Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

Sfântul Gheorghe a fost ocrotitorul oștii lui Ștefan cel Mare. De aceea, pe steagurile de luptă ale slăvitului voievod al Moldovei se afla pictată sau cusută icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, care se lupta cu balaurul. Balaurul simboliza Imperiul Otoman, forțele răului, tot ceea ce este potrivnic voinței lui Dumnezeu și demnității umane.

Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor și specialităților care au compus-o dintotdeauna și o compun și în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc.

Bazele moderne ale constituirii și consacrării Forțelor Terestre pot fi plasate în timp, din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluționar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 și a înfăptuirii politicii militare a lui Alexandru I. Cuza.

Principalele arme și specialități componente existau încă din perioada 1859-1860.

În etapa actuală, Forțele Terestre constituie o componentă importantă a securității României prin relevanța misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale țării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acționa în toată gama operațiunilor militare.

AGERPRES/(Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) umft.ro

Expunerea de motive la această lege a fost făcută de prof. Daniel Danielopolu, care a devenit Secretar Permanent al Academiei până în 1948. Existența acestui for medical a exprimat, în tot acest timp, nevoia societății românești de a dispune de un corp profesional de elită, constituit din personalități recunoscute pentru contribuția lor la dezvoltarea aspectelor teoretice și practice ale biomedicinei, medicinei clinice, sănătății publice, disciplinelor farmaceutice ori ale tehnologiilor medicale.

La baza înființării Academiei de Științe Medicale au stat două obiective majore: contribuirea la progresul cunoștințelor științifice în domeniul medicinei umane în țara noastră; studierea și dezbaterea obiectivelor științifice ale organizării sanitare, asistenței și asigurărilor sociale și avizarea acestora pe baza concluziilor stabilite.

Daniel Danielopolu
Foto: (c) compendium.ro


Academia de Științe Medicale număra, la înființare, 41 de membri, personalități validate de plenul Academiei. Forul avea autonomie organizatorică și administrativă, iar în structura și funcționarea sa avea o diviziune științifică și una de organizare. Diviziunea științifică cuprindea șase secțiuni de specialitate, iar diviziunea de organizare dispunea de două comisii permanente: una de sănătate publică, asistență și asigurări sociale și alta de învățământ medical și farmaceutic. De asemenea, putea propune autorităților diferite modificări în toate problemele de organizare sanitară, asistență socială și învățământ medical ori farmaceutic.

În 1948, Academia de Științe Medicale a fost încorporată în secția de științe medicale a Academiei Române, dar a fost reînființată în 1969, prin Decret al Consiliului de Stat nr. 590, cu atribuții diminuate, potrivit site-ului oficial al Academiei.

Începând din 1990 are loc un proces de reorganizare a Academiei de Științe Medicale sub îndrumarea academicianului Ștefan Milcu, președintele forului. Sunt înființate noi filiale, noi secții de specialitate și institute de cercetări. În 1992, este actualizat și statutul Academiei de Științe Medicale, ocazie cu care apar dezvoltări noi de activități în domeniile bioeticii, informaticii medicale, rețelelor operaționale de telemedicină și al comunicării curente cu filialele din țară, precum și cu unele instituții academice din străinătate.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / Arhiva AGERPRES

În 2004, prin Legea nr. 264 s-a restabilit situația din 1935, potrivit sursei amintite, astfel că, în prezent, Academia de Științe Medicale funcționează pe baza acestei legi și a Statutului aprobat prin H.G. nr. 1665/2004, în cadrul Spitalului Colțea din Bulevardul I. C. Brătianu nr.1, Sector 3.

Academia are 190 membri titulari, 41 de membri corespondenți, 54 membri de onoare din țară, 24 membri de onoare din străinătate și este condusă, din 2011, de prof. dr. Irinel Popescu. De-a lungul existenței sale a avut următorii președinți: prof. dr. Constantin Angelescu (1935-1948); acad. Aurel Moga (1969-1977); acad. Constantin Arseni (1984-1989); acad. Ștefan Milcu (1990-1997); acad. Nicolae Cajal (1997-2004); prof. dr. Dan Enăchescu (2004-2006); acad. Laurențiu Mircea Popescu (2006-2011).

În octombrie 2012, Academia de Științe Medicale din România a semnat un protocol de colaborare cu prestigioasa Academie Națională de Medicină a Franței, for al cărui membru a devenit, în decembrie 2013.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES

Promulgată de principele Carol I la 11 aprilie 1880, Legea a fost publicată în ”Monitorul oficial” nr. 90 din 17 aprilie 1880 și astfel lua ființă Banca Națională a României, instituție de credit, care deținea privilegiul exclusiv de a emite bancnote.

Ideea înființării unei bănci de credit și de emisiune a preocupat, încă de la 1848, diferite cercuri ale societății românești, dar în atenția factorilor politici a intrat mai ales după 1859. Au existat numeroase demersuri în favoarea înființării unei bănci, dar și numeroase eșecuri în realizarea acestui obiectiv. În 1859, spre exemplu, 37 de deputați au cerut guvernului înființarea unei bănci de credit funciar, iar între 1859-1863, comercianții și industriașii au semnat mai multe apeluri în același sens. La 27 februarie 1880, președintele Consiliului de Miniștri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul Legii constitutive a Băncii Naționale a României, o concretizare a politicii economice naționale “prin noi înșine”. Inițiatorii proiectului precizau că întregul sistem al organizării și administrării BNR, atât principiile constitutive, cât și mecanismul funcționării ei au fost luate din legea organică a Băncii Naționale a Belgiei, tot așa cum principiile Constituției Belgiei din 1830 au stat la baza Constituției României din 1866, subliniază site-ul amintit. La finele lunii martie 1880 a fost votată în Parlament ”Legea pentru înființarea unei bănci de scompt și circulațiune”.

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

Capitalul băncii, în întregime românesc, a fost la început de 30 milioane lei și aparținea în proporție de o treime statului și două treimi particularilor. Prima Adunare generală a acționarilor BNR a avut loc între 15 și 17 iulie 1880, prilej cu care a fost instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu.

Prima bancnotă emisă de BNR a fost cea de 1000 lei, care a circulat până în anul 1933. În 1881, pentru ridicarea palatului Băncii Naționale s-a cumpărat de la stat locul numit Hanul Șerban-Vodă. În 1884 s-a pus fundamentul clădirii, construcția fiind pusă sub supravegherea și conducerea lui Eugeniu Carada, primul director al băncii, ales de Adunarea generală a acționarilor la 21 februarie 1883.

Strada Doamnei și sediul Băncii Naționale a României (1961)
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

După instalarea regimului comunist, potrivit unei legi din decembrie 1946, Banca Națională, începând cu 1 ianuarie 1947, trecea în proprietatea statului.

Volumul “Banca Națională a României și personalități din istoria construcțiilor”, lansat în aprilie 2006
Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES

Astăzi BNR este banca centrală a României, o instituție publică independentă, cu sediul central în București. Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Principalele atribuții ale BNR sunt: elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb; autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare; emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia; administrarea rezervelor internaționale ale României. Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

Lansarea de către BNR a unei monede de argint cu o valoare nominală de 500 lei, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea compozitorului Ciprian Porumbescu (2003).
Foto: (c) Viorel LĂZARESCU / Arhiva AGERPRES

BNR este condusă de un Consiliu de administrație, organismul cu drept de decizie în ceea ce privește politicile în domeniul monetar și al cursului de schimb, autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, monitorizarea sistemelor de plăți, organizarea internă a băncii, după cum menționează site-ul instituției. Consiliul de administrație hotărăște, de asemenea, care sunt atribuțiile ce revin structurilor executive și personalului Băncii Naționale a României.

Consiliul de administrație este compus din nouă membri, numiți de Parlament, cu nominalizarea conducerii executive, pe o perioada de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Structura executivă permanentă a BNR este formată din guvernator și trei viceguvernatori, dintre care unul este prim-viceguvernator. Președintele Consiliului de administrație este guvernatorul Băncii Naționale a României. Pentru asigurarea eficienței procesului decizional, în cadrul BNR funcționează patru structuri operative cu responsabilități în exercitarea principalelor funcții ale unei bănci centrale: Comitetul de politică monetară, Comitetul de supraveghere, Comitetul de administrare a rezervelor internaționale și Comitetul de audit.

În îndeplinirea atribuțiilor sale, BNR beneficiază de suportul unei rețele teritoriale alcătuită din 4 sucursale regionale și 16 agenții, situate în zone cu un grad ridicat de bancarizare.

Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

Actualul guvernator al BNR este Mugur Isărescu. A fost numit în Consiliul de administrație al BNR, guvernator al BNR la 4 septembrie 1990, funcție în care a fost reconfirmat la 31 iulie 1991. Mandatul său de guvernator a fost prelungit la 16 decembrie 1998, de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, fiind reales la 28 septembrie 2004 și la 8 octombrie 2009. La 16 iunie 2014, Parlamentul a validat candidații pentru CA al BNR, Mugur Isărescu fiind validat în funcția de guvernator, iar Florin Georgescu în funcția de prim-viceguvernator.

Începând cu 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Banca Națională a României a devenit membră a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), iar guvernatorul BNR, membru al Consiliului General al Băncii Centrale Europene (BCE).

BNR editează publicații periodice și ocazionale în limbile română și engleză (majoritatea disponibile atât pe suport hârtie cât și în format electronic), iar începând cu 2007 asigură traducerea Buletinului lunar al Băncii Centrale Europene (edițiile din lunile martie, iunie, septembrie și decembrie).

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / Arhiva AGERPRES

ACR număra, în momentul înființării, 29 de membri și 19 cluburi județene. Clubul a pus, imediat după creare, bazele mișcării automobilistice din țara noastră, România numărându-se printre primele șase țări din lume care au organizat concursuri de automobile. La finele anului 1904, ACR avea 67 de membri, dintre care 51 erau proprietari de automobile.

Constituirea acestei organizații, în primii ani ai secolului al XX-lea, a avut ca scop, după cum se stipula și în primul său statut, ”gruparea partizanilor automobilismului în vederea apărării intereselor și drepturilor lor, procurarea tuturor înlesnirilor și avantajelor posibile, încurajarea dezvoltării în România a gustului pentru mișcare, turism și pentru industria automobilelor”.

Primul președinte al Automobil Clubului Român a fost prințul George Valentin Bibescu (1904-1924), urmat de Ion M. Mitilineu (1924-1946).

În anul 1909, Automobil Club Român este recunoscut oficial de către statul român, prin publicarea în Monitorul Oficial din 13 martie a Legii cu articol unic: ”Se recunoaște Societății Automobil Club Român, din București, calitatea de persoană morală, pe baza alăturatelor statute…”, în conformitate cu hotărârea Camerei Deputaților din 22 ianuarie 1909 și a Senatului din 19 februarie același an.

În anul 1914, Automobil Clubul Român își schimba statutul în Automobil Club Regal Român (ACRR), iar timp de 33 de ani, regii României au deținut funcția de președinți de onoare ai ACRR.

La 1 ianuarie 1948, Automobil Clubul Regal Român primește denumirea de Automobil Clubul Republicii Populare Române (ACRPR), iar în 1957, ACR a fost reorganizat într-o nouă concepție, sub denumirea de Asociația Automobiliștilor din România (AAR), revenind în 1967 la denumirea de Automobil Club Român.

În anul 1985, printr-o decizie anticonstituțională, ACR-ului i s-a impus ca o serie de activități, împreună cu întreaga bază materială (valorând, la acea vreme, circa 270 milioane lei și construită din cotizațiile celor 350.000 de membri ai ACR) să fie trecute la unități ale fostelor consilii populare teritoriale, ACR fiind redus la statutul unei federații (Federația Automobil Clubul Român).

Printr-un decret al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 1 februarie 1990, ACR a reintrat în toate drepturile avute inițial și a reprimit toate bunurile materiale.

La 8 martie 1994, la Brașov, s-a desfășurat Conferința Națională a ACR; cu acest prilej, președinte a fost ales Constantin Niculescu (care timp de 30 de ani fusese vicepreședinte al ACR și secretar general al FACR), mandat reînnoit în 1999, 2004, 2009 și 2014.

ACR are filiale în toate județele țării și aproximativ 400.000 de membri.

ACR este membru al Federației Internaționale a Automobiliștilor (din 1993), organism mondial cu statut consultativ la ONU, și al Consiliului Mondial de Turism și Automobilism.

La 20 martie 2007, la sediul Oficiului Național al Regiunilor din România, a avut loc evenimentul de semnare de către Automobil Clubul Român a Chartei Securității Rutiere Europene, document multinațional promovat de Federația Internațională a Automobilului și de Comisia Europeană. Potrivit www.acr.ro, Automobil Clubul Român a devenit astfel cel de al 20-lea semnatar al acestei Charte.

AGERPRES/(Documentare; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

La 1 aprilie 1866, a fost înființată ”Societatea Literară Română”, care și-a început activitatea în anul următor, sub numele de ”Societatea Academică Română”. La 29 martie 1879, prin înalt decret, Societatea Academică Română a fost declarată institut național, sub numele de Academia Română, potrivit site-ului oficial al instituției, www.academiaromana.ro.

Academia a fost încă de la început concepută ca o instituție națională, lucru exprimat prin componența ei — ”membri aleși din toate provinciile românești: patru din Muntenia, câte trei din Moldova, Transilvania și Basarabia și câte doi din Banat, Bucovina, Maramureș și Macedonia” — cât și prin programul anunțat.

Scopul ei a fost elaborarea ortografiei și a gramaticii limbii române, începerea și realizarea unui dicționar român.

Dintre primii membri putem enumera personalități importante ale vieții culturale și naționale din întreg spațiul românesc: Iosif Hodoș din Marmaureș; Timotei Cipariu și George Barițiu din Transilvania; Andrei Mocioni (Mocsony) și Vicențiu Babeș din Banat; Alexandru Hurmuzachi din Bucovina; Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi din Moldova, Ion Heliade-Rădulescu, August Treboniu Laurian și Constantin A. Rosetti din Muntenia.

La 1 august 1867, Societatea Literară Română își deschide lucrările în casa banului C. Gr. Ghica, de la intrarea în grădina Cișmigiu, iar la 24 august același an se aprobă Statutul Societății Literare Române, prin care aceasta se transformă în Societatea Academică Română. Cu acest prilej, Timotei Cipariu sublinia: ”Pentru eliberarea limbei naționale va îngriji mai cu distincțiune decât altele chiar această Societate Literară. Ea va îngriji ca limba română să scape de tot jugul despotismului sub cari de secoli a gemut. Ea va îngriji pentru conservarea limbii românești, din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat națională română pentru ca să figureze cu toată demnitatea între și lângă surorile ei de origine latină”.

La 29 martie 1879, prin înalt decret, Academia Română era declarată institut național și avea următoarele trei secții: 1. Secțiunea literară: literatură, artă, filologie și filosofie; 2. Secțiunea istorică: istorie, geografie și științe sociale; 3. Secțiunea științifică: științe teoretice și aplicate.

Ca instituție națională, Academia Română a împlinit, în plan cultural și științific, unirea românilor înainte ca ea să se fi produs în plan politic. Acest lucru a fost subliniat și la sesiunea jubiliară din 1919: ”În lupta sfântă pentru unirea tuturor românilor, Academia Română și-a avut partea ei importantă pe teren cultural (…), a reunit în cercul restrâns al viitoarei Academii bărbați luminați din toate ținuturile românești și astfel România Mare de azi își găsea de o jumătate de secol patria comună sub acoperișul tânărului așezământ”.

În cei peste 130 de ani de existență, în Academia Română s-au regăsit reprezentanți marcanți din toate domeniile științelor (filologice, istorice, matematice, fizice, chimice, biologice, geonomice, tehnice, agricole, silvice, medicale ș.a.), ale literaturii și artei, reprezentanți ai cultelor, armatei și vieții politice.

Un moment greu, în istoria Academiei, l-a constituit aplicarea Decretului din 9 iunie 1948, privind transformarea ei în Academia Republicii Populare Române.

La 5 ianuarie 1990, imediat după Revoluția din decembrie ’89, Consiliul Frontului Salvării Naționale a dat un decret prin care Academia Română se reorganiza. Astfel, Academia Română redevenea cel mai înalt for științific și cultural al țării.

Academia Română are un număr de 14 secții, 3 filiale în Iași, Cluj-Napoca și Timișoara și 69 de institute și centre de cercetare științifică pe diverse domenii. Pe lângă acestea, se numără și Biblioteca Academiei Române, Editura Academiei (înființată în 1938), Fundația Familliei ”Menachem H. Elias” (înființată în 1925), Fundația Națională pentru Știință și Artă (înființată în ianuarie 1998), Fundația ”Patrimoniu” (înființată în 2005), precum și revista ”Academica” (înființată în oct. 1990).

Între 16 ianuarie 1998-aprilie 2006, Academia Română a fost condusă de istoricul literar Eugen Simion, membru titular al acestui for din 1992, din 5 aprilie 2006 până la 8 aprilie 2014 președinte al Academiei Române a fost Ionel Haiduc, membru titular al Academiei Române din 18 decembrie 1991, doctor în științe chimice (1964), care condusese Filiala Cluj-Napoca a acestui înalt for (din 1965), iar din 8 aprilie 2014, Academia Română este condusă de președintele Ionel Valentin Vlad, membru titular din 7 iulie 2009 și vicepreședinte al Academiei Române în perioada 27 aprilie 2010-8 aprilie 2014.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Ziua Jandarmeriei Române este marcată la 3 aprilie.

Ziua Jandarmeriei Române, 2012
Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

La 3 aprilie 1850, Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei (1849-1853), a semnat actul de înființare a jandarmeriei: ”Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”, pe care a comunicat-o Divanului Obștesc și Sfatului Ocârmuitor, conform site-ului www.jandarmeriaromana.ro. Acest document prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având zona de responsabilitate formată din câte șase ținuturi (județe), la fiecare ținut fiind repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iașului și la Poliția Capitalei, în total, 14 companii de jandarmi ce totalizau un efectiv de 1.433 jandarmi călări și pedeștri.

Domnul Moldovei deschisese, la 17 februarie 1850, prima adunare a Divanului Obștesc, iar la 25 februarie 1850 a solicitat divanului, printr-un Opis, să ia în discuție proiectul pentru reformarea ”Corpului Slujitorilor”. Divanul Obștesc a votat această legiuire la 12 martie. Legiuirea promulgată de Grigore Alexandru Ghica a constituit actul de naștere al acestei arme, căruia i-a dat statut juridic, i-a definit atribuțiile, principiile de organizare și funcționare, constituind fundamentul teoriei și practicii de-a lungul existenței sale.

Misiunile principale ale Jandarmeriei Române sunt: asigurarea și restabilirea ordinii publice, transportul și paza valorilor, bunurilor și materialelor periculoase, dar și paza și apărarea obiectivelor de importanță deosebită.

AGERPRES/(Documentare, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES FOTO

În 1822, primul domnitor pământean, Grigorie Dimitrie Ghica, a înmânat Agiei (fosta poliție) un steag galben având pe o parte icoana Maicii Domnului și pe alta însemnele poliției.

În acel an a fost reformată boierimea mică din Muntenia și s-a stabilit, printr-un proiect de lege, organizarea poliției. Vechiul drapel, uitat timp de 60 de ani, a fost redescoperit în 1938 și readus în actualitate de generalul de jandarmi pensionar Ioan P. Suciu, care a găsit în arhive un document ce atestă preluarea steagului la 25 martie 1822.

Înainte de 2002, începând cu anul 1996, Ziua Poliției s-a aniversat la data de 8 iulie, pentru că la 8 iulie 1929 a fost adoptată de Parlament ‘Legea privind reorganizarea poliției generale a Statului’, prima lege modernă de organizare a Poliției Române.

Anul acesta, au avut loc manifestări prilejuite de Ziua Poliției Române, duminică, 22 martie, în parcul Lumea Copiilor din Capitală, dar și în alte orașe din țară.

Festivitățile de la București au cuprins și un moment dedicat cinstirii eroilor Poliției Române, manifestare desfășurată în prezența lui Gabriel Oprea, viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Interne, la Monumentul Eroilor Militari Români Căzuți la Datorie.

De asemenea, în cadrul manifestărilor a fost prezentată o expoziție de uniforme de poliție, din diferite perioade de timp, precum și tehnica folosită de aceștia de-a lungul timpului.

Criminaliștii au prezentat ultimul autovehicul intrat în dotarea lor, “disaster victims identification mobile forensic unit” (autospecială pentru identificarea victimelor în cazul dezastrelor), cu ajutorul căruia intervin pentru efectuarea cercetării la fața locului în teren greu accesibil, iar Serviciul Independent pentru Intervenții și Acțiuni Speciale din cadrul IGPR a prezentat “roboțelul pirotehnic”, un dispozitiv performant de detectare a explozivilor și de dezamorsare a bombelor.

De asemenea, au fost prezentate și demonstrații de prindere și imobilizare a infractorilor. Copiii s-au bucurat și ei de atenția polițiștilor, pentru ei fiind organizate concursuri educative.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / Arhiva AGERPRES

Legea din 1912 prevedea că ”Pașapoartele se emit în numele regelui și se eliberează de ministerul de interne și de prefecții de județe și de poliție în condițiunile ce se vor determina prin regulamentul de aplicare al acestei legi”. Fiecare pagină a pașaportului avea ”un fond încadrat, compus cu motive naționale, în culoarea liliacului deschis, făcând să iasă în aparență stema țării și cuvântul ‘ROMANIA’, iar dedesubt cuvântul ‘PASPORT”’. Aceste documente pentru trecerea frontierei certificau identitatea, cetățenia și calitatea posesorului lor, fie că era vorba de simpli cetățeni sau de autorități.

Documentul de călătorie românesc fusese menționat, pentru prima dată, în 1830, în Regulamentul Organic în Principatele Române, Țara Românească și Moldova, când s-a recunoscut libertatea românilor de a călători peste granițele Dunării și ale Imperiului Habsburgic. Ulterior, în 1920, au fost introduse pașapoartele diplomatice, iar în 1941 — pașapoartele colective și pașapoartele de serviciu.

Odată cu trecerea timpului, pașaportul românesc a suferit o serie de modificări. Astfel, la sfârșitul anului 2008, a fost pus în circulație pașaportul simplu electronic.

În prezent, activitatea în acest domeniu este reglementată de Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, precum și de Hotărârea Guvernului nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare. Ultima modificare și completare adusă Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate a fost adusă prin legea 175/2013, publicată în Monitorul Oficial din 11 iunie 2013.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Mărțișor
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES
Generalizat astăzi la sate și orașe, mărțișorul este confecționat din două fire colorate alb și roșu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit fetelor și femeilor care îl poartă agățat în piept una sau mai multe zile.

Deși nu se știe cu exactitate de când datează acest obicei, se știe că prima zi a primăverii era celebrată încă de acum aproximativ 8.000 de ani, iar mărțișorul își are originea în credințele și practicile agrare de atunci.

Romanii sărbătoreau începutul primăverii la 1 martie, lună care purta numele zeului Marte, ocrotitor al câmpului și al turmelor, zeu ce personifica renașterea naturii. Deși obiceiul poartă numele acestuia, nu are niciun fel de conotație marțială. Se spune că mărțișoarele sunt purtătoare de noroc și fericire. Sunt formate dintr-o fundiță roșu cu alb, roșul semnificând iarna, iar albul — primăvara. De fapt, șnurul reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. La această fundiță se adaugă alte simboluri ale norocului, cum ar fi trifoi cu patru foi, potcoavă, coșar sau inimă. Mărțișorul este purtat pe haină, la vedere, sau legat la mână, timp de câteva zile, începând cu 1 martie. În trecut, se purta până când se arătau semnele de biruință ale primăverii: se auzea cucul cântând, înfloreau cireșii, veneau berzele sau rândunelele. Atunci, mărțișorul era atârnat de crengile pomilor înfloriți sau de un trandafir, ca să aducă noroc, ori era aruncat în direcția de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele și dă-mi albetele”.

Pe vremea dacilor, simbolurile primăverii erau confecționate în timpul iernii și se purtau doar după 1 martie. Mărțișoarele erau atunci pietricele albe și roșii înșirate pe o ață și se purtau la gât. Culoarea roșie, dată de foc, sânge și soare, simboliza viața, deci femeia, iar culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, era specifică înțelepciunii bărbatului. Șnurul mărțișorului reprezintă, prin urmare, împletirea armonioasă a celor două.

Potrivit altor surse, mărțișoarele constau în monede care erau atârnate de fire subțiri de lână, negru cu alb. Alegerea monedei, din aur, argint sau bronz, indica statutul social. Dacii credeau că aceste amulete aduc fertilitate, frumusețe și previn arsurile din cauza soarelui.

După unele tradiții, firul Mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul primăvara, la nașterea anului agrar.

Astfel, întrucât Mărțișorul este inseparabil de tradiția Dochiei carpatice, se poate afirma cu certitudine că acesta este un obicei vechi românesc, atestat în toate zonele locuite de români și aromâni, preluat apoi de alte popoare din centrul și sud-estul Europei.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Horia Plugaru)

Manifestări ocazionate de sărbătoarea ‘Dragobetelui’ la Muzeul Național al Satului ‘Dimitrie Gusti’ 
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Tot în funcție de regiune, Dragobetele se mai numește “Cap de primăvară”, “Sântion de primăvară”, “Ioan Dragobete”, “Drăgostițele”, “Năvalnicul”, “Logodna sau însoțitul paserilor”. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a țării (Oltenia, Muntenia și parțial Dobrogea).

În tradiția românească, Dragobetele marca începutul primăverii, data de 24 februarie nefiind întâmplător aleasă, aceasta însemnând începutul anului agricol.

Este momentul în care întreaga natură renaște, păsările își caută cuiburi și, după unele credințe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia și iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii.

Manifestări ocazionate de sărbătoarea ‘Dragobetelui’ la Muzeul Național al Satului ‘Dimitrie Gusti’ 
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES
Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, Dragobetele este considerat “zânul dragostei”, protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce “se logodesc” în această zi.

Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: “Dragobetele sărută fetele!”.

În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în această zi, deoarece, astfel, membrii ei puteau afla la ce nunți vor merge toamna. În după-amiaza zilei, toată suflarea, atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât și cei singuri, petreceau, jucau sau cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-și vor mai găsi pereche tot restul anului.

Manifestări ocazionate de sărbătoarea ‘Dragobetelui’ la Muzeul Național al Satului ‘Dimitrie Gusti’ 
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

În dimineața zilei lui Dragobete, înveșmântați în straie de sărbătoare, flăcăii și fetele se întâlneau în centrul satului sau în fața bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se țineau de jocuri și de povești. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieții adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete și tămâioasă, flori de primăvară și plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane. Adunați în jurul focurilor aprinse, flăcăii și fetele stăteau de vorbă.

În Mehedinți, exista obiceiul numit “zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârșea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puțin un an de zile. Nu de puține ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunți se mai pregătesc pentru toamnă.

Dragobetele, reprezentare mitică îndrăgită în tradiția românească, ocrotește dragostea curată a tinerilor, asociată cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure. “Din păcate, această frumoasă zi a dragostei, născută pe pământ românesc, încă vie în satele oltenești, intim legată de ritmurile naturii (înfloritul florilor de primăvară, împerecherea păsărilor) se încearcă a fi înlocuită de Sf. Valentin, sărbătoare de import, apărută de câțiva ani pe trotuarele și piețele publice ale orașelor” — Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, Ion Ghinoiu.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)