ales data de 2 octombrie pentru a marca Ziua internațională a non-violenței, dată la care este aniversat Mahatma Gandhi, inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente.

În mesajul său din acest an, secretarul general al ONU Ban Ki-moon subliniază: “Educația reprezintă instrumentul cel mai potrivit pentru a forma demnitatea umană, pentru a promova o cultură a non-violenței și pentru a construi o pace durabilă. Educația poate pune, de asemenea, bazele pentru dezvoltarea unor forme noi de cetățenie la nivel global și de solidaritate, care sunt esențiale în lumea de astăzi”.

În această zi suntem invitați să contribuim, fiecare cum putem, la crearea unei culturi a păcii, a toleranței, a înțelegerii și a non-violenței. Să promovăm diversitatea culturală și înțelegerea între numeroasele popoare de pe planetă. Putem face acest lucru în primul rând prin exemplul personal, apoi prin educație și prin campanii publice de conștientizare.

Ziua internațională a non-violenței a fost adoptată de Organizația Națiunilor Unite prin Rezoluția 61/271, la 15 iunie 2007, pentru a fi marcată la 2 octombrie — zi în care se aniversează nașterea unuia dintre cei mai mari lideri ai omenirii Mahatma Gandhi, părintele mișcării de independență a Indiei și pionier al filosofiei și al strategiei non-violenței.

Principiul de non-violență — de asemenea, cunoscut sub numele de rezistență non-violentă — respinge folosirea violenței fizice, în scopul de a obține schimbări sociale sau politice. Adesea descris ca “politica oamenilor obișnuiți”, această formă de luptă socială a fost adoptată în acțiunile în masă peste tot în lume, în campanii pentru justiție socială. Acțiunile non-violente pot fi cuprinse în trei categorii: protest pașnic și persuasiune, inclusiv marșuri; noncooperare; intervenții pașnice, precum blocadele. Din păcate, multe grupări în lume încă folosesc violența pentru atingerea scopurilor.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) ANGELO BREZOIANU/AGERPRES ARHIVĂ

Ziua mondială a zâmbetului (World Smile Day) este aniversată în prima zi de vineri a lunii octombrie. Ziua a fost inițiată de către americanul Harvey Ball, creatorul imaginii “feței zâmbitoare” (smiley face), în 1963, reprezentând un buton galben cu două puncte și o paranteză “închisă”. Astăzi oamenii din toată lumea îl folosesc cu scopul de a-și exterioriza emoțiile pozitive.

Într-un interviu Harvey Ball mărturisea: “Niciodată în istoria omenirii și a artei nu a fost nimic ce ar aduce atâta bucurie, fericire și plăcere tuturor! Nu a fost creat nimic simplu, dar pe înțelesul tuturor!”

Imaginea creată de Harvey Ball a devenit în decursul anilor simbolul cel mai ușor de recunoscut pe planetă, pentru stările de fericire, bucurie și voie bună.

Preocupat de supra-comercializarea simbolului său și modul în care sensul original al acestuia risca să se piardă în repetarea constantă de pe piață, Harvey Ball a lansat ideea de a dedica o zi zâmbetului. El ales prima zi de vineri a lunii octombrie pentru a aniversa Ziua mondială a zâmbetului. Marcată pentru prima dată în 1999, în orașul natal al lui Smiley, din Worcester, ea a continuat să fie aniversată și în anii următori devenind cunoscută în întreaga lume. Fundația Harvey Ball World Smile, creată după decesul acestuia în 2001, a devenit sponsorul oficial al Zilei mondiale a zâmbetului.

În numeroase orașe din Europa, Asia, America de Nord și America de Sud se organizează manifestări ce includ spectacole cu clovni, picturi pe față, prezentări de povești, teatru de păpuși, concursuri de baloane.

În calendarul anual există încă o zi dedicată râsului celebrată în prima duminică a lunii mai.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)