Constituția României, prima de după Revoluția din decembrie 1989, a fost adoptată de Adunarea Constituantă, la 21 noiembrie 1991, și aprobată prin Referendumul național de la 8 decembrie, același an, cu o majoritate semnificativă: din numărul de 10.948.468 de participanți, 77,3% au răspuns afirmativ, 20,49% negativ, voturile nule reprezentând 2,3%.

Elaborarea, dezbaterea și adoptarea noii Constituții a României au durat un an și jumătate. În martie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională decidea, prin Legea electorală, ca viitorul Parlament să funcționeze, în principal, ca Adunare Constituantă. Prima întrunire a Adunării Constituante a avut loc la 11 iunie 1990, când a fost desemnată Comisia Constituțională pentru elaborarea proiectului de Constituție. Comisia, condusă de Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, număra 23 de parlamentari și 5 experți — personalități ale învățământului juridic românesc și juriști cu activitate îndelungată.

În intervalul iunie 1990 — ianuarie 1991, Comisia a redactat tezele proiectului de Constituție, iar la 13 februarie 1991, acestea au fost prezentate Adunării Constituante, care le-a dezbătut până în iunie 1991. Între 15 iulie și 1 august 1991, grupurile parlamentare sau parlamentarii, individual, au înaintat amendamentele la textul rezultat după dezbateri. Împreună cu cele peste 1.000 de amendamente aduse, proiectul a fost din nou supus dezbaterilor în Adunarea Constituantă, în intervalul 10 septembrie — 18 noiembrie 1991, pentru ca, la 21 noiembrie, să fie adoptat prin vot nominal.

Problema votului final a fost cea care a aprins spiritele încă din prima zi a dezbaterilor. Majoritatea dorea vot deschis, iar opoziția vot secret.

Votul decisiv asupra noii Constituții a fost dat la 21 noiembrie 1991, la București, deși inițial se propusese să aibă loc la Alba Iulia, prima Capitală a statului român unitar. Din totalul de 510 parlamentari, au fost prezenți 509, din care 414 s-au pronunțat pentru și 95 împotrivă.

FSN, PUNR și reprezentanții minorităților, altele decât cea maghiară, au votat pentru, cu câteva excepții. PNȚCD și PNL s-au pronunțat împotrivă, iar UDMR a votat în bloc împotrivă. Votul nominal a fost pecetluit prin semnătură.

Noua Constituție a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233, din 21 noiembrie 1991.

După patru ani de la adoptarea Constituției României, la 13 noiembrie 1995, deputații au adoptat, în cadrul ședinței Camerei Deputaților, propunerea legislativă privind proclamarea Zilei Constituției României pentru data de 8 decembrie. Plenul Senatului a aprobat, la 5 decembrie 1995, inițiativa legislativă a Camerei privind proclamarea Zilei Constituției României (Legea nr. 120/8 decembrie 1995).

Constituția adoptată în 1991 a fost modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003. Aceasta a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003, pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003, privind Legea de revizuire a Constituției României.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Sursa foto: captură YouTube

Tema aleasă în 2015 pentru a marca Ziua internațională a persoanelor cu dizabilități este “Incluziunea socială contează: acces și acordare de drepturi pentru toți oamenii în mod egal”. În alegerea temei, s-a plecat de la premisa că aproximativ un miliard de persoane cu dizabilități din toată lumea se izbesc de numeroase bariere în calea incluziunii în multe aspecte-cheie din societate. Rezultatul este acela că persoanele cu dizabilități nu beneficiază, în același mod cu ceilalți, de acces la domenii precum transporturi, educație sau participare socială și politică. Or, dreptul de a participa la viața publică este esențial în crearea unor democrații stabile, a cetățeniei active și reduce în aceleași timp inegalitățile din societate, menționează site-ul ONU, un.org.

Un alt motiv care a stat la baza alegerii temei din 2015 este acela că persoanele cu dizabilități trebuie să poată să își îndeplinească rolul în societate plecând de la șanse egale cu ceilalți, importantă fiind punerea accentului pe abilitatea unei persoane, și nu pe dizabilitate.

ONU mai atrage atenția că este foarte important să conștientizăm că dizabilitatea este parte a condiției umane și că toți ne naștem sau dobândim dizabilități mai mult sau mai puțin grave în timpul vieții. Precizarea este făcută în contextul, în care imaginea în societate a persoanelor cu dizabilități este adesea rezultatul prejudecăților, al stigmatizării și al discriminării.

În aceste condiții, se consideră că prin acordarea de drepturi persoanelor cu probleme, se creează oportunități reale pentru această categorie care își poate astfel consolida propriile capacități și își poate fixa singură prioritățile.

Alte sub-teme alese pentru a marca această zi în 2015 sunt: transformarea orașelor în locuri mai incluzive și accesibile pentru toți; prezentarea de date și statistici cu privire la fenomenul persoanelor cu dizabilități, în contextul unor lacune statistice în această zonă; incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități invizibile (persoane cu dizabilități mentale sau psihosociale).

Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU în 1992, prin rezoluția 47/3, pentru a marca încheierea Deceniului Națiunilor Unite dedicat persoanelor cu handicap (1983-1992).

Marcarea zilei are ca obiectiv promovarea unei mai bune înțelegeri în ceea ce privește problemele cu care se confruntă persoanele cu handicap și susținerea demnității, a drepturilor și a bunăstării acestora. Este totodată o ocazie pentru o schimbare de atitudine față de aceste persoane, prin eliminarea barierelor în ceea ce privește implicarea lor în diverse sfere de activitate.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), în prezent, peste un miliard de oameni, adică 15% din populația lumii trăiesc cu anumite forme de dizabilitate, 80% dintre ei provin din țări dezvoltate, iar 50% nu au acces la sistem de îngrijire medicală. O statistică îngrijorătoare este și aceea care arată că mai mult de 100 de milioane de persoane cu dizabilități sunt copii, iar probabilitatea ca aceștia să se confrunte cu violența este de patru ori mai mare decât în rândul copiilor fără probleme.

AGERPRES/ (Documentare — Ionela Gavril; editor: Irina Andreea Cristea)

Parada militară de 1 Decembrie — Ziua Națională a României, desfășurată în Piața Constituției din Capitală.

Sala Unirii din Alba Iulia, clădire unde a avut loc Unirea de la 1 decembrie 1918

În timp ce, pe câmpul lui Horea, mulțimea aștepta cu înfrigurare, în sala cazinoului ofițerilor din Alba Iulia delegații se adunaseră. Lucrările ședinței au început la ora 10.30. Dintr-un colț al sălii izbucnește cu energie vechiul cântec patriotic ‘Pe-al nostru steag e scris unire’. Întreaga asistență îl cântă cu o însuflețire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfășura întreaga zi. Rând pe rând, își fac apariția membrii Consiliului Național Român Central, primiți cu ropote de aplauze. Ultimul sosește George Pop de Băsești — președintele CNRC, ultimul dintre memorandiști. În sală se aflau 680 de delegați aleși în cele 130 de circumscripții electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanții episcopiilor românești, societăților culturale, institutelor de învățământ superior și școlilor medii, reuniunilor învățătorești, reuniunilor de meseriași și femei, delegații Partidului Social Democrat Român, gărzilor naționale și ai societăților studențești; în total, 1. 228 de delegați. În discursul său, George Pop de Băsești a amintit marile momente ale luptei naționale a românilor, conchizând: “Vrem să zdrobim lanțurile robiei noastre sufletești prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă și de o lege, într-un singur și nedespărțit stat românesc”. A urmat la cuvânt Vasile Goldiș care a spus: “Națiunile trebuiesc eliberate. Între aceste națiuni se află și națiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul națiunii române de a fi eliberată îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în brațele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei națiuni înseamnă: Unirea ei cu Țara Românească”.

Intrarea în București a regelui Ferdinand și a reginei Maria în decembrie 1918.

În finalul discursului său, Vasile Goldiș a dat citire textului Rezoluției Marii Adunări Naționale:
“I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Națională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambe sexe, în vârstă de 21 ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.
6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara-mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acestor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumitei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii”.

Încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba-Iulia, 15 octombrie 1922.

Votată într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluția a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare. Pentru ca mulțimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălțat, ca și la 1848, în cele patru puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulțimii liderii mișcării naționale. “În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpați și-a rostit voința nestrămutată de a se uni cu frații lui de un sânge din România. Prin această rostire înțeleaptă unitatea neamului nostru e desăvârșită. Dacia lui Traian și România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul și-a luat ființă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ”, scria ziarul “Libertatea”.

AGERPRES/(Documentare—Anca Pandea, editor: Cerasela Bădiță)

Foto: (c): ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/Arhiva Istorică AGERPRES
Decretul — lege prin care regele Fedinand I a consfințit unirea Bucovinei cu România, apărut în Monitorul Oficial nr. 217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 (Documentele AICI)

Plenul Senatului adoptase, la 2 octombrie 2013, propunerea legislativă prin care ziua de 28 noiembrie urma a fi sărbătorită în fiecare an ca Ziua Bucovinei, iar Camera Deputaților, forul decizional, a adoptat proiectul de lege la 7 octombrie 2015.

Cu prilejul acestei sărbători, autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și instituțiile publice, pot organiza manifestări cultural-științifice, fondurile necesare putând fi asigurate din bugetele locale sau, după caz, din bugetele autorităților administrației publice centrale ori ale instituțiilor publice.

”Congresul general al Bucovinei”, format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Bucovina, a hotărât, la 15/28 noiembrie 1918, în unanimitate, ”unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României”.

Acesta este al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului unitar român. Un prim act se săvârșise la 27 martie/9 aprilie 1918, când teritoriul cuprins între Prut, Nistru, Marea Neagră, cunoscut sub numele de Basarabia, se unise, prin voința Sfatului Țării, cu România.

În toamna anului 1918, superioritatea economico-militară a Antantei a devenit tot mai evidentă. Deși autoritățile de la Viena încercau cu disperare menținerea Imperiului Austro-Ungar, prin mai multe concesii acordate naționalităților, cursul evenimentelor a dus spre un alt deznodământ.

Evenimentele din Bucovina au avut o strânsă legătură cu evoluția situației din imperiu și cu acțiunile românilor din Transilvania. În octombrie 1918, au avut loc, la Liov, lucrările Adunării Naționale Constituante, convocate de Consiliul Național Ucrainean. Cu această ocazie, s-a pus problema ”independenței” teritoriului austriac în cadrul Austro-Ungariei, urmând să înglobeze inclusiv Bucovina nord-vestică. Proclamația de la Liov a produs îngrijorare în rândul românilor din Bucovina.

Clădirea Universității din Cernăuți

Fruntașii mișcării naționale de aici — Iancu Flondor și Sextil Pușcariu — au luat inițiativa organizării unei adunări naționale. Manifestarea a avut loc la 14/27 octombrie 1918, la Cernăuți, și s-a bucurat de participarea deputaților români din Parlamentul de la Viena și a foștilor deputați din ultima Dietă bucovineană. Participanții au adoptat o Moțiune, care aproba funcționarea unei Adunări Constituante, ce hotăra ”unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent” și instituia un Consiliu Național. Acest Consiliu era alcătuit din 50 de membri și avea misiunea de ”a conduce poporul român din Bucovina și a-i apăra drepturile și spre a stabili o legătură între toți românii”. Moțiunea citită de Iancu Flondor a fost acceptată în unanimitate.

Consiliul Național a instituit Consiliul Secretarilor de Stat, compus din 14 membri și un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor și în componența căruia mai intrau Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Pușcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și L. Tomoioagă. Deciziile Adunării au fost prezentate guvernatorului Jozeph von Etzdorf, conte, căruia i s-a cerut să predea puterea administrativă noului guvern. Inițiativa Adunării Constituante din Bucovina a avut o importanță deosebită în desprinderea provinciei de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naționale.

Acest organ reprezentativ pentru Bucovina a decis, în deplină unanimitate, ”unirea Bucovinei cu celelalte țări românești într-un singur stat național independent și va purcede în acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”.

Congresul a decis, în unanimitate: ”Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investit singur cu putere legiuitoare, în numele Suveranității Naționale, Hotărâm Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

În numele Consiliului Național Polonez a vorbit Stanislas Kwiatowski, care a spus: ”Noi recunoaștem, în întregime, drepturile imprescriptibile ale poporului român asupra teritoriilor de la sud de Nistru în general, și în special asupra Bucovinei”.

În numele Consiliului Național German, delegatul Alois Lebouton a declarat: ”Consiliul Național German, în numele germanilor din Bucovina, se pronunță pentru unirea Bucovinei cu Regatul României”.

Cetatea Hotinului, cel mai important edificiu din sistemul defensiv al Moldovei medievele, face parte din șirul de cetăți, care au stat ca niște pietre de hotar la malul Nistrului.

Cetatea Hotin

Actul istoric săvârșit la Cernăuți repara, după spusele lui Constantin Kirițescu, ”nelegiuirea de la 1775. Coroana lui Ștefan cel Mare, pătată de sângele de mucenic al lui Grigore Vodă Ghica se așază strălucitoare pe fruntea lui Ferdinand I, rege al tuturor românilor”.

Unirea Bucovinei cu patria-mamă a fost urmată și încununată de actul istoric de la 1 decembrie 1918, când avea loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care decidea Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

AGERPRES/(Documentare — Anca Pandea, Irina Andreea Cristea, editor: Marina Bădulescu)

Manifestări organizate de Consiliul Județean Tulcea, cu prilejul împlinirii a 135 de ani de la unirea Dobrogei cu România, 14 noiembrie 2013

Proiectul de lege privind instituirea acestei zile a fost adoptat la 9 septembrie 2015, de plenul Camerei Deputaților, for decizional în acest caz, data de 14 noiembrie fiind cea la care, în 1878, în urma războiului ruso-româno-turc, cunoscut în istoria României drept Războiul de Independență, Dobrogea a revenit la teritoriul național. Legea 230/2015 privind instituirea acestei zile a fost publicată în Monitorul Oficial din 7 octombrie 2015.

Potrivit legii, sărbătorirea anuală a Zilei Dobrogei poate fi marcată de autoritățile centrale și locale, de instituțiile publice de cultură din țară și din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cu caracter cultural — științific. De asemenea, autoritățile administrației publice centrale și locale pot sprijini, atât material cât și logistic, evenimentele organizate cu acest prilej, iar Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune pot include în program emisiuni culturale pe această temă, dar și transmisiuni de la manifestările dedicate acestei zile.

Războiul ruso-româno-turc de la 1877-1878 a marcat cucerirea pe câmpul de luptă a independenței de stat a României. Deși semnaseră, la 4 aprilie 1877, o convenție cu România, rușii nu acceptaseră și o participare directă, pe frontul din Balcani a armatei române. În condițiile în care la Plevna și al doilea asalt al trupelor ruse a fost înfrânt, marele duce Nicolae a trimis o telegramă Prințului Carol al României, în care cerea ajutorul trupelor române.

După încheierea războiului, România a obținut, la Congresul Internațional de la Berlin, de la 1/13 iunie — 1/13 iulie 1878, recunoașterea independenței de stat și revenirea la țară a Dobrogei de nord cu Delta Dunării și Insula Șerpilor. În data de 14 noiembrie 1878, la Brăila, a fost citită “Proclamația către dobrogeni” a Principelui României Carol I de Hohenzollern, care consfințea preluarea de către România a administrației Dobrogei.

În zilele de 14-18 noiembrie 1878, la Babadag, Tulcea și Constanța au fost primite cu entuziasm primele unități ale armatei române, toate comunitățile etnice adresând Guvernului României telegrame de felicitare, în care își exprimau adeziunea față de actul istoric la care luau parte. Unirea Dobrogei cu Patria Mamă reprezenta, după unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859, o nouă și importantă etapă în procesul de desăvârșire a unității de stat a românilor, proces încheiat prin Marea Unire din 1918.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Monumentul Artileriei

Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești, (1842-1848) a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198 din 10 noiembrie 1843, înființarea primei baterii a Țării Românești, act ce simbolizează constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare.

Anii 1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în Țara Românească și Moldova, a înființării unor turnătorii proprii în Munții Apuseni. Între anii 1853-1854, bateriile de artilerie din Țara Românească și din Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiței, Vadul Silistrei, Ostrov etc.

Până în anii Unirii, a existat o singură baterie de artilerie călăreață. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, și două în Țara Românească: una călăreață și una pedestră. Cele două baterii din Țara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel.

Menționăm și alte momente importante ale devenirii acestei arme complexe, care privește nu numai organizarea, ci și dotarea, reglementarea și instrucția. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părți ale țării, sub denumirea de ”Direcția stabilimentelor de materiale ale artileriei”, care la 23 noiembrie 1861 a fost organizată pe trei secții: Pirotehnie, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere. În septembrie 1860, în ”Monitorul Oastei” a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu și intitulat ”Teoria dării”. În decembrie 1860, a fost publicată ”Legea organizării puterii armate”, potrivit căreia, în cadrul armatei române, s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei și unitățile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat ființă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidența personalului și muniției. În octombrie 1862, a fost înființat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucției în unitățile de artilerie și supravegherea activității productive, inspectorat desființat în septembrie 1875, când a luat ființă Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul George Manu.

Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul armatei române au stat și la baza organizării și înzestrării unităților de artilerie, divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificație (care s-a desființat complet în toamna anului 1915) și artileria antiaeriană, care a luat ființă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.

Înaintea Primului Război Mondial, armata română dispunea de 294 de baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi și 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea, 9 erau regimente de artilerie călăreață. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.

După cel de-al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unități întoarse de pe front cu marile unități de recruți, cu subunitățile și unitățile de marș, realizându-se mari unități operative cu o încadrare și înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unități de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare față de perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înființat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare. În 1961, au luat ființă unitățile de rachete cu diferite destinații. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou. Au fost sporite și diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eșaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile și tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc și rachetele antitanc dirijate.

Direcțiile strategice de înzestrare ale artileriei române, pe lângă cele pe termen scurt și mediu, sunt trasate până în orizontul anului 2020 și, într-o perspectivă mai îndepărtată, până în anul 2030.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Potrivit Ordinului Marelui Cartier General (MCG) nr. 294 din 3 noiembrie 1916, Școala de Schiori din București (prima formă organizatorică apropiată de vânătorii de munte, înființată la 30 septembrie 1916) a fost transformată în Corpul Vânătorilor de Munte. Unitatea era organizată în trei batalioane, fiecare a câte trei companii. La comanda acestui corp de trupă, care însuma aproximativ 2.000 de combatanți, a fost numit căpitanul Virgil Bădulescu.

Corpul Vânătorilor de Munte era destinat să îndeplinească misiuni de recunoaștere, de siguranță și legătură, fiind totodată și o unitate tactică, în special în trecătorile din Carpați.

La 27 decembrie 1916, Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul Vânători de Munte, care a participat în cadrul bătăliei de la Oituz la executarea unor puternice contraatacuri, pentru cucerirea unor înălțimi dominante, cele mai importante fiind Coșna și Cireșoaia.

În campaniile celui de-al Doilea Război Mondial, vânătorii de munte au participat la eliberarea Bucovinei și nordului Basarabiei, ajungând până în munții Caucaz și ai Crimeii (campania din Est), luptând apoi pentru eliberarea Transilvaniei, în Ungaria, în munții Bukk și în Slovacia, în munții Metaliferi, Tatra Mare, Tatra Mică, Carpații Albi, și, în final, podișul Boemiei (campania din Vest). De la 22 iunie 1941 și până la 12 mai 1945, pierderile vânătorilor de munte s-au ridicat la 2.378 ofițeri, 1.830 subofițeri, 70.000 gradați soldați, adică un total de 74.208 oameni.

După încheierea războiului, trupele vânătorilor de munte au trecut prin reorganizări, redislocări și mai ales desființări, care au dus la dispariția Brigăzii 2 Vânători de Munte (ultima unitate) la 14 aprilie 1961, reînființată apoi prin Ordinul MFA din 14 octombrie 1964 (având sediul la Baia Mare, apoi la Brașov). Ulterior, s-au înființat și alte brigăzi, unitățile lor fiind apoi subordonate altor mari unități din forțele terestre.

În prezent, Brigada 2 Vânători de Munte activează în cadrul forțelor operaționale, iar Brigada 1 în cadrul forțelor de generare/regenerare.

Vânătorii de munte au participat la activități de instruire în comun, în țară și străinătate, cu militari din SUA, Marea Britanie, Grecia; Olanda, Turcia, Italia, Bulgaria, Iordania, Franța și multe alte țări, precum și la aplicații multinaționale. Notabilă este participarea cu succes a unor companii și plutoane din Brigada 2 Vânători de Munte la misiunile în afara granițelor țării, în cadrul misiunilor din teatrele de operații din Kosovo, Irak și Afganistan.

AGERPRES/(Documentare; editor: Irina Andreea Cristea)

Document de arhivă prezentat în cadrul “Săptămânii Arhivelor” desfășurată la Arhivele Naționale (2004)

Arhivele Statului din România au fost înființate oficial în anii 1831-1832, în contextul elaborării primelor legi administrative moderne, respectiv Regulamentele Organice ale Țării Românești și Moldovei.

Regulamentele Organice au fost redactate de comisii de boieri, și au fost promulgate, în iulie 1831, în Țara Românească și, ianuarie 1832, în Moldova. Ele au îndeplinit funcția unei constituții și, în pofida consacrării poziției dominante a marii boierimi, ele au contribuit la modernizarea, în ansamblu, a societății românești.

Astfel, la 1 mai 1831 la București, a fost fondată Arhiva Statului Țării Românești, condusă de Iordache Rasti (1831-1837) și subordonată Vorniciei din Lăuntru (Ministerul de Interne de atunci), iar la 1 ianuarie 1832, la Iași, au fost înființate Arhivele Statului din Moldova, aflate în subordinea Logofeției Dreptății (Ministerul Justiției). Primul director a fost Gheorghe Asachi (1832-1849).

În contextul unirii Moldovei și Țării Românești la 24 ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat, la 31 octombrie 1862, decretul de înființare a Direcției Generale a Arhivelor Statului din București (Arhivele Naționale ale României din 1996) prin unificarea Arhivelor Statului din Țara Românească și Moldova, în subordinea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Primul director general a fost Grigore Bengescu.

Noua organizare avea la bază principiul separării documentelor cu valoare istorică de cele cu valoare practică.

În 1872, a intrat în vigoare Regulamentul Arhivelor Statului, care va funcționa cu drept de lege până în 1925.

După unificarea politică a statului român din 1918, au fost înființate: Arhiva Statului în Transilvania (Cluj, 14 martie 1920), Arhiva Statului în Bucovina (Cernăuți, 22 august 1924) și Arhiva Statului în Basarabia (Chișinău, 1925).

În 1925 a intrat în vigoare prima ”Lege pentru organizarea Arhivelor Statului”, care prevedea constituirea, pe lângă Direcția Generală cu sediul în București, a direcțiilor regionale de arhive. Astfel, au fost create Arhivele Statului din Craiova (1931), Timișoara (1936), Năsăud (1937), Brașov (1938).

Prin Decretul 17 din 1951 și H.C.M. 472/1951, Direcția Arhivelor Statului a fost reorganizată și trecută în subordinea Ministerului Afacerilor Interne (în subordinea căruia se află și în prezent), iar prin Legea Fondului Arhivistic de Stat din 1957 au fost înființate Direcțiilor Regionale ale Arhivelor Statului.

În anul 1972, prin Legea 20 s-a introdus conceptul de Fond Arhivistic Național.

În baza prevederilor Legii nr. 16 din 2 aprilie 1996 a Arhivelor Naționale, denumirea de Arhivele Statului a fost înlocuită cu cea de Arhivele Naționale ale României.

De-a lungul timpului, Arhivele Naționale au fost conduse de personalități marcante ale culturii românești, precum: Gheorghe Asachi, Ioan Eliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Dimitrie Onciul, Vasile Alecsandri, Cezar Boliac, Constantin Moisil, Aurelian Sacerdoțeanu, Ioan Scurtu, Dorin Dobrincu.

Document de arhivă prezentat în cadrul “Săptămânii Arhivelor” desfășurată la Arhivele Naționale (2004)


La 18 iunie 2012, în funcția de director general al Arhivelor Naționale ale României a fost numit dr. Ioan Drăgan.

În depozitele Arhivelor Naționale se păstrează 320 km liniari de documente aparținând Fondului Arhivistic Național, aflate în administrarea Arhivelor Centrale și a celor 42 de structuri teritoriale.

Document de arhivă prezentat în cadrul “Săptămânii Arhivelor” desfășurată la Arhivele Naționale (2005)

Misiunea Arhivelor Naționale, din momentul constituirii lor, a rămas neschimbată — aceea de a colecta, păstra, administra și garanta transmiterea memoriei colective prin intermediul documentului istoric. În egală măsură, instituția contribuie la documentarea privind drepturile și libertățile democratice, precum și la buna gestionare a informației în sectorul administrației publice.

Prin organizarea în fiecare an a numeroase evenimente menite să aducă în atenția opiniei publice locul și rolul Arhivelor în societate și să încurajeze dialogul cultural și schimbul de idei, Arhivele Naționale ale României intenționează să promoveze dimensiunea culturală a instituției și rolul ei în cunoașterea, conservarea și valorizarea documentului de arhivă ca o componentă esențială a patrimoniului cultural național.

Document de arhivă prezentat în cadrul “Săptămânii Arhivelor” desfășurată la Arhivele Naționale (2005)

În 2014, Arhivele Naționale ale României au organizat, în perioada 30-31 octombrie 2014, o serie de manifestări destinate unor largi categorii de public.

Astfel, la sediul central al instituției din București, au putut fi vizionate două expoziții documentare dedicate centenarului Primului Război Mondial și a fost organizată o demonstrație practică despre accesul online la documentele Arhivelor Naționale. Totodată, elevii unor licee bucureștene au efectuat vizite didactice care au inclus prezentări de documente și depozite de arhivă. De asemenea, în perioada menționată, la nivelul Arhivelor județene au fost organizate acțiuni culturale și științifice, menite să pună în valoare tezaurul arhivistic deținut: simpozioane, conferințe, dezbateri, expoziții documentare, zile ale ”porților deschise” etc.

Trebuie menționat faptul că, pentru a marca 150 de ani de la elaborarea primului regulament al arhivelor statului din România, Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Mureș a anunțat că deține nu mai puțin de 13 documente emise de Cancelaria lui Mihai Viteazul, dintre care cinci semnate chiar de domnitor.

Documentele au fost descoperite în fondul Primăriei orașului Târgu Mureș care a fost preluat de Arhivele Naționale în 1970 și sunt elaborate de Cancelaria lui Mihai Viteazul. Cinci poartă semnătura autograf a domnitorului, iar restul au fost emise în numele lui și sunt semnate de șeful Cancelariei.

Cel mai vechi document original pe care îl păstrează Arhivele Naționale Mureș este însă un contract de vânzare-cumpărare a unui teren din Sighișoara și este din 10 aprilie 1369.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; editor: Anca Pandea)

Ziua Armatei României; retragerea cu torțe a unui detașament din Regimentul 30 Gardă, în fața Cercului Militar Național. 25 octombrie 2006
Armata României participă cu efective la diverse misiuni internaționale de combatere a terorismului, de sprijinire a păcii sau umanitare. Majoritatea lor activează sub egida NATO, al cărei membru România este din 29 martie 2004.

România a dislocat, în iulie 2002, în Afganistan, primul batalion de infanterie format din 405 militari sub comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate. De atunci, 26 de militari români au decedat în teatrele de operații, iar alți peste 140 au fost răniți. Primul soldat român mort în teatrele de operațiuni din Orient a fost sublocotenentul post-mortem Valerică Leu, căzut la 12 mai 2010, iar ultimul a fost sublocotenentul post-mortem Claudiu Constantin Vulpoiu, decedat la 30 martie 2014.

Prima acțiune de luptă a Armatei României în afara granițelor naționale, de după Revoluția din 1989, a început la 8 martie 1996, alături de contingentele armatelor statelor membre NATO și partenere, în teatrul de operații din Bosnia-Herțegovina, cu Batalionul 96 Geniu. În anul 2000, Armata României și-a început participarea la misiunea NATO KFOR din provincia Kosovo, cu personal de stat-major și, ulterior, cu subunități specializate, de nivel de companie. Iulie 2003 a marcat începutul contribuției militare românești la Operațiunea ”Iraqi Freedom”.

Ceremonial militar și religios la Monumentul Eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial, amplasat în fața Universității Naționale de Apărare din București, în cadrul manifestărilor organizate de MApN cu prilejul sărbătorii Zilei Armatei României. 25 octombrie 2012


De Ziua Armatei României din 2010, a fost dezvelit, în Parcul Tineretului din Capitală, Monumentul Eroilor militari români căzuți la datorie, în prezența președintelui României.

Armata României este instituția executivă în care românii au cea mai mare încredere, conform unui sondaj INSCOP realizat în septembrie 2015.

***

Ziua Armatei României a fost instituită prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959. 25 octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a teritoriului național de sub ocupație hortysto-fascistă. Ultimele orașe eliberate au fost Satu Mare și Carei.

Coroane de flori depuse la Ansamblul Monumental ‘Glorie Ostașului Român’ din localitatea Carei, în cadrul manifestărilor prilejuite de sărbătorirea Zilei Armatei României și împlinirea a 70 de ani de la acțiunile de eliberare a teritoriului național purtate de Armată în cel de-al Doilea Război Mondial. 25 octombrie 2014

Eliberarea întregului teritoriu național s-a obținut prin lupta eroică a peste 525.000 de militari angajați nemijlocit în luptă, între 23 august și 25 octombrie 1944. Dintre aceștia au fost uciși sau răniți circa 58.000. Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la 89.934 militari, dintre care 76.275 prizonieri.

Eliberarea părții de nord-est a Transilvaniei nu a însemnat și încetarea luptelor duse de Armata României, care a continuat războiul antifascist alături de puterile Națiunilor Unite pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, până la victoria finală. ”Ajunse la frontieră din 1940, diviziile noastre — menționa comunicatul Marelui Stat Major din 25 octombrie 1944 — sunt gata de un nou efort și de noi lupte alături de marii noștri aliați, până la înfrângerea totală a forțelor germano-maghiare”.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Andreea Onogea)

În imagine: Grupul statuar ‘Școala Ardeleană’ din Cluj — Monumentul reprezentanților ‘Școlii Ardelene’

Proiectul de lege privind instituirea acestei zile a fost adoptat de Senat la 19 noiembrie 2013 și de Camera Deputaților la 3 iunie 2014, aceasta din urmă fiind for decizional. Legea a fost promulgată de președintele României la 1 iulie 2014.

Propunerea legislativă, inițiată de mai mulți deputați aparținând mai multor grupuri parlamentare, are ca obiect de reglementare omagierea mișcării culturale cunoscute sub denumirea de “Școala Ardeleană”, curent întemeietor “al celor mai valoroase idei și opere care ne definesc genetic, istoric și sociologic în aria de cugetare a Europei, printr-un uriaș efort de aclimatizare a spiritului european în viața românilor, de creare a unei gândiri românești în consens continental”.

Școala Ardeleană a fost o puternică mișcare iluministă transilvăneană, generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, în urma căreia a luat naștere Biserica Română Unită cu Roma. “De-a lungul istoriei însă, esențial pentru construirea conștiinței noastre europene a fost afluxul permanent al modului de gândire occidental, al ideologiilor filosofice, politice și culturale care au conturat epoca modernă a continentului, cu fizionomia lui persistentă până astăzi. Rolul cardinal în această receptare a gândirii Europei occidentale de către marea etnie românească de la Carpați și Dunăre l-a avut mișcarea ideologică și culturală cunoscută sub numele de Școala Ardeleană”, declara PS Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea.

Cu această ocazie, autoritățile administrative publice centrale și locale pot organiza manifestări publice dedicate acestei zile.

La 11 octombrie 2014, Ziua Școlii Ardelene a fost marcată, la Catedrala Mitropolitană ”Sfânta Treime” din Blaj, printr-o serie de manifestări prilejuite de aniversarea a 260 de ani de la inaugurarea primelor școli cu predare în limba română din Transilvania, în 11 octombrie 1754, la Blaj, ”fântânile darurilor”, cum le-a denumit ctitorul lor, episcopul Petru Pavel Aron.

Cu acest prilej, în numele cardinalului Lucian, Arhiepiscop Major, prezent de asemenea la eveniment, episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Claudiu, a înmânat diplome unor personalități ale vieții publice, în semn de recunoștință pentru susținerea și promovarea valorilor culturale, istorice și morale, cultivate de-a lungul timpului de instituții religioase și laice din cadrul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Printre cei care au primit astfel de diplome se află jurnalistul Emil Hurezeanu, Ion Buzași, președintele Consiliului Județean Alba, Ion Dumitrel, primarul municipiului Blaj, Gheorghe Valentin Rotar, șeful Serviciului Județean Alba al Arhivelor Naționale, Dana Zecheru, precum și deputatul Adrian Miroslav Merka, reprezentant al Uniunii Democratice a Slovacilor și Cehilor din România.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, redactor arhiva foto :Elena Bălan, editor: Marina Bădulescu)